Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Asupra cauzei de faţă constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov, la data de 29.01.2013, sub nr. x/2013, reclamanta SC A. SRL a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România, pronunţarea unei hotărâri prin care să se constate nulitatea Hotărârilor de stabilire a despăgubirilor nr. 102, 103, 104 şi 789 emise de Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri din România SA la data de 03 decembrie 2012; să se determine cuantumul despăgubirii la care A. este îndreptăţită ca urmare a aplicării procedurilor de expropriere şi să se dispună obligarea expropriatorului la plata sumei de 15.900.117,75 RON, cu titlu de justă despăgubire datorată de expropriator ca urmare a exproprierii bunurilor proprietatea A.; să se dispună obligarea expropriatorului la repararea prejudiciului cauzat A., rezultat din diminuarea valorii imobilelor rămase neexpropriate, a cărui valoare va fi evaluată şi determinată în urma administrării probatoriului; să se dispună obligarea Statului Român, prin Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii, la alocarea în bugetul aferent a fondurilor necesare plăţii despăgubirilor, conform capetelor de cerere 2 şi 3.

În fapt, s-a arătat că, la data de 25 mai 2005, A. SRL, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat de BNP B. sub nr. 706, a cumpărat terenul în suprafaţă de 22.500 mp, situat în intravilanul comunei Voluntari, jud. Ilfov, tarlaua x/1, parcela x, având numărul cadastral x. Terenul astfel cumpărat a fost înscris în cartea funciară nr. x a localităţii Voluntari - în prezent, ca urmare a unei operaţiuni de dezmembrare, cartea funciară are nr. 13637 (denumit în continuare "Terenul" sau "Imobilul" - aceste denumiri vor fi utilizate şi pentru imobilul rezultat ca urmare a dezmembrării). Preţul vânzării a fost stabilit de părţi la suma de 57.114.400.000 RON (5.711.440 RON), echivalentul a 1.575.000 euro (calculat la data vânzării).

Anterior perfectării contractului de vânzare-cumpărare, prin Avizul nr. x/2004 emis de Ministerul Administraţiei şi Internelor - Oficiul Naţional de Cadastru, Geodezie şi Cartografie şi de Ministerul Agriculturii, Pădurilor, Apelor şi Mediului - cabinet Secretar de Stat, terenul a fost scos din circuitul agricol, devenind, astfel, construibil.

La data de 21 ianuarie 2008, terenul a fost dezmembrat şi o parte din acesta a fost donat Consiliului Local Voluntari, prin Actul de dezmembrare şi contractul de donaţie autentificat de BNP C. sub nr. 182. Ca urmare a acestor operaţiuni, A. a rămas proprietar pentru o suprafaţă de 22.330,86 mp.

La data de 6 octombrie 2011, a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 707, H.G. nr. 953 pentru completarea H.G. nr. 381/2009 privind declanşarea procedurilor de expropriere a imobilelor proprietate privată rămase de expropriat, situate pe amplasamentul lucrării de utilitate publică "Construcţia autostrăzii Bucureşti - Braşov, tronsonul Bucureşti - Ploieşti". Prin această Hotărâre de Guvern a fost aprobată declanşarea procedurilor de expropriere a unor imobile situate pe amplasamentul lucrării de utilitate publică "Construcţia autostrăzii Bucureşti - Braşov, tronsonul Bucureşti - Ploieşti", printre care şi o parte din Imobil. Bugetul necesar procedurilor de expropriere a fost alocat de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Transportului şi Infrastructurii, în limitele prevederilor anuale aprobate cu această destinaţie.

La data de 28 noiembrie 2011, Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale SA a emis decizia de expropriere nr. 1652, având acelaşi obiect ca şi H.G. nr. 707/2011.

La data de 03 decembrie 2012 a avut loc şedinţa comisiei pentru aplicarea Legii nr. 255/2010, prilej cu care au fost încheiate şi emise următoarele acte: procesele-verbale de stabilire a cuantumului despăgubirilor nr. x, 102, 103, 104 şi 789 şi hotărârile de stabilire a despăgubirilor nr. 62, 102, 103, 104 şi 789, fiind propuse spre expropriere următoarele corpuri/parcele din imobil: a) Parcela nr. 1, compusă din 7.654 m.p, teren, cu număr cadastral x conform pct. 749 din Anexa la H.G. nr. 953/2011 şi Anexa la Decizia de expropriere nr. 1652; conform Procesului-verbal şi Hotărârii de stabilire a despăgubiri lor nr. 103 din data de 03 decembrie 2012, despăgubirea pentru această parcelă a fost stabilită de către expropriator în cuantum de 665.438,76 RON; b) parcela nr. 2, compusă din 4.381 mp teren, cu număr cadastral x conform pct. 676 din Anexa la H.G. nr. 953/2011 şi Anexa la Decizia de expropriere nr. 1652; conform Procesului-verbal şi Hotărârii de stabilire a despăgubiri lor nr. 62 din data de 03 decembrie 2012 despăgubirea pentru această parcelă a fost stabilită de către expropriator în cuantum de 380.884,14 RON; c) parcela nr. 3, compusă din 3.539 mp teren, cu număr cadastral x conform pct. 789 din Anexa la H.G. nr. 953/2011 şi Anexa la Decizia de expropriere nr. 1652; conform Procesului-verbal şi Hotărârii de stabilire a despăgubiri lor nr. 789 din data de 03 decembrie 2012 despăgubirea pentru această parcelă a fost stabilită de către expropriator în cuantum de 307.680,66 RON; d) parcela nr. 4, compusă din 93 mp teren, cu număr cadastral x conform pct. 750 din Anexa la H.G. nr. 953/2011 şi Anexa la Decizia de expropriere nr. 1652; conform Procesului-verbal şi Hotărârii de stabilire a despăgubiri lor nr. 104 din data de 03 decembrie 2012 despăgubirea pentru această parcelă a fost stabilită de către expropriator în cuantum de 8.085,42 RON; e) parcela nr. 5, compusă din 2 mp, (8 mp) teren, cu număr cadastral x conform pct. 748 din Anexa la H.G. nr. 953/2011 şi Anexa la Decizia de expropriere nr. 1652; conform procesului-verbal şi hotărârii de stabilire a despăgubirilor nr. x din data de 03 decembrie 2012 despăgubirea pentru această parcelă a fost stabilită de către expropriator în cuantum de 173,88 RON.

Ca urmare a aplicării procedurilor de expropriere, din totalul de 22.330,86 mp, deţinute cu titlu de proprietate de către A. Expropriatorul s-a dispus exproprierea suprafeţei de 15.669 mp.

Pentru transferul dreptului de proprietate în patrimoniul expropriatorului, pârâtul a stabilit ca justă despăgubire suma totală de 1.362.262 RON, cu privire la care A. nu a fost de acord, aspect consemnat în toate procesele-verbale de stabilire a cuantumului despăgubirilor.

