Contract de prestări servicii. Termen suspensiv stabilit în favoarea debitorului. Momentul de la care curge termenul de prescripţie a acţiunii în pretenţii
Cuprins pe materii : Drept comercial. Prescripţia extinctivă
Index alfabetic : acţiune în pretenţii
- contract prestări servicii
- termen suspensiv în favoarea debitorului
- termen de prescripţie
C. civ., art. 1546, art. 2524 alin. (1)-(2), art. 2538 alin. (2)
C. proc. civ., art. 13 alin. (3), art. 16, art. 22 alin. (2)
Potrivit dispozițiilor art. 2524 alin. (1) C. civ., dacă prin lege nu se prevede altfel, în cazul obligațiilor contractuale de a da sau de a face prescripția începe să curgă de la data când obligația devine exigibilă și debitorul trebuie astfel s-o execute, iar conform alineatului (2), în cazul în care dreptul este afectat de un termen suspensiv, prescripţia începe să curgă de la împlinirea termenului sau, după caz, de la data renunţării la beneficiul termenului stabilit exclusiv în favoarea creditorului.
În cazul în care în contractul de prestări servicii încheiat de părţi s-a prevăzut un termen suspensiv în favoarea debitorului, precum și termenul lunar de emitere a facturii fiscale pentru serviciile executate, termenul de prescripţie de trei ani a acţiunii în pretenţii începe să curgă de la data expirării termenului suspensiv.
Este neîntemeiată susţinerea creditorului reclamant că termenul de prescripţie a acţiunii în pretenţii începe să curgă de la data emiterii facturii fiscale, întrucât, astfel, s-ar ajunge la situația în care partea care nu și-a respectat obligația de a emite factura, potrivit termenului stabilit prin contract, să se poată prevala de propria neexecutare pentru a obține efecte juridice favorabile.
Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 606 din 1 martie 2019
Prin cererea înregistrată sub nr. x/3/2015 pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secția a VI-a civilă, reclamanta SC A. SRL a chemat în judecată pe pârâta B. IFN SA solicitând instanței obligarea acesteia la plata sumei de 569.775,04 lei, reprezentând rest de plată din valoarea facturilor seria QS nr. 00000064 din data de 25.01.2013 și seria QS nr. 00000133 din data de 06.02.2013, emise pentru plata contravalorii serviciilor de pază prestate de reclamantă în baza contractului de prestări servicii pază obiective nr. 01/01.08.2011, aferente lunilor aprilie, mai, iunie, iulie, august, septembrie, octombrie, noiembrie, decembrie 2012 și ianuarie 2013, cu obligarea pârâtei și la plata penalităţilor în cuantum de 2.237.745,52 lei, aferente perioadei cuprinse între 01.04 2013 - 30.11.2015, calculate conform art. 14 din contract, cu cheltuieli de judecată.
Prin încheierea din 22.04.2016, Tribunalul Bucureşti a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la suma de 345.503,68 lei reprezentând servicii de pază aprilie-noiembrie 2012 și în ceea ce priveşte penalităţile aferente.
Prin sentinţa civilă nr. 4192 din 06.07.2016, Tribunalul Bucureşti a admis cererea de îndreptare eroare materială formulată de către pârâta B. IFN și a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în încheierea de şedinţă din data de 22.04.2016 în sensul că suma totală prescrisă reprezentând servicii de pază aferente lunilor aprilie 2012 - noiembrie 2012 este în cuantum de 408.743,68 lei, nu 345.503,68 lei cum din eroare s-a menţionat, respingând, totodată, cererea de chemare în judecată cu privire la suma de 408.743,68 lei reprezentând servicii de pază aprilie - noiembrie 2012 și penalităţile aferente ca prescrisă.
Prin aceeaşi sentinţă, Tribunalul a admis în parte cererea de chemare în judecată privind pe reclamanta SC A. SRL și pe pârâta B. IFN SA, obligând pârâta la plata sumei de 157.876,8 lei reprezentând servicii de pază decembrie 2012 - ianuarie 2013, a penalităţilor de întârziere de 0,5% pe zi calculate de la data de 01.04.2013 la data de 30.11.2015.
