Detalii jurisprudență - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Deliberând asupra cauzei penale de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa penală prin Sentinţa penale nr. 37 din 28 mai 2015 pronunţată în Dosar nr. x/2012 Curtea de Apel Suceava a fost condamnat pe inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunilor de:

1. înşelăciune, prev. de art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen. cu aplicare art. 5 C. pen., prin recalificarea infracţiunii prev. de art. 215 alin. (1), (2) şi (5) C. pen. din 1969, la pedeapsa de 3 (trei) ani închisoare.

2. uz de fals, prev. de art. 323 C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen., prin recalificarea infracţiunii prev. de art. 291 C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969, la pedeapsa de 1 (un) an închisoare.

3. participaţia improprie la infracţiunea de fals intelectual prev. de art. 52 alin. (3) C. pen. raportat la art. 321 C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi art. 5 C. pen., prin recalificarea infracţiunii prev. de art. 31 alin. (2) C. pen. din 1969 raportat la art. 289 C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, la pedeapsa de 2 (doi) ani închisoare.

4. instigarea la infracţiunea de abuz în serviciu prev. de art. 47 C. pen. raportat la art. 297 alin. (1) C. pen. raportat la art. 13² din Legea nr. 78/2000 şi art. 5 C. pen., prin recalificarea infracţiunii prev. de art. 25 raportat la art. 248 C. pen. anterior şi art. 13² din Legea nr. 78/2000, la pedeapsa de 3 (trei) ani închisoare.

În temeiul art. 67 alin. (2) C. pen. şi art. 5 C. pen., s-a aplicat inculpatului A. pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen. (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat) pe o perioadă de 3 (trei) ani.

În baza art. 38 alin. (1) şi art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. şi art. 5 C. pen., s-au contopit pedepsele aplicate inculpatului A., urmând ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea de 3 (trei) ani închisoare la care s-a adăugat un spor de 1/3 din totalul celorlalte pedepse stabilite, respectiv 2 (doi) ani închisoare, pedeapsa finală de executat fiind de 5 (cinci) ani închisoare.

Conform art. 45 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen., alături de pedeapsa principală de 5 ani închisoare, s-a aplicat inculpatului A. şi pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen. (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat) pe o perioadă de 3 (trei) ani, pedeapsă care se execută conform art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen. (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat), pedeapsă care se execută conform art. 65 alin. (3) din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până când pedeapsa principală privativă de libertate a fost executată sau considerată executată.

(...)

VI. A fost condamnat pe inculpatul B. pentru săvârşirea infracţiunilor de:

1. abuz în serviciu, prev. de art. 297 alin. (1) C. pen. raportat la art. 13² din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen., prin recalificarea infracţiunii prev. de art. 248 C. pen. din 1969 raportat la art. 13² din Legea nr. 78/2000, la pedeapsa de 3 (trei) ani închisoare.

În temeiul art. 67 alin. (2) C. pen. şi art. 5 C. pen., s-a aplicat inculpatului B. pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen. (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat), pe o perioadă de 3 (trei) ani.

2. fals intelectual, prev. de art. 321 C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi art. 5 C. pen., prin recalificarea infracţiunii prev. de art. 289 C. pen. din 1969 raportat la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969, la pedeapsa de 1 (un) an şi 3 (trei) luni închisoare.

În baza art. 38 alin. (1) şi 39 alin. (1) lit. b) C. pen. şi art. 5 C. pen., s-au contopit pedepsele aplicate inculpatului B., urmând ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea de 3 (trei) ani închisoare, la care s-a adăugat un spor de 1/3 din cealaltă pedeapsă stabilită, respectiv 5 (cinci) luni închisoare pedeapsa finală de executat fiind de 3 (trei) ani şi 5 (cinci) luni închisoare.

Conform art. 45 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen., alături de pedeapsa principală de 3 ani şi 5 luni închisoare, s-a aplicat inculpatului B. şi pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen. (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat) pe o perioadă de 3 (trei) ani, pedeapsă care se execută conform art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen., s-a aplicat inculpatului B. pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen. (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat), pedeapsă care se execută conform art. 65 alin. (3) din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până când pedeapsa principală privativă de libertate a fost executată sau considerată executată."

În sarcina inculpatului A. s-a reţinut că, în perioada 2009 - 2011, în scopul dobândirii pentru sine, în mod injust, a unui teren cu vegetaţie forestieră în suprafaţă de 2.300 ha situat pe raza Ocolului Silvic Broşteni, judeţul Suceava:

- cu intenţie, a determinat pe inculpaţii C. - primar şi preşedinte al Comisiei pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Broşteni şi D. secretar al Primăriei oraşului Broşteni şi secretar al Comisiei pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Broşteni (care aveau atribuţii legale în aplicarea Legii nr. 247/2005) să înregistreze şi să ia în discuţie în cadrul şedinţei Comisiei din 2 martie 2010 ca fiind depusă în termen, solicitarea de reconstituire a dreptului de proprietate pentru o suprafaţa de 2.300 ha teren pe raza Ocolului Silvic Broşteni, deşi termenul de depunere pentru astfel de cereri, conform Legii nr. 247/2005 şi O.U.G. nr. 127/2005, expirase la data de 30 noiembrie 2005; inculpaţii C. şi D. şi-au încălcat atribuţiile de serviciu şi au atribuit numere fictive solicitărilor care astfel apar ca fiind depuse în termen având numerele de înregistrare 116 din 30 noiembrie 2005 - în Registrul special de înregistrare a cererilor la legile fondului funciar şi 1775 din 29 mai 2006 - în Registrul general de intrări/ieşiri al Primăriei oraşului Broşteni, jud. Suceava, iar ulterior au luat în discuţie cererea în cadrul şedinţei comisiei din 2 martie 2010 şi au înaintat-o Comisiei judeţene Suceava spre validare împreună cu Anexa 37.

- a prezentat şi s-a folosit, în dovedirea dreptului invocat, atât la Comisia Locală de fond funciar Broşteni, cât şi la Comisia Judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Suceava, dar şi la instanţele civile de înscrisul oficial, intitulat Copie (certificată) după "ACTUL DE DONAŢIE autentificat la Tribunalul Ilfov, secţia notariat sub numărul 14247/1937", înscris despre care ştia că nu reflectă realitatea, fiind un act contrafăcut, plăsmuit, întrucât în cuprinsul căruia, în plus faţă de actul original (aflat în păstrarea Arhivelor Naţionale) apare inserat trupul de pădure Dârmoxa-Pinu în suprafaţă de 2.300 ha pădure ca fiind donat de E. colonelului F..

- a prezentat acelaşi înscris contrafăcut expertului tehnic G. în luna decembrie 2009, fiind folosit de expert pentru întocmirea Raportului de expertiză din 11 decembrie 2009 privind reconstituirea amplasamentului suprafeţei de 2300 ha teren împădurit, respectiv trupul de pădure Dârmoxa Pinu care a făcut obiectul Actului de donaţie autentificat sub nr. x/1937 al Tribunalului Ilfov, raport ce a fost depus în original la Dosarul civil nr. x/2010 al Judecătoriei Vatra Dornei.

- a prezentat la data de 17 mai 2010 în vederea autentificării la BNP H. din mun. Suceava un set de 27 documente, legalizate de notar conform Încheierilor nr. 2180 - 2196, printre acestea fiind autentificate şi Copia actului de donaţie contrafăcut împreună cu Procesul-verbal din 1937 prin Încheierea de legalizare nr. x din 17 mai 2010; ulterior a depus toate documentele autentificate dosarul aflat la Comisia judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Suceava.

- a obţinut în urma acestor demersuri şi manopere frauduloase o hotărâre judecătorească neconformă cu realitatea faptică şi juridică, respectiv Decizia civilă nr. 1210 din 26 septembrie 2011 a Tribunalului Suceava, secţia civilă prin care s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea reclamantului I. (inculpat în prezenta cauză), cu privire la suprafaţa de 2.292,9 ha teren cu vegetaţie forestieră situat pe raza Ocolului Silvic Broşteni, el fiind beneficiarul direct întrucât a cumpărat de la acesta din urmă, prin acte notariale, toate drepturile succesorale ale J..

În ceea ce-l priveşte pe inculpatului B., instanţa de fond a reţinut că, perioada 2009 - 2011, în dubla sa calitate de membru al Comisiei Locale de aplicare a legilor fondului funciar Broşteni şi consilier juridic al Primăriei Broşteni în scopul dobândirii pentru inculpatul A., în mod injust, a unui teren cu vegetaţie forestieră în suprafaţă de 2.300 ha situat pe raza Ocolului Silvic Broşteni din judeţul Suceava,

- cu ştiinţă şi-a încălcat atribuţiile stabilite prin H.G. nr. 890/2005 pentru aprobarea Regulamentului privind procedura de reconstituire, atribuţiile şi funcţionarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, prin aceea că prin acte materiale succesive a urmărit crearea unei situaţii de fapt din care să rezulte că cererea având ca obiect solicitarea formulată de I. după F. privind reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafaţa de 2.300 ha teren împădurit a fost depusă în termenul legal prev. de Legea nr. 247/2005 şi O.U.G. nr. 127/2005.

- a contribuit la producerea rezultatului (obţinut prin Decizia irevocabilă nr. 1210 din 26 septembrie 2011 a Tribunalului Suceava, secţia civilă prin care s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea reclamantului persoana învinuită I., cu privire la suprafaţa de 2.292,9 ha teren cu vegetaţie forestieră situat pe raza Ocolului Silvic Broşteni şi crearea unui prejudiciu Statului Român), prin aceea că:

- în mod voit a consemnat în procesul-verbal de şedinţă al Comisiei de fond funciar Broşteni din 2 martie 2010 că s-a discutat Dosarul x din 29 mai 2005 având ca obiect solicitarea formulată de I. după F. privind reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafaţa de 2.300 ha teren împădurit, deşi avea cunoştinţă că nu erau întrunite condiţiile legale, cererea fiind tardiv formulată şi se impunea să propună invalidarea.

- a procedat în mod abuziv la consemnarea înregistrării unei cereri de revenire formulată de I. după F. la poziţia 1775 din 29 mai 2006 - în Registrul general de intrări/ieşiri al Primăriei oraşului Broşteni, jud. Suceava, prin suprascriere peste menţiunile reale din registru cu privire la memoriul depus şi înregistrat la data respectivă de E., urmărind astfel crearea în cadrul Comisiei de fond funciar Broşteni a unei confuzii cu demersurile de revendicare formulate de E.;

- la data de 13 aprilie 2010 cu adresa nr. x în calitate de membru al Comisiei locale pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Broşteni a înaintat Instituţiei prefectului - Comisia Judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Suceava propunerea de validare a Anexei 37 pentru autorul F..

- în Adresa nr. x din 7 iunie 2010 (identificată ca fiind redactată în memoria calculatorului de serviciu utilizat de B.) adresată de Comisia locală pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Broşteni Instituţiei Prefectului Judeţul Suceava acesta a menţionat că "din eroare a fost trecut în Procesul-verbal de şedinţă nr. x din 29 mai 2005 în loc de nr. 1775 din 29 mai 2006, când de fapt Comisia a analizat Dosarul nr. x din 30 noiembrie 2005"

- cererea ce apare înregistrată în mod nereal cu nr. 119 din 30 noiembrie 2005 la fila x din Registrul Special de înregistrare a cererilor la Legea nr. 247/2005 al Primăriei Broşteni (ce cuprinde înregistrări din perioada 14 noiembrie 1997 - 30 noiembrie 2005) formulată în numele inculpatului A. a fost identificată în forma unui document Word denumit "către" în memoria stick-ului său marca K. de 4 GB cu seria constructivă BW 08D3 ridicat cu ocazia efectuării percheziţiei autorizate din 20 iunie 2012 din biroul său de la sediul Primăriei oraşului Broşteni.

- în cadrul procedurii judiciare desfăşurate în Dosarul civil nr. x/2010 al Judecătoriei Vatra Dornei, în calitate de consilier juridic (parafa nr. 33D-1155 Colegiul Consilierilor Juridici Suceava) a formulat concluzii şi a depus întâmpinări şi înscrisuri prin care pledează pentru satisfacerea interesului inculpatului A., respectiv: Adresele nr. x din 27 august 2010 la termenul din 6 octombrie 2010 prin care a precizat că cererea a fost depusă în termen cu precizarea că s-a analizat Dosarul x din 30 noiembrie 2005, aspect nereal; nr. 4436 din 27 august 2010 la termenul din 6 octombrie 2010 cu care depune în original Expertiza tehnică şi Anexa 37; nr. 4758 din 24 septembrie 2010 la termenul din 29 septembrie 2010 cu care a depus în copii conforme cu originalul Cererea nr. x din 30 noiembrie 2005 şi extrasul din Registrul Special care atestă înregistrarea cererii; nr. 4930 din 12 octombrie 2010 la termenul din 13 octombrie 2010 cu care a depus copii din Registrul general de intrare/ieşire a corespondenţei Primăriei oraşului Broşteni din datele de 29 mai 2006 şi 25 noiembrie 2009, Procesul-verbal din 2 martie 2010 al Comisiei Locale de fond Funciar Broşteni, şi din conţinutul căreia reiese că a prezentat personal în original în instanţă cererea petentului înregistrată cu nr. 166 din 30 noiembrie 2005 şi Registrul Special.