Reclamanta a arătat că acest cuantum al despăgubirii nu a fost calculat potrivit prevederilor legale în vigoare fiind mult inferior valorii reale a părţii expropriate din imobil că prin procedura exproprierii i-au fost aduse grave prejudicii prin instituirea anumitor servituţi şi limitări asupra dreptului de proprietate atât asupra terenului cât şi clădirilor care nu au fost expropriate.

Cu privire la primul capăt de cerere s-a arătat că prin H.G. nr. 953/2011 şi Decizia de expropriere nr. 1652, expropriatorul a dispus exproprierea imobilului fără respectarea principiului plăţii unei despăgubiri drepte şi prealabile, că nelegalitatea acestor acte administrative a fost reiterată şi prin Hotărârile de stabilire a despăgubirilor nr. 62, 102, 103, 104 şi 789 din data de 03 decembrie 2012.

A invocat reclamanta art. 44 din Constituţia României, arătând că exproprierea se poate face numai pe baza unei despăgubiri, care trebuie să fie dreaptă, adică să acopere întreaga pierdere suferită (atât pierderea suferită cât şi beneficiul nerealizat) de persoanele afectate de măsura exproprierii.

În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirii, s-a arătat că mecanismul de stabilire a acesteia este prevăzut în mod expres de art. 26 din Legea nr. 33/1994.

Reclamanta a arătat că toate aceste prevederi legale imperative au fost nesocotite de către expropriator, care a stabilit arbitrar cuantumul despăgubirii.

Din această perspectivă s-a arătat că în condiţiile în care procedura exproprierii a fost demarată fără respectarea principiului plăţii unei drepte şi juste despăgubiri, actele emise în aplicarea procedurii sunt lovite de nulitate în ceea ce priveşte modalitatea de stabilire a cuantumului despăgubiri pentru imobilele expropriate.

Prin raportare la prevederile art. 44 din Constituţie, art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 562 din C. civ. şi art. 26 din Legea nr. 33/1994, în ceea ce priveşte modalitatea de stabilire a despăgubirilor acordate pentru imobilele expropriate, reclamanta a apreciat că sunt lovite de nulitate absolută următoarele acte: Hotărârea Guvernului nr. 953/2011; Decizia de expropriere nr. 1652/2011 emisă de Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionala din România SA; Hotărârile de stabilire a despăgubirilor emise de Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionala din România SA nr. 62, 102, 103, 104 şi 789 din data de 03 decembrie 2012.

S-a mai arătat că expropriatorul nu a stabilit o justă despăgubire, întrucât preţuirea acestuia a fost mult subevaluată, dintr-o dublă perspectivă. În primul rând, numai prin raportare la preţul pe care A. l-a plătit pentru terenul expropriat, rezultă că despăgubirea stabilită de către expropriator nu este justă. Astfel, în anul 2005 A. a cumpărat 22.500 mp la preţul de 5.711.440 RON (223,97 RON/mp - 61,87 euro/mp); În anul 2011, expropriatorul a decis exproprierea unei suprafeţe de 15.669 mp din imobil, iar despăgubirea acordată proprietarului a fost de 1.362.262 RON (86,93 RON/mp - 19,27 euro/mp).

Prin urmare, în opinia reclamantei prin aplicarea valorii de piaţă a terenului din 2005, rezultă că expropriatorul trebuia să stabilească despăgubirea la cel puţin 3.509.511,89 RON.

Reclamanta a mai arătat că această valoare a fost determinată fără a lua în calcul: (1) regimul juridic al Imobilului, respectiv teren intravilan, scos definitiv din circuitul agricol şi construibil (2) modificarea condiţiilor de piaţă, în sensul sporirii valorii terenurilor în zona Voluntari; (3) sporul de valoare înregistrat de teren ca urmare a aducerii la limita de proprietate a tuturor branşamentelor existente în zonă (apă, gaze, curent, canalizare); (4) beneficiul nerealizat de către A., respectiv profitul pe care societatea l-ar fi putut obţine prin punerea în valoare a bunurilor expropriate (edificarea de construcţii şi închirierea acestora sau utilizarea terenului în scopul practicării agriculturii).

În susţinerea acţiunii reclamanta a mai precizat că în anii 2005 - 2012 preţul la imobile în zona Voluntari a cunoscut o apreciere constantă. Astfel, cu titlu de exemplu, s-a arătat că, în anul 2008, potrivit grilei de impozitare ţinută de către notarii publici, utilizată la stabilirea taxelor aferente contractului de donaţie încheiat între A. şi Consiliul Local Voluntari, terenul a fost evaluat la valoarea de 8.318.700 RON (369 RON/mp - 99,19 euro/mp). De asemenea, în decembrie 2012, potrivit anunţurilor de vânzare silită a unor terenurilor vecine terenului expropriat (aceeaşi tarla şi chiar aceeaşi parcelă), preţul mediu al terenurilor situate în aceeaşi zonă cu terenul expropriat era de 471,12 RON/mp - 104 euro/mp (Anexa nr. 6 la prezenta cerere) şi, respectiv, 577,46 RON/mp - 127,47 euro/mp (Anexa nr. 7 la prezenta cerere).

S-a arătat că preţurile terenurilor din decembrie 2012, sunt mai mici decât valoarea reală, de piaţă a terenurilor din zonă, întrucât aceste terenuri au fost scoase la vânzare prin licitaţie publică şi este de notorietate că în cadrul procedurilor de executare silită bunurile astfel executate sunt subevaluate pentru înlesnirea executării. Astfel, în cazul executărilor silite valoarea bunului executat este subevaluată cu cel puţin 30%. În plus, preţul de pornire al licitaţiilor menţionate este inferior valorii reale a terenurilor pentru că are în vedere faptul că terenurile sunt grevate cu ipoteci.

În aceste condiţii, la data exproprierii numai valoarea terenului era de cel puţin 1.014,75 RON/mp - 225 euro/mp Odată cu aducerea reţelelor de utilităţi publice la limita terenului, valoarea acestuia a sporit, întrucât este mai lesnicios vandabil şi construibil; sporul de valoare înregistrat de Terenul expropriat este de 10 euro/mp.

Aşadar, valoarea reală a imobilului expropriat după preţuirea reclamantei la momentul exproprierii (decembrie 2012) era de 15.900.117,75 RON (echivalentul a 3.525.525 euro la data de 03 decembrie 2012), iar această sumă, care reprezintă justa despăgubire trebuie suportată de către expropriator. Chiar dacă restul terenului ar fi înregistrat un anumit spor de valoare ca urmare a construirii autostrăzii, valoarea părţii expropriate din imobil nu poate fi redusă, conform art. 26 alin. (4) din Legea nr. 33/1994.

