Acțiune în revendicare. Invocarea dreptului de administrare operativă înscris în cartea funciară ca titlu de proprietate. Lipsa certificatului de atestare a dreptului de proprietate
Cuprins pe materii : Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate
Index alfabetic : imobil
- drept de administrare
C.civ., art. 563
Legea nr. 15/1990, art. 5
H.G. nr. 834/1991
Prin H.G. nr. 834/1991 s-a prevăzut o procedură specială pentru ca societăţile comerciale nou constituite în baza Legii nr. 15/1990 - care au preluat patrimoniul fostelor unităţi de stat, în care nu se regăsea decât dreptul de folosinţă asupra terenurilor aferente construcţiilor -, să poată dobândi dreptul de proprietate asupra respectivelor terenuri, din interpretarea dispozițiilor art. 1 din acest act normativ reieşind că în situaţia entităţilor juridice arătate, unicul titlu care conferă dreptul de proprietate asupra terenurilor este certificatul de atestare a dreptului de proprietate.
Ca atare, entităţile juridice înfiinţate în baza Legii nr. 15/1990, prin reorganizarea fostelor unităţi economice de stat, au aptitudinea (vocaţia) de a dobândi dreptul de proprietate asupra acestor terenuri numai după parcurgerea procedurii prevăzută de H.G. nr. 834/1991, neputându-se reţine că dreptul de proprietate asupra terenurilor poate fi dobândit prin efectul art. 5 din Legea nr. 15/1990.
Or, în cadrul acțiunii în revendicare întemeiate pe dispoziţiile art. 563 C.civ., reclamantul trebuie să dovedească faptul că este titular al dreptului de proprietate asupra imobilului din litigiu. Însă, cum în cartea funciară este înscris dreptul de proprietate al Statului Român asupra imobilelor revendicate, iar reclamanta nu deţine un certificat de atestare a dreptului de proprietate, având doar un drept de administrare operativă, care nu s-a transformat în drept de proprietate, ope legis, în mod corect, acțiunea în revendicare imobiliară a fost respinsă.
Secția I civilă, decizia nr. 3880 din 8 noiembrie 2018
Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Arad, reclamantul S.N. Institutul A. a chemat în judecată pârâţii Municipiul Arad prin Primar, Consiliul Local al Municipiului Arad, Primăria Municipiului Arad prin Primar, Universitatea B. şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea pârâţilor să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul proprietatea sa compus din teren în suprafaţă de 7213,19 mp (în acte 7113 mp) şi construcţiile aflate pe acest teren cu nr. top x9/x8/2.5.1.2/1 înscris în CF x71 Arad; rectificarea CF nr. x71 Arad în sensul radierii dreptului de proprietate al Statului Român şi a dreptului de folosinţă gratuită de Universităţii B., asupra construcţiei şi a înscrierii dreptului de proprietate al reclamantei asupra acestui imobil, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 2456/2013 pronunţată de Tribunalul Arad, a fost admisă excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de către pârâţi, fiind respinsă acţiunea reclamantului.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul, solicitând anularea ei şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
În cauză, a formulat apel incident şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând modificarea în parte a sentinţei în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român şi respingerea apelului reclamantei.
Prin încheierea civilă nr. 1256 din 10.04.2014 s-a dispus de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie strămutarea cauzei la Curtea de Apel Alba Iulia.
Prin decizia civilă nr. 61 din 24.06.2014 a Curţii de Apel Alba Iulia, Secţia I civilă a fost admis apelul declarat de reclamant, cât şi apelul incident al pârâtului Statul Român, a fost anulată sentinţa atacată şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Sibiu.
Prin sentinţa civilă nr. 1053 din 20.05.2015 a Tribunalului Sibiu, Secţia I civilă a fost respinsă acţiunea formulată de reclamantul S.N. Institutul A. S.A., hotărâre care a fost anulată prin decizia civilă nr. 884/2015 a Curţii de Apel Alba Iulia, care în rejudecare, prin decizia civilă nr. 1294/2015, a respins excepţiile autorităţii de lucru judecat, a lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului Local al Municipiului Arad şi respectiv excepţia autorităţii de lucru judecat în ce priveşte invocarea excepţiei de nelegalitate a Hotărârii nr. 91/1998 a Consiliului Local al Municipiului Arad, fiind respinsă pe fond acţiunea reclamantei, reţinându-se că dreptul de administrare al reclamantului nu s-a convertit ope legis în drept de proprietate, în temeiul art. 5 din Legea nr. 15/1990, a H.G. nr. 665/1991 şi a H.G. nr. 638/1998, aşa cum greşit susţine reclamantul, şi că în lipsa unui titlu de proprietate, neîntemeiat se susţine că rezultatul comparaţiei drepturilor părţilor este favorabil reclamantului, în condiţiile în care Statul Român figurează în continuare ca proprietar al imobilului, iar Municipiul Arad şi-a afirmat dreptul de proprietate dispunând de bun printr-o hotărâre de Consiliu Local asupra legalităţii căreia instanţa de contencios administrativ a statuat irevocabil.
Împotriva acestei decizii, reclamantul a formulat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 6 şi pct. 8 C.pr.civ solicitându-se casarea cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.
Prin raportul întocmit, s-a apreciat că recursul declarat de reclamantul S.N. Institutul A. S.A., prin administrator special X. şi convenţional prin SCA Y. şi prin administrator judiciar Consorţiul Z. SPRL, împotriva deciziei nr. 1335/2017 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, Secţia I civilă, este admisibil, în principiu, fiind comunicat părţilor cu menţiunea posibilităţii de a formula un punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicarea lui, însă nici una din părţi nu a formulat punct de vedere cu privire la raport.
Prin încheierea din 20.09.2018, instanţa a admis în principiu recursul declarat de reclamant împotriva deciziei nr. 1335/2017 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, Secţia I civilă, fixând termen de judecată pentru soluţionarea recursului.
Criticile de nelegalitate aduse de reclamant hotărârii recurate, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 6 şi 8 C.pr.civ. vizează următoarele aspecte:
Astfel, în susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin.(1) pct. 8 C.pr.civ., reclamantul a arătat că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 15/1990, pe care nu 1e-a coroborat cu celelalte prevederi legale invocate, respectiv art. 28, art. 58 alin. (1) în forma inițială, art. 37 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, din moment ce a reţinut că dreptul de administrare operativă constituit în favoarea antecesoarei nu s-a transformat în drept de proprietate „ope legis” în temeiul art. 5 din Legea nr. 15/1990.