Prin Decizia penală nr. 407/A din 23 noiembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, s-au admis apelurile formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Suceava, apelanţii inculpaţi A., I., D., L. împotriva Sentinţei penale nr. 37 din 28 mai 2015, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori în Dosarul nr. x/2012, numai în ceea ce priveşte:

A fost desfiinţată sentinţa penală apelată şi, în fond:

I. În baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. a fost achitat inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, prev. de art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen. cu aplicare art. 5 C. pen., prin recalificarea infracţiunii prev. de art. 215 alin. (1), (2) şi (5) C. pen. din 1969.

Au fost menţinute pedepsele aplicate aceluiaşi inculpat, respectiv:

- 1 (un) an închisoare pentru comiterea infracţiunii de uz de fals, prev. de art. 323 C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen., prin recalificarea infracţiunii prev. de art. 291 C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969 de

- 2 (doi) ani închisoare pentru comiterea infracţiunii de participaţie improprie la infracţiunea de fals intelectual prev. de art. 52 alin. (3) C. pen. raportat la art. 321 C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi art. 5 C. pen., prin recalificarea infracţiunii prev. de art. 31 alin. (2) C. pen. din 1969 raportat la art. 289 C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior,

- 3 (trei) ani închisoare pentru comiterea infracţiunii de instigare la infracţiunea de abuz în serviciu prev. de art. 47 C. pen. raportat la art. 297 alin. (1) C. pen. raportat la art. 13² din Legea nr. 78/2000 şi art. 5 C. pen., prin recalificarea infracţiunii prev. de art. 25 raportat la art. 248 C. pen. anterior şi art. 13² din Legea nr. 78/2000.

În baza art. 38 alin. (1) şi art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. şi art. 5 C. pen. s-au contopit pedepsele aplicate inculpatului A., urmând ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea de 3 (trei) ani închisoare la care s-a adăugat un spor de 1/3 din totalul celorlalte pedepse stabilite, respectiv 1 (un) an închisoare, pedeapsa finală de executat fiind de 4 (patru) ani închisoare.

Conform art. 45 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen., alături de pedeapsa principală de 4 ani închisoare, s-a aplicat inculpatului A. şi pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen. (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat) pe o perioadă de 3 (trei) ani, pedeapsă care se execută conform art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen.

(...)

VI. S-a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul B. şi partea civilă Statul Român prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Suceava împotriva Sentinţei penale nr. 37 din 28 mai 2015, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori în Dosarul nr. x/2012.

A fost înlăturată dispoziţia instanţei de fond privind obligarea inculpatului I. la plata cheltuielilor judiciare către stat.

S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei care nu sunt contrare prezentei hotărâri.

Cheltuielile judiciare ocazionate de calea de atac a parchetului au rămas în sarcina statului.

A fost obligat apelantul inculpat B. la plata sumei de 2.000 RON şi apelanta partea civilă Statul Român prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Suceava la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariile parţiale cuvenite apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru inculpaţii A., D. şi C., în cuantum de 130 RON pentru fiecare, au rămas în sarcina statului.

Onorariile cuvenite apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru inculpaţii B., I. şi L., în cuantum de 520 RON pentru fiecare, au rămas în sarcina statului."

Instanţa de apel, analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi aspectele desprinse inclusiv din cercetarea judecătorească derulată în apel, a reţinut următoarele:

Prin Decizia civilă nr. 1210 din 26 septembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Suceava, secţia civilă în Dosar nr. x/2010, definitivă şi irevocabilă, a fost admis recursul declarat de petentul I. împotriva Sentinţei civile nr. 1328 din 26 noiembrie 2010 a Judecătoriei Vatra Dornei, a fost modificată în totalitate sentinţa civilă anterior menţionată, în sensul că a fost admisă acţiunea, anulată Hotărârea Comisiei Judeţene pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Suceava nr. 425 din 21 iulie 2010 şi s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea reclamantului cu privire la suprafaţa de 2.292,9 ha teren cu vegetaţie forestieră situat pe raza ocolului Silvic Broşteni, identic cu Up VII Dârmoxa 1 - 57 în suprafaţă de 1.520,2 ha şi Up VIII Pinu 112 - 145% în suprafaţă de 772,7 ha. În considerentele deciziei pronunţate, instanţa de recurs a apreciat că actul de proprietate invocat de reclamantul I., ca temei al reconstituirii dreptului de proprietate pentru suprafaţa de 2.300 ha teren cu vegetaţie forestieră situat pe raza ocolului Silvic Broşteni, jud. Suceava, respectiv Actul de donaţie nr. 14243 din 13 aprilie 1937 autentificat de Tribunalul Ilfov, secţia Notariat, este valabil şi îndeplineşte toate condiţiile de pertinenţă, verosimilitate, autenticitate şi concludenţă prev. de art. 6 din Legea nr. 1/2000.

Cu privire la data introducerii cererii, aceeaşi instanţă de control judiciar, a menţinut cele stabilite de prima instanţă, în sensul că cererea de reconstituire a dreptului de proprietate după autorul deposedat F. a fost formulată în termenul legal, respectiv la data de 30 noiembrie 2005, şi că prin prezentarea cererii unei instituţii publice, respectiv Primăria Broşteni şi prin înregistrarea în Registrul special de aplicare a legilor fondului funciar Broşteni, sub nr. 116 din 30 noiembrie 2005, făcându-se pe înscris menţiune despre data prezentării, certificată ulterior de ştampilă, înscrisul a căpătat astfel dată certă, conform art. 1882 C. civ. Aceasta în condiţiile în care atât Comisia Judeţeană Suceava pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, cât şi Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva, Direcţia Silvică Suceava, în calitate de intimate în cauza respectivă, au invocat că cererea de reconstituire a dreptului de proprietate nu a fost depusă în termenul prevăzut de art. 33 din Legea nr. 1/2000, respectiv până la data de 30 noiembrie 2005 inclusiv.

În legătură cu acest teren cu vegetaţie forestieră s-a precizat că făcea parte din Domeniul regal Broşteni, ce în integralitatea sa a fost revendicat de E. al României prin Cererea nr. x din 30 septembrie 2005, prin care solicita "moşia, în nume propriu, ca dobânditor al drepturilor succesorale ale E. suprafaţa de 39.885,38 ha din care 34.000 ha sunt păduri", Cerere înregistrată sub nr. x din 10 octombrie 2005 la Primăria oraşului Broşteni. Prin Hotărârea nr. 350 din 1 martie 2007 a Comisiei Judeţene Suceava pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor a fost respinsă cererea E. al României prin care solicita "reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafaţa de 39.885,38 ha din care 34.000 ha sunt păduri, situată pe raza oraşului Broşteni şi pe raza comunei Crucea. Cert în cauză este că înscrisul avut în atenţie de instanţa civilă - ce a avut ca finalitate obţinerea deciziei civile mai sus menţionate, respectiv Decizia nr. 1210/2011 - adică actul de proprietate invocat ca temei al reconstituirii dreptului de proprietate pentru suprafaţa de 2.300 ha teren cu vegetaţie forestieră situat pe raza ocolului Silvic Broşteni, jud. Suceava, intitulat COPIE după ACTUL DE DONAŢIE nr. 14243 din 13 aprilie 1937 autentificat de Tribunalul Ilfov, secţia Notariat, este un act ce nu reflectă realitatea, fiind vorba de un act plăsmuit.

Pe de altă parte, Înalta Curte, ca instanţă de apel, a reţinut şi faptul că nu a existat o solicitare scrisă de reconstituire a dreptului de proprietate după autorul deposedat F. formulată în termenul legal, respectiv la data de 30 noiembrie 2005.

În susţinerea faptului că actul de donaţie menţionat, de care s-a uzitat pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului pădure în discuţie, nu reflectă realitatea, s-a făcut trimitere la proba esenţială ce demonstrează acest lucru, respectiv actul de donaţie în original ce se regăseşte la Arhivele Naţionale. De altfel, una dintre apărările centrale ale apelantului inculpat A. a vizat lipsa de cunoaştere a caracterului fals al documentului respectiv, împrejurarea fiind prezumtiv confirmată de multitudinea de persoane, cu pregătire juridică sau fără, ce au avut acest act în posesie şi care nu au sesizat că ar fi vorba despre un act fals, şi prin urmare, şi pentru inculpatul putea să creeze acelaşi caracter de autenticitate cum crea şi pentru toate celelalte persoane - referire în acest sens făcând la membrii Comisiei locale de fond funciar, la funcţionarii Ocolului Silvic Broşteni, funcţionarii Comisiei judeţene de fond funciar Suceava şi Direcţia Silvică Suceava. Mai mult, a arătat că din dosarul de urmărire penală reiese faptul că angajaţii acestei din urmă instituţii s-au prezentat la Arhivele Naţionale şi au studiat dosarul cauzei, existând documente depuse de aceştia în întâmpinarea formulată la Judecătoria Vatra Dornei şi care poartă menţiunea Arhivelor Naţionale, fiind imposibil de acceptat ca un jurist să meargă în Arhivele Naţionale şi să nu observe conţinutul acestuia. A mai arătat că actul s-a aflat în posesia Regiei naţionale a Pădurilor Romsilva ce a dat un aviz urmare a solicitării în acest sens de Direcţia Silvică, afirmând că verificând actele din dosarul de reconstituire a dreptului de proprietate se constată că acesta corespunde realităţii şi se poate proceda la validarea cererii. A mai învederat că actul s-a aflat şi în posesia Inspectoratului Teritorial de Regim Silvic şi Vânătoare Suceava, iar notarul public H. a realizat copii legalizate, Judecătoria Vatra Dornei în complet de un judecător a analizat acest aspect şi a reţinut că actul a fost întocmit cu încălcarea legilor de fond funciar, dar nu că acesta a fost fals. A pledat aşadar în sensul că există o lipsă de intenţie vădită, neavând convingerea că s-a cunoscut că actul este fals.

În acest context, pentru elucidarea chestiunilor de ordin material, în ceea ce priveşte caracterul autentic al actului de donaţie ce s-a aflat în posesia inculpatului şi pe care l-a folosit în aceste proceduri, instanţa de apel a întreprins demersuri proprii rezultând aspecte de necombătut, respectiv originalul actului, despre care s-a constatat că nu cuprinde corpul de pădure, acesta fiind înaintat spre vedere, prin reprezentant al Arhivelor Naţionale, în cadrul cercetării judecătoreşti întreprinse în faza de apel - şedinţa de judecată din 3 noiembrie 2017.

Aşadar, copia documentului, alături de copia Procesului-verbal de autentificare nr. x din 13 aprilie 1937 şi a planului de situaţie a terenului situat în comuna Băneasa, jud. Ilfov, donat Dlui F., au fost depuse la dosar, din lecturarea acestora se poate lesne observa că nu are în conţinut inserată vreo menţiune cu privire la donaţia celor 2.300 ha pădure. După col. F. a existat un singur act de donaţie din 1937 şi privea doar un teren din Băneasa.

După cum s-a menţionat, apărarea centrală a inculpatului apelant A. este aceea că nu avea cunoştinţă că actul este fals, însă instanţa de apel a considerat că acesta a cunoscut că înscrisul respectiv, în care apare inclusă şi parcela de teren pădure, nu conţine date reale şi, ca atare, nu reflecta realitatea.

S-a reţinut că instanţa fondului îşi argumentează în principal punctul de vedere prin împrejurarea că susţinerile inculpatului A. sunt contrazise de depoziţiile inculpatului I., care a declarat expres că a predat inculpatului actul de donaţie din 1937 ce cuprindea doar terenul de la Băneasa.

Or, instanţa de apel a apreciat că afirmaţiile inculpatului I. nu pot fi luate în considerare juridic-probatoriu în contextul în care provin de la o persoană raportat la care actele medicale aflate la dosar, cu referire expresă la Raportul de expertiză medico-legală nr. x din 5 februarie 2015 efectuat de IML Iaşi şi avizat de Comisia de Avizare şi Control al Actelor Medico-Legale sub nr. x din 24 februarie 2015, concluzionează că în absenţa unor examinări psihiatrice în perioada anilor 1992 - 2013 nu se pot face aprecieri asupra discernământului acestuia la momentul comiterii faptei, dar că la data examinării sale (respectiv ianuarie 2015) acesta nu are capacitatea psihică de a discerne asupra faptelor şi acţiunilor sale şi nici asupra consecinţelor ce decurg din acestea, iar din Sentinţa civilă nr. 643/2014 a Judecătoriei Sinaia pronunţată în Dosar nr. x/2013 reiese că la data de 8 iulie 2014 I. a fost pus sub interdicţie, tutore al acestuia fiind numit inculpatul A. De altfel, s-a apreciat că tocmai aceste din urmă împrejurări, necontestate şi certe în constatări, vor atrage soluţia procesuală de admitere a apelului inculpatului I..

Însă, aparte de declaraţiile inculpatului I., date în cursul urmăririi penale în perioada martie - iunie 2012, din actele şi lucrările dosarului a rezultat cât se poate de evident că documentul în cauză a fost înmânat personal inculpatului A., la solicitările sale repetate, începând cu luna martie 2010, de către Ministerul Administraţiei şi Internelor - Arhivele Naţionale - Serviciul Arhive Naţionale Istorice Centrale, astfel cum rezultă din Adresa nr. x din 27 ianuarie 2014 şi documentaţia aferentă în acest sens .