Cu privire la cel de-al doilea capăt de cerere, s-a arătat că urmare a deciziei de expropriere, restul din imobil rămas neexpropriat a înregistrat o depreciere a valorii de piaţă determinată de limitările aduse odată cu realizarea obiectivului în vederea căruia a fost aplicată procedura exproprierii.

Reclamanta a mai invocat, dispoziţiile art. 555 alin. (1) şi art. 602 alin. (1) din C. civ., precum şi art. 17 din O.G. nr. 43/1997 privind regimul drumurilor şi anexa nr. 1, privind zonele de protecţie, susţinând că limitele legale de exercitare a dreptului de proprietate stabilite în interes public nu pot fi modificate sau suprimate decât prin lege. Au fost invocate şi prevederile art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a libertăţilor fundamentale, arătând că aceste dispoziţii au fost interpretate în jurisprudenţa instanţei de contencios european al drepturilor omului în sensul că, chiar în absenţa unei privări de proprietate, anumite măsuri care reprezintă o atingere a posibilităţii practice de a exercita dreptul de a dispune şi utiliza de bun determină o ingerinţă disproporţionată în substanţa înseşi a dreptului de proprietate.

Ca urmare a deciziei de a construi autostrada în imediata vecinătate a imobilului aparţinând reclamantei, pe un teren care a fost expropriat de la această societate, dreptul proprietarului de a utiliza bunul a fost îngrădit prin instituirea următoarelor tipuri de limitări relative la posibilitatea edificării de construcţii, în sensul că odată cu exproprierea regimul de înălţime a fost redus pentru a nu afecta vizibilitatea, la posibilitatea utilizării subsolului întrucât nu se mai poate construi în adâncime pentru a nu afecta pânza freatică, la posibilitatea expunerii unor panouri publicitare iluminate pentru a nu afecta vizibilitatea şi respectiv limitări relative la împrejmuirea proprietăţii, în sensul că gardul de împrejmuire trebuie să fie construit astfel încât să nu afecteze vizibilitatea; la practicarea agriculturii, în sensul că tipurile de plantaţii admise spre cultivare sunt mai restrânse (spre exemplu nu e mai pot planta plante înalte pentru a nu afecta vizibilitatea); la practicarea de activităţi comerciale; la respectarea de către reclamantă Barcelona a unor distanţe minime neconstruibile.

Din această perspectivă reclamanta a susţinut că încălcarea dreptului de proprietate, prin limitarea conţinutului juridic al acestuia, reprezintă o faptă ilicită, care se impune a fi reparată de către autorul său.

Prin întâmpinarea depusă la dosar pârâta a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

În susţinerea poziţiei procesuale s-a arătat că prin H.G. nr. 953/2011 pentru completarea H.G. nr. 381/2009 privind declanşarea procedurilor de expropriere a imobilelor proprietate privată ramase de expropriat, situate pe amplasamentul lucrării de utilitate publică "Construcţia autostrăzii Bucureşti - Braşov, tronsonul Bucureşti Ploieşti" a fost aprobat amplasamentul lucrării, declanşându-se, astfel, procedura de expropriere a imobilelor proprietate privată ramase de expropriat în vederea realizării proiectului de infrastructura menţionat.

Potrivit Anexei la H.G. nr. 953/2011, sunt afectate de lucrarea declarată de utilitate publică suprafaţa de teren de 4.381 mp din imobilul proprietatea reclamantei, situat în localitatea Voluntari şi identificat cu nr. cadastral x, acordându-se o despăgubire de 380.884,14 RON; suprafaţa de teren de 8 mp din imobilul proprietatea reclamantei, situat în localitatea Voluntari şi identificat cu nr. cadastral x, acordându-se o despăgubire de 178,88 RON; suprafaţa de teren de 7.654 mp din imobilul proprietatea reclamantei, situat în localitatea Voluntari şi identificat cu nr. cadastral x, acordându-se o despăgubire de 665.438,76 RON; suprafaţa de teren de 93 mp din imobilul proprietatea reclamantei, situat în localitatea Voluntari şi identificat cu nr. cadastral x, acordându-se o despăgubire de 8.085,45 RON; suprafaţa de teren de 3.539 mp din imobilul proprietatea reclamantei, situat în localitatea Voluntari şi identificat cu nr. cadastral x, acordându-se o despăgubire de 307.680,66 RON.

Urmând procedura stabilită de lege, la data de 03.12.2012, Comisia pentru aplicarea Legii nr. 255/2010, legal constituită, a emis următoarele documente: procesul-verbal nr. x/03.12.2012 şi hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 62/03.12.2012 referitoare la exproprierea imobilului cu nr. cadastral x; procesul-verbal nr. x/03.12.2012 şi hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 102/03.12.2012 referitoare la exproprierea imobilului cu nr. cadastral x; procesul-verbal nr. x/03.12.2012 şi hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 103/03.12.2012 referitoare la exproprierea imobilului cu nr. cadastral x; procesul-verbal nr. x/03.12.2012 şi hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 104/03.12.2012 referitoare la exproprierea imobilului cu nr. cadastral x; procesul-verbal nr. x/03.12.2012 şi hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 789/03.12.2012 referitoare la exproprierea imobilului cu nr. cadastral x.

În ceea ce priveşte primul capăt de cerere prin care s-a solicitat constatarea nulităţii hotărârilor de stabilire a despăgubirilor, pârâtul a invocat prevederile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 225/2010 şi a arătat că în cazul exproprierii dispuse în temeiul acestui act normativ expropriatul poate contesta doar cuantumul despăgubirii, nu şi transferul dreptului de proprietate.

Or, solicitându-se anularea celor cinci hotărâri de stabilire a despăgubirilor a H.G. nr. 953/2011 şi a Deciziei de expropriere nr. 1652/28.11.2011, se tinde practic la contestarea transferului dreptului de proprietate însuşi, ceea ce contravine prevederilor imperative ale art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010.

Totodată, argumentele aduse în susţinerea primului capăt de cerere nu reprezintă prin ele însele motive de nulitate a hotărârilor, ci argumente aduse în sprijinul caracterului nejust al despăgubirii acordate de expropriator.

În opinia pârâtei, în speţă, ar putea fi, cel mult, dispusă modificarea în parte a hotărârilor de stabilire a despăgubirilor în sensul modificării cuantumului despăgubirii şi nicidecum anularea lor sau a H.G. nr. 953/2011 şi a Deciziei nr. 1652/28.11.2011.

În ceea ce priveşte al doilea capăt de cerere prin care se solicită determinarea cuantumului despăgubirilor la suma de 15.900.117.75 RON, pârâtul a apreciat că sumele aferente despăgubirilor pentru imobilele expropriate au fost consemnate înainte de emiterea de către expropriator a Deciziei de expropriere nr. 1652 din 28 noiembrie 2011, aşadar, înaintea realizării transferului dreptului de proprietate şi, prealabil ocupării terenurilor şi a începerii lucrărilor de execuţie a proiectului.

