Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 11.10.2017 sub nr. x/2017, reclamanta A. S.R.L. prin administrator judiciar B. SPRL şi administrator special C., a chemat în judecată pe pârâta D. S.R.L., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea pârâtei la plata debitului restant în valoare de 441.744,86 RON, din care 63.845,51 RON reprezentând contravaloare penalităţi de întârziere aferente facturilor achitate cu întârziere, în procent de 0,15%/zi de întârziere, calculate de la data scadenţei fiecărei facturi şi până la data achitării integrale, şi 377.899,35 RON reprezentând contravaloare storno discount, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 616 din 02 martie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată şi s-a respins cererea pârâtei de acordare a cheltuielilor de judecată.
Împotriva sentinţei primei instanţe au declarat apel ambele părţi.
Prin apelul formulat, apelanta-reclamantă A. S.R.L. prin administrator judiciar E. SPRL a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 72 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, susţinând că acestea sunt lipsite de claritate şi precizie, prin omisiunea de precizare expresă a efectelor hotărârii judecătoreşti vizând insolvenţa, respectiv autoritatea sau puterea de lucru judecat a acesteia faţă de alte proceduri şi încalcă dreptul la un proces echitabil instituit de art. 21 alin. (3), art. 124 din Constituţia României, art. 6 par. 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale referitor la dreptul la un proces echitabil, art. 7 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 14 şi 18 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţie.
Prin încheierea din 5 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a respins cererea formulată de apelanta-reclamantă A. S.R.L., prin administrator judiciar E. SPRL, privind sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 72 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, ca inadmisibilă.
În motivarea acestei soluţii, instanţa a reţinut, în esenţă, că sesizarea nu îndeplineşte în mod cumulativ cerinţele prevăzute de art. 29 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992 întrucât nu se critică neconformitatea unei dispoziţii legale cu normele constituţionale ci insuficienţa normei legale, deci un vid legislativ, ceea ce nu poate face obiectul excepţiei de neconstituţionalitate.
În concret, partea a reclamat omisiunea legiuitorului de a preciza expres efectele hotărârii judecătoreşti pronunţate în condiţiile art. 72 alin. (4) din Legea nr. 85/2014 în cadrul altor proceduri, aşadar nu o dispoziţie legală ci lipsa acesteia, aspect care nu poate fundamenta o excepţie de neconstituţionalitate.
Împotriva încheierii din 5 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a declarat recurs recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin administrator judiciar E. SPRL, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate formulată.
În dezvoltarea motivului de casare invocat, recurenta a susţinut, în esenţă, că încheierea atacată a fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992, întrucât excepţia de neconstituţionalitate a fost motivată prin raportare la normele constituţionale, respectiv dreptul la un proces echitabil, instituit de art. 21 alin. (3) din Constituţia României, art. 124 din Constituţia României, referitor la înfăptuirea justiţiei, dar şi art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 7 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 14 şi 18 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţie privitor la interdicţia generală a oricărei forme de discriminare.
A arătat recurenta că, deşi a susţinut că prevederile art. 72 alin. (4) din Legea nr. 85/2014 încalcă dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 21 alin. (3) din Constituţia României, precum şi art. 124 din Constituţia României referitor la înfăptuirea justiţiei, totuşi, prin aplicarea greşită a prevederilor art. 29 din Legea nr. 47/1992, instanţa a reţinut, în mod eronat, că excepţia invocată nu critică încălcarea normelor constituţionale.
Împrejurarea că a motivat încălcarea normelor constituţionale privind dreptul la un proces echitabil faţă de lipsa de claritate şi precizie a textului art. 72 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, prin omisiunea de precizare expresă cu privire la efectele hotărârii judecătoreşti vizând insolvenţa, respectiv răsfrângerea acestora asupra altor materii sub aspectul autorităţii de lucru judecat a considerentelor decizorii ale acestei hotărâri, nu poate susţine argumentul instanţei de apel privind nerespectarea criteriului de neconformare cu normele constituţionale, atâta timp cât în motivarea excepţiei de neconstituţionalitate a indicat în mod clar încălcarea art. 21 alin. (3) din Constituţia României, referitor la dreptul la un proces echitabil; art. 124 din Constituţia României referitor la înfăptuirea justiţiei şi a motivat în mod corespunzător această încălcare, în sensul că textul reglementat de art. 72 alin. (4) din Legea nr. 85/2014 încalcă dreptul la un proces echitabil din cauza conţinutului său deficitar, care permite interpretări neconforme cu dreptul la un proces echitabil privind autoritatea de lucru judecat, prin prisma considerentelor decizorii asupra cererilor întemeiate pe dreptul comun în materie.