S-a arătat că titlul său, doveditor al temeiului juridic de dobândire al dreptului de proprietate, este art. 5 din Legea nr. 15/1990, că, în contextul referirii la aceste dispoziţii, instanţa de apel a omis să menţioneze alături de acest text de lege şi H.G. nr. 665/1991 prin care s-a constituit Regia Autonomă C., deşi s-a precizat că efectul Legii nr. 15/1990 s-a produs de drept prin legala constituire prin H.G. nr. 665/1991 a regiei autonome a cărei succesoare este reclamanta. Altfel spus, se impunea o coroborare a art. 5 din Legea nr.15/1990 cu H.G. nr. 665/1991, deoarece prin această hotărâre de Guvern s-a aprobat un regulament care conţine acel art. 6 pe care 1-a remarcat şi instanţa.
Reclamantul a învederat că pe baza unei decizii de speţă, cea cu nr. 1294/2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia I civilă, (care nu poate constitui izvor de drept), instanţa de apel contrazice întreaga doctrină şi jurisprudență care consideră că şi legea în general, respectiv Legea nr. 15/1990 în particular, a reprezentat şi reprezintă o modalitate concretă de dobândire a dreptului de proprietate.
În acest sens, se arată că în accepţiunea din materia acţiunii în revendicare, „titlu” este un act juridic translativ sau declarativ de proprietate, care creează o prezumţie simplă de existenţă a dreptului de proprietate în patrimoniul celui care-l invocă. În doctrina s-a arătat că prin titlu, de regulă, trebuie înțeles înscrisul doveditor al temeiului juridic de dobândire a dreptului de proprietate: legea, convenţia de orice fel, cu un astfel de obiect, motiv pentru care se susţine că titlul reclamantului îl reprezintă Legea nr. 15/1990.
S-a mai arătat că, în condiţiile în care instanţa a reţinut în mod corect că imobilul în litigiu este înscris în cartea funciară cu drept de administrare operativă în favoarea reclamantului, precum şi în evidenţele contabile, rezultă că dreptul de administrare operativă s-a transformat în drept de proprietate, motiv pentru care s-a susţinut că, potrivit art. 5 din Legea nr. 15/1990, regia autonomă este proprietara bunurilor din patrimoniul său, în condiţiile în care dreptul de administrare operativă (care e un drept patrimonial) s-a transformat în drept de proprietate.
Pe cale de consecinţă, reclamantul susţine că în baza acestui text de lege, Regia Autonomă C. a devenit proprietara imobilului revendicat, deoarece avea drept de administrare operativă înscris în cartea funciară, iar imobilul era înregistrat în contabilitatea fostei unităţi economice de stat sub denumirea de „clinică veterinară", dreptul de administrare operativă transformându-se în drept de proprietate, iar fostul drept de proprietate socialistă de stat a dispărut, motiv pentru care s-a solicitat şi rectificarea cărţii funciare.
În aceeaşi idee, se arată că prin H.G. nr. 665/1991 s-a aprobat Regulamentul de organizare şi funcţionare a R.A. C., în cuprinsul căruia, la art. 6, se prevede că aceasta din urmă regie este proprietara bunurilor din patrimoniul său.
Din perspectiva celor expuse, se susţine că dacă regia autonomă nu ar fi devenit proprietara imobilului revendicat direct în temeiul art. 5 din Legea nr. 15/1990 şi H.G. nr. 665/1991, ar însemna că aceste texte de lege nu au avut niciun efect, ceea ce contravine principiului potrivit căruia legea se interpretează în sensul aplicării ei, iar nu în sensul în care nu produce niciun efect.
În acelaşi sens se arată că, de fapt, dobândirea calităţii de proprietar în baza art. 5 din Legea nr. 15/1990 a operat de drept odată cu legala constituire a regiei autonome în speţă, prin H.G. nr. 665/1991, în cazul tuturor bunurilor (mobile şi imobile) aflate în patrimoniul fostei unităţi economice de stat transformate în regie autonomă, deoarece în sistemul Constituţiei din 1965 unităţile economice de stat nu erau subiecte ale dreptului de proprietate, ci toate bunurile pe care ele le foloseau erau proprietate socialistă de stat, fiindu-le date în administrare. Aşadar, înainte de a se transforma în regie autonomă, unitatea economică de stat avea doar acel drept de administrare, însă prin art. 5 din Legea nr. 15/1990 s-a prevăzut că regia autonomă este proprietara bunurilor din patrimoniul său, motiv pentru care se susţine că dreptul de administrare operativă s-a transformat în drept de proprietate.
Se mai învederează că dreptul de administrare operativă, ca drept real principal corespunzător dreptului de proprietate socialistă de stat nu putea supraviețui momentului transformării unităţii economice de stat în regie autonomă ca urmare a intrării în vigoare a art. 5 din Legea nr. 15/1990 şi H.G. nr. 665/1991, deoarece s-ar încălca aceste norme legale, iar doctrina şi jurisprudența nu reţin existenţa unui asemenea drept ulterior Legii nr. 15/1990.
Din perspectiva celor expuse se mai susţine că la pag.7 a deciziei recurate, instanţa tratează în 2 paragrafe situaţia bunurilor din domeniul public pe care regia le are în administrare, reţinând că art. 5 din Legea nr.15/1990 nu se referă la asemenea bunuri. Or, interpretarea pe care instanţa o dă art. 5 din Legea nr. 15/1990 conduce inevitabil la inaplicabilitatea acestui text de lege, din moment ce la pag. 7 a deciziei recurate instanţa recunoaşte că legiuitorul nu a consacrat o procedură administrativă similară certificatului de atestare a dreptului de proprietate în cazul regiilor autonome; că la pag. 8 a deciziei recurate instanţa arată că bunurile nu au devenit proprietatea regiei autonome „în lipsa unei proceduri administrative precis determinate, care să excludă bunurile care fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice sau care fac parte din domeniul privat al statului".
Se mai arată că, în ceea ce priveşte referirea instanţei la bunurile proprietate publică şi la cele din domeniul privat al statului, aceasta este fără obiect, deoarece bunul în litigiu nu este proprietate publică, este înscris în contabilitatea reclamantului şi figurează în cartea funciară cu titlu de administrare operativă care s-a transformat în drept de proprietate.
Prin urmare, se susţine că interpretarea dată de instanţă art. 5 din Legea nr. 31/1990 contravine regulii „ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus”, deoarece acest text de lege nu distinge între bunurile mobile si cele imobile din patrimoniul regiei autonome, dispunând că toate sunt proprietatea acesteia. Or, dacă în cazul imobilelor ar fi necesară o procedură administrativă pentru dobândire, ar, însemna că aceeaşi regulă ar trebui să se aplice şi bunurilor mobile din patrimoniul unităţii economice de stat transformate în regie autonomă, deoarece şi acestea aparţineau statului, fiind deţinute de unitatea economică de stat cu titlu de administrare operativă.