De asemenea, Tribunalul a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 4.986 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 23.376,78 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, compensând cheltuielile de judecată, urmând ca reclamanta să achite pârâtei suma de 18.390,78 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei soluții au formulat apel ambele părți.
Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, prin decizia nr. 1706/A din 18 octombrie 2017, a respins excepţia inadmisibilităţii apelului formulat de A. SRL ca neîntemeiată şi a respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelanta-reclamantă SC A. SRL și de apelanta- pârâta B. IFN SA.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs recurenta-reclamantă SC A. SRL și recurenta-pârâtă B. IFN SA solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei aceleiaşi instanţe, spre rejudecare.
I. Recurenta - reclamantă SC A. SRL critică soluția instanței de apel doar în ceea ce priveşte respingerea apelului formulat de către această parte, în legătură cu modalitatea de soluţionare a prescripţiei extinctive reţinută în cauză, vizând cuantumul serviciilor de pază aferente lunilor aprilie, mai, iunie, iulie, august, septembrie, octombrie, noiembrie, decembrie 2012 și plata penalităţilor contractuale aferente perioadei 01.04.2013 - 31.11.2015, precum și în legătură cu plafonarea nelegală a sumei aferente lunii decembrie 2012.
Recurenta-reclamantă îşi circumscrie criticile motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. 1 pct. 6 și 8 C. proc. civ.
În susţinerea criticilor subsumate art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ. recurenta arată că instanţa de apel, în interpretarea art. 2538 alin. 2 teza II C. civ., a apreciat că teza a II-a a textului legal se impune a fi interpretată coroborat cu teza I a aceluiaşi text de lege, în sensul că recunoaşterea de datorie trebuie să rezulte fără echivoc din manifestări care să ateste existenţa dreptului celui împotriva căruia curge prescripţia.
În acest sens, în mod greșit s-a apreciat că actul adiţional din data de 31.01.2013 nu cuprinde indicarea unei datorii certe, astfel că nu poate fi considerat lipsit de echivoc pentru a putea produce consecinţele unei recunoaşteri în sensul art. 2538 alin. 1 teza I C. civ.
Recurenta apreciază criticabilă susţinerea instanţei de apel considerând că actul adiţional prin care părţile au stabilit că urmează să se întâlnească pentru a discuta despre sumele rămase de plată statuează expres asupra existenței unui debit de achitat de către societatea pârâtă, atestând existenţa dreptului societăţii A. SRL de a solicita plata unor sume restante.
Consideră recurenta că instanţa de apel a extrapolat noţiunile avute în vedere de legiuitor în teza întâi a art. 2538 alin. 2 C. civ. în sensul că teza I în sine nu conduce la concluzia că se impunea să existe o indicare certă a unei datorii sau cuantumul acesteia, ba, dimpotrivă, teza I a art. 2538 alin. 2 aduce în discuţie doar faptul că se impune a se atesta existența dreptului, nesolicitându-se a exista o cuantificare expresă, o indicare certă a debitului în sine.
Tot subsumat acestui motiv de recurs, se arată, în ceea ce priveşte momentul începutului curgerii prescripţiei, că instanţa de apel a apreciat în mod eronat că acest moment se determină în conformitate cu dispoziţiile contractuale care consemnează voinţa părților cu privire la scadența obligaţiei de plată, de la data exigibilităţii acesteia, conform art. 2524 alin. 1 C. civ.
Apreciază recurenta că, numai cu interpretarea greşită a legii, instanţa de apel a reţinut că factura fiscală reprezintă un instrument de relevanță pentru înregistrările contabile și că nu există temei juridic pentru a recunoaşte unui asemenea înscris efecte cu privire la cursul prescripţiei.
Se susține că individualizarea debitului în realitatea juridică are loc la data emiterii facturii și că doar din acest moment se naşte obligaţia de plată, respectiv dreptul corelativ la încasare. Înscrierea debitului în contabilitate se realizează în baza facturii, astfel că doar de la data emiterii facturii se poate discuta despre începerea curgerii termenului de prescripţie.
Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenta susține că hotărârea instanței de apel conține motive contradictorii sau străine de cauză, atunci când reține faptul că plafonarea sumei a fost corect realizată de către instanța de fond pentru că prețul ar fi unul fix, lunar.