A mai arătat recurenta că dreptul la un proces echitabil este grav vătămat, întrucât judecătorul învestit ulterior cu soluţionarea cererii întemeiată pe dreptul comun în materie este ţinut să ţină seama de considerentele decizorii ale hotărârii de respingere a cererii de insolvenţă, care a fost pronunţată prin prisma legii speciale în materie, de către un judecător sindic învestit doar cu cercetarea existenţei stării de insolvenţă a patrimoniului debitoarei, în urma analizei unui probatoriu limitat la înscrisuri. În asemenea situaţie, textul criticat pentru neconstituţionalitate permite în mod inadmisibil ca cercetarea ulterioară a cererii întemeiate pe dreptul comun în materie să se limiteze doar la proba cu înscrisuri, ceea ce restrânge în mod nelegal dreptul de a administra toate probele în dovedirea raporturilor contractuale complexe dintre părţi, cu încălcarea gravă a dreptului la apărare şi a dreptului la un proces echitabil, ca efect al autorităţii de lucru judecat al considerentelor decizorii ale hotărârii privind respingerea cererii de insolvenţa.
Astfel, deşi art. 72 alin. (4) din Legea nr. 85/2014 reglementează că, în situaţia în care judecătorul - sindic stabileşte că debitorul nu este în stare de insolvenţă, cererea creditorului va fi considerată ca lipsită de orice efecte chiar de la înregistrarea ei, totuşi textul legal omite să precizeze expres consecinţa firească privind lipsa efectelor hotărârii de respingere a cererii de insolvenţă, prin prisma autorităţii sau puterii de lucru judecat a acesteia, incluzând considerentele, faţă de alte materii.
Consideră recurenta că este neconstituţional ca hotărârea judecătorească pronunţată în soluţionarea cererii de insolvenţă, care vizează stabilirea existenţei cumulative a condiţiilor privind deschiderea procedurii insolvenţei, respectiv îndeplinirea condiţiei impuse de art. 70 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 85/2014, vizând cuantumul şi temeiul creanţei, să aibă efect de autoritate de lucru judecat faţă de cererile întemeiate pe cauze şi obiecte diferite din alte materii, pentru că se ajunge ca din perspectiva materiei insolvenţei, după administrarea unui probatoriu succint, limitat la înscrisuri, hotărârea care are doar abilitatea legală de a stabili dacă debitoarea este sau nu în insolvenţă prin prisma considerentelor decizorii să capete valenţe neprevăzute de lege privind dezlegarea raporturilor juridice dintre părţi asupra cărora judecătorul sindic s-a pronunţat doar în cercetarea aparenţei dreptului, fără a face o analiză judicioasă, prin interpretarea unui ansamblu probator adecvat.
În continuare, a arătat recurenta că este neconstituţional ca inclusiv considerentele ce se regăsesc în hotărârea privind respingerea cererii de deschidere a procedurii insolvenţei să influenţeze în mod negativ următoarea cerere a creditorului îndreptăţit la recuperarea creanţei sale, cu atât mai mult cu cât în această materie a insolvenţei probatoriul este limitat la înscrisuri, iar expertiza contabilă nu este admisibilă, conform disp.art. 72 alin. (3) din Legea nr. 85/2014, deoarece se aduce o gravă încălcare a dreptului la un proces echitabil, faţă de împrejurarea că nu se face distincţie între aspectele reglementate strict de materia insolvenţei, precum caracterizarea patrimoniului debitoarei de elementele insolvenţei, şi cele privind aspectele de fond legate de creanţă, cuantumul şi temeiul acesteia, adică raporturile contractuale dintre părţi reglementate de normele C. civ. sau alte legi speciale în materie, împrejurări care dacă ar fi deduse judecăţii pe calea dreptului comun, ar fi putut beneficia de posibilitatea de a fi analizate prin prisma unui probatoriu complex, care să reflecte realitatea.
Faţă de actuala reglementare, apreciază recurenta că ne regăsim în situaţia unei cercetări necorespunzătoare a fondului raporturilor contractuale dintre părţi, iar în combaterea unei situaţii reţinute greşit, ce nu corespunde realităţii, partea este lipsită de suficiente mijloace procedurale care să-i protejeze drepturile.
În concluzie, având în vedere considerentele expuse, a solicitat recurenta a se aprecia incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în sensul că instanţa de apel a dat o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992, şi, apreciind că excepţia este admisibilă, să se dispună sesizarea Curţii Constituţionale
Prin întâmpinare, intimata - pârâtă D. S.R.L. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul formulat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. prin administrator judiciar E. SPRL este nefondat şi va fi respins, pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea hotărârii se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.
Din perspectiva motivului de casare invocat, prin memoriul de recurs, s-a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a dat o greşită interpretare şi aplicare dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992, întrucât excepţia de neconstituţionalitate a fost motivată prin raportare la normele constituţionale, respectiv dreptul la un proces echitabil, instituit de art. 21 alin. (3) din Constituţia României, art. 124 din Constituţia României, referitor la înfăptuirea justiţiei, dar şi art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 7 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 14 şi 18 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţie privitor la interdicţia generală a oricărei forme de discriminare.
În raport cu criticile formulate, Înalta Curte reţine că excepţia de neconstituţionalitate constituie un mijloc procedural prin intermediul căruia se asigură, în condiţiile legii, analiza conformităţii anumitor dispoziţii legale cu Constituţia României.
Calea procedurală reglementată de art. 29 din Legea nr. 47/1992 nu oferă instanţei în faţa căreia se invocă excepţia posibilitatea de a verifica constituţionalitatea propriu-zisă a prevederilor legale contestate, ci doar de a aprecia asupra condiţiilor de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate.
Ca atare, instanţa nu are atribuţii de jurisdicţie constituţională, aşa încât verificarea condiţiilor de admisibilitate nu echivalează cu o analiză a conformităţii prevederii atacate cu Constituţia şi nici cu soluţionarea de către instanţă a unui aspect de contencios constituţional, căci instanţa nu statuează asupra temeiniciei excepţiei, ci numai asupra admisibilităţii acesteia.
Din redactarea art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, rezultă cerinţele de admisibilitate a excepţiei, care sunt, totodată, condiţii de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale: să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţă ori de procuror, în cauzele în care participă; să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare; să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale şi să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.
În analiza acestor condiţii, instanţa de apel a reţinut că nu sunt îndeplinite în mod cumulativ cerinţele prevăzute de art. 29 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992, întrucât nu se critică neconformitatea unei dispoziţii legale cu normele constituţionale, ci insuficienţa normei legale, ceea ce nu poate face obiectul excepţiei de neconstituţionalitate.
Astfel, reclamanta a arătat în motivarea excepţiei, în legătură cu dispoziţiile art. 72 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, că textul este "lipsit de claritate şi precizie, prin omisiunea de precizare expresă cu privire la efectele hotărârii judecătoreşti vizând insolvenţa, respectiv autoritatea sau puterea de lucru judecat a acesteia faţă de alte proceduri".
Ca atare, prin invocarea argumentelor ce susţin excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 72 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, autorul excepţiei nu urmăreşte a se stabili conformitatea normei legale menţionate cu dispoziţiile constituţionale, ci o completare a legii civile, ceea ce excedează competenţei Curţii Constituţionale, astfel cum se prevede în art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992.
Aşadar, din examinarea considerentelor încheierii recurate se constată că instanţa a făcut o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992, soluţia de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale urmând a fi menţinută.
Pe cale de consecinţă, pentru considerentele prezentate, reţinând că nu se confirmă motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, conform art. 496 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. prin administrator judiciar E. SPRL împotriva încheierii din 05 decembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 ianuarie 2019.