Astfel, se învederează că art. 6 din Constituţia din 1965 prevedea că „Proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producţie este fie proprietate de stat - asupra bunurilor aparținând întregului popor, fie proprietate cooperatistă ~ asupra bunurilor aparținând flecarei organizaţii cooperatiste". De asemenea, potrivit art. 7 din aceeaşi Constituţie, bogăţiile de orice natură ale subsolului, minele, terenurile din fondul funciar de stat, pădurile, apele, izvoarele de energie naturală, fabricile şi uzinele, băncile, întreprinderile agricole se stat, staţiunile pentru mecanizarea agriculturii, căile de comunicaţie, mijloacele de transport şi telecomunicaţii de stat, fondul de stat de clădiri şi locuinţe, baza materială a instituţiilor social-culturale de stat, aparţin întregului popor, sunt proprietate de stat.
Referitor la certificatul de atestare a dreptului de proprietate, reclamantul arată că instanţa susţine teza caracterului constitutiv de drept de proprietate al acestui certificat, din moment ce reţine că „dreptul de proprietate asupra terenurilor se poate stabili exclusiv prin emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate ...." şi că „lipsa acestui certificat de atestare a dreptului de proprietate lipseşte de fundament orice susţinere a societăţii privitoare la dobândirea proprietăţii terenului în litigiu".
Contrar acestei opinii, reclamantul solicită a se constata caracterul declarativ al acestui certificat, iar nu constitutiv al dreptului de proprietate, având în vedere următoarele aspecte: dacă regia autonomă nu ar fi devenit proprietara imobilului revendicat direct în temeiul art. 5 din Legea nr. 15/1990, ar însemna că acest text de lege nu a avut niciun efect; că dreptul de administrare operativă, ca drept real principal corespunzător dreptului de proprietate socialistă de stat, nu putea supravieţui legalei constituiri a regiei autonome în baza art. 5 din Legea nr.15/1990 şi H.G. nr. 665/1991.
Or, dobândirea de către regia autonomă a dreptului de proprietate în baza art. 5 din Legea nr. 15/1990 şi H.G. nr. 665/1991 nu exclude posibilitatea şi chiar obligaţia societăţii provenite din regia autonomă de a obţine un certificat de atestare a dreptului de proprietate, având în vedere că acest certificat are caracter declarativ, iar dispoziţiile legale incidente (H.G. nr. 834/1991 şi ulterior Legea nr. 137/2002) prevăd evaluarea terenurilor (inclusiv a celor din proprietatea societăţilor provenite din regii autonome) şi distribuirea de acţiuni instituţiei publice implicate în privatizare în schimbul acestei valori.
În acest sens se arată că prin contractul de vânzare-cumpărare a acţiunilor nr. x din 30.10.2000 s-a impus obţinerea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului în scopul arătat mai sus, iar nu pentru dobândirea dreptului de proprietate, care fusese deja dobândit anterior de către regia autonomă, şi că dacă Statul Român (menţionat în cartea funciară ca proprietar) ar fi intenţionat să lase terenul Municipiului Arad, nu s-ar fi stipulat această obligaţie.
Reclamantul arată că a iniţiat procedura de obţinere a certificatului de atestare a dreptului de proprietate, aşa cum am rezultă din înscrisurile depuse ca Anexa 9 la termenul din 29.06.2017, dar aceasta nu s-a finalizat din culpa pârâţilor, ca urmare a executării Hotărârii nr. 91 din 26.05.1998 a Consiliului Local al Municipiului Arad (atacată cu excepţie de nelegalitate şi în prezenta cauză) şi a litigiilor cauzate de aceasta.
Pe cale de consecinţă, se învederează că neeliberarea certificatului nu poate fi invocată de pârâţi deoarece ar însemna ca aceştia să-şi invoce propria culpă, întrucât ei au provocat această situaţie prin aceea că pârâtul Consiliul Local al Municipiului Arad a emis hotărârea nelegală, iar pârâta Universitatea B. l-a evacuat pe reclamant, iar în prezent pârâta ocupă imobilul revendicat.
În aceeaşi idee, reclamantul susține că faţă de dispoziţiile art. 12 din Legea nr. 137/2002, certificatul respectiv nu este un beneficiu al pârâţilor, ci al instituţiei publice implicate în privatizare şi, că acesta nu influenţează dreptul de proprietate asupra terenului faţă de efectul lui declarativ şi, că, în ceea ce priveşte construcţiile revendicate nu are nicio relevanţă.
S-a mai învederat că raporturile dintre cumpărătorul acţiunilor şi instituţia publică implicată în privatizare şi eventualele drepturi ale acestora, nu pot fi discutate în prezentul dosar şi nu au legătură cu soluţia speţei. Discuţia privind Legea nr. 137/2002 nu prezintă interes, deoarece această lege a intrat în vigoare în anul 2002, iar R.A. C. s-a constituit în anul 1991 şi s-a reorganizat ca societate naţională în anul 1998, fiind deci societate naţională la data intrării în vigoare a Legii nr. 137/2002. În aceeaşi idee se mai arată că, nici Legea nr. 137/2002 nu a extins la regiile autonome obligaţia de a obţine certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor.
Or, susţine reclamantul, Regia Autonomă C. nu avea obligaţia să obţină certificat de atestare a dreptului de proprietate, ce nu are efect constitutiv, motiv pentru care nu era necesară întabularea pentru a face dovada dreptului de proprietate, cu atât mai mult cu cât noul Cod civil (art. 565) intrând în vigoare ulterior dobândirii dreptului de proprietate de către autoarea lui, nu poate retroactiva.
Se mai susţine că instanţa a interpretat greşit art. 6 din Constituţia din 1965 şi Legea nr. 5/1978, din care nu rezultă că dreptul de administrare operativă se stinge atunci când considerentul pentru care a fost recunoscut în favoarea titularului său nu mai subzistă. Oricum, susţine reclamantul, textul constituţional şi legea menționată nu au nicio relevanţă, întrucât atât timp cât au fost în vigoare (dar şi ulterior, până la momentul transformării în drept de proprietate) dreptul de administrare nu a fost revocat (Constituţia din 1965 a fost abrogată implicit la 22.12.1989 şi expres/ direct prin Constituţia din 1991, iar Legea nr. 5/1978 a fost abrogată expres direct prin Legea nr. 15/1990),
În acelaşi sens, reclamantul arată că, faptul că în anul 1998 Consiliul Local al Municipiului Arad a considerat că bunul aparţine statului, emiţând Hotărârea nr. 91 din 26.05.1998 (atacată cu excepţia de nelegalitate), iar în anul 2005 prin Hotărârea nr. 84 din 18.04.2005 a parcelat terenul afirmând că acest teren ar fi proprietatea Municipiului Arad, nu este relevant, deoarece bunul în litigiu era dobândit de regia autonomă încă din 1991 odată cu legala sa constituire, cu atât mai mult cu cât în Memorandumul de prezentare întocmit în scopul privatizării de Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei se arată că imobilul revendicat este deţinut în proprietate fiind menţionat la pct. 1.2.1. teren în suprafaţă de 9000 mp cu destinaţie de incintă, cu situaţie juridică - în litigiu, iar la pct. 1.2.2. poziţia 101 „clădire clinică veterinară" cu nr. inventar 1100120, suprafaţă construită de 916 mp şi desfăşurată de 1202 mp, destinaţie laboratoare, situaţie juridică - proprietate).