Pentru o prezentare cât se poate de concretă şi dovedită a împrejurării că A. avea cunoştinţă că actul este fals, precum şi că de acest aspect ştia cu mult timp înainte de martie 2010, instanţa de apel a apreciat că se impune o analiză detaliată a faptului că nu a existat o solicitare scrisă de reconstituire a dreptului de proprietate după autorul deposedat F. formulată în termenul legal, respectiv la data de 30 noiembrie 2005.

Astfel, până în toamna anului 2009 nu a fost întreprins niciun demers concret prin care să fie revendicate suprafeţe de teren, în numele inculpatului I., la Primăria oraşului Broşteni, jud. Suceava, câtă vreme din "Situaţia privind analizarea cererilor depuse în baza Legii nr. 247/2005", întocmită de inculpata D. - secretar al Primăriei oraşului Broşteni şi transmisă Instituţiei prefectului se atestă că la data de 13 ianuarie 2006 numărul total de cereri depuse la Comisia locală Broşteni este de 115, aspect reconfirmat ulterior şi la data de 21 ianuarie 2010, termenul pentru depunerea cererilor prevăzute de Legea nr. 247/2005 şi O.U.G. nr. 127/2005 expirase la 30 noiembrie 2005, astfel că nerespectarea acestui termen atrăgea de drept decăderea din dreptul de a uza de procedura administrativă prevăzută de lege, în vederea reconstituirii dreptului de proprietate privata asupra terenurilor, iar ultima întrunire a Comisiei locale de aplicare a legilor de fond funciar Broşteni avusese loc la data de 13 martie 2007, neexistând consemnate alte întruniri până în luna martie 2010, fiind greu de crezut că o atare cerere ce viza o suprafaţă mare de teren pădure, ca cea în discuţie, nu ar fi fost adusă la cunoştinţa membrilor comisiei şi supusă analizei acestora timp de aproximativ 5 ani de zile.

Prevalarea de către apelant, pentru a arăta că această cerere a fost depusă la termen, precizând că, în aceeaşi şedinţă de Comisie locală de Fond funciar, desfăşurată în martie 2010, se mai iau în discuţie şi alte două cereri, respectiv nr. 117 - 118, cereri care nu sunt respinse ca tardive, deşi nr. 117 şi 118 sunt ulterioare cererii nr. x, în contextul administrativ sus menţionat, apare neavenită.

În declaraţiile date atât în cursul urmăririi penale cât şi în faza de judecată - primă instanţă şi apel - martorul M., angajat la Direcţia Silvică Suceava ca inginer silvic şi care, în perioada iunie 2009 - aprilie 2010, a deţinut funcţia de şef al ocolului Silvic Broşteni, a relatat că în toamna anului 2009 la sediul ocolului s-au prezentat două persoane de sex masculin, indicându-l pe inculpatul A. ca fiind una dintre ele cu care a şi purtat discuţiile şi care l-a informat că este viitorul proprietar al suprafeţei de 2.300 ha teren, conform unui act de donaţie din care rezulta că E. a donat generalului F. suprafaţa de teren, act în xerocopie pe care i l-a prezentat. Martorul a mai arătat că, fiind numit de puţin timp, nu cunoştea situaţia tuturor cererilor de reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenurilor pădure rămase nesoluţionate, astfel că l-a chemat în biroul său pe tehnicianul silvic N., audiat şi el ca martor în cauză, care a cerut lămuriri suplimentare cu privire la temeiul în baza căruia se revendică terenul şi referitor la existenţa cererii la Comisia locală de fond funciar Broşteni care trebuia depusă până la data de 30 noiembrie 2005, arătându-se surprins că o astfel de cerere ar exista, deoarece în calitate de membru al comisiei de fond funciar Broşteni (din anul 2001), nu a auzit de ea.

Martorul N., a confirmat situaţia anterior prezentată în depoziţiile date în cauză, respectiv că i-a întrebat pe cei doi în ce bază revendică suprafaţa de 2.300 ha, deoarece el, în calitate de membru al Comisiei locale de fond funciar Boşteni, nu avea cunoştinţă de existenţa unei astfel de cerere depusă la primărie, răspunzându-i-se că se aştepta soluţionarea în instanţă a cererii formulate de E. şi că ar exista la primărie cerere depusă în acest sens, ce poartă acelaşi număr cu cererea depusă de E. întrucât suprafaţa solicitată se suprapune ca amplasament, pe suprafaţa revendicată şi de E. A mai precizat acest martor că suprafaţa de pădure revendicată, conform actului de donaţie, pe care l-a văzut în copie, avea ca amplasament bazinul Dârmoxa Pinu din Domeniul Regal Broşteni.

Totodată, martorul G., expert tehnic în domeniul silvic, posesor al Legitimaţiei nr. 2289 din 1 august 2000, emisă de Biroul Central pentru Expertize Tehnice Judiciare din cadrul Ministerului Justiţiei, audiat în cauză ca martor, a declarat că la începutul lunii decembrie 2009 a fost contactat telefonic şi s-a întâlnit în aceeaşi zi cu inculpatul A. din Iaşi care i-a solicitat efectuarea unei expertize tehnice extrajudiciare având ca obiect reconstituirea amplasamentului unei suprafeţe de 2.300 ha teren de pădure Dârmoxa Pinu pe raza Ocolului Silvic Broşteni, în baza unui document pe care i l-a prezentat în xerocopie, intitulat "Copie după act de donaţie autentificat în anul 1937 sub nr. x/1937" având menţiune "conform cu originalul", semnătură indescifrabilă şi aplicată amprenta ştampilei "Societatea civilă de avocaţi O.", a unei hărţi a moşiei regale Broşteni din 1895, precum şi planului de situaţie la scara 1:50000 cu suprapunerea fostului domeniu P. peste fondul forestier de stat la nivelul amenajamentului silvic din anul 2000, întocmit de Q. (plan parcelar întocmit şi folosit în dosarul de retrocedare având la bază cererea E., privind suprafaţa de 39.000 ha pădure). A mai arătat acest martor că a încheiat o convenţie scrisă cu A. cu datele de identificare comunicate de acesta, în calitate de mandatar al lui I., fără însă a solicita acestuia şi procura de mandant, că a efectuat lucrarea plecând de la premisa că documentele prezentate sunt reale şi reflectă adevărul, că s-a deplasat la Broşteni pentru a se documenta la primarul oraşului - inculpatul C., cât şi la şeful ocolului Silvic Broşteni - martorul M., că de la ocol a primit hărţile cu amenajările silvice valabile, în fotocopii şi tot în fotocopii pagini din descrierea parcelară aferentă parcelelor din R. şi S. şi că prin expertiza efectuată după circa o săptămână, nu a stabilit dreptul de proprietate, ci doar delimitarea şi amplasamentul pădurii Pinu Dârmoxa la care făcea referire actul de donaţie din 1937 pus la dispoziţie de inculpatul A..

În sprijinul susţinerilor sale, martorul a depus la dosar, la solicitarea instanţei, din arhiva personală, convenţia din 11 decembrie 2009 încheiată cu A. pentru efectuare expertiză tehnică, în original, şi în fotocopie, Copie după Actul de donaţie autentificat de Tribunalul Ilfov, secţia Notariat la nr. 14247/1937, ce are înserată şi trupul de pădure Dârmoxa - Pinu în suprafaţă de 2300 ha, harta moşiei regale Broşteni - Suceava şi planul cu suprapunerea fondului forestier cu harta fostului Domeniu P.

Raportul de expertiză tehnică în vederea reconstituirii dreptului de proprietate de către T. şi I., datat decembrie 2009, ce se regăseşte la dosar, a fost predat de martor personal inculpatului A., în aceeaşi lună. Acest raport a fost depus la Primăria oraşului Broşteni dar nu şi la dosarul de la Comisia locală pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Broşteni şi nici nu a fost înaintat la Comisia Judeţeană Suceava, fiind însă depus, în original, pentru termenul de judecată din data de 6 octombrie 2010 stabilit iniţial în Dosarul x/2010 al Judecătoriei Vatra Dornei de către Primăria oraşului Broşteni, Comisia de fond funciar, cu Adresa nr. x din 27 august 2010 semnată de inculpaţii C. şi B., în calitate de preşedinte şi respectiv consilier juridic .

În urma percheziţiei domiciliare din 20 iunie 2012 la sediul Primăriei Broşteni, jud. Suceava din biroul folosit de inculpatul B. au fost ridicate un exemplar al raportului de expertiză împreună cu cererea originală nr. 116/30 noiembrie 2005.

Totodată, din documentaţia existentă la dosar, precum şi din declaraţiile martorilor U., V. şi W., rezultă că la data de 24 februarie 2010, la Biroul Notarului Public U. din Vatra-Dornei, jud. Suceava s-au încheiat trei contracte prin care A. a vândut drepturile succesorale - proprietăţi imobiliare şi proprietăţi mobiliare, fără limită de valoare sau cantitate, în mod irevocabil, în cote de 5/8 lui X., 2/8 lui V. şi 1/8 lui W. din drepturile succesorale ce urmează a fi dobândite de pe urma defunctei Y. atât proprii cât şi moştenite de la F..

Aşadar, susţinerile inculpatului A. referitoare la faptul că nu a cunoscut că actul de donaţie nu reflectă realitatea şi că cererea de reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenului pădure a fost depusă în termenul legal, nu au fost avute în vedere, pentru argumentele expuse mai sus, iar referitor la varianta prezentată de acesta, relativ la anul în care l-a cunoscut pe inculpatul I., respectiv anul 2005, aceasta nu poate fi reţinută fiind contrazisă - dincolo de declaraţiile inculpatului J. date în calitate de învinuit în cursul urmăririi penale - din care reiese anul şi contextul în care l-a cunoscut pe inculpatul A. - de notarul public Z., care în declaraţiile date în cauză, inclusiv în faza procesuală a apelului, confirmă cele relatate anterior, arătând că este cea care, motivat de faptul că I. dorea să vândă drepturile succesorale, a intermediat prin martorul AA. întâlnirea dintre J. şi A. în luna iunie 2006, depoziţii ce sunt în deplină concordanţă cu cele ale martorului AA. şi cu înscrisurile depuse ca punct de referinţă în acest sens, iar pe de altă parte cu declaraţia dată de A., în calitate de martor în dosarul civil nr. x/2010 al Judecătoriei Vatra Dornei, în care prezintă o cu totul altă variantă sau, chiar de declaraţia acestui inculpat prezentată în faţa instanţei de apel.

Prin comparaţie, prevalarea de către apelant de declaraţiile martorei BB., ce a arătat că a transmis un folder cu documente în 2005, cât şi pe declaraţiile martorilor CC., DD., EE., angajaţi în construcţia imobilului pe care îl edifica în cursul anului 2005 A., supunând atenţiei instanţei analiza pozelor făcute cu această ocazie, fiind un imobil în construcţie care, cu certitudine, dat fiind procesul-verbal de finalizare a lucrărilor şi din contractul încheiat în ianuarie 2006, nu ar putea plasa acest moment al cunoaşterii dintre ei - A. şi I. - în vara anului 2006, neputând fi plasat decât în vara anului 2005 - apar simple supoziţii.

Până şi subiectiv, inculpatul apelant a arătat că l-a cunoscut pe I. în anul 2005, luna iulie, iar notificarea de la Broşteni a fost depusă la primărie, împreună fiind cu I., cu totul surprinzător, chiar la sfârşitul intervalului legal de depunere de asemenea cereri, adică în luna noiembrie 2005, în datele de 29 sau 30, deşi revendicarea viza o suprafaţă imensă de pădure, de o valoare deosebită.

Totodată, Înalta Curte, ca instanţă de apel, a reţinut ca fiind relevant faptul că, deşi prin Hotărârea nr. 350 din 01 martie 2007 a Comisiei Judeţene Suceava pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor a fost respinsă cererea E. al României prin care solicita "reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafaţa de 39.885,38 ha din care 34.000 ha sunt păduri, situată pe raza oraşului Broşteni şi pe raza comunei Crucea, iar la primăria Broşteni avusese loc la data de 13 martie 2007 o şedinţă a Comisiei locale de fond funciar, nu a fost adus la cunoştinţa membrilor comisiei împrejurarea că ar mai exista şi o altă cerere de reconstituire a dreptului de proprietate, fiind greu de crezut că o atare cerere ce viza o suprafaţă mare de teren împădurit, dacă ar fi fost depusă în termen legal, în anul 2005, ar fi rămas în nelucrare pentru un interval de timp mai mult decât semnificativ, de 5 ani de zile.

Un alt aspect ce vine în sprijinul argumentaţiei în sensul că inculpatul A. a cunoscut caracterul fictiv al acelei menţiuni privind pădurea, din actul de donaţie, este şi faptul că inculpatul s-a aflat în posesia tuturor actelor ce-i fuseseră date de către I., inclusiv a acelor acte din care rezulta că generalul F., pretinsul autor de la care se obţinuse pădurea, era doar un asociat cu 5% acţiuni la exploatarea forestieră Broşteni, alături de E. şi, din nici un alt act ulterior, nu rezulta faptul că exploatarea respectivă fusese dizolvată iar activul împărţit în natură între acţionari.

În ceea ce priveşte o altă apărare a inculpatului A. - şi anume faptul că, cu ocazia procesului desfăşurat la Judecătoria Vatra Dornei jurişti din cadrul Romsilva, consultând actele originale aflate la Arhivele Statului, nu au remarcat inadvertenţa privind inexistenţa pădurii în actul de donaţie astfel că, în întâmpinarea depusă la dosar nu au invocat acest aspect - Înalta Curte a constatat că, deşi adevărată această susţinere, ea nu-l exonerează pe inculpat de răspundere penală.