Faptul că, ulterior momentului consemnării despăgubirilor, se contestă cuantumul acestora nu reprezintă un argument în sprijinul lipsei caracterului prealabil al despăgubirii.

Referitor la caracterul just al despăgubirii, pârâtul a invocat prevederile art. 5 din Legea nr. 255/2010 şi cele ale art. 11 alin. (8) din acelaşi act normativ, conform cărora raportul de evaluare se întocmeşte avându-se în vedere expertizele întocmite şi actualizate de camerele notarilor publici, potrivit art. 77¹ alin. (5) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare.

În acelaşi sens, tot cu privire la modalitatea în care se realizează evaluarea imobilelor expropriate în faza administrativă a exproprierii, art. 8 alin. (1) din H.G. nr. 53/2011 dispune că expertul evaluator specializat în evaluarea proprietăţilor imobiliare, membru al Asociaţiei Naţionale a Evaluatorilor din România - ANEVAR, care va întocmi raportul de evaluare prevăzut la art. 11 alin. (7) din lege, este obligat să se raporteze la expertizele întocmite şi actualizate de camerele notarilor publici, potrivit art. 77¹ alin. (5) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare.

Date fiind cele de mai sus, argumentul în conformitate cu care în speţă nu au fost respectate prevederile art. 26 din Legea nr. 33/1994 nu poate fi primit, în opinia sa, întrucât stabilirea valorii terenurilor expropriate în raport de prevederile art. 26, indicat de reclamantă, reglementează o situaţie distinctă, respectiv modalitatea de stabilire a valorii despăgubirilor în faza judecătorească a exproprierii, când se contestă cuantumul despăgubirii şi nu se referă la evaluarea terenurilor expropriate în faza administrativă a procedurii, când aplicabile sunt prevederile mai sus evocate.

Nici argumentul în conformitate cu care valoare de piaţă din 2005 (preţul de achiziţie plătit de reclamantă) ar stabili nivelul minim sub care valoare actuală a imobilului nu ar putea să scadă, în speţă 3.509.511,89 euro pentru 15.669 mp teren expropriat, nu poate fi primit, întrucât contravine prevederilor art. 22 alin. (3) din Legea nr. 255/2010 şi art. 26 din Legea nr. 33/1994 pe care reclamanta însăşi le-a invocat.

Pentru aceleaşi considerente, în opinia pârâtului nu poate fi primit nici argumentul referitor la sporirea valorii imobilului prin raportare la anunţuri de vânzare silită, deoarece, conform practicii instanţei supreme (Decizia nr. 8798/28.10.2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie), "preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele" (prevedere din art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994) are semnificaţia de preţ plătit efectiv şi consemnat ca atare în contractele autentice de vânzare-cumpărare.

Pârâtul a mai arătat că, nu poate fi primit nici argumentul privitor la sporirea valorii terenului (faţă de valoarea de achiziţie) cu 10 euro/mp prin aducerea la limita proprietăţii a reţelelor de utilitate publica, deoarece relocarea utilităţilor, la finalizarea proiectului, se face pe spezele expropriatorului urmând ca proprietăţile din vecinătatea autostrăzii să beneficieze de posibilitatea de a se racorda la utilităţi.

În ceea ce priveşte cel de-al treilea capăt de cerere prin care se solicită repararea prejudiciului adus prin exproprierea parţială a terenului reclamantei, pârâtul a arătat că acesta are la baza simple ipoteze, evenimente a căror producere rămâne de domeniul eventualului; or, pentru a fi reparat, prejudiciul trebuie să fie cert, să nu fi fost reparat neputând fi avut în vedere un prejudiciu eventual şi incert.

Astfel, conform art. 1385 C. civ., privitor la întinderea prejudiciului, se vor putea acorda despăgubiri şi pentru un prejudiciu viitor dacă producerea lui este neîndoielnică. Rezultă că prejudiciul, chiar viitor, trebuie sa fie cert, lucru neprobat de reclamantă (de ex. printr-o autorizaţie de construcţie sau avize, oferte de cumpărare din care sa rezulte vânzarea sub preţul pieţei).

Pârâtul a mai arătat că nu se pot acorda despăgubiri pentru pierderea şansei de a obţine un avantaj sau de a evita o pagubă, deoarece reclamanta nu a probat prin vreun document că folosea sau plănuia să folosească terenurile într-un anumit scop.

Totodată, în conformitate cu prevederile art. 26 din Legea nr. 33/1994, eventualele daune suferite de expropriaţi se vor calcula luând în seamă dovezile aduse de părţi. Or, în speţă, reclamanta nu a produs nicio dovadă din care să reiasă realitatea şi efectivitatea prejudiciului pe care spune ca l-a suferit urmare a exproprierii parţiale. S-au făcut simple afirmaţii care nu au suport în documentele anexate cererii de chemare în judecata pentru a dovedi temeinicia acesteia.

În cauză au fost încuviinţate proba cu înscrisuri, proba cu expertiza evaluatorie, fiind depus la dosar raportul de expertiză efectuat de experţii D., E. şi F.

La data de 20.10.2014, s-a depus la dosar răspunsul la obiecţiuni de experţii D. şi E., iar, la data de 05.12.2014, s-a depus răspunsul la obiecţiuni de către dna expert F.

Prin precizarea depusă la dosar la data de 12.12.2014, reclamanta a arătat câtimea pretenţiilor formulate prin capătul doi şi trei al cererii de chemare în judecată solicitând obligarea pârâtului la plata cu titlul de justă despăgubire datorată ca urmare a exproprierii bunurilor, a următoarelor sume de bani: suma de 8.004.455,44 RON, reprezentând valoarea de piaţă a terenului, compusă din suma de 6.455.206113 RON stabilită de comisia de experţi ca fiind valoarea de piaţă a terenului la data efectuării expertizei şi suma de 1.549.249,44 RON reprezentând taxa pe valoare adăugată;

- suma de 21.089.179,11 RON compusă din 18.180.326,83 RON reprezentând beneficiul nerealizat şi 2.908.825,29 RON reprezentând TVA.;

- suma de 540.525 RON, compusă din 435.907 RON, reprezentând diferenţa de valoare de piaţă a terenului la data exproprierii şi valoarea de piaţă a terenului la data efectuării expertizei, şi 104.618 RON reprezentând TVA;