Or, arată reclamantul, din acelaşi Memorandum (la pct. 1.2.8.), rezultă că sursa litigiului este Hotărârea nr 91/1998 emisă de Consiliul Local al Municipiului Arad.
Reclamantul a mai arată că în anul 2000 a avut loc privatizarea SN A. SA, în baza contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. x din 30.10.2000, că prin Protocolul din 30.10.2000 s-a procedat la predarea-primirea patrimoniului SN A. SA către cumpărătorul acţiunilor, ca anexă la protocol exista o situaţie a terenurilor în patrimoniu, între care, la pct. 4, figurează şi terenul de 9000 mp din str. L. nr. x1-y3, că prin Hotărârea nr. 91/1998 pârâtul Consiliul Local al Municipiului Arad a dat în folosinţă gratuită - pe durata desfăşurării activităţii universitare - către pârâta Universitatea B., o parte din imobilul revendicat, identificat în mod unilateral de Consiliul Local al Municipiului Arad ca fiind o așa-zisă "clădire veche ce a cuprins clinicile şi aula Facultăţii de medicină veterinară".
Or, susţine reclamantul până la data deposedării abuzive ca urmare a executării acestei hotărâri de consiliu, a continuat să desfăşoare atât activitate în imobilul revendicat, precum şi acte juridice de administrare a imobilului.
Cât priveşte afirmaţiile privind desfiinţarea Sucursalei Arad începând cu 01.11.2000, reclamantul arată că o asemenea modificare de ordin organizatoric intern, chiar reală de-ar fi, nu este relevantă, deoarece sucursala nu are personalitate juridică, iar titularul dreptului de proprietate dedus judecaţii este SN A. SA, care nu s-a desesizat de bunul revendicat de bunăvoie, ci a fost evacuat silit, iar dreptul de proprietate nu se stinge prin neuz.
Reclamantul mai susţine că instanţa a refuzat să aplice art. 4 din Legea nr. 554/2004, invocând prezumţia de lucru judecat consacrată de art. 431 alin. (2) C.proc.civ. şi practic nesoluționând pe fond excepţia de nelegalitate a Hotărârii nr. 91/1998 emisă de Consiliul Local al Municipiului Arad, a fost încălcată decizia de casare nr. 198 din 27.01.2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care la pag. 5, reţine că „Faţă a de dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004, instanţa ar fi trebuit să analizeze excepţia de nelegalitate a Hotărârii Consiliului Local nr. 91/1998 prin prisma aplicării prevederilor legale incidente, analiză pe care nu a făcut-o”.
Or, se susţine că prin decizia recurată nu s-a analizat excepţia de nelegalitate a Hotărârii Consiliului Local nr. 91/1998 prin prisma aplicării prevederilor legale incidente, aşa cum a stabilit instanţa supremă, ci prin prisma deciziei civile nr. 76/R/1999 a Curţii de Apel Timişoara.
În acest sens, se arată că în mod greşit a apreciat instanţa de apel că examinarea aceluiaşi act administrativ pe cale directă exclude controlul judecătoresc al aceluiaşi act pe calea indirectă, a excepţiei de nelegalitate, la cererea aceleiaşi persoane interesate.
Or, susţine reclamantul neexaminarea legalităţii actului administrativ în acest proces echivalează cu respingerea ca inadmisibilă a excepţiei de nelegalitate (în sensul neanalizării pe fond a excepţiei de nelegalitate), pronunţată în precedentul ciclu procesual şi care a fost considerată greşită prin decizia de casare.
Reclamantul mai arată că este greşită reţinerea instanţei că au fost invocate „aceleaşi argumente, examinate de către instanţa de contencios administrativ" şi că de fapt această reţinere contravine deciziei civile nr. 61/2014 a Curţii de Apel Alba Iulia (pronunţată în apel în cauza de faţă în primul ciclu procesual), în care s-a arătat că prin acţiunea de faţă şi prin răspunsul la întâmpinare s-au invocat şi alte aspecte, care nu au fost examinate de instanţa care a pronunţat decizia nr. 76/R/1999 a Curţii de Apel Timişoara şi că, au putere de lucru judecat doar considerentele în sensul că, în dosarul de contencios administrativ, reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate.
În ceea ce priveşte referirea instanţei la prezumţia puterii de lucru judecat, reclamantul a arătat că legalitatea Hotărârii nr. 91/1998 a Consiliului Local al Municipiului Arad nu a fost stabilită definitiv şi irevocabil şi cu putere de lucru judecat prin decizia nr. 76/R/1999 a Curţii de Apel Timişoara, deoarece prin decizia civilă nr. 61/2014 a Curţii de Apel Alba Iulia (pronunţate în apel în cauza de faţă în primul ciclu procesual), s-a arătat că nu poate fi reţinută puterea de lucru judecat a deciziei nr. 76/R/1999, ceea ce înseamnă ca s-a soluţionat deja definitiv aspectul pretinsei puteri de lucru judecat a deciziei nr. 76/R/1999 a Curţii de Apel Timişoara, în sensul că nu există.
Or, susţine reclamantul prin decizia nr. 1294/2015 a Curţii de Apel Alba Iulia (pronunţate în al doilea ciclu procesual al prezentei cauze), s-a respins apărarea legată de puterea de lucru judecat, iar acest aspect nu a fost recurat. În acest sens, se susţine că într-adevăr, nu există pericolul de a se ajunge la contrazicere între două hotărâri judecătoreşti, întrucât hotărârea instanţei civile sesizate cu acţiunea în revendicare şi rectificare de carte funciară este susceptibilă să contrazică o hotărâre a unei instanţe de contencios administrativ, aceasta din urmă nedecizând în materia dreptului de proprietate, ci în privinţa anularii unor acte administrative sau în alte cazuri prevăzute de Legea nr. 554/2004. În condiţiile date, se învederează că prin decizia civilă nr. 76/R/1999 a Curţii de Apel Timişoara s-a menţionat că reclamantul nu a făcut dovada dreptului de proprietate, şi nu, în sensul că, nu ar fi proprietara imobilului; că reţinerea de către instanţa de contencios administrativ a faptului că reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate nu are semnificaţia constatării inexistenţei dreptului de proprietate al reclamantului, întrucât instanţa de contencios administrativ nu a fost şi nu putea fi sesizată cu o acţiune civilă în constatarea dreptului de proprietate/revendicare şi bineînţeles nu şi-a arogat asemenea competenţe.