Aşa cum s-a arătat şi anterior, de pe urma defunctului F. a existat un singur act de donaţie, către tatăl inculpatului I. iar în acest act original, examinat ex propriis sensibus de instanţa de apel, nu există nicio menţiune privind vreo suprafaţă de pădure.

Prin urmare, faptul că juriştii Romsilva care au examinat acelaşi act nu au remarcat această inadvertenţă între actul original şi cel depus în copie la dosarul civil de fond funciar, nu conduce la concluzia că ar fi existat mai multe acte de donaţie între aceleaşi părţi ci la concluzia unei simple neglijenţe a juriştilor respectivi, fără nicio influenţă asupra caracterului penal al faptelor comise de inculpat.

Prin urmare, instanţa de apel a apreciat că toată starea de fapt reţinută de prima instanţă şi expusă pe larg în cele arătate mai sus este corectă şi a fost reţinută ca atare.

Înalta Curte a reţinut, însă, că rezolvarea juridică adoptată de prima instanţă comportă discuţii atât sub aspectul legalităţii, cât şi al temeiniciei după cum urmează:

Referitor la inculpatul A., Înalta Curte, ca instanţă de apel, a reţinut că faptele acestuia constând în aceea că, în perioada 2009 - 2011, în scopul dobândirii pentru sine, în mod injust, a unui teren cu vegetaţie forestieră în suprafaţă de 2300 ha situat pe raza Ocolului Silvic Broşteni, judeţul Suceava, cu intenţie, a determinat pe inculpaţii C. - primar şi preşedinte al Comisiei pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Broşteni şi D. secretar al Primăriei oraşului Broşteni şi secretar al Comisiei pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Broşteni (care aveau atribuţii legale în aplicarea Legii nr. 247/2005) să înregistreze şi să ia în discuţie în cadrul şedinţei Comisiei din 2 martie 2010 ca fiind depusă în termen, solicitarea de reconstituire a dreptului de proprietate pentru o suprafaţa de 2300 ha teren pe raza Ocolului Silvic Broşteni, deşi termenul de depunere pentru astfel de cereri, conform Legii nr. 247/2005 şi O.U.G. nr. 127/2005, expirase la data de 30 noiembrie 2005; inculpaţii C. şi D. şi-au încălcat atribuţiile de serviciu şi au atribuit numere fictive solicitărilor care astfel apar ca fiind depuse în termen având numerele de înregistrare 116 din 30 noiembrie 2005 - în Registrul special de înregistrare a cererilor la legile fondului funciar şi 1775 din 29 mai 2006 - în Registrul general de intrări/ieşiri al Primăriei oraşului Broşteni, jud. Suceava, iar ulterior au luat în discuţie cererea în cadrul şedinţei comisiei din 2 martie 2010 şi au înaintat-o Comisiei judeţene Suceava spre validare împreună cu Anexa 37; întrunesc, atât sub aspectul laturii obiective, cât şi a celei subiective elementele constitutive ale infracţiunii de instigare la abuz în serviciu contra intereselor publice, prev. de art. 47 C. pen. raportat la art. 297 alin. (1) C. pen. raportat la art. 13² din Legea nr. 78/2000 cu modificările şi completările ulterioare.

Aparte de criticile în plan faptic invocate de apelantul inculpat A. - şi care nu au putut fi reţinute - în ceea ce priveşte nelegalitatea soluţiei fondului s-a susţinut că sunt aplicabile, cu privire la fapta de instigare la abuz în serviciu, şi dispoziţiile Deciziei nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale, întrucât una din condiţiile instigării este de a se referi la fapta principală prevăzută de legea penală şi comisă de funcţionar; s-a considerat că instigarea la abuz în serviciu nu poate exista întrucât este fără dubiu faptul că pe tot parcursul urmării penale parchetul se referă, atunci când constată săvârşirea acestei fapte, la încălcarea unor atribuţii de serviciu prevăzute într-o Hotărâre de Guvern, act inferior legii sau Ordonanţelor Guvernului şi din această perspectivă, fapta nu poate fi reţinută.

Totodată, a precizat că, a se invoca la momentul concluziilor finale din apel, prin notele scrise ale parchetului că, de fapt, nu ar fi vorba despre atribuţii prevăzute într-o Hotărâre de Guvern, ci în Legea nr. 1/2000, nu poate fi primit, făcând trimitere în acest sens la Decizia nr. 474/A/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care, raportat la speţa dedusă judecăţii în cauza respectivă, s-a reţinut că, în conformitate cu dispoziţiile art. 371 C. pen., judecata se mărgineşte la fapta şi persoanele arătate în actul de sesizare; prin urmare, textul de lege nu permite modificarea acuzaţiei, nici sub aspectul faptelor ce i se impută inculpatului şi nici cu privire la descriere, pe parcursul derulării cauzei. Sub aspectul descrierii faptei inculpatului trimis în judecată pentru o infracţiune de abuz în serviciu - a arătat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - că acuzaţia este completă numai în ipoteza în care în actul de sesizare se precizează atât acţiunea sau inacţiunea, cât şi textul legal încălcat, precum şi faptul că pe parcursul judecăţii nu se poate schimba acuzaţia sub nici unul din cele două elemente, întrucât s-ar aduce atingere dreptului la un proces echitabil.

Or - susţine inculpatul A. în prezenta cauză - precizările făcute de parchet, ce veneau să arate că, de fapt, nu o atribuţie prevăzută într-un act inferior legii era încălcată, ci o dispoziţie prevăzută într-o lege, sunt inacceptabile şi nu pot fi primite la acest moment, prin raportare la faptul că acestea nu au fost menţionate în rechizitoriu.

Însă, în speţă, pe de o parte, s-a reţinut că la termenul de judecată din 19 martie 2013, în temeiul art. 300 C. proc. pen. din 1968, prima instanţă a verificat regularitatea actului de sesizare şi s-a pronunţat motivat asupra excepţiilor invocate în scris şi susţinute de inculpata L., relativ la neregularitatea actului de sesizare şi efectuarea tuturor actelor de urmărire penală în Dosarul penal nr. x/2012, implicit şi asupra rechizitoriului, constatând că celelalte aspecte învederate vizau fondul cauzei, precum şi a celor invocate de inculpatul B., referitoare la nulitatea urmăririi penale în temeiul art. 197 alin. (2) raportat la art. 322 alin. (1), (2) C. proc. pen. şi neregularitatea actului de sesizare. Problematici juridice vizând neregularităţi ale actului de sesizare şi legala notificare a acuzaţiei penale adusă inculpaţilor nu pot fi constatate în cauză.

Totodată, Înalta Curte, ca instanţă de apel, a constatat că aspectele la care face referire Decizia nr. 474/A/2016 a ÎCCJ nu se regăsesc şi în prezenta cauză deoarece, în speţă, nu este vorba de o completare a stării de fapt cu acţiuni sau inacţiuni noi şi trimiterea la textele de lege corespunzătoare, ci de o precizare mai exactă a legislaţiei primare încălcate, în raport de starea de fapt reţinută, chestiune posibilă chiar şi în faza de apel, în condiţiile în care, este adevărat, rechizitoriul avusese în vedere numai legislaţia secundară emisă în baza celei primare.

Prin urmare, inculpaţii au cunoscut încă de la început natura acuzaţiilor ce li se aduc, care sunt faptele imputate şi ce norme de legislaţie secundară au încălcat, precizarea procurorului fiind doar în sensul de a indica care este şi norma primară în dezvoltarea căreia a intervenit norma secundară reţinută a fi încălcată de către aceştia. Or, încălcarea unei norme secundare atrage de plano şi încălcarea normei legislative primare dacă norma secundară este emisă doar în baza celei principale, aşa cum este şi cazul în speţa de faţă.

Pe de altă parte, instanţa de fond s-a aplecat cu minuţiozitate - cu trimiteri la conţinutul actului de sesizare - asupra chestiunilor privind încălcarea de către funcţionari a unor atribuţii de serviciu prevăzute într-o lege şi, din această perspectivă, hotărârea atacată este la adăpost de orice critici.

În ceea ce priveşte celelalte fapte ale inculpatului A., Înalta Curte, ca instanţă de apel, a reţinut că acesta a prezentat şi s-a folosit, în dovedirea dreptului invocat, atât la Comisia Locală de fond funciar Broşteni, cât şi la Comisia Judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Suceava, dar şi la instanţele civile de înscrisul oficial, intitulat Copie (certificată) după "ACTUL DE DONAŢIE autentificat la Tribunalul Ilfov, secţia notariat sub numărul 14247/1937", înscris despre care ştia că nu reflectă realitatea, a prezentat înscrisul falsificat şi expertului tehnic G. în luna decembrie 2009, fiind folosit de expert pentru întocmirea Raportului de expertiză din 11 decembrie 2009 şi, totodată, a prezentat la data de 17 mai 2010 în vederea autentificării la BNP H. din mun. Suceava un set de 27 documente, legalizate de notar conform Încheierilor nr. 2180 - 2196, printre acestea fiind autentificate şi Copia actului de donaţie contrafăcut împreună cu Procesul-verbal din 1937.

Ulterior, a depus toate documentele autentificate la dosarul aflat la Comisia judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Suceava - toate aceste fapte întrunesc aşadar elementele infracţiunilor de uz de fals, în formă continuată, prev. de art. 323 C. pen. cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen. participaţie improprie la fals intelectual, în formă continuată, prev. de art. 52 alin. (3) C. pen. raportat la art. 321 C. pen. cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen., astfel cum au fost reţinute şi de instanţa de fond.

Referitor la prezentarea înscrisului contrafăcut către expertul tehnic G., în luna decembrie 2009, şi folosirea acestui înscris pentru întocmirea Raportului de expertiză din 11 decembrie 2009, raport ce a fost depus în original la Dosarul civil nr. x/2010 al Judecătoriei Vatra Dornei - constatată ca faptă de participaţie improprie la săvârşirea infracţiunii de fals intelectual - Înalta Curte, ca instanţă de apel, nu a reţinut susţinerile apărării în sensul că, în speţă, nu ar putea să existe infracţiunea respectivă, deoarece acest expert nu a fost desemnat de către o instanţă sau un organ de urmărire penală, pentru a fi considerat expert judiciar şi, astfel, în mod implicit funcţionar public.

În conformitate cu dispoziţiile art. 4 alin. (5) din Titlul XIII al Legii 247/2005, expertizele extrajudiciare prezentate de părţi în cadrul proceselor funciare au aceiaşi valoare probantă ca şi expertizele ordonate de instanţa de judecată, cu condiţia să fie efectuate de un expert tehnic autorizat de Ministerul Justiţiei.

Prin urmare, însăşi legea conferă rapoartelor de expertiză extrajudiciară în materie funciară caracterul unor înscrisuri oficiale, punându-le pe acelaşi plan cu expertizele judiciare, iar în speţă se constată îndeplinirea celor două condiţii prevăzute de lege în acest sens, respectiv. Întocmirea de către un expert autorizat de Ministerul Justiţiei şi folosirea raportului în faţa instanţei în cadrul unui proces civil având ca obiect fond funciar.

S-a menţionat, însă, că raportul întocmit de expert tehnic G. nu constată un aspect neadevărat, însă concluziile la care ajunge sunt false întrucât pleacă de la premisă falsă şi anume faptul că actul de donaţie în care apare inserat trupul de pădure Dârmoxa-Pinu în suprafaţă de 2.300 ha pădure ca fiind donat de E. colonelului F., ar fi unul real.

În ceea ce priveşte însă infracţiunea de înşelăciune - în sensul că inculpatul A. a obţinut în urma acestor demersuri şi manopere frauduloase o hotărâre judecătorească neconformă cu realitatea faptică şi juridică, respectiv Decizia civilă nr. 1210 din 26 septembrie 2011 a Tribunalului Suceava, secţia civilă - nu s-a putut constata juridic faptul că o instanţă de judecată a fost înşelată.

Instanţa de apel a făcut referiri la practica judiciară constantă în materie, care arată că obiectul juridic reglementat de lege pentru înşelăciune nu poate fi încălcat printr-o astfel de activitate concretă, judecătorii neputând suferi un prejudiciu prin săvârşirea faptei respective (cu titlu de exemplu, Decizia nr. 449/A/2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau, Sentinţa penală nr. 51 din 24 februarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti).

Aşadar, prezentarea mincinoasă a unor aspecte de fapt ori de drept în faţa unei autorităţi judiciare iese din sfera acestor relaţii protejate prin incriminarea înşelăciunii, putând fi eventual proteguită în cadrul strict al unor infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei, ceea ce nu s-a pus în discuţie în cauză. Folosirea înscrisurilor falsificate în faţa instanţelor este o activitate subsumată infracţiunii de fals sau uz de fals iar nu infracţiunii de înşelăciune.

În consecinţă, fapta nu este prevăzută de legea penală, neputând fi săvârşită cu privire la membrii completului de judecată, al cărui patrimoniu nu a fost afectat prin săvârşirea acestei fapte de pretinsă înşelăciune, astfel că, în baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., instanţa de apel l-a achitat pe inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, prev. de art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen. cu aplicare art. 5 C. pen., prin recalificarea infracţiunii prev. de art. 215 alin. (1), (2) şi 5 C. pen. din 1969.