În argumentarea acestui motiv de recurs recurenta reclamantă arată că, dacă instanța de apel ar fi analizat art. 3 lit. b din contract, centralizatoarele pentru lunile noiembrie și decembrie, pontajele, precum și celelalte acte depuse la dosar, putea constata că apar diferențe datorită faptului că lunile au 30 de zile, respectiv 31 de zile, astfel că în privința lunii decembrie 2012 în mod greșit a menținut soluția primei instanțe de plafonare a sumei.
În drept, recurenta reclamantă a invocat dispozițiile art. 483 și urm. C. proc. civ., art. 2526, art. 2537 pct. 1, art. 2538 alin. 1 și 2 C. civ.
II. Recurenta-pârâtă B. IFN SA critică și ea soluția instanței de apel, dar numai în ceea ce privește respingerea propriului apel.
În motivare, după expunerea situației de fapt, subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ., recurenta pârâtă consideră nelegale statuările instanţei de apel cu privire la stabilirea limitelor mandatelor acordate mandatarilor săi, apreciind că acestea nu respectă dispoziţiile art. 13 alin. 3, art. 16 şi art. 22 alin. 2 C. proc. civ., care reglementează dreptul la apărare, principiul nemijlocirii şi, respectiv, rolul activ al judecătorului.
În raport cu aceste dispoziții legale, ignorarea de către instanța de apel a probelor depuse de către recurentă în susținerea argumentelor sale echivalează cu încălcarea dreptului la apărare. Instanţa de apel nu şi-a exercitat rolul activ şi nu a condus desfăşurarea procesului în vederea lămuririi situaţiei de fapt şi a aflării adevărului, astfel fiind încălcat dreptul la apărare, principiul nemijlocirii administrării probelor, precum şi rolul activ al instanţei.
În raport de motivul de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ., recurenta pârâtă arată, sub un prim aspect, că instanţa de apel nu a răspuns criticii sale cu privire la caracterul special al mandatului acordat lui C., motivele astfel invocate nefiind avute în vedere de instanţă.
Sub un al doilea aspect, recurenta pârâtă arată că, în ceea ce priveşte argumentele pe care le-a formulat în privința inopozabilităţii contractului de pază şi, respectiv, excepţiei de neexecutare a contractului, instanţa de apel a preluat direct apărările formulate de intimata reclamantă, lipsind decizia pronunţată de o motivare proprie, care să răspundă tuturor motivelor de apel invocate de către recurentă, hotărârea recurată fiind astfel nemotivată.
Sub un al treilea aspect, se arată că decizia recurată este nemotivată şi din perspectiva probelor depuse de recurentă, care nu au fost avute în vedere de către instanţa de apel în soluţionarea apelului promovat.
Recurenta pârâtă concluzionează în sensul că, prin pronunţarea deciziei atacate, instanţa de apel nu a respectat prevederile art. 425 alin. 1 lit. b şi pe cele ale art. 264 alin. 1 C. proc. civ., făcând trimitere şi la jurisprudenţa pe care o consideră relevantă.
Din perspectiva art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ. recurenta pârâtă arată că, la fel ca şi prima instanţă, instanța de apel a aplicat greşit prevederile art. 395 C. com. şi art. 1546 C. civ.
Susține recurenta că faptul că mandatarul societăţii a depăşit limitele mandatului ce i-a fost acordat a fost cunoscut de A. la momentul încheierii contractului. Astfel, contractul de pază a fost încheiat cu C., în calitate de reprezentant al B. IFN SA, aspect în raport de care A. cunoștea implicit și limitele în care acesta a fost mandatat, precum și faptul că mandatarul a depășit limitele mandatului prin încheierea contractului, astfel că încheierea contractului de pază nu este opozabilă recurentei.
Se mai susține și ignorarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1546 C. civ., faţă de faptul că actele îndeplinite de mandatar în limitele împuternicirii primite îl obligă pe mandant ca şi când ar fi încheiat personal acele acte; în schimb, actele îndeplinite de mandatar în afara mandatului primit nu generează obligaţii în sarcina mandantului, întrucât reprezintă pentru acesta res inter alios acta.