În aceeaşi idee, se arată de către reclamant că, remarca instanţei de contencios administrativ în sensul că reclamantul nu a făcut dovada dreptului de proprietate nu împiedică efectuarea de către instanţa civilă a verificărilor specifice acţiunii în revendicare (comparare de drepturi şi stabilire drept preferabil); că nu se poate reţine că se va contrazice considerentul din decizia civilă nr. 76/R/1999 pronunţată în dosarul nr. 2881/CA/1999 al Curţii de Apel Timişoara în sensul că "reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate", întrucât "literatura juridică şi practica judiciară consideră că reclamantul în revendicare poate avea câștig de cauză în acţiunea sa nu numai atunci când va reuşi să facă dovada pe deplin şi absolut a dreptului său de proprietate, ci şi atunci când va crea în favoarea sa probabilităţi că dreptul revendicat îi aparţine" (sens în care se face trimitere la Ion P. Filipescu, Drept civil. Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, Ed. Actami, Bucureşti, 1994, p. 219--autorul citat adăugând, în acord cu întreaga doctrină şi jurisprudență, că „Dovada certă a dreptului de proprietate se poate face numai în cazul dobândirii prin uzucapiune ori prin ocupațiune").
Din perspectiva celor expuse, reclamantul arată că nu urmăreşte contrazicerea realităţii că în cartea funciară figurează statul ca proprietar, ci solicită realizarea unei comparaţii de titluri (drepturi) şi stabilirea dreptului preferabil, cu atât mai mult cu cât respingerea acţiunii în contencios administrativ, de anulare a Hotărârii nr. 91/1998 a Consiliul Local al Municipiului Arad, nu are nicio relevanţă.
Reclamantul mai învederează că pârâta Universitatea B. nu are un titlu în sensul din materia acţiunii în revendicare, ci deţine bunul revendicat prin simpla îngăduință a celui de la care 1-a primit, respectiv Consiliul Local al Municipiului Arad - prin Hotărârea nr. 91/1998, dobândind doar o folosinţă gratuită, or, pentru ca pârâtul Consiliul Local al Municipiului Arad să consimtă o asemenea folosinţă gratuită, trebuia ca Municipiul Arad să aibă calitatea de proprietar.
Or, susţine reclamantul, pârâţii au invocat un extras de carte funciară în care apare drept proprietar Statul Român, fără să explice cum ar fi dobândit Municipiul Arad bunul de la Statul Român, astfel încât să poată transmite folosinţa gratuită către pârâta Universitatea B.
În acelaşi sens, se susţine că instanţa de apel interpretează greşit efectele deciziei civile nr. 76/R/1999, pronunţată în dosarul nr. 2881/CA/1999 al Curţii de Apel Timişoara, referitor la acţiunea în contencios administrativ de anulare a Hotărârii nr. 91/1998 a Consiliului Local al Municipiului Arad în condiţiile în care instanţa de contencios administrativ nu fusese investită să compare titlurile părților ca o instanţă civilă sesizată cu o acţiune în revendicare, drept pentru care nu a realizat o asemenea comparare de titluri, şi că, de altfel instanţa de contencios administrativ nu putea să stabilească al cui drept e preferabil, nefiind o instanţă civilă.
Ca urmare, pentru a lamuri situaţia dreptului de proprietate, reclamantul susţine ca s-a adresat instanţei civile cu acţiunea de faţă, care este o acţiune în revendicare (o acţiune în constatare nu se mai putea formula, faţă de dispoziţiile art. 111 VCPC/art. 35 NCPC, întrucât s-a pierdut posesia imobilului) în condiţiile în care nu instanţa de contencios administrativ este cea chemată să clarifice situaţia dreptului de proprietate, ci instanţa civilă, motiv pentru care se apreciază că decizia civilă nr. 76/R/1999 pronunţată în dosarul nr. x/CA/1999 al Curţii de Apel Timişoara este nerelevantă în cauză.
În concluzie, reclamantul susţine că simpla existenţă a Hotărârii nr. 91/1998 a Consiliului Local al Municipiului Arad şi, respingerea acţiunii în contencios administrativ de anulare a acestei hotărârii nu pot conduce la respingerea acţiunii în revendicare şi/sau a excepţiei de nelegalitate, ci instanţa trebuie să procedeze la compararea drepturilor părţilor şi să decidă al cui drept este preferabil.
S-a mai arătat că argumentele pe fondul excepţiei de nelegalitate sunt comune cu cele ale fondului acţiunii în revendicare, sens în care s-a învederat că, în speţă, Hotărârea nr. 91/1998 are caracter individual şi că de ea depinde soluţionarea litigiului pe fond, deoarece aceasta a fost invocată de pârâţi în apărare, în special de pârâta Universitatea B. În aceeaşi idee, se arată că Hotărârea nr. 91/1998 este nelegală, întrucât, imobilul nu a fost şi nu este proprietatea Municipiului Arad, ci a reclamantului.
În susţinerea motivelor de recurs reclamantul mai arată că efectul sus-menționat al Legii nr. 15/1990 s-a produs de drept prin legala constituire a regiei autonome al cărui succesor este reclamantul întrucât Legea nr. 15/1990 este o lege specială şi se aplică cu prioritate, necondiţionat de realizarea formalităţilor de carte funciară (inclusiv în regiunile de carte funciară supuse Decretului-lege nr. 115/1938), că dreptul de proprietate dobândit prin lege nu trebuie înscris în cartea funciară pentru dobândire valabilă şi/sau opozabilitate, situaţie în care dispoziţiile art. 17 din fostul Decret-lege nr. 115/1938 sunt nerelevante în speţă, întrucât, la data intrării în vigoare a Legii nr. 15/1990 în cartea funciară figura dreptul de administrare operativă al fostei unităţi economice de stat care s-a reorganizat în baza Legii nr. 15/1990, lege în virtutea căreia respectivul drept de administrare operativă s-a transformat în drept de proprietate.
Pe cale de consecinţă, reclamantul susţine că nu se poate reţine că în speţă a avut loc o constituire sau strămutare a unui drept real în baza unui acord de voinţă, a unei hotărâri judecătoreşti sau a unei deciziuni administrative, pentru a se aplica art. 17 din fostul Decret-lege nr. 115/1938, ci este incidentă o lege specială, Legea nr. 15/1990, şi că dacă art. 28 din Legea nr. 7/1996 a prevăzut, în redactarea iniţială, că drepturile reale dobândite de orice persoană prin efectul legii sunt opozabile terţilor fără înscriere în cartea funciară, înseamnă că dobândirea prin efectul Legii nr. 15/1990 nu trebuie înscrisă în cartea funciară pentru validitate sau opozabilitate.
S-a susţinut că Legea nr. 7/1996 prevede în art. 58 alin. (1) în forma iniţială, respectiv în art. 37 alin. (1) în prezent, că înscrierile făcute în conformitate cu actele normative în vigoare în registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni, în cărţile funciare şi în cărţile de publicitate funciară, înainte de data intrării în vigoare a prezentei legi, îşi vor produce şi după această dată efectele prevăzute, cu excepţia cazurilor în care drepturile de proprietate şi celelalte drepturi reale au fost afectate în orice mod prin efectul legii.