Privitor la faptele inculpatului B., astfel cum au fost descrise pe larg anterior, instanţa de apel a constatat că starea de fapt este stabilită în baza probelor administrate iar încadrarea juridică este corect reţinută. Implicarea sa în demersurile întreprinse de inculpatul A. având ca obiectiv final obţinerea dreptului de proprietate asupra terenului de 2300 ha teren pădure reiese şi din faptul că documentul având atribuit nr. de înregistrare 119/30 noiembrie 2005 (cerere ce apare ca fiind formulată de inculpatul A. şi prin care solicita Comisiei de fond funciar să fie înştiinţat despre modul de soluţionare a cererii de retrocedare formulată de numitul I. după autorul F. a suprafeţei de 2300 ha teren cu vegetaţie forestieră situată pe raza comunei Broşteni, datată 29 noiembrie 2005) pe care, la data de 28 martie 2012, inculpatul B. l-a predat personal procurorului de caz, este identic cu cel găsit în memoria stik-ului USB marca K. de 4 GB cu seria constructivă BW 08D3 - sigilat cu sigiliu PNA nr. 276 ridicat din biroul inculpatului B. (urmare a efectuării percheziţiei domiciliare la sediul Primăriei Broşteni).

Totodată, şi originalul cererii înregistrate sub nr. x din 30 noiembrie 2005 - cerere ce a declanşat toată această procedură de restituire - a fost găsită cu ocazia percheziţiei efectuate în anul 2012, în birul inculpatului B. deşi, în mod normal, ar fi trebuie să se găsească la dosarul de fond funciar.

Împotriva hotărârii pronunţată de instanţa de apel au formulat cereri de recurs în casaţie inculpatul A., reprezentat convenţional de casa de Avocatură FF., la data de 26 martie 2018 (conform ştampilei de la Registratura Generală) şi prin avocat GG. la data de 21 martie 2018 (ştampila plicului aflat la dosarul de recurs în casaţie) şi B. la data de 20 aprilie 2018 (ştampila plicului aflat la dosarul de recurs în casaţie).

Cererile de recurs în casaţie au fost comunicate Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Suceava şi părţilor din prezenta cauză.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală la data de 09 iulie 2018. Prin referatul întocmit în cauză, judecătorul de filtru a dispus întocmirea raportului de către magistratul asistent, în vederea discutării admisibilităţii cererii de recurs în casaţie, în procedura prevăzută de art. 440 C. proc. pen., la data de 18 septembrie 2018.

În cererea scrisă depusă de recurentul A., reprezentat convenţional de casa de Avocatură FF., s-a solicitat admiterea în principiu a cererii şi trimiterea cauzei în vederea judecării recursului, în temeiul art. 440 alin. (4) C. proc. pen. şi suspendarea executării Deciziei nr. 407/A din data de 23 noiembrie 2017 până la soluţionarea prezentului recurs în casaţie, în temeiul art. 441 alin. (1) C. proc. pen., urmând ca, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., să fie casată Decizia penală nr. 4.07/A din 23 noiembrie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, achitarea sub aspectul săvârşirii infracţiunii de instigare la abuz în serviciu prevăzute de art. 47 raportat la art. 297 C. pen. raportat la art. 13² din Legea nr. 78/2000, întrucât a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penala (art. 16 lit. b) teza I C. proc. pen.).

Totodată, în temeiul dispoziţiilor art. 364 alin. (4) C. proc. pen., s-a solicitat judecarea în lipsă, urmând ca recurentul să fie reprezentat de avocatul său ales.

În dezvoltarea motivelor de recurs, inculpatul a solicitat a se avea în vedere că prezentul demers nu vizează realizarea de către instanţa de control judiciar a unei noi analize cu privire la conţinutul mijloacelor de probă, a unei noi aprecieri a materialului probator sau stabilirea unei alte situaţii de fapt decât cea avuta în vedere de instanţa de apel, ci exclusiv eliminarea erorii de drept intervenite cu prilejul soluţionării cauzei ce a făcut obiectul Dosarului nr. x/2012, constând în condamnarea pentru o fapta care, în raport de dispoziţiile legale în vigoare la data pronunţării soluţiei, nu mai era prevăzută de legea penală. În acest sens, prezintă relevanţă faptul ca instanţa de apel a omis sa facă aplicarea dispoziţiilor art. 297 alin. (1) C. pen. raportat la art. 13² din Legea nr. 78/2000 în conformitate cu cele statuate de Curtea Constituţională a României în Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, dispunând condamnarea pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

Recurentul a susţinut că instanţa de apel a dispus condamnarea sa pentru săvârşirea infracţiunii de instigare la abuz în serviciu prevăzută de art. 47 raportat la art. 297 alin. (1) C. pen. şi la art. 13² din Legea nr. 78/2000, validând susţinerile procurorul de şedinţă, invocate prin intermediul concluziilor scrise depuse la dosarul cauzei cu o zi înainte de termenul de judecată în cadrul căruia au avut loc dezbaterile judiciare în apel şi nesusţinute oral în cadrul dezbaterilor pe fondul cauzei, privind faptul că încălcarea atribuţiilor de serviciu de către funcţionarii publici C., D. şi B. trebuie înţeleasă în sensul încălcării dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 1/2000. Aceasta în condiţiile în care pe tot parcursul urmării penale şi inclusiv în cuprinsul Rechizitoriului nr. x parchetul s-a referit, atunci când a constatat săvârşirea faptei de abuz în serviciu, la încălcarea unor atribuţii de serviciu prevăzute într-o Hotărâre de Guvern, act inferior legii sau Ordonanţelor Guvernului perspectiva în care fapta nu mai putea fi reţinută ca fiind prevăzută de legea penală, de la data publicării în Monitorul Oficial a Deciziei CCR nr. 405 din 15 iunie 2016.

Totodată, recurentul a menţionat ca validarea susţinerilor procurorului de şedinţa privind încălcarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 1/2000 s-a făcut în condiţiile în care întreaga cercetare judecătorească, din perspectiva administrării întregului probatoriu atât în etapa judecăţii în prima instanţă, cat şi în etapa judecăţii în apel, a vizat acţiunea de încălcare de către funcţionarii publici C., D. şi B. a atribuţiilor de serviciu prevăzute de H.G. nr. 890/2005.

Recurentul a solicitat a se constata ca soluţia instanţei de apel este nelegala sub aspectul condamnării subsemnatului pentru infracţiunea de instigare la abuz în serviciu, fiind pronunţată pe de o parte, cu încălcarea dispoziţiilor legale interne şi cu prevederile convenţionale care garantează dreptul la un proces echitabil şi, pe de alta parte, cu eludarea Deciziei CCR nr. 405 din 15 iunie 2016.

În opinia recurentului, precizarea legislaţiei primare încălcate reprezintă o modificare a acuzaţiei, care nu poate fi realizata în stadiul procesual al dezbaterilor judiciare în apel. Sub acest aspect, este important de observat ca indicarea încălcării dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 1/2000 de către funcţionarii publici C., D. şi B. nu reprezintă o indicare "mai exacta"a legislaţiei primare încălcate, cum în mod greşit a apreciat instanţa de apel, ci o veritabilă modificare a conţinutului acuzaţiei de abuz în serviciu care a avut în vedere exclusiv încălcarea atribuţiilor de serviciu prevăzute în H.G. nr. 890/2005. Astfel, în primul rând, se impune a fi avut în vedere conţinutul primar al acuzaţiilor de abuz în serviciu contra intereselor publice reţinute în sarcina funcţionarilor publici menţionaţi anterior, atât prin Rechizitoriul nr. x cat şi prin Sentinţa curţii de Apel Suceava nr. 37 din 28 mai 2015.

Recurentul a solicitat a se observa că starea de fapt a vizat următoarele acţiuni/inacţiuni:

(i) "punerea pe ordinea de zi a şedinţei Comisiei din data de 2 martie 2010, a Dosarului x din 29 mai 2005" şi "formularea propunerii de înaintare a dosarului la Comisia judeţeană pentru validare" de către inculpatul C.;

(ii) "atribuirea în mod fraudulos cererilor cu conţinut identic primite de la învinuitul A. depuse la Primăria Broşteni în anul 2009 numerele de înregistrare 116 din 30 noiembrie 2015 - în Registrul Special de înregistrare a cererilor la legile fondului funciar şi 1775 din 29 mai 2006 - în Registrul General de intrări - ieşiri al Primăriei oraşului Broşteni prin care atesta nereal că cererea ar fi fost depusă în termenul legal prevăzut de Legea nr. 247/2005" de către inculpata D.

De asemenea, a susţinut că dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 1/2000, vizează o cu totul alta acţiune/inacţiune decât cele avut în vedere în Rechizitoriul nr. x şi în Sentinţa curţii de Apel Suceava nr. 37 din 28 mai 2015, respectiv omisiunea de a verifica actele doveditoare prevăzute la art. 9 alin. (5) din Legea nr. 18/1991. Ca atare, este evident că precizarea de către procurorul de şedinţa a dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 1/2000 la ultimul termen de judecata din cauza nu a avut caracter formal, ci, dimpotrivă, a reprezentat modificarea acuzaţiei prin adăugarea unei noi inacţiuni la elementul material al infracţiunii de abuz în serviciu.

Recurentul a susţinut că modificarea conţinutului acuzaţiei nu se poate realiza în stadiul procesual al dezbaterilor judiciare în apel. Sub acest aspect, a solicitat a se observa ca, în lumina garanţiilor prevăzute de normele interne (art. 10 C. proc. pen.) şi de cele convenţionale (art. 6 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului), orice schimbare/modificare a acuzaţiei este imperativ a fi adusa de îndată la cunoştinţa inculpatului, astfel încât acesta sa beneficieze de timpul şi de înlesnirile necesare pentru pregătirea apărării. În acest sens, a invocat şi jurisprudenţa CEDO, respectiv cauza Pelissier şi Sassi, pct. 52 - 54.

Prin urmare, raportat la aceste consideraţii statuate de CEDO, recurentul a solicitat a se constata că, urmare a precizării de către procurorul de şedinţa a acuzaţiilor de abuz în serviciu la ultimul termen de judecata din apel, prin reţinerea unei noi acţiuni a elementului material al acestei infracţiuni conform art. 6 alin. (1) din Legea nr. 1/2000, instanţa de apel era obligată să constate că aceasta precizare tindea la modificarea stării de fapt sesizate judecăţii, aspect care se impunea să fie adus la cunoştinţa inculpaţilor în vederea exercitării dreptului la apărare. Sub acest ultim aspect, exercitarea dreptului la apărare trebuie privită nu doar din perspectiva acordării posibilităţii părţilor de a formula concluzii orale în cadrul şedinţei de dezbateri judiciare în apel, ci în spectrul cel mai larg al apărării în cadrul procesului penal, inclusiv din perspectiva administrării de probe în dovedirea netemeiniciei celor invocate de procuror, orice alta interpretare contrara fiind de natura a aduce atingere dreptului la apărare şi la un proces echitabil şi, deopotrivă, de a lipsi de eficienta principiul dublului grad de jurisdicţie în materie penală, garantat de art. 2 din Protocolul 7 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. De altfel, s-a solicitat a se constata că în niciun moment, cercetarea judecătorească în cauza ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2012 nu a vizat administrarea de probe sau orice alta analiza din perspectiva conduitei funcţionarilor publici din cadrul Primăriei Broşteni constând în încălcarea obligaţiei de a verifica în mod riguros actele doveditoare prevăzute la art. 9 alin. (5) din Legea nr. 18/1991. Prin urmare, instanţa de apel nu putea sa dispună o soluţie cu privire la faptele de abuz în serviciu precizate de procurorul de şedinţa la ultimul termen din etapa judecăţii în apel, constând în omisiunea de a verifica actele doveditoare prevăzute la art. 9 alin. (5) din Legea nr. 18/1991, fiind obligată să se limiteze strict la faptele sesizate şi deduse judecăţii. Or, din aceasta perspectiva, nu exista nicio îndoiala ca faptele de abuz în serviciu reţinute în sarcina inculpaţilor C. şi D., constând în încălcarea atribuţiilor de serviciu prevăzute de H.G. nr. 890/2005 nu sunt prevăzute de legea penala, pe cale de consecinţa nici instigarea reţinută în sarcina inculpatului A. nefiind prevăzută de legea penală.

Recurentul a mai susţinut că precizarea procurorului de şedinţa în sensul de a indica norma primară (art. 6 alin. (1) din Legea nr. 1/2000) reprezintă o schimbare a acuzaţiei de abuz în serviciu. Sub acest aspect, a solicitat a se constata faptul că reţinerea în sarcina inculpaţilor C. şi D. a încălcării dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 1/2000, în sensul omisiunii de a verifica în mod riguros documentele în baza cărora se solicita reconstituirea dreptului de proprietate, nu reprezintă o echivalare cu faptelor reţinute în sarcina acestora de către organele de urmărire penala şi de către prima instanţa, ci o schimbare a acuzaţiei astfel încât aceasta să corespundă exigentelor statuate de Curtea Constituţională a României în cuprinsul Deciziei nr. 405 din 15 iunie 2015. Deşi instanţa de apel a încercat sa acrediteze teza potrivit căreia încălcarea de către inculpaţii C. şi D. a atribuţiilor de serviciu prevăzute de H.G. nr. 890/2005 echivala în fapt cu încălcarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 1/2000. Raportat la circumstanţele concrete ale prezentei cauze, nu se poate admite ca încălcarea normei secundare, respectiv H.G. nr. 890/2005 (constând în "punerea pe ordinea de zi a şedinţei Comisiei din data de 2 martie 2010, a Dosarului x din 29 mai 2005"şi formularea propunerii de înaintare a dosarului la Comisia judeţeană pentru validare" de către inculpatul C.), atrage de plano încălcarea normei legislative primare, respectiv art. 6 alin. (1) din Legea nr. 1/2000 (constând în obligaţia de "a verifica în mod riguros existenţa actelor doveditoare prevăzute la art. 9 alin. (5) din Legea nr. 18/1991, republicată, precum şi pertinenţa, verosimilitatea, autenticitatea şi concludenta acestor acte").