- obligarea expropriatorului la repararea prejudiciului rezultat din diminuarea valorii imobilelor rămase neexpropriate, stabilit prin expertiza efectuată cu suma de 1.664.005 RON, echivalentul a 368.771 euro. Prin Sentinţa civilă nr. 3747/19.12.2014, pronunţată de Tribunalul Ilfov, secţia Civilă a fost admisă în parte, acţiunea formulată de reclamantă, fiind anulate, în parte, Hotărârile de stabilire a despăgubirilor nr. 62/03.12.2012, nr. 102/03.12.2012, nr. 103/03.12.2012, nr. 104/03.12.2012 şi nr. 789/03.12.2012, emise de pârât în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor propuse pentru terenurile expropriate şi a stabilit cuantumul despăgubirilor pentru terenurile expropriate prin hotărârile de stabilire a despăgubirilor nr. 62/03.12.2012, nr. 102/03.12.2012, nr. 103/03.12.2012, nr. 104/03.12.2012 şi nr. 789/03.12.2012, emise de pârât la următoarele sume:- valoarea imobilelor expropriate în cuantum de 6.455.206 RON; prejudiciu constând în contravaloare TVA (1.549.249,99 RON), diminuarea valorii imobilelor rămase neexpropriate (1.664.005 RON) şi beneficiul nerealizat (18.180.326,83 RON şi 2.908.825,29 RON - TVA aferent), conform raportului de expertiză întocmit de experţii D. şi E.

Pe cale de consecinţă, a fost obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii, să aloce în bugetul aferent fondurile necesare plăţii acestor sume şi la plata către reclamantă a sumei de 5.250 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că reclamanta SC A. SRL a dobândit dreptul de proprietate asupra unei suprafeţe de teren de 22.500 mp situată în intravilanul comunei Voluntari, jud. Ilfov, tarlaua x/1, parcela x, identificat cu nr. cadastral x, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/25.05.2005 de notar public B., fiind efectuate şi formalităţile de întabulare în cartea funciară, potrivit încheierii nr. 30698/08.06.2005 emisă de O.C.P.I. Ilfov şi extrasului de carte funciară pentru informare.

Anterior perfectării contractului de vânzare-cumpărare menţionat, prin Avizul nr. x/2004 emis de Ministerul Administraţiei şi Internelor - Oficiul Naţional de Cadastru, Geodezie şi Cartografie şi de Ministerul Agriculturii, Pădurilor, Apelor şi Mediului, terenul a fost scos din circuitul agricol, devenind, astfel, construibil.

Ulterior, la data de 21 ianuarie 2008, terenul menţionat a fost dezmembrat şi o parte din acesta (169,14 mp) a fost donat Consiliului Local Voluntari, astfel cum rezultă din Actul de dezmembrare şi contractul de donaţie autentificat sub nr. x/21.01.2008 de notar public C. Ca urmare a acestor operaţiuni, reclamanta a rămas proprietar pentru o suprafaţă de 22.330,86 mp, astfel cum rezultă şi din încheierea de întabulare nr. 8324/23.01.2008 emisă de O.C.P.I. Ilfov.

Prin H.G. nr. 953/2011 s-au declanşat procedurile de expropriere a imobilelor proprietate privată rămase de expropriat, situate pe amplasamentul lucrării de utilitate publică "Construcţia autostrăzii Bucureşti - Braşov, tronsonul Bucureşti - Ploieşti".

În baza acestui act normativ, la data de 28 noiembrie 2011, Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale SA a emis decizia de expropriere nr. 1652/2011.

În consecinţă, au fost emise procesele-verbale de stabilire a cuantumului despăgubirilor nr. x, 102, 103, 104 şi 789 şi hotărârile de stabilire a despăgubirilor nr. 62, 102, 103, 104 şi 789, fiind propuse spre expropriere următoarele loturi de teren: a) parcela în suprafaţă de 7.654 mp teren, cu număr cadastral x, conform Procesului-verbal şi Hotărârii de stabilire a despăgubirilor nr. 103 din data de 03 decembrie 2012, despăgubirea pentru această parcelă fiind stabilită în cuantum de 665.438,76 RON; b) parcela în suprafaţă de 4.381 mp teren, cu număr cadastral x, conform Procesului-verbal şi Hotărârii de stabilire a despăgubirilor nr. 62 din data de 03 decembrie 2012, despăgubirea fiind stabilită în cuantumul de 380.884,14 RON; c) parcela în suprafaţă de 3.539 mp teren, cu număr cadastral x, conform Procesului-verbal şi Hotărârii de stabilire a despăgubirilor nr. 789 din data de 03 decembrie 2012, despăgubirea fiind stabilită în cuantum de 307.680,66 RON; d) parcela în suprafaţă de 93 mp teren, cu număr cadastral x, conform procesului-verbal şi hotărârii de stabilire a despăgubirilor nr. x din data de 3 decembrie 2012, despăgubirea fiind stabilită în cuantum de 8.085,42 RON; e) parcela în suprafaţă de 8 mp teren, cu număr cadastral x, conform procesului-verbal şi hotărârii de stabilire a despăgubirilor nr. x din data de 3 decembrie 2012, despăgubirea fiind stabilită în cuantum de 173,88 RON.

Ca urmare a aplicării procedurilor de expropriere, din totalul de 22.330,86 mp, deţinute cu titlu de proprietate de către reclamantă, s-a decis exproprierea unei suprafeţe a 15.669 mp.

Tribunalul a reţinut dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 255/2010, care fac trimitere la art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în ceea ce priveşte stabilirea despăgubirii. Astfel, pentru stabilirea despăgubirilor instanţa a constituit o comisie de experţi formată dintr-un expert numit de instanţă, unul desemnat de expropriator şi un al treilea din partea persoanelor care sunt supuse exproprierii (art. 25 din Legea nr. 33/1994).

Raportând dispoziţiile legale anterior menţionate la situaţia de fapt dedusă judecăţii, tribunalul a reţinut, potrivit raportului de expertiză evaluatorie întocmit de experţii D. şi E., astfel cum a fost completat prin răspunsul la obiecţiuni, că valoarea despăgubirilor pentru imobilele teren în litigiu este de 6.445.206 RON.

În stabilirea valorii reale a imobilelor teren în litigiu, tribunalul a reţinut că experţii ce au alcătuit Comisia s-au raportat la tranzacţii comparabile corecte, estimând o valoare de 91,3 euro/mp.

În ceea ce priveşte punctul de vedere separat al expertei F., tribunalul l-a înlăturat, având în vedere că, sub aspectul valorii imobilului în litigiu, nu se coroborează cu niciun alt mijloc de probă administrat la dosarul cauzei, expertul nefăcând decât simple aprecieri de ordin subiectiv, neargumentate tehnic şi economic.

Totodată, tribunalul s-a raportat ca moment al stabilirii valorii despăgubirilor la data întocmirii raportului de expertiză, având în vedere prevederile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994. În acest sens, au fost înlăturate susţinerile reclamantei privind aplicarea dispoziţiilor C. civ., faţă şi de prevederile art. 34 din Legea nr. 255/2010, întrucât acest din urmă text face trimitere la Legea nr. 33/1994, dar şi la C. civ.

