Analizând recursul în condiţiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., având în vedere dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., în conformitate cu care în cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluţiei fără a se evoca şi analiza motivele de casare, Înalta Curte constată următoarele:
Prin Decizia civilă nr. 151A din data de 15 februarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva Sentinţei civile nr. 3044 din data de 23 noiembrie 2016 pronunţată de Tribunalul Ilfov, secţia civilă.
A fost admis apelul declarat de apelantul-pârât Statul Român prin Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere SA împotriva aceleiaşi sentinţe şi a fost schimbată, în parte, sentinţa civilă apelată, în sensul că a fost respinsă cererea reclamantului având ca obiect obligarea pârâţilor să cumpere terenul în suprafaţă de 2923 mp şi pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare, ca neîntemeiată.
Împotriva acestei decizii, reclamantul A. şi pârâta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere SA - Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Bucureşti au declarat recurs.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 4 octombrie 2018 şi repartizat spre soluţionare completului de filtru CF x.
În aplicarea dispoziţiilor art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, analizat în complet de filtru la data de 26 septembrie 2018 şi comunicat părţilor la data de 2 - 3 octombrie 2018.
La data de 9 octombrie 2018 a fost înregistrat la dosar punctul de vedere formulat de recurentul-reclamant A., în cuprinsul căruia a solicitat respingerea recursului, ca inadmisibil.
La data de 17 octombrie 2018 a fost înregistrat la dosar punctul de vedere formulat de recurenta-pârâtă Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere SA - Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Bucureşti, prin care a solicitat admiterea excepţiei inadmisibilităţii recursurilor.
Analizând cererile de recurs sub aspectul admisibilităţii, Înalta Curte constată următoarele:
Acţiunea introductivă a fost formulată de reclamantul A. urmare a constatării că, fără nicio încunoştinţare, pe întreaga suprafaţa de teren aflată în proprietatea sa, s-a pătruns ilegal de către CNADNR pentru a se executa lucrările de construcţie ale podului care face parte din şoseaua de Centura în zona de Nord a municipiului Bucureşti. Astfel, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat obligarea pârâţilor la cumpărarea imobilului teren în suprafaţă de 2923 mp, proprietatea reclamantului, situat în comuna Mogoşoaia, judeţul Ilfov, hotărârea ce se va pronunţa urmând a ţine loc de contract de vânzare-cumpărare.
Temeiul juridic al acţiunii a fost pus în discuţie de către instanţa de fond la termenul din data de 10 februarie 2015, în exercitarea rolului activ, acţiunea fiind calificată ca fiind expropriere, instanţa reţinând că reclamantul a suferit o expropriere de facto, fiind lipsit de o parte importantă a prerogativelor dreptului de proprietate în absenţa unei despăgubiri.
Având în vedere calificarea dată de instanţe cererii de chemare în judecată şi dispoziţiile legale reţinute ca fiind incidente unei exproprieri de fapt, se apreciază că cererea dedusă judecăţii se circumscrie instituţiei exproprierii terenului aflat în proprietatea reclamantului, în lipsa parcurgerii procedurii prevăzute de Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică.
Acest aspect a fost, de altfel, reţinut şi de instanţa de apel, care a stabilit că, în speţă, se pune problema exproprierii în fapt a terenului reclamantului.
Din perspectiva celor ce preced, faţă de natura pretenţiei deduse judecăţii, respectiv litigiu având ca obiect expropriere, se apreciază că pretenţia dedusă judecăţii se circumscrie dispoziţiilor prevăzute de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., conform cărora în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi (15 februarie 2013) şi până la data de 31 decembrie 2015 (termen care, prin O.U.G. nr. 62/2015, a fost extins până la data de 31 decembrie 2016, iar prin O.U.G. nr. 95/2016, până la data de 31 decembrie 2018) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în materie de expropriere.
Prin reglementarea căilor de atac ce pot fi exercitate împotriva hotărârilor pronunţate în materie de expropriere, legiuitorul nu a făcut distincţie între exproprierile în fapt (cum este cea în speţă), exproprierile în care s-a urmat procedura prevăzută de lege ori cele în care s-a stabilit cuantumul despăgubirilor solicitate de reclamant în cadrul acestei proceduri.
Ca atare, în aplicarea principului "unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă" ("Ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus"), se apreciază că hotărârile pronunţate în fond, în materia exproprierii, introduse după data intrării în vigoare a Legii nr. 2/2013, respectiv 15 februarie 2013, nu sunt susceptibile de recurs. Or, astfel cum s-a arătat, în cauză, cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov la data de 29 octombrie 2014.
Astfel, coroborând dispoziţiile art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., care stipulează că sunt hotărâri definitive cele date în apel, fără drept de recurs, precum şi cele ale art. 483 alin. (2) C. proc. civ., modificat prin Legea nr. 2/2013, conform cărora nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în materie de expropriere, rezultă că decizia nr. 151 A din data de 15 februarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, este definitivă, nefiind supusă căii de atac a recursului.
Legalitatea căilor de atac prevăzută expres de dispoziţiile art. 457 alin. (1) C. proc. civ. presupune faptul că o hotărâre judecătorească poate fi supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de acesta.
Aşa fiind, în afară de căile de atac prevăzute de lege, nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obţine reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătoreşti.
Această regulă are valoare de principiu constituţional, dispoziţiile art. 129 din Constituţie reţinând că împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii.
Pentru considerentele expuse, având în vedere dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., raportat la prevederile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursurile, ca inadmisibile.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibile, recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere SA prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Bucureşti împotriva Deciziei civile nr. 151 A din data de 15 februarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Fără cale de atac.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 noiembrie 2018.
Procesat de GGC - CL