De asemenea, nici în ceea ce o priveşte pe inculpata D. nu se poate admite ca încălcarea normei secundare, respectiv H.G. nr. 890/2005 (constând în "atribuirea în mod fraudulos cererilor cu conţinut identic primite de la învinuitul A. depuse la Primăria Broşteni în anul 2009 a numerelor de înregistrare 116 din 30 noiembrie 2015 - în Registrul Special de înregistrare a cererilor la legile fondului funciar şi 1775 din 29 mai 2006 - în Registrul General de intrări - ieşiri al Primăriei oraşului Broşteni prin care atesta nereal ca cererea ar fi fost depusa în termenul legal prevăzut de Legea nr. 247/2005") ar atrage de plano încălcarea normei legislative primare, respectiv art. 6 alin. (1) din Legea nr. 1/2000.

În opinia recurentului, încălcarea atribuţiilor de serviciu reglementate de dispoziţii infra legale nu îndeplineşte elementele de tipicitate infracţională. În acest sens, potrivit considerentelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016, "neîndeplinirea ori îndeplinirea defectuoasa a unui act trebuie analizata numai prin raportare la atribuţii de serviciu reglementate expres prin legislaţia primara - legi şi ordonanţe ale Guvernului." Ca atare, actele materiale reţinute în sarcina inculpaţilor C. şi D. nu se mai încadrează în sfera elementului material al infracţiunii de abuz în serviciu (fie în vechea sau actuala reglementare), astfel cum a fost reconfigurat prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016 şi, în consecinţa, nu mai sunt prevăzute de legea penala. Chiar dacă la data pronunţării sentinţei penale nr. 37 din 28 mai 2015 de către Curtea de Apel Suceava, norma de incriminare a infracţiunii de abuz în serviciu nu fusese încă supusă modificării conţinutului acesteia, ca efect al Deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016 a Curţii Constituţionale a României, sens în care instanţa de fond nu putea fi obligată să aplice dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. pen. Conform interpretării stabilite de Curtea Constituţională, de la data publicării în Monitorul Oficial, soluţia de condamnare a subsemnatului pentru săvârşirea infracţiunii de instigare la abuz în serviciu a devenit nelegala, fapta nefiind prevăzută de legea penală. Prin urmare, menţinerea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a Sentinţei penale nr. 37 din 28 mai 2015 a Curţii de Apel Suceava atrage, pe cale de consecinţă, nelegalitatea Deciziei 407/A din 23 noiembrie 2017.

Recurentul a mai susţinut că neprevederea în legea penala a infracţiunii de abuz în serviciu atrage după sine şi neprevederea în legea penală a participaţiei penale sub forma instigării. Pentru ca o persoana să fie trasă la răspundere penală sub forma participaţiei penale a instigării sunt necesare a fi îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: (i) existenţa unei activităţi de determinare a unei persoane sa săvârşească o fapta prevăzută de legea penală, (ii) activitatea de determinare să fi fost săvârşită cu intenţie, (iii) să nu fi existat o determinare anterioara, (iv) persoana instigată să fi săvârşit cel puţin o faptă prevăzută de legea penală. Fără a proceda la o analiză a primelor trei condiţii menţionate anterior, a solicitat ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să constate ca ultima condiţie instituită de lege pentru reţinerea formei de participaţie penala a instigării - săvârşirea de către autor a unei fapte prevăzute de legea penală - nu este îndeplinită.

În consecinţă, având în vedere ca potrivit Deciziei Curţii Constituţionale nr. 405/2016 infracţiunea de abuz în serviciu a fost dezincriminată parţial, iar actele materiale reţinute în sarcina inculpaţilor C. şi D. nu mai sunt prevăzute de legea penală, iar în lipsa săvârşirii unei fapte prevăzute de legea penală de către autori, nici fapta reţinută în sarcina inculpatului nu este prevăzută de legea penală.

În cauză s-a formulat şi cerere de suspendare a executării Deciziei nr. 407A din 23 noiembrie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, până la soluţionarea recursului în casaţie.

În cererea scrisă depusă de recurentul A., prin avocat ales GG., s-a solicitat admiterea recursului în casaţie, casarea parţială a Deciziei penale nr. 407/2017 şi, în urma rejudecării parţiale a cauzei, constatând că a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, să se dispună achitarea cu privire la infracţiunea de instigare la abuz în serviciu prevăzuta de art. 47 C. pen. raportat la art. 13² din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 297 alin. (1) C. pen., aplicând art. 16 alin. (1) lit. b) teza 1 C. proc. pen. şi Decizia CCR nr. 405/2016.

De asemenea, constatând ca au fost aplicate pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege (prin greşita aplicare a art. 5 C. pen. referitor la stabilirea legii penale mai favorabile), să se dispună schimbarea încadrării juridice din infracţiunile de instigare la abuz în serviciu (prevăzută de art. 47 C. pen. raportat la art. 13² din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 297 alin. (1) C. pen.), uz de fals (prevăzuta de art. 323 C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.) şi participaţie improprie la fals intelectual (prevăzută de art. 52 alin. (3) C. pen. raportat la art. 321 C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.) în infracţiunile de abuz în serviciu (prevăzută de art. 25 C. pen. 1969 raportat la art. 13² din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 248 C. pen. 1969), uz de fals (prevăzută de art. 291 C. pen. 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. 1969) şi participaţie improprie la fals intelectual (prevăzută de art. 31 alin. (2) C. pen. 1969 raportat la art. 289 C. pen. 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. 1969).

Pe fondul cauzei, recurentul a solicitat redozarea pedepsei aplicate, în principal exclusiv pentru infracţiunea de uz de fals (prevăzută de art. 291 C. pen. 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. 1969) şi, în subsidiar, doar pentru infracţiunile de uz de fals (prevăzută de art. 291 C. pen. 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. 1969) şi participaţie improprie la fals intelectual (prevăzută de art. 31 alin. (2) C. pen. 1969 raportat la art. 289 C. pen. 1969 şi la art. 41 alin. (2) C. pen. 1969).

S-a solicitat achitarea cu privire la infracţiunea de instigare la abuz în serviciu prevăzută de art. 25 C. pen. 1969 raportat la art. 13² din Legea nr. 78/2000 şi la art. 248 C. pen. 1969, aplicând art. 16 alin. (1) lit. b) teza 1 C. proc. pen. şi Decizia CCR nr. 405/2016; întrucât a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

Totodată, constatându-se ca în data de 17 noiembrie 2017 s-a împlinit termenul de prescripţie specială a răspunderii penale cu privire la faptă, s-a solicitat încetarea procesului penal sub aspectul săvârşirii infracţiunii de participaţie improprie la fals intelectual prevăzuta de art. 31 alin. (2) C. pen. 1969 raportat la art. 289 C. pen. 1969 şi la art. 41 alin. (2) C. pen. 1969, aplicând art. 122 alin. (1) lit. d) C. pen. 1969 raportat la art. 124 C. pen. 1969 (în forma anterioara Legii nr. 27/2012) şi la Decizia CCR nr. 1092/2012.

În cererea scrisă recurentul B. a solicitat admiterea recursului în casaţie, casarea parţială a Deciziei penale nr. 407/2017 şi, în urma rejudecării cauzei, constatând că a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, să se dispună achitarea cu privire la infracţiunea de abuz în serviciu prevăzută de art. 297 C. pen. raportat la art. 13² din Legea nr. 78/2000, aplicând art. 16 alin. (1) lit. b) teza 1 C. proc. pen. şi Decizia CCR nr. 405/2016.

De asemenea, constatând că au fost aplicate pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege (prin greşita aplicare a art. 5 C. pen. referitor la stabilirea legii penale mai favorabile), s-a solicitat să se dispună schimbarea încadrării juridice din infracţiunile de abuz în serviciu (prevăzută de art. 297 C. pen. raportat la art. 13² din Legea nr. 78/2000), fals intelectual (prevăzută de art. 321 C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.) în infracţiunile de abuz în serviciu (prevăzută de art. 248 C. pen. 1969 raportat la art. 13² din Legea nr. 78/2000) şi fals intelectual (prevăzută de 289 C. pen. 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. 1969).

Pe fondul cauzei, recurentul a solicitat achitarea cu privire la infracţiunea de abuz în serviciu aplicând art. 16 alin. (1) lit. b) teza 1 C. proc. pen. şi Decizia CCR nr. 405/2016.

Totodată, constatându-se ca s-a împlinit termenul de prescripţie specială a răspunderii penale cu privire la faptă, s-a solicitat încetarea procesului penal sub aspectul săvârşirii infracţiunii de fals intelectual prevăzută de art. 289 C. pen. 1969 şi la art. 41 alin. (2) C. pen. 1969, aplicând art. 122 alin. (1) lit. d) C. pen. 1969 raportat la art. 124 C. pen. 1969 (în forma anterioară Legii nr. 27/2012) şi la Decizia CCR nr. 1092/2012.

S-a invocat că faptele pentru care a fost condamnat au constat, printre altele, în aceea că şi-a încălcat, cu ştiinţă, atribuţiile stabilite prin H.G. nr. 890/2005, menţionându-se de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie că inculpatul a cunoscut faptele imputate şi ce norme de legislaţie secundară au încălcat, fiind vorba de Hotărârea de Guvern nr. 890/2005 (art. 7 pe 2 şi respectiv 3).

Pentru a dispune condamnarea pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, Înalta Curte aduce ca argument în vederea motivării reţinerii tipicităţii abuzului în serviciu faptul că "încălcarea unei norme secundare atrage de plano şi încălcarea normei legislative primare dacă norma secundară este emisă doar în baza celei principale, aşa cum este şi cazul în speţa de faţă."

Cu toate acestea, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016 s-a stabilit ca "dispoziţiile art. 246 alin. (1) din C. pen. din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din C. pen. sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma "îndeplineşte în mod defectuos" din cuprinsul acestora se înţelege "îndeplineşte prin încălcarea legii". S-a făcut referire la considerentele acestei hotărâri (care sunt, de asemenea, obligatorii), respectiv pct. 64 şi 65 din decizie. Curtea Constituţională a statuat în mod clar că incidenţa unei infracţiuni de abuz în serviciu poate fi reţinută doar în situaţia în care făptuitorul a încălcat o dispoziţie legală primară, respectiv una cuprinsă într-o lege sau într-o ordonanţa de urgenţă a guvernului.

Or, în speţă s-a reţinut în sarcina inculpaţilor încălcarea unor norme cuprinse într-o Hotărâre de Guvern care, aşa cum chiar Înalta Curte reţine, se încadrează în categoria legislaţiei secundare. Argumentul folosit de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respectiv că încălcarea unei norme secundare atrage de plano şi încălcarea legislaţiei primare pe baza căreia a fost emisă, dacă este emisă doar în baza acesteia din urmă, este un argument artificial şi lipsit de fundament legal, fiind în contradicţie clara cu cele statuate de Curtea Constituţională în considerentele Deciziei antemenţionate. Dacă s-ar admite ca valide cele expuse de Înalta Curte sunt corecte, s-ar lipsi practic de conţinut Decizia CCR nr. 405/2016, întrucât orice prevedere legală secundară este emisă în baza unei prevederi legale primare, conform ierarhiei normelor juridice în România.

Astfel, norma de bază este Constituţia, în temeiul căreia este emisă legislaţia primara (legi organice, legi ordinare, ordonanţe de guvern), urmate apoi de legislaţia secundară (hotărâri de guvern, hotărâri de consilii judeţene/locale) şi de legislaţia terţiară (ordine de miniştri, ordinele altor şefi de autoritari etc). Ţinând cont de aceasta ierarhie, toate normele aparţinând legislaţiei primare trebuie să respecte Legea fundamentala, iar toate normele secundare şi terţiare trebuie să respecte atât Constituţia, cât şi legislaţia primară. Mai mult, acestea sunt emise tocmai pentru completarea şi explicitarea dispoziţiilor normelor ierarhic superioare, neputând deroga de la acestea şi fiind emise în baza lor.

S-a susţinut că aceste aspecte sunt confirmate şi de jurisprudenţa recentă. Cu titlu exemplificativ, s-a invocat Decizia nr. 20/2017 a Curţii de Apel Alba Iulia pronunţată la 9 februarie 2017, Decizia nr. 179/RC din 26 aprilie 2017, dar şi Decizia nr. 847/2008 în care Curtea Constituţională a reţinut ca "decizia de constatare a neconstituţionalităţii face parte din ordinea juridica normativa, prin efectul acesteia prevederea neconstituţională încetându-şi aplicarea pentru viitor", iar prin Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1995 privind obligativitatea deciziilor sale pronunţate în cadrul controlului de constituţionalitate, s-a reţinut ca "puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta". Cu toate acestea, deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii pentru toate instanţele, inclusiv pentru Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, atât în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei cat şi considerentele acesteia. Prin urmare, prin Decizia nr. 405/2016 a fost dezincriminata fapta de abuz în serviciu atunci când sunt încălcate orice alte prevederi decât unele incluse în legislaţia primară, iar de la momentul publicării în Monitorul Oficial aceasta decizie produce efecte în toate procesele aflate în curs de soluţionare.