Prin urmare, reclamantul arată că în cauză există situaţia de excepţie reglementată de textul de lege sus-citat, deoarece dreptul iniţial de proprietate al statului şi dreptul de administrare operativă au fost afectate prin efectul Legii nr. 15/1990 în modul descris anterior şi pe cale de consecinţă, înscrierea statului ca proprietar tabular nu mai produce efecte, după intrarea în vigoare a Legii nr. 7/1996, impunându-se
radierea din cartea funciară a dreptului de proprietate al Statului Român asupra imobilului revendicat.
În acelaşi sens, se susţine că din moment ce la data intrării în vigoare a Legii nr. 15/1990 Statul Român figura ca proprietar tabular şi acelaşi Stat Român, prin autorităţile sale centrale a decis ca imobilul revendicat să revină în proprietate Regiei Autonome C., Consiliul Local al Municipiului Arad nu avea nici un drept în a acorda folosinţa gratuită unei universităţi particulare.
De asemenea, reclamantul mai arată că Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei i-a recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu prin adresele din 04.08.1998 şi 01.07.1999.
În susținerea motivelor de recurs, reclamantul mai învederează că odată stabilită dobândirea imobilului în litigiu de către regia autonomă prin efectul legii, instanţa trebuia să coroboreze Legea nr. 15/1990 cu Legea nr. 7/1996 respectiv art. 28 din Legea nr. 7/1996 care a prevăzut, în redactarea iniţială, că drepturile reale dobândite de orice persoană prin efectul legii sunt opozabile terţilor fără înscriere în cartea funciară, ceea ce înseamnă că dobândirea prin efectul Legii nr. 15/1990 nu trebuia înscrisă în cartea funciară pentru validitate sau opozabilitate.
În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.pr.civ. reclamantul arată că decizia atacată cuprinde un motiv străin de natura cauzei, în condiţiile în care deşi instanţa reţine că imobilul (teren şi construcţie) este înscris în cartea funciară cu drept de administrare în favoarea regiei autonome şi, că legiuitorul nu a consacrat o procedură administrativă similară certificatului de atestare a dreptului de proprietate în cazul regiilor autonome, instanţa nu explică de ce aceasta nu poate avea semnificaţia dobândirii în proprietate ope legis a terenurilor care nu sunt proprietate publică şi care se aflau în administrare operativă. Or, susţine reclamantul, dacă art. 5 nu are efecte ope legis şi nu există o procedură administrativă, înseamnă că acest text de lege nu se poate aplica, ceea ce contravine regulii „actus interpretandus est potius ut valeat quarn utpereat”.
În acelaşi sens, se mai arată că deşi instanţa reţine că înregistrarea în contabilitatea regiei autonome şi ulterior a societăţii comerciale (în inventarul bunurilor) a clădirii „clinica veterinară" (cu nr. inventar 1100120) şi împrejurarea că în Memorandumul de privatizare este menţionată ca fiind deţinută în proprietate, totuşi se ajunge la concluzia, tot nemotivată, că Legea nr. 15/1990 nu asigură de plano dobândirea cu titlu gratuit a imobilelor, chiar cuprinse în inventar.
Se mai susţine că este străin de natura cauzei şi considerentul referitor la stingerea dreptului de administrare operativă, din moment ce în speţă nu s-a invocat şi nu a avut loc o stingere a dreptului de administrare (care şi în prezent este înscris în cartea funciară), atât în perioada în care au fost în vigoare Constituţia din 1965 şi Legea nr. 5/1978, dar şi ulterior până la momentul în care s-a transformat în drept de proprietate.
Din perspectiva celor arătate se învederează că instanţa nu a precizat care este actul normativ care instituie procedura administrativă la care se referă şi în ce constă pretinsa procedură, că de altfel nici decizia din jurisprudența invocată nu aduce clarificări sub acest aspect.
În ceea ce priveşte așa-zisul „obiectiv de interes public local”, care s-ar fi luat în considerare prin Hotărârea nr. 91/1998 a Consiliului Local al Municipiului Arad (reînființarea Facultăţii de Medicină Veterinară a Universităţii B.), reclamantul a arătat că a existat într-adevăr un interes local, dar acesta nu a fost deloc unul public, ci unul privat, aspecte care l-au determinat să formuleze cerere de strămutare a cauzei de faţă, cerere admisă de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia I civilă prin decizia nr.1256/2014.
Pentru motivele expuse, reclamantul solicită admiterea recursului, casarea deciziei cu trimiterea cauzei Curţii de Apel Alba Iulia spre o nouă judecată a acţiunii, precum şi a excepţiei de nelegalitate, cu obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
Analizând recursul declarat în cauză, Înalta Curte reține că motivele de recurs invocate de reclamant nu se circumscriu dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C.proc.civ., din perspectiva următoarelor considerente:
În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., din perspectiva susţinerilor reclamantului ce vizează nemotivarea hotărârii, precum şi existenţa unor elemente străine şi contradictorii în cuprinsul ei, Înalta Curte reţine că acest motiv este nefondat.
Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C.proc.civ., în considerentele hotărârii instanţa trebuie să arate motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, respectiv atât motivele pentru care s-au admis, cât şi motivele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar şi concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situaţii particulare, de speţă, în cadrul prevederilor generale şi abstracte ale unei legi. Scopul motivării fiind acela de a explica soluţia adoptată de instanţă.
Cum motivarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă un element de validitate a acestora, instanţa are obligaţia de a arăta argumentele pro şi contra ce au format convingerea în ceea ce priveşte soluţia pronunţată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susţinerile, apărările părţilor, cât şi la probele şi dispoziţiile legale incidente raportului juridic dedus judecăţii.
Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt şi de drept în baza cărora judecătorul pronunţă soluţia, şi constituie o garanţie procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.
Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiţie a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituție şi respectiv art. 6 alin. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susţinerile părţilor sunt examinate de instanţa ce are obligaţia legală de a proceda la o analiză a susţinerilor, argumentelor şi mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinenţa.
Raportând cele expuse la litigiul pendinte, precum şi la susţinerile reclamantului legate de nemotivarea hotărârii, şi respectiv de existenţa unor elemente străine sau contradictorii, Înalta Curte constată că instanţa de apel a argumentat atât în fapt cât şi în drept soluţia pronunţată în condiţiile în care obiectul dedus judecăţii vizează o acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 555, 563 C.civ., (fapt ce rezultă din cererea de chemare în judecată) precum şi în condiţiile în care reclamantul şi-a susţinut titlul/dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat, pe dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 15/1990.
Astfel, în motivarea /argumentarea soluţiei adoptate instanţa de apel a reţinut, ca situaţie de fapt, că în anul 1962, urmare a fuzionării Institutului D. cu Institutul E., a fost creat Institutul F., că în baza Decretului nr. 170/1981, Centrul G. a început să funcţioneze ca unitate fără personalitate juridică în subordinea Institutului F., şi că în baza încheierii nr. 9121/1983 a Notariatului de Stat Judeţean Arad, urmare a dezmembrării, a fost întabulat dreptul de proprietate al Statului Român asupra imobilului teren intravilan în suprafaţă de 7200 mp situat administrativ în str. O. nr. x3 cu nr. top x9/x4/2.5.1/2, înscris în CF x27 Arad, destinat Centrului G.