Precizează recurenta că un alt aspect ignorat de către instanţa de apel este că, după comunicarea de către A. a adreselor şi notificărilor către recurentă referitoare la pretinsa obligaţie de plată ce i-ar fi revenit, aceasta a procedat la somarea şi, respectiv, notificarea mandatarilor săi, dar şi a intimatei reclamante cu privire la actele încheiate şi întinderea mandatelor acordate.
Susține recurenta că, având în vedere notificările comunicate atât mandatarului, cât şi A., privind depăşirea limitelor mandatului de către C. şi inopozabilitatea contractului de pază, cu atât mai mult nu se poate reţine că recurenta ar fi ratificat contractul, neputând fi vorba nici de o ratificare tacită. Or, ratificarea poate opera doar dacă din atitudinea şi comportamentul mandantului s-ar demonstra că acesta a ratificat efectiv actele făcute prin mandatarul său, ceea ce nu poate fi reţinut în cauză, sens în care recurenta face trimitere la doctrina pe care o consideră relevantă.
Următoarea critică, subsumată aceluiaşi motiv de casare, vizează faptul că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit instituţia excepţiei de neexecutare a contractului.
Precizează recurenta că, în opinia sa, considerentele pentru care instanţa de apel a apreciat că nu este incidentă excepţia de neexecutare a contractului nu pot fi reţinute, având în vedere că, deşi parţială, neexecutarea de către A. a obligaţiilor rezultate din contractul de pază este una substanţială, fiind total contrară conduitei contractuale şi a profesionalismului de care ar trebui să dea dovadă un prestator de servicii din domeniul respectiv; în atare condiţii, chiar şi în ipoteza unei neexecutări parţiale a obligaţiilor contractuale, co-contractantul este pe deplin îndreptăţit să invoce excepţia de neexecutare a contractului.
În continuare recurenta face precizări privind condiţiile de invocare a excepţiei de neexecutare a contractului şi concluzionează în sensul că în speţă sunt îndeplinite toate condiţiile necesare de invocare a excepţiei de neexecutare a contractului, contrar susţinerilor instanţei de apel.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.
Recurenta-pârâtă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului recurentei-reclamante, ca nefondat.
Recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare şi, la rândul său, a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului recurentei pârâte, ca nefondat.
Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. 2 C. proc. civ.
Prin încheierea din 27 aprilie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. 4 C. proc. civ.
Prin încheierea din 5 octombrie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă s-a admis în principiu recursul, fiind stabilit termen de judecată conform art. 493 alin. 7 C. proc. civ.
Analizând decizia atacată prin raportare la criticile formulate şi la temeiurile de drept invocate, Înalta Curte a constatat că recursurile sunt nefondate pentru considerentele ce succed:
În privința recursului formulat de recurenta reclamantă A. SRL, din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., vor fi analizate criticile formulate referitor la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2538 alin. 2 şi art. 2524 alin. 1 C. civ., fără a proceda la examinarea criticilor referitoare la situaţia de fapt stabilită de instanţa de apel, având în vedere că situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond constituie o premisă care nu mai poate fi repusă în discuţie în cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea recursului.
Potrivit dispozițiilor art. 2538 alin. 2 C. civ., când recunoașterea este tacită, ea trebuie să rezulte fără echivoc din manifestări care să ateste existența dreptului celui împotriva căruia curge prescripția. Constituie acte de recunoaștere tacită plata parțială a datoriei, achitarea, în tot sau în parte, a dobânzilor sau penalităților, solicitarea unui termen de plată și altele asemenea.
Contrar susținerilor recurentei, instanța de apel nu a extrapolat noțiunile avute în vedere de legiuitor în teza întâi a art. 2538 alin. 2, ci a constatat, în mod corect, că teza a doua a textului menționat nu trebuie interpretată în mod izolat, ci împreună cu teza întâi, esențial fiind ca recunoașterea să rezulte fără echivoc din manifestări ale celui în favoarea căruia curge prescripția și care să ateste existența dreptului celui împotriva căruia curge prescripția. În acest context s-a concluzionat că mențiunile cuprinse în art. 2 din actul adițional din data de 31.01.2013, de care încearcă să se prevaleze recurenta, nu pot fi considerate lipsite de echivoc, în sensul avut în vedere de legiuitor, pentru a se putea deduce o recunoaștere, fiind prea generice și imprecise.