Având în vedere că la data de 23 noiembrie 2017 instanţa a pronunţat condamnarea pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu comis prin încălcarea unor prevederi incluse într-o Hotărâre de Guvern (nr. 890/2005), s-a solicitat ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să constate că inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care la data pronunţării hotărârii nu era prevăzută de legea penală, cazul de recurs în casaţie prevăzut la art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

În consecinţă, s-a solicitat admiterea prezentului recurs în casaţie şi, în rejudecarea cauzei, achitarea sub aspectul săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu.

Referitor la prevederile legale aplicabile infracţiunii abuz în serviciu (ca încadrare juridica - legea noua sau legea veche), s-a arătat ca aspectele menţionate supra referitoare la fapta neprevăzuta de legea penala sunt incidente, astfel cum se arata inclusiv în Decizia CCR nr. 405/2016, atât în cazul încadrării juridice de la art. 297 alin. (1) C. pen. raportat la art. 13² din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. , cat şi în cazul încadrării juridice de la art. 248 C. pen. raportat la art. 13² din Legea nr. 78/2000 cu.

Cu privire la aplicarea unor pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege - greşita aplicare a art. 5 C. pen. (art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.)

S-a susţinut că prezenta cale extraordinară de atac vizează conformarea Deciziei recurate cu legea penală în componenta sa de lege penală mai favorabilă, aspect care trebuie validat de către instanţa de judecată ca fiind unul de esenţa legii penale, atunci când pe perioada procesului penal sau a executării pedepsei (dacă se au în vedere dispoziţiile art. 6 C. pen.) intervin una sau mai multe legi penale mai favorabile inculpatului.

Remedierea acestei nelegalităţi poate fi efectuată exclusiv prin admiterea prezentei căi de atac, orice soluţie de respingere fiind vădit nelegală şi contrară art. 15 alin. (2) din Constituţie şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului ("Convenţia"), care impun principiului asigurării preeminentei dreptului într-o societate democratica, inclusiv în componentele sale de acces efectiv la justiţie şi de echitabilitate a procedurilor. Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului apreciază nu doar temeinicia acuzaţiei în sine, ci şi legalitatea acesteia, fiind astfel evident că scopul Convenţiei este acela de a garanta "temeinicia" acuzaţiilor în materie penală soluţionate de către instanţele judecătoreşti atât prin prisma temeiniciei efective, cât şi prin prisma legalităţii acestora.

În ceea ce priveşte dezbaterile din apel cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile, s-a precizat ca acest aspect nu a fost apreciat în mod corect de către instanţa de apel, întrucât alegerea legii penale mai favorabile a fost bazată într-o măsura determinantă pe limitele de pedeapsa ale infracţiunii de abuz în serviciu şi pe infracţiunile săvârşite de coinculpaţi. Astfel, legea penală veche (aplicând art. 122 alin. (1) lit. d) raportat la art. 124 C. pen. 1969, în forma anterioară Legii nr. 27/2012) prevedea un termen de prescripţie specială a răspunderii penale mai scurt (7 ani şi 6 luni, raportat la limitele de pedeapsă ale infracţiunii) şi care ar fi fost împlinit până la data pronunţării deciziei penale. Astfel, la data de 13 aprilie 2010 dosarul de retrocedare formulat de autorul F. a fost înaintat Comisiei Judeţene Suceava, deci activitatea comisiei locale cu privire la acest dosar a încetat.

Pentru toate aceste considerente, s-a solicitat a se consta că prin aplicarea greşită a dispoziţiilor privind legea penală mai favorabilă, a fost aplicată o pedeapsă în alte limite decât cele legale, respectiv nu a fost constatată legea penală mai favorabilă în temeiul căreia s-ar fi împlinit termenul de prescripţie specială a răspunderii penale la data de 23 noiembrie 2017 cu privire la infracţiunea de fals intelectual data anterioară pronunţării Deciziei. Ţinând cont ca răspunderea penală pentru una dintre cele două infracţiuni cu privire la care a fost condamnat ar fi fost împlinită, dacă s-ar fi stabilit legea veche ca fiind legea penală mai favorabilă, este evident ca legea veche ar fi trebuit aleasa ca fiind legea penală mai favorabilă în temeiul art. 5 C. pen. Pentru aceste considerente, a solicitat ca instanţa de judecată să constate că prin aplicarea greşita a art. 5 C. pen. s-au aplicat în concret pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege, respectiv s-a aplicat o pedeapsă cu închisoarea în limite stabilite în baza altei legi decât cea legal aplicabilă în cauză.

Prin Încheierea din data de 18 septembrie 2018, Înalta Curte a admis, în principiu, cererile de recurs în casaţie formulate de condamnaţii A. şi B. împotriva Deciziei penale nr. 407/A din 23 noiembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie -, secţia penală, în Dosarul nr. x/2012, numai în ceea ce priveşte cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. S-a respins cererea de suspendare a executării hotărârii.

Examinând cererile de recurs în casaţie sub aspectul îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate, Înalta Curte a constatat că Decizia penală nr. 407/A din 23 noiembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie -, secţia penală, în Dosarul nr. x/2012 parte din categoria celor ce pot fi atacate cu recurs în casaţie, fiind pronunţată în ultimă instanţă, respectiv în apel, iar calea extraordinară de atac a fost exercitată de către condamnaţii A. şi B., în termenul legal, fiind aşadar respectate dispoziţiile art. 434 - art. 436 C. proc. pen.

În ceea ce priveşte cerinţele de formă, s-a constatat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. a), b) şi d) C. proc. pen., cuprinzând numele şi prenumele părţilor care au exercitat calea de atac, domiciliul părţilor, hotărârea care se atacă, precum şi semnătura persoanei care a exercitat calea de atac.

Referitor la condiţia de formă prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., s-a observat că în cuprinsul cererilor de recurs în casaţie formulate de recurenţii A. şi B. a fost indicat temeiul de drept pe care se întemeiază calea de atac, respectiv art. 438 alin. (1) pct. 7 şi pct. 12 C. proc. pen.

Înalta Curte a subliniat că recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, prin intermediul căreia este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege, care vizează exclusiv legalitatea hotărârii. Astfel, în ceea ce priveşte condiţia prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., pentru a putea fi considerată îndeplinită, trebuie să existe o corespondenţă între motivele invocate şi cazurile de casare prevăzute de lege.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., s-a constatat că acestea sunt incidente în situaţia în care inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală. Sintagma "fapta nu este prevăzută de legea penală" vizează atât lipsa incriminării (neprevederea faptei ca infracţiune sau lipsa de tipicitate a faptei în sensul că nu corespunde modelului abstract de incriminare, fiind incident alt tip de răspundere, după caz, civilă, contravenţională, materială sau disciplinară), cât şi situaţia în care lipsesc elementele constitutive ale infracţiunii, altele decât cele referitoare la "vinovăţia prevăzută de lege".

În speţă, s-a apreciat că aspectele invocate de recurenţii condamnaţi A. şi B. se circumscriu, formal, cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. - fapta nu este prevăzută de legea penală, aceştia susţinând că au fost condamnaţi pentru infracţiuni care nu corespund modelului abstract de incriminare, întrucât acuzaţia vizează încălcarea unor norme cuprinse într-o Hotărâre de Guvern (H.G. nr. 890/2005) care se încadrează în categoria legislaţiei secundare.

Criticile recurenţilor au vizat dezincriminarea infracţiunilor pentru care au fost condamnaţi (instigare la infracţiunea de abuz în serviciu prev. de art. 47 C. pen. raportat la art. 297 alin. (1) C. pen. raportat la art. 13² din Legea nr. 78/2000 şi art. 5 C. pen., prin recalificarea infracţiunii prev. de art. 25 raportat la art. 248 C. pen. anterior şi art. 13² din Legea nr. 78/2000 - recurentul A. şi abuz în serviciu, prev. de art. 297 alin. (1) C. pen. raportat la art. 13² din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen., prin recalificarea infracţiunii prev. de art. 248 C. pen. din 1969 raportat la art. 13² din Legea nr. 78/2000, la pedeapsa de 3 ani închisoare - recurentul B.) în raport de Decizia Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016.

Având în vedere că recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, prin intermediul căreia este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege, care vizează exclusiv legalitatea hotărârii, Înalta Curte verifică doar corespondenţa formală între elementele faptice reţinute în hotărârile recurate şi conţinutul constitutiv al infracţiunilor, fără a proceda la analiza materialului probator sau la reaprecierea situaţiei de fapt.

Ca atare, Înalta Curte a constatat că numai criticile recurenţilor privind dezincriminarea faptelor de abuz în serviciu şi lipsa de tipicitate a faptelor în sensul că nu corespund modelului abstract de incriminare, se circumscriu cazului de casare invocat (inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală), astfel că, fiind îndeplinite şi celelalte condiţii prevăzute de art. 434 - 438 C. proc. pen., sub acest aspect recursurile în casaţie sunt admisibile în principiu.

În ceea ce priveşte criticile formulate din perspectiva dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., Înalta Curte a reţinut că motivele dezvoltate nu pot fi circumscrise cazului invocat.

Referitor la solicitarea recurenţilor A. şi B. de suspendare a executării hotărârii atacate, în temeiul art. 440 alin. (4) C. proc. pen., Înalta Curte a observat că dispoziţiile art. 441 C. proc. pen. prevăd posibilitatea instanţei care admite în principiu cererea de recurs în casaţie sau completului care judecă recursul în casaţie să suspende executarea hotărârii. Potrivit textului de lege anterior menţionat, se poate suspenda executarea hotărârii, oportunitatea luării acestei măsuri fiind lăsată la aprecierea instanţei.

Analizând actele şi lucrările dosarului, s-a constatat că nu se impune suspendarea Deciziei penale nr. 407/A din 23 noiembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie -, secţia penală în raport de faptul că recurenţii au fost condamnaţi pentru mai multe infracţiuni concurente, or criticile acestora formulate în recursurile în casaţie promovate vizează infracţiunea de abuz în serviciu (B.) şi instigare la infracţiunea de abuz în serviciu (A.).

În raport de aceste considerente, având în vedere că cererile de recurs în casaţie formulată de A. şi B. îndeplinesc, în limitele expuse, cerinţele prevăzute de art. 434 - 438 C. proc. pen., au fost admise în principiu numai în ceea ce priveşte cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. şi trimise completului competent, în vederea judecării pe fond, conform dispoziţiilor art. 440 alin. (4) C. proc. pen.

Analizând recursurile în casaţie potrivit art. 442 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., în limitele stabilite prin încheierea din data de 18 septembrie 2018, Înalta Curte constată că faptele stabilite în concret în sarcina inculpaţilor A. şi B. corespund elementelor de tipicitate obiectivă ale infracţiunilor reţinute în sarcina acestora respectiv, abuz în serviciu în forma de participaţie a instigării, prevăzută de art. 47 raportat la art. 297 C. pen. raportat la art. 13² din Legea nr. 78/2000 - în cazul inculpatului A. şi abuz în serviciu, prev. de art. 297 alin. (1) C. pen. raportat la art. 13² din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen. - în cazul inculpatului B., pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În primul rând, Înalta Curte constată că criticile prin care se susţine că în cauză fapta inculpaţilor A. şi B. nu este prevăzută de legea penală, ca urmare a neîndeplinirii condiţiilor de tipicitate ale abuzului în serviciu, astfel cum infracţiunea a fost reconfigurată consecinţă a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 405 din data de 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 517 din data de 8 iulie 2016, pornesc de la o chestiune procedurală, care nu poate face obiectul analizei instanţei de recurs în casaţie.

Astfel, se susţine că procurorul, la ultimul termen de judecată în faza apelului, nu mai putea să invoce dispoziţii din legislaţia primară, care vizează atribuţii de serviciu pretins încălcate de inculpaţi. S-a arătat că precizarea procurorului de şedinţă, în sensul de a indica dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 1/2000 ca fiind norma încălcată de funcţionarii publici C., D. şi B., reprezintă o schimbare a acuzaţiei de abuz în serviciu, astfel că soluţia instanţei de apel este nelegală sub aspectul condamnării pentru infracţiunea de instigare la abuz în serviciu, fiind pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor legale interne şi cu prevederile convenţionale care garantează dreptul la un proces echitabil.

Instanţa de apel a apreciat că o atare situaţie nu reprezintă o completare a stării de fapt cu acţiuni sau inacţiuni noi, ci doar o precizare a legislaţiei primare încălcate în raport de starea de fapt reţinută, chestiune posibilă chiar şi în calea de atac, în condiţiile în care, rechizitoriul a avut în vedere numai legislaţia secundară emisă în baza celei primare (s.n. acuzaţiile din prezenta cauză, precum şi soluţia instanţei de fond au fost pronunţate anterior Deciziei Curţii Constituţionale nr. 405 din data de 15 iunie 2016). S-a arătat că inculpaţii au cunoscut încă de la început natura acuzaţiilor ce li se aduc, care sunt faptele imputate şi ce norme de legislaţie secundară au încălcat, precizarea procurorului fiind doar în sensul de a indica care este şi norma primară în dezvoltarea căreia a intervenit norma secundară reţinută a fi încălcată de către aceştia.