Cu toate acestea, însă, trimiterea la dispoziţiile C. civ. este realizată doar în completarea normelor speciale şi, cum Legea nr. 33/1994 stabileşte drept criteriu de stabilire a valorii reale a imobilului valoarea rezultată din raportul de expertiză la data întocmirii acestuia, tribunalul a apreciat că prevederile C. civ. sub acest aspect nu mai devin incidente.

În privinţa solicitării de obligare a pârâtului la plata sumei reprezentând diferenţa dintre valoarea de piaţă a terenului la data exproprierii şi valoarea de piaţă a terenului la data efectuării expertizei, tribunalul a reţinut că momentul la care legiuitorul se raportează în stabilirea despăgubirii este cel al datei efectuării raportului de expertiză, iar nu la cel al producerii exproprierii.

Prin urmare, procedând la compararea ofertei pârâtului cu pretenţiile formulate de reclamantă, instanţa de fond a reţinut că, prin lucrarea efectuată în cauză, experţii au selecţionat în mod corect proprietăţile imobiliare comparabile, s-au raportat la elemente tehnice de comparaţie corecte şi au aplicat factori de corecţie pertinenţi, astfel încât valorile luate în considerare au fost apreciate de instanţă ca fiind apropiate cu cele ale imobilelor în litigiu.

Pe cale de consecinţă, tribunalul a anulat în parte Hotărârile de stabilire a despăgubirilor nr. 62/03.12.2012, nr. 102/03.12.2012, nr. 103/03.12.2012, nr. 104/03.12.2012 şi nr. 789/03.12.2012 emise de pârât în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor propuse pentru terenurile expropriate şi a stabilit cuantumul despăgubirilor pentru terenurile expropriate prin Hotărârile de stabilire a despăgubirilor nr. 62/03.12.2012, nr. 102/03.12.2012, nr. 103/03.12.2012, nr. 104/03.12.2012 şi nr. 789/03.12.2012 emise de pârât, la suma de 6.455.206 RON.

În ceea ce priveşte sancţiunea aplicabilă hotărârilor de stabilire a despăgubirilor, tribunalul a reţinut că acestea au natura juridică a unor acte administrative, fiind emise în exercitarea atribuţiilor de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public - efectuarea lucrării de utilitate publică "Construcţia autostrăzii Bucureşti - Braşov, tronsonul Bucureşti - Ploieşti"-, astfel cum prevede art. 1 lit. b) şi c) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. Prin urmare, sancţiunea juridică incidentă în cazul în care se constată nelegalitatea unui act administrativ este anularea acestuia. Cum, în cauză, reclamanta a contestat hotărârile de stabilire a despăgubirilor numai sub aspectul cuantumului acestor despăgubiri, tribunalul a dispus anularea numai în parte a acestor acte.

În ceea ce priveşte plata TVA-ului aferent despăgubirilor cuvenite reclamantei, tribunalul a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 128 alin. (3) lit. c) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, trecerea în domeniul public a unor bunuri din patrimoniul persoanelor impozabile, în condiţiile prevăzute de legislaţia referitoare la proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, în schimbul unei despăgubiri este considerată livrare de bunuri, iar, potrivit art. 137 din acelaşi act normativ, baza de impozitare a taxei pe valoarea adăugată este constituită din compensaţia aferentă. Aşadar, exproprierea este considerată o operaţiune de livrare de bunuri, potrivit regulilor de drept fiscal.

Prin excepţie, art. 27 din Legea nr. 255/2010 prevede că sunt scutite de la plata taxelor, tarifelor, precum şi a oricăror altor sume datorate bugetului de stat sau bugetelor locale serviciile privind înregistrarea, recepţionarea documentaţiilor cadastrale şi serviciile aferente procedurii de intabulare pentru terenurile necesare realizării obiectivelor de interes naţional, judeţean şi local.

Cu toate acestea, însă, tribunalul a observat că textul menţionat conţine o enumerare limitativă a operaţiunilor scutite de la plata TVA-ului, astfel încât, prin interpretarea per a contrario a acestor dispoziţii legale, rezultă că pentru despăgubirile primite ca urmare a exproprierii se datorează TVA, motiv pentru care această taxă a fost adăugată la cuantumul despăgubirilor primite.

Prin urmare, tribunalul a inclus în cuantumul despăgubirilor şi suma de 1.549.249,99 RON, reprezentând contravaloarea TVA-ului aferent sumei de 6.455.206 RON, astfel cum rezultă din concluziile raportului de expertiză completat prin răspunsul la obiecţiuni.

În ceea ce priveşte prejudiciul constând în diminuarea valorii imobilelor rămase neexpropriate, în suprafaţă de 6.662 mp, tribunalul a reţinut că terenul rămas neexpropriat este format din două parcele: 3.213 mp, reprezentând zona de protecţie a autostrăzii, teren neconstruibil şi 3.449 mp, zonă construibilă.

Expertiza a concluzionat că se impune acordarea de despăgubiri şi pentru daunele cauzate de zona de protecţie a autostrăzii, instituită de prevederile O.G. nr. 43/1997.

Sub acest din urmă aspect, tribunalul a reţinut că, potrivit art. 17 din O.G. nr. 43/1997 privind regimul drumurilor, zonele de protecţie sunt suprafeţele de teren situate de o parte şi de alta a zonelor de siguranţă, necesare protecţiei şi dezvoltării viitoare a drumului. Limitele zonelor de protecţie sunt prevăzute în anexa nr. 1. Zonele de protecţie rămân în gospodărirea persoanelor juridice sau fizice care le au în administrare sau în proprietate, cu obligaţia ca acestea, prin activitatea lor, să nu aducă prejudicii drumului sau derulării în siguranţă a traficului prin: a) neasigurarea scurgerii apelor în mod corespunzător; b) executarea de construcţii, împrejmuiri sau plantaţii care să provoace înzăpezirea drumului sau să împiedice vizibilitatea pe drum; c) executarea unor lucrări care periclitează stabilitatea drumului, siguranţa circulaţiei sau modifică regimul apelor subterane sau de suprafaţă. d) practicarea comerţului ambulant în zona drumului, în alte locuri decât cele destinate acestui scop.

S-a reţinut că în conformitate cu Anexa 1 la O.G. nr. 43/1997, lit. b), zona de protecţie a autostrăzii este de 50 mp măsurată din axul drumului.

Potrivit raportului de expertiză topografică efectuat de experţii D. şi E., suprafaţa de 3.213 mp reprezintă zona de protecţie a autostrăzii, fiind restricţionată sever din punct de vedere al utilizării, fiind teren neconstruibil, conform O.G. nr. 43/1997, pct. 47 pct. 1.1.