Prin decizia nr. 1269/1983 a Biroului Permanent al Comitetului Executiv al Judeţului Arad, imobilul teren situat în Arad, str. O. nr. x3, înscris în CF x27 Arad, cu nr. top x9/x8/2.5.1/2, a trecut din administrarea operativă a municipiului Arad, în administrarea operativă a Centrului G., în vederea folosirii de către Laboratorul de cercetare producţie şi asistenţă tehnică Arad.
În motivarea soluţiei adoptate şi în raport cu actele de la dosar din ciclurile procesuale anterioare, instanţa de apel a constatat că anterior, prin Ordinul nr. 1656/1983 al Ministerului Industriei Uşoare, imobilul teren intravilan 1 ha şi construcţii, inclusiv clădirea clinicii veterinare situată în str. O. nr. x3, a trecut din administrarea Întreprinderii H. în administrarea Centrului G. În baza ordinului s-a încheiat procesul-verbal nr. 9674/1983 vizând predarea imobilelor teren şi construcţii, inclusiv clădirea Clinicii veterinare, între Întreprinderea H. şi Centrul G. În baza deciziei nr. 55/1987 a Directorului Institutului F., Laboratorul de cercetare şi producţie, cu sediul în str. O. nr. x1-x3, a trecut din structura organizatorică a Centrului G. în structura organizatorică a Institutului F., cu denumirea de Filiala Zonală Arad a Institutului F.
Potrivit pct. 5 al deciziei, patrimoniul Filialei Zonale Arad, a fost inclus în patrimoniul comun al Institutului F. în baza unui protocol ce urma a fi încheiat între reprezentanţii Centrului G. şi Institutul F. Protocolul cu nr. 314/1987 a menţionat predarea şi a imobilelor situate în str. O. nr. x1-x3.
În argumentarea/ motivarea soluţiei pronunţate, raportat la succesiunea de fapte şi acte juridice. şi în acord cu acestea, instanţa de apel a reţinut de asemenea că după schimbarea sistemului politic din anul 1989, prin H.G. nr. 665/1991 a fost înfiinţată Regia Autonomă C., că prin H.G. nr. 638/1998, s-a procedat la reorganizarea Regiei Autonome C., care s-a desfiinţat, fiind înfiinţată Societatea Naţională A. SA, care a preluat patrimoniul fostei regii evidenţiat în bilanţul contabil de la data de 30.06.1998.
De asemenea, instanţa de apel în acord cu obiectul dedus judecăţii şi-a motivat soluţia adoptată cu referire la faptul că prin Hotărârea nr. 91/1998 emisă de Consiliul Local al Municipiului Arad cu privire la repartizarea spaţiilor cu altă destinaţie decât aceea de locuinţă situate în cadrul imobilului din str. L. nr. x1-x3, s-a aprobat „darea în folosinţă gratuită, pe durata desfăşurării activităţii universitare, către Universitatea B. a imobilului situat în str. L. nr. x1 – x3, înscris în CF nr. x27 şi nr. top x9/x4/2.5.1.2/1, constând în clădire veche ce a cuprins clinicile, cu aula Facultăţii de Medicină Veterinară, conform planului de situaţie, în vederea reînfiinţării acestei Facultăţi şi pentru restabilirea destinaţiei de spaţiu de învăţământ universitar, avut prin construcţie”, precum şi cu referire la faptul că prin decizia civilă nr. 76/R/1999 a Curţii de Apel Timişoara, a fost respinsă irevocabil acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta SN A. SA, pentru anularea Hotărârii nr. 91/1998 emisă de Consiliul Local al Municipiului Arad, prin care s-a statuat irevocabil că proprietar asupra imobilului obiect al litigiului pendinte este Statul Român care este înscris în cartea funciară, şi nu SN A.
În argumentarea soluţiei pronunţate, instanţa de apel a mai reţinut că prin Hotărârea nr. 84/2009 a Consiliului Local al Municipiului Arad, s-a aprobat „parcelarea terenului situat în municipiul Arad, str. L. nr. x1-x3, înscris în CF nr. x40, proprietatea municipiului Arad – drept de proprietate publică în suprafaţă de 6723 mp şi înscris în CF nr. x27 cu nr. top x9/x4/2.5.1.2/1, proprietatea Statului Român, cu drept de administrare operativă în favoarea SN A. SA şi pentru Universitatea B., un drept de folosinţă gratuită, pe durata desfăşurării activităţii universitare, în ce
priveşte terenul în suprafaţă de 7113 mp, conform planului de parcelare anexat”.
Ca urmare, soluţia adoptată de instanţa de apel a fost motivată/argumentată prin raportare atât la obiectul dedus judecății, precum şi la actele de la dosar şi susţinerile părţilor, reţinând că imobilul din litigiu este înscris în CF nr. x71, cu nr. top x9/x4/2.5.1.2/1 – teren în suprafaţă de 7113 mp, clădire clinică veterinară şi magazie şi clinicile şi Aula Facultăţii de Medicină Veterinară, având ca proprietar Statul Român, că în favoarea SN A. SA există doar un drept de administrare operativă.
Din perspectiva celor expuse, în condiţiile în care instanţa de apel şi-a argumentat atât în fapt cât şi în drept soluţia adoptată în raport de obiectul dedus judecăţii şi de succesiunea faptelor şi actelor juridice, Înalta Curte reţine că este nefondată susţinerea reclamantului legată de nemotivarea hotărârii.
În ceea ce priveşte susţinerea reclamantului că hotărârea cuprinde elemente contradictorii şi străine de cauză, Înalta Curte reţine că ipotezele în care se poate ajunge la o contrarietate în sensul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C.pr.civ., pot viza existenţa unei contrarietăţi între considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că acţiunea este fondată; contrarietatea flagrantă dintre dispozitiv şi considerente, cum ar putea fi cazul admiterii acţiunii prin dispozitiv şi justificarea în considerente a soluţiei de respingere a cererii de chemare în judecată; nemotivarea soluţiei din dispozitiv sau motivarea insuficientă a acesteia ori prezentarea în exclusivitate a unor considerente străine de natura pricinii.
Din această perspectivă, Înalta Curte reţine că aceste ipoteze nu se verifică în cauză, cu atât mai mult cu cât considerentele hotărârii sunt clare, concise, în acord cu obiectul dedus judecăţii, şi susţin în drept soluţia pronunţată, motiv pentru care sunt nefondate susţinerile reclamantului legate de existenţa unor elemente contradictorii sau străine de natura şi obiectul dedus judecăţii.
Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte reţine că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C.pr.civ.