Înalta Curte, ca instanţă de apel, a reţinut că încălcarea unei norme secundare atrage de plano şi încălcarea normei legislative primare dacă norma secundară este emisă doar în baza celei principale, aşa cum este şi cazul în speţa de faţă. De asemenea, s-a arătat că instanţa de fond s-a aplecat cu minuţiozitate - cu trimiteri la conţinutul actului de sesizare - asupra chestiunilor privind încălcarea de către funcţionari a unor atribuţii de serviciu prevăzute într-o lege şi, din această perspectivă, hotărârea atacată este la adăpost de orice critici.

Rezultă, aşadar, că instanţa de apel, menţinând soluţia de condamnare a inculpaţilor C., D. şi B. a reţinut că aceştia şi-au încălcat atribuţiile de serviciu prevăzute de art. 6 alin. (1) din Legea nr. 1/2000 şi ale Hotărârii de Guvern nr. 890/2005, normă secundară emisă în baza prevederilor Legii nr. 1/2001.

Modalitatea procedurală concretă în urma căreia s-a reţinut încălcarea dispoziţiilor privind exercitarea unor atribuţii de serviciu prevăzute în legislaţia primară nu este supusă cenzurii pe calea extraordinară de atac a recursului în casaţie, critica privind încălcarea normelor de procedură ce garantează echitabilitatea procesului penal neîncadrându-se în dispoziţiile prev. de art. 438 pct. 7 C. proc. pen. În cadrul acestui caz de casare, Înalta Curte va verifica doar dacă, faptele astfel cum au fost reţinute prin hotărârea definitivă, întrunesc elementele de tipicitate obiectivă ale abuzului în serviciu.

Înalta Curte reţine că prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 517 din 8 iulie 2016, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 246 din C. pen. din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din C. pen. sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma "îndeplineşte în mod defectuos" din cuprinsul acestora se înţelege "îndeplineşte prin încălcarea legii".

În esenţă, Curtea a constatat că dispoziţiile criticate folosesc o exprimare generală, fără a arăta în mod limitativ acţiunile sau omisiunile prin care se săvârşeşte infracţiunea (parag. 60), că acestea încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5), întrucât sintagma "îndeplineşte în mod defectuos" nu prevede în mod expres elementul în legătură cu care defectuozitatea este analizată (parag. 57) şi a statuat că neîndeplinirea ori îndeplinirea defectuoasă a unui act trebuie analizată numai prin raportare la atribuţii de serviciu reglementate expres prin legislaţia primară - legi şi ordonanţe ale Guvernului (parag. 60).

În cuprinsul aceleiaşi hotărâri, în paragraful nr. 88, Curtea Constituţională a făcut referire expresă la faptul că "dispoziţiile art. 246 din C. pen. din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din C. pen. … au fost reconfigurate prin prezenta decizie". Reconfigurarea, la care se referă Curtea în paragraful anterior menţionat, are ca efect restrângerea sferei de incidenţă a infracţiunii în limitele constituţionale, respectiv: atribuţia de serviciu în exercitarea căreia se află făptuitorul trebuie să fie prevăzută expres de lege, noţiune înţeleasă ca act adoptat de Parlamentul României, sau ordonanţă (simplă sau de urgenţă) emisă de Guvernul României şi, totodată, actul îndeplinit în exercitarea atribuţiilor de serviciu să încalce o dispoziţie cuprinsă în legislaţia primară (care cuprinde legi adoptate de Parlamentul României sau ordonanţe, simple sau de urgenţă, emise de Guvernul României).

Aşadar, dacă anterior Deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016, formularea largă a textului permitea includerea în elementul material al laturii obiective a infracţiunii a oricărei încălcări ale atribuţiilor de serviciu, indiferent dacă acestea erau prevăzute în legi, ordonanţe, hotărâri ale guvernului, fişă a postului, dispoziţii, etc., ulterior acestei hotărâri, o acţiune sau inacţiune dobândeşte semnificaţie penală doar făptuitorul se află în exercitarea unei atribuţii de serviciu prevăzute de lege şi prin acţiunea sau inacţiunea sa se încalcă dispoziţii exprese dintr-o lege sau ordonanţă a Guvernului. Orice încălcări ale atribuţiilor de serviciu care nu îşi au izvorul într-o dispoziţie din legislaţia primară, se situează în afara ilicitului penal.

În aceste circumstanţe stabilite de instanţa de contencios constituţional, Înalta Curte va analiza în continuare, în limitele permise de prezenta cale extraordinară de atac, faţă de situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel dacă autorii infracţiunii de abuz în serviciu (C., D. şi B.) au încălcat legea în exercitarea unor atribuţii de serviciu prevăzute de legislaţia primară. Verificarea hotărârii se face, astfel cum s-a arătat, în raport de cele statuate în apel cu referire la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 1/2000, Înalta Curte urmând a examina în ce măsură acest text reglementează sau nu atribuţii de serviciu pentru inculpaţi.

În fapt, în sarcina inculpatului A., instanţa de apel a reţinut că, în perioada 2009 - 2011, în scopul dobândirii pentru sine, în mod injust, a unui teren cu vegetaţie forestieră în suprafaţă de 2300 ha situat pe raza Ocolului Silvic Broşteni, judeţul Suceava, cu intenţie, a determinat pe inculpaţii C. - primar şi preşedinte al Comisiei pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Broşteni şi D. secretar al Primăriei oraşului Broşteni şi secretar al Comisiei pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Broşteni (care aveau atribuţii legale în aplicarea Legii nr. 247/2005) să înregistreze şi să ia în discuţie în cadrul şedinţei Comisiei din 2 martie 2010 ca fiind depusă în termen, solicitarea de reconstituire a dreptului de proprietate pentru o suprafaţa de 2300 ha teren pe raza Ocolului Silvic Broşteni, deşi termenul de depunere pentru astfel de cereri, conform Legii nr. 247/2005 şi O.U.G. nr. 127/2005, expirase la data de 30 noiembrie 2005; inculpaţii C. şi D. şi-au încălcat atribuţiile de serviciu şi au atribuit numere fictive solicitărilor care astfel apar ca fiind depuse în termen având numerele de înregistrare 116 din 30 noiembrie 2005 - în Registrul special de înregistrare a cererilor la legile fondului funciar şi 1775 din 29 mai 2006 - în Registrul general de intrări/ieşiri al Primăriei oraşului Broşteni, jud. Suceava, iar ulterior au luat în discuţie cererea în cadrul şedinţei comisiei din 2 martie 2010 şi au înaintat-o Comisiei judeţene Suceava spre validare împreună cu Anexa 37.

Înalta Curte reţine că potrivit prevederilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 1/2000, modificată prin Legea nr. 247/2005, la stabilirea, prin reconstituire, a dreptului de proprietate pentru terenurile agricole şi forestiere, în conformitate cu prevederile prezentei legi, comisiile comunale, orăşeneşti, municipale şi comisiile judeţene, constituite potrivit legii, vor verifica în mod riguros existenţa actelor doveditoare prevăzute la art. 9 alin. (5) din Legea nr. 18/1991, republicată, precum şi pertinenţa, verosimilitatea, autenticitatea şi concludenta acestor acte, ţinându-se seama şi de dispoziţiile art. 11 alin. (1) şi (2) din aceeaşi lege.

Prin H.G. nr. 890 din 4 august 2005 a fost aprobat Regulamentul privind procedura de constituire, atribuţiile şi funcţionarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, a modelului şi modului de atribuire a titlurilor de proprietate, precum şi punerea în posesie a proprietarilor.

Rezultă, aşadar, că art. 6 alin. (1) din Legea nr. 1/2000 stabileşte competenţa comisiilor de reconstituire a dreptului de proprietate pentru terenurile agricole şi forestiere de a verifica existenţa actelor doveditoare depuse de solicitanţi precum şi pertinenţa, verosimilitatea, autenticitatea şi concludenta acestor acte, iar H.G. nr. 890 din 4 august 2005 detaliază modalitatea de constituire, atribuţiile şi modul de funcţionare a acestor comisii prevăzute în legislaţia primară. În privinţa atribuţiilor comisiilor, art. 5 lit. a) şi b), invocat de instanţa de fond, are un conţinut similar cu cel al art. 6 alin. (1) din Legea nr. 1/2000 [a) preiau şi analizează cererile depuse în conformitate cu prevederile legii, pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, cu excepţia celor formulate de comune, oraşe sau municipii; b) verifica în mod riguros îndeplinirea condiţiilor prevăzute la art. 9 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi la art. 6 din Legea nr. 1/2000, cu modificările ulterioare, solicitând în acest scop toate relaţiile şi datele necesare].

Ca atare, în ceea ce-i priveşte pe autorii infracţiunii de abuz în serviciu, se constată că instanţa de apel a reţinut că aceştia au acţionat în exercitarea atribuţiilor de preşedinte, respectiv secretar al Comisiei pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Broşteni.

Instanţa de recurs în casaţie reţine că aceste atribuţii se circumscriu, într-adevăr, dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, întrucât, aşa cum s-a arătat anterior, această comisie avea potrivit legii competenţă exclusivă în analiza cererilor.

În exercitarea acestor atribuţii, tot Înalta Curte a reţinut că inculpaţii au nesocotit dispoziţiile legale care reglementau termenul de depunere a cererii, prevăzut de Legea nr. 247/2005 şi O.U.G. nr. 127/2005, dispoziţii prezentate detaliat de prima instanţă, la care instanţa de apel a făcut trimitere (art. 3 din O.U.G. nr. 127/2005 privind modificarea art. 33 alin. (1) din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, precum şi a art. III al titlului VI din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, potrivit cărora persoanele fizice şi persoanele juridice pot formula cereri de reconstituire a dreptului de proprietate pentru diferenţele de suprafaţă ce pot fi restituite conform prezentei legi, până la data de 30 noiembrie 2005 inclusiv). Prin hotărârea definitivă, ca situaţie de fapt, s-a stabilit că cererea nu a fost formulată în termenul prevăzut de lege, respectiv până la 30 noiembrie 2005 inclusiv, ci mult ulterior, şi că, "până în toamna anului 2009 nu a fost întreprins niciun demers concret prin care să fie revendicate suprafeţe de teren în numele inculpatului I., la primăria oraşului Broşteni."

În privinţa atribuţiilor de serviciu prevăzute de lege şi a încălcării dispoziţiilor legale, situaţia este similară şi în ceea ce-l priveşte pe inculpatul B., faţă de care instanţa de apel a considerat că starea de fapt reţinută de prima instanţă a fost corect stabilită. În sarcina acestuia s-a reţinut că, în dubla sa calitate de membru al Comisiei Locale de aplicare a legilor fondului funciar Broşteni şi consilier juridic al Primăriei Broşteni, în scopul dobândirii pentru inculpatul A., în mod injust, a unui teren cu vegetaţie forestieră în suprafaţă de 2.300 ha situat pe raza Ocolului Silvic Broşteni din judeţul Suceava, cu ştiinţă şi-a încălcat atribuţiile prin aceea că prin acte materiale succesive a urmărit crearea unei situaţii de fapt din care să rezulte că cererea având ca obiect solicitarea formulată de I., după F., privind reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafaţa de 2300 ha teren împădurit a fost depusă în termenul legal prevăzut de Legea nr. 247/2005 şi O.U.G. nr. 127/2005.

Înalta Curte constată aşadar că, în sarcina inculpaţilor C., D. şi B. s-a reţinut că în exercitarea atribuţiilor de verificare a înscrisurilor doveditoare depuse de solicitanţi precum şi de analiză a pertinenţei, verosimilităţii, autenticităţii şi concludenţei acestor acte, atribuţii prevăzute de dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Legea 1/2000 şi reluate în art. 5 lit. a) şi b) Regulamentul aprobat prin H.G. nr. 890 din 4 august 2005, aceştia au încălcat dispoziţiile legale care prevedeau un anumit termen limită de formulare a cererii pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor forestiere, respectiv dispoziţiile art. 3 din O.U.G. nr. 127/2005 privind modificarea art. 33 alin. (1) din Legea nr. 1/2000.

În raport de cele anterior constatate, Curte consideră neîntemeiate criticile formulate de recurenţi, faptele pentru care A. şi B. au fost condamnaţi întrunind condiţiile de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de abuz în serviciu (în forma de participaţie a instigării în ceea ce-l priveşte pe inculpatul A.), astfel cum acestea au fost reconfigurate prin decizia Curţii Constituţionale la care s-a făcut anterior referire.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile în casaţie formulate de condamnaţii A. şi B. împotriva Deciziei penale nr. 407/A din 23 noiembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2012.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurenţii la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Văzând şi dispoziţiile art. 275 alin. (6) C. proc. pen.,

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile în casaţie formulate de condamnaţii A. şi B. împotriva Deciziei penale nr. 407/A din 23 noiembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2012.

Obligă recurenţii la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul B., în cuantum de 260 RON, precum şi onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul A., în cuantum de 65 RON, rămân în sarcina statului şi se suportă din fondurile Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 30 octombrie 2018.

Procesat de GGC -LM

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

scj