Totodată, în raport cu obiectul contractului, servicii de pază ce se prestează pe măsura curgerii timpului, fiind vorba deci de un contract cu executare succesivă, este evident că prestațiile executate în baza acestuia nu pot fi privite ca un tot unitar, astfel încât în speță nu se pune problema ca termenul de prescripție să înceapă să curgă doar de la data la care ultima prestație a devenit exigibilă.
Nu va fi reținută nici critica referitoare la greșita aplicare a dispozițiilor art. 2524 alin. 1 C. civ.
Astfel, în conformitate cu aceste dispoziții legale, dacă prin lege nu se prevede altfel, în cazul obligațiilor contractuale de a da sau de a face prescripția începe să curgă de la data când obligația devine exigibilă și debitorul trebuia astfel s-o execute.
În cauză, instanțele de fond au reținut că în contractul încheiat între părți se prevede un termen suspensiv în favoarea debitorului, care se împlinește la data de 15 a fiecărei luni, astfel că, în aplicarea art. 2524 alin. 2 C. civ., termenul de prescripție de trei ani începe să curgă de la data expirării termenului.
Totodată, s-a mai reținut și că prin contract s-a prevăzut și termenul de emitere a facturii, respectiv data de 30 a lunii în curs.
Având în vedere dispozițiile legale evocate, și situația de fapt, așa cum a fost reținută de instanțele de fond prin raportare la prevederile contractuale, este neîntemeiată susținerea recurentei în sensul că doar de la data emiterii facturii se poate discuta despre începerea curgerii termenului de prescripție.
În interpretarea propusă de recurentă, s-ar ajunge la situația în care partea care nu și-a respectat obligația de a emite factura potrivi termenului stabilit prin contract, să se poată prevala de propria neexecutare pentru a obține efecte juridice favorabile.
În consecință, în mod corect s-au raportat instanțele de fond la prevederile contractuale în stabilirea exigibilității obligației neexecutate și respectiv a momentului de la care începe să curgă prescripția între părți.
Nici motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. nu poate fi primit.
Deşi invocat în mod formal, din dezvoltarea argumentelor părţii nu rezultă incidenţa niciuneia din tezele reglementate de lege, respectiv existenţa unor motive contradictorii sau străine de cauză, ci doar nemulţumirea recurentei reclamante în raport cu dezlegarea dată de judecătorii din apel criticilor formulate în calea de atac.
Cu alte cuvinte, deși s-a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., în realitate, recurenta tinde la reanalizarea situației de fapt stabilite de instanţa de apel în baza înscrisurilor aflate la dosarul cauzei, ceea ce nu se poate face în cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea recursului, iar argumentele dezvoltate de reclamantă nu relevă nicio încălcare a dispoziţiilor legale de natură să impună modificarea soluţiei adoptate.
Față de toate aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. 1 C. proc. civ., Înalta Curte a respins recursul ca nefondat.
Referitor la recursul recurentei pârâte, cu titlu prealabil, se impune observația că, în ierarhia căilor de atac, recursul este o cale de atac extraordinară și are ca obiect decizia prin care s-a soluționat calea de atac a apelului împotriva sentinței instanței de fond și că recursul, spre deosebire de apel, care este o cale de atac ordinară și devolutivă, este limitat numai la motivele de nelegalitate ale deciziei instanței de apel enumerate de art. 488 C. proc. civ., sub sancțiunea nulității prevăzute de art. 489 alin. 2 din același cod. În consecință, Curtea a reținut spre examinare numai acele critici ce pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 C. proc. civ. și care se referă la aspecte de nelegalitate.
În privința criticii referitoare la pretinsa încălcare a prevederilor art. 13 alin. 3, art. 16 și art. 22 alin. 2 C. proc. civ., care reglementează dreptul la apărare, principiul nemijlocirii și, respectiv, rolul activ al judecătorului, subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., recurenta pârâtă a formulat exclusiv critici asupra unor elemente ce țin de modul de interpretare și apreciere a probelor și, respectiv, de stabilirea situației de fapt, aspecte ce nu pot forma însă obiectul motivului de nelegalitate evocat.