Nefondate sunt şi criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin.(1) pct. 8 C.pr.civ.
Astfel, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C.pr.civ. casarea unor hotărâri se poate cere pentru motive de nelegalitate când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.
Incidenţa dispoziţiilor legale enunţate a fost susţinută din perspectiva încălcării dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 15/1990, pe care reclamantul le-a invocat în justificarea titlului/a dreptului de proprietate asupra imobilului din litigiu în susţinerea acţiunii în revendicare imobiliară.
Or, în condiţiile unei acţiunii în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile art. 563 Cod civil, reclamantul, trebuie să dovedească pe de o parte că este titular al dreptului de proprietate asupra imobilului din litigiu, iar pe de altă parte să dovedească faptul că acest teren este ocupat în mod abuziv de către pârât.
Este real că dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, prevăd că “Regia autonomă este proprietara bunurilor din patrimoniul său. În exercitarea dreptului de proprietate, regia autonomă posedă, folosește și dispune, în mod autonom, de bunurile pe care le are în patrimoniu, sau le culege fructele, după caz, în vederea realizării scopului pentru care a fost constituită”, numai că, în condiţiile în care în patrimoniul fostelor unităţi de stat, care a fost preluat de către societăţile comerciale nou constituite în baza acestei legi, nu se regăsea decât un drept de folosinţă asupra terenurilor aferente construcţiilor, legiuitorul prin H.G. nr. 834/1991 privind stabilirea și evaluarea unor terenuri deținute de societățile comerciale cu capital de stat, a prevăzut o procedură specială pentru ca noile societăţi să poată dobândi dreptul de proprietate asupra respectivelor terenuri.
Astfel, potrivit art. 1 din H.G. nr. 834/1991 privind stabilirea şi evaluarea unor terenuri deţinute de societăţile comerciale cu capital de stat, “terenurile aflate în patrimoniul societăţilor comerciale cu capital de stat la data înfiinţării acestora, necesare desfăşurării activităţii conform obiectului lor de activitate, se determină, pentru societăţile comerciale înfiinţate prin hotărâre a Guvernului, de către organele care, potrivit legii, îndeplinesc atribuţiile ministerului de resort, iar pentru societăţile comerciale înfiinţate prin decizia organului administraţiei locale de stat, de către autoritatea publică judeţeană”.
De asemenea, Înalta Curte reţine că dispoziţiile art.5 din Legea nr. 15/1990, prevăd expres şi imperativ că „Organele care, potrivit legii, îndeplinesc atribuţiile ministerului de resort, precum şi autoritățile administrative publice județene vor elibera societăților comerciale certificate de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, potrivit modelului stabilit de organele prevăzute la art. 2. Aceste certificate sunt supuse regimului de publicitate imobiliară”.
Prin urmare, din interpretarea dispozițiilor H.G. nr. 834/1991, care stabilește modalitatea de trecere în patrimoniul societăților comerciale a terenurilor deținute de fostele unități de stat, transformate în societăți comerciale în conformitate că Legea nr. 15/1990, rezultă fără posibilitate de echivoc că în situaţia entităţilor juridice arătate unicul titlu care conferă dreptul de proprietate asupra terenurilor este certificatul de atestare a dreptului de proprietate.
De asemenea, este de reţinut că actul normativ enunţat, prevede în mod expres că „până la eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, (care este supus publicităţii imobiliare potrivit art. 5 din H.G. nr 834/1991), societățile plătesc în continuare taxele legale, ulterior emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate achitând obligațiile fiscale, în conformitate cu prevederile legale” (art.8 din H.G. nr 834/1991).
Ca atare, în condiţiile expres şi imperativ prevăzute de dispoziţiile legale enunţate, certificatul de atestare a dreptului de proprietate reprezintă dovada dreptului de proprietate asupra terenurilor, în condiţiile în care acesta urmează a fi supus regimului de publicitate imobiliară, certificatul de atestare a dreptului de proprietate are natura juridică a unui act constitutiv de drepturi, şi nu declarativ de drepturi cum greşit susţine reclamantul.
Din dispoziţiile legale evocate, rezultă că entităţile juridice înfiinţate în baza Legii nr. 15/1990, prin reorganizarea fostelor unităţi economice de stat, numai după parcurgerea procedurii prevăzută de H.G. nr. 834/1991 au aptitudinea (vocaţia) de a dobândi dreptul de proprietate asupra acestor terenuri, neputându-se reţine că dreptul de proprietate asupra terenurilor folosite de aceste entităţi poate fi dobândit prin efectul art. 5 din Legea nr. 15/1990, în lipsa parcurgerii procedurii prevăzute de această Hotărâre de Guvern.
În litigiul pendinte, reclamantul a învederat că a iniţiat procedura de obţinere a certificatului de atestare a dreptului de proprietate, aşa cum am rezultă din înscrisurile depuse ca Anexa 9 la termenul din 29.06.2017, însă aceasta nu s-a finalizat prin obţinerea unui certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra imobilului din litigiu.
Or, în condiţiile în care obiectul dedus judecăţii vizează revendicarea unor imobile, acţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 563 C.civ., reclamantul, trebuie să dovedească pe de o parte că este titular al dreptului de proprietate asupra imobilului din litigiu, iar pe de altă parte să dovedească faptul că acest teren este ocupat în mod abuziv de către pârât.
Din această perspectivă, în condiţiile în care în litigiul pendinte reclamantul nu deţine certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra imobilelor revendicate, certificat care, pentru motivele deja expuse, reprezintă dovada dreptului de proprietate asupra imobilelor revendicate, precum şi în condiţiile în care asupra imobilului din litigiu înscris în CF x71, cu nr. top x9/x84/2.5.1.2/1 – teren în suprafaţă de 7113 mp, clădire clinică veterinară şi magazie şi clinicile şi Aula Facultăţii de Medicină Veterinară, proprietar este Statul Român, reclamantul având doar un drept de administrare operativă, că acest drept de administrare operativă nu s-a transformat în drept de proprietate, ope legis, că transformarea lui în drept de proprietate se putea realiza numai în condiţiile expres şi imperativ prevăzute prin parcurgerea procedurii consacrate prin HG nr.834/1991, Înalta Curte reţine că sunt nefondate susţinerile reclamantului legate de încălcarea dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 15/1990, motiv pentru care dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.pr.civ. nu sunt incidente în cauză.
De asemenea, faţă de cele expuse, de obiectul dedus judecăţii (acţiune în revendicare imobiliară întemeiată pe dispoziţiile art.563 C.civ.), în lipsa titlului /certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra imobilelor revendicate, celelalte susţineri ale reclamantului nu se mai impun a fi analizate.
Cum nici unul din motivele de recurs nu se circumscrie dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C.proc.civ., Înalta Curte în temeiul art. 496 alin. (1) C.proc.civ., a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamant împotriva deciziei civile nr. 1335/2017 pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, Secţia I civilă.