În privinţa terenului de 3.449 mp rămas în proprietatea reclamantei şi construibil, experţii au reţinut că acesta nu are deschidere la drum şi reprezintă o formă geometrică nefavorabilă dezvoltărilor imobiliare, terenul fiind greu exploatabil, având o pierdere semnificativă de valoare, prin raportare la situaţia terenului înainte de expropriere.

Tribunalul a reţinut că, urmare a deciziei de expropriere a terenului în litigiu, dreptul de proprietate al reclamantei cu privire la imobilul neexpropriat cunoaşte semnificative limitări relative la posibilitatea de construire, de cultivare sau de desfăşurare de activităţi comerciale, ceea ce impune repararea pagubei cauzate inclusiv sub acest aspect.

Astfel, în condiţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, s-a stabilit cuantumul prejudiciului cauzat reclamantei prin diminuarea valorii imobilelor rămase neexpropriate la suma de 1.664.005 RON, sens în care au fost avute în vedere concluziile raportului de expertiză întocmit de experţii D. şi E.

În privinţa beneficiului nerealizat, tribunalul a reţinut că, la calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa vor ţine seama şi de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite, luând în considerare şi dovezile prezentate de aceştia.

În acest sens, instanţa de fond a constatat că din probele administrate la dosar, rezultă că reclamanta avea, înainte de declanşarea procedurii de expropriere, oportunitatea dezvoltării unui proiect imobiliar, a cărui realizare a fost împiedicată prin efectul exproprierii parţiale ce s-a produs cu privire la proprietatea reclamantei.

Proiectul imobiliar menţionat viza construirea unui ansamblu rezidenţial, format din construcţii de tip bloc realizate în regim de înălţime S parţial + P + 3E + 6E, cu apartamente de două şi trei camere, în localitatea Voluntari, str. x în suprafaţă construită la sol de 8.932 mp, în valoare totală de 23.613.417 euro exclusiv TVA, costul lucrărilor rămase de executat fiind de 20.263.788 euro.

Proiectul urma să cuprindă 566 apartamente de 2 camere şi 97 apartamente de 3 camere, iar, din punct de vedere comercial, strategia de valorificare a investiţiei presupunea vânzarea unităţilor locative.

Astfel, instanţa de fond a reţinut că, în cuprinsul răspunsului la obiecţiunile la raportul de expertiză întocmit de experţii D. şi E., aceştia au explicat şi fundamentat din punct de vedere tehnic şi comercial investiţia ce urma a fi realizată de reclamantă pe terenul în litigiu, realizând o proiecţie detaliată a rezultatelor scontate, concluzia fiind că proiectul imobiliar era fezabil financiar şi profitabil pentru dezvoltatorul imobiliar, având în vedere că proiectul era finanţat prin credit imobiliar reprezentând 25,4% din totalul investiţiei; că proiectul beneficia de un amplasament bun (zona de nord-est Bucureşti, lipsă de poluare semnificativă, ambient civilizat, legături rutiere bune cu facilităţi de business din zona de nord a Bucureştiului); conceptul de valorificare prin vânzare la stadiul fizic al investiţiei, inclusiv modalitatea de plată a unei tranşe de 30% din preţul unităţii locative ulterior punerii în funcţiune a obiectivului, conducea la vânzarea în integralitate a proiectului; că preţul solicitat de 800 euro/mp suprafaţă utilă era extrem de competitiv, fiind cel puţin 20% sub oferta concurenţei; că proiectul era fezabil financiar, indicatorii economici fiind buni.

Potrivit art. 1.349 alin. (1) şi (2) C. civ., orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral, iar art. 1.385 C. civ. dispune că prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel, se vor putea acorda despăgubiri şi pentru un prejudiciu viitor dacă producerea lui este neîndoielnică. Despăgubirea trebuie să cuprindă pierderea suferită de cel prejudiciat, câştigul pe care în condiţii obişnuite el ar fi putut să îl realizeze şi de care a fost lipsit, precum şi cheltuielile pe care le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului. Dacă fapta ilicită a determinat şi pierderea şansei de a obţine un avantaj sau de a evita o pagubă, reparaţia va fi proporţională cu probabilitatea obţinerii avantajului ori, după caz, a evitării pagubei, ţinând cont de împrejurări şi de situaţia concretă a victimei.

În privinţa certitudinii proiectului imobiliar, s-a reţinut că reclamanta a administrat dovezi privind contractarea unei societăţi prestatoare de servicii complexe de arhitectură necesară dezvoltării unei asemenea investiţii, a depus la autorităţile competente documentaţia tehnică necesară în vederea obţinerii certificatului de urbanism pentru obiectivul "Construire ansamblu mixt de locuinţe înalte, birouri, spaţii comerciale, servicii, hotel cu regim de înălţime RMH 2S plus P plus 4E plus 12E şi CUT 5", a realizat mai multe planuri şi planşe conţinând soluţii de urbanism şi arhitectură concrete, a purtat corespondenţă cu autorităţile locale. De asemenea, tribunalul a reţinut că formalităţile efectuate de reclamantă de trecere a terenului din intravilan în extravilan au avut drept scop finalitatea construirii unui cartier de locuinţe spre a fi vândute/închiriate.

Aşadar, toate aceste demersuri şi proceduri iniţiate de reclamantă conduc la concluzia unui avantaj cert pe care reclamanta l-ar fi obţinut ca urmare a edificării proiectului imobiliar la care s-a angajat. Şansa pierdută de reclamantă era reală şi serioasă, procedurile de realizare a proiectului imobiliar fiind în curs de derulare.

Prin urmare, având în vedere seriozitatea şi stadiul avansat al demersurilor reclamantei de edificare a proiectului imobiliar, tribunalul a reţinut că posibilitatea realizării acestuia era ridicată, singurul impediment constituindu-l intervenţia măsurii de expropriere, motiv pentru care pârâtul trebuie să repare integral toate prejudiciile cauzate reclamantei ca efect al exproprierii, inclusiv pierderea şansei de a obţine un avantaj, astfel încât tribunalul a obligat pârâtul la plata către reclamantă şi a sumei de 18.180.326,83 RON şi 2.908.825,29 RON, TVA aferent, reprezentând beneficiul nerealizat, conform raportului de expertiză întocmit de experţii D. şi E.

În privinţa capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii să aloce în bugetul aferent fondurile necesare plăţii acestor sume, tribunalul, l-a admis, reţinând că în acest fel se asigură şi se garantează îndeplinirea obligaţiilor stabilite în sarcina pârâtului de plată a sumelor menţionate, astfel încât acoperirea prejudiciului să fie reală şi efectivă.

Pe cale de consecinţă, reţinând că valoarea imobilelor în litigiu este justificată din punct de vedere tehnic, prin comparaţie cu expertiza care a stat la baza emiterii hotărârilor contestate, în temeiul dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 255/2010 şi art. 27 din Legea nr. 33/1994, tribunalul, în temeiul dispoziţiilor art. 562 alin. (3) C. civ., art. 26 din Legea nr. 33/1994, art. 1.349 şi art. 1.385 C. civ., a admis cererea formulată de reclamantă şi a dispus anularea în parte a Hotărârilor de stabilire a despăgubirilor nr. 62/03.12.2012, nr. 102/03.12.2012, nr. 103/03.12.2012, nr. 104/03.12.2012 şi nr. 789/03.12.2012 emise de pârât în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor propuse pentru terenurile expropriate şi stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru terenurile expropriate prin Hotărârile de stabilire a despăgubirilor nr. 62/03.12.2012, nr. 102/03.12.2012, nr. 103/03.12.2012, nr. 104/03.12.2012 şi nr. 789/03.12.2012 emise de pârât la următoarele sume: valoarea imobilelor expropriate în cuantum de 6.455.206 RON; prejudiciu constând în contravaloare TVA (1.549.249,99 RON), diminuarea valorii imobilelor rămase neexpropriate (1.664.005 RON) şi beneficiul nerealizat (18.180.326,83 RON şi 2.908.825,29 RON - TVA aferent), conform raportului de expertiză întocmit de experţii D. şi E.

Totodată, a dispus obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii să aloce în bugetul aferent fondurile necesare plăţii acestor sume.

Fiind în culpă procesuală, în temeiul dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., tribunalul a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 5.250 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în contravaloarea onorariilor de expertiză, potrivit chitanţelor aflate la dosar.

Împotriva hotărârii instanţei de fond a declarat apel atât pârâtul Statul Român prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România, precum şi reclamanta SC A. SRL.

Prin Decizia civilă nr. 1130A pronunţată la data de 27 decembrie 2017 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-reclamantă, fiind admis apelul formulat de apelantul-pârât Statul Român, prin C.N.A.I.R., schimbată în parte, sentinţa apelată în sensul stabilirii cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamantei la următoarele sume: valoarea imobilelor expropriate - 6.146.682 RON; prejudiciul, constând în contravaloare TVA, în sumă de 1.475.203,68 RON, şi în diminuarea valorii imobilelor expropriate, în sumă de 2.555.227 RON. Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de apel a reţinut următoarele:

Astfel, s-a constatat că în ceea ce priveşte cadrul procesual în limitele căruia s-a judecat pricina în primă instanţă, prin cererea de chemare în judecată reclamanta a înţeles să cheme în judecată pârâţii Statul Român, prin Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii, prin C.N.A.D.R, dar şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

Din prevederile art. 223 alin. (1) din Noul C. civ., rezultă că în raporturile juridice civile în care statul este parte în mod nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi şi obligaţii, statul este reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, "afară de cazul în care legea stabileşte un alt organ în acest sens". Altfel spus, Ministerul Finanţelor Publice este reprezentantul în justiţie al statului şi are vocaţia generală de a reprezenta Statul Român, dar nu şi atunci când există o delegare expresă, dată prin lege, altor organe sau persoane juridice, care acţionează nu în nume propriu, ci în numele şi pe seama Statului Român, în calitate de reprezentanţi legali.

Or, potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 255/2010, "expropriator este statul român pentru obiectivele de interes naţional, judeţele pentru obiectivele de interes judeţean, iar municipiile, oraşele şi comunele pentru obiectivele de interes local", alin. (3) al aceluiaşi articol arătând că "În aplicarea prevederilor prezentei legi, expropriatorul prevăzut la alin. (2) este reprezentat de "(...) Ministerul Transporturilor, după caz, direct sau prin Compania Naţională de Drumuri Naţionale - SA pentru lucrările de construcţie de drumuri de interes naţional (...)" [(lit. a)].

Pe de altă parte, instanţa de apel a luat act că, începând cu data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 55/2016 (publicată în M.Of. nr. 758 din 28 septembrie 2016), Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România - SA, înfiinţată potrivit prevederilor O.U.G. nr. 84/2003 pentru înfiinţarea Companiei Naţionale de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România - SA prin reorganizarea Regiei Autonome "Administraţia Naţională a Drumurilor din România", aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 47/2004, cu modificările şi completările ulterioare, a fost supusă reorganizării (conf. art. 1 din O.U.G. nr. 55/2016), această entitate schimbându-şi, astfel, şi denumirea în Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere - SA, denumită în continuare C.N.A.I.R.

Acest raport juridic de reprezentare al statului, întemeiat pe o normă specială, exclude, deci, participarea aceluiaşi pârât în proces prin Ministerul Finanţelor Publice.

Instanţa de apel a mai constatat că, având în vedere şi limitele devoluţiunii în apel, că aspectul procesual mai sus evocat nu a făcut obiect de critică prin cererile de apel formulate în cauză, iar prin sentinţa atacată nu s-a stabilit vreo obligaţie în sarcina Ministerului Finanţelor Publice, entitate ce nu poate invoca vreo vătămare în acest sens rezultată din stabilirea eronată a cadrului procesual în cauză.

În acest context, s-a constatat că nici dispoziţia tribunalului de obligare a Statului Român, prin Ministerul Transporturilor, de a aloca în bugetul aferent fondurile necesare plăţii despăgubirilor stabilite în cauza de faţă - dispoziţie care nu a fost justificată în drept de prima instanţă prin raportare la normele aplicabile raportului juridic dedus judecăţii - nu a fost criticată prin apelul declarat de pârât şi, ca atare, nu va fi examinată în calea de atac.

Analizând criticile concrete aduse sentinţei, instanţa de apel a constatat că, printr-un prim motiv de apel, apelantul-pârât reiterează susţinerile din faţa primei instanţe vizând inadmisibilitatea demersului reclamantului îndreptat împotriva hotărârilor de stabilire a despăgubirilor, afirmând, în esenţă, că prin anularea în parte a hotărârilor de stabilire a despăgubirilor, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre ce încalcă dispoziţiile imperative ale Legii nr. 33/1994 şi ale Legii nr. 255/2010, deoarece expropriatul poate contesta doar cuantumul despăgubirii, astfel că cererea sa de chemare în judecată ar putea duce la modificarea cuantumului despăgubirilor, iar nu la anularea (chiar şi în parte) a hotărârilor de stabilire a despăgubirilor.

Această critică a fost apreciată ca nefondată. întrucât însuşi apelantul-pârât recunoaşte faptul că din analiza argumentelor expuse de către reclamantă în cererea de chemare în judecată, rezultă în mod clar că aceasta tinde să conteste doar cuantumul despăgubirilor