Din această perspectivă, instanța de recurs a constatat că recurenta nu reclamă nicio încălcare a drepturilor sale procesuale, singurele critici fiind referitoare la modul concret în care instanța de apel a făcut analiza probelor. Împrejurarea că recurenta nu este de acord cu motivele pentru care instanța a dat prevalență unor probe în detrimentul altora, sau a considerat lipsite de relevanță anumite împrejurări de fapt, nu este de natură să ducă la concluzia că în speță ar fi fost încălcat dreptul recurentei la apărare, principiul nemijlocirii și rolul activ al judecătorului, mai ales în condițiile în care înlăturarea apărărilor recurentei pârâte nu a fost arbitrară, ci motivată.
Motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. (hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei) nu poate fi primit.
Ca și în cazul recursului anterior analizat, și în cazul acestui recurs, deși invocat în mod formal, din dezvoltarea argumentelor părţii nu rezultă incidenţa niciuneia din tezele reglementate de lege (inexistenţa motivării, insuficienţa considerentelor sau caracterul contradictoriu al acestora), ci doar nemulţumirea recurentei pârâte în raport cu dezlegarea dată de judecătorii din apel criticilor formulate în calea de atac.
Contrar celor susţinute de recurentă, instanţa de apel, cu respectarea prevederilor art. 479 alin. 1 C. proc. civ., a verificat, în limita cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă. Considerentele deciziei recurate relevă analiza tuturor motivelor de apel invocate de pârâtă, fiind permisă gruparea argumentelor părţii şi analiza acestora printr-un considerent comun.
De altfel, nu se poate subscrie criticii de nemotivare a hotărârii faptul că dezlegarea dată de instanţa de prim control judiciar nu corespunde opiniei părţii. Aşa fiind, Curtea a constatat că decizia recurată răspunde exigenţelor dispoziţiilor art. 425 alin. 1 lit. b) C. proc. civ., motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 din același cod neputând fi reţinut.
Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta pârâtă critică aplicarea greșită a dispozițiilor art. 395 C. com. și ale art. 1546 C. civ.
În argumentarea acestei critici, însă, recurenta pârâtă face o analiză proprie a actelor încheiate între părți, pentru a ajunge la concluzia că „instanța de apel a considerat, în mod total greșit, că intimata reclamantă nu ar fi avut cunoștință, nici la momentul încheierii Contractului de pază și nici ulterior, de faptul că C. a acționat în afara limitelor mandatului său.”
Așa cum s-a arătat deja, situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond constituie o premisă care nu mai poate fi repusă în discuţie în cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea recursului, iar împrejurarea cunoașterii sau nu a limitelor mandatului de către terțul cocontractant este o chestiune ce ține de situația de fapt.
În consecință, analiza aplicării normelor de drept material de către instanța de apel se va face prin raportare la situația de fapt stabilită de instanța de fond.
Din această perspectivă, Curtea a constatat, pe de-o parte, că recurenta nu arată în concret de ce în speță nu ar fi incidente dispozițiile art. 395 C. com., iar, pe de altă parte, dispozițiile art. 1546 C. civ. au fost corect aplicate față de conținutul actului adițional din data de 31.01.2013 avut în vedere de instanțe.
Nu vor fi reținute nici criticile referitoare la greșita nereținere a excepției de neexecutare invocate de recurenta pârâtă. Astfel, așa cum în mod corect a reținut și instanța de apel, și o neexecutare parțială a unei obligații contractuale poate fi invocată pentru a justifica neîndeplinirea obligației corelative, însă neexecutarea invocată de partea interesată trebuie să fie suficient de importantă. În speță, însă, împrejurarea invocată de recurenta pârâtă nu este de natură a justifica neplata integrală a serviciilor de pază prestate de intimata reclamantă.
Pentru toate argumentele ce preced, în aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. 1 C. proc. civ., Înalta Curte a respins ca nefondate ambele recursuri declarate împotriva deciziei civile nr. 1706 din 18 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă.
În temeiul art. 451 C. proc. civ., față de soluția de respingere a recursului formulat de recurenta-pârâtă B. SA, instanța a respins și cererea acesteia de obligare a pății adverse la plata cheltuielilor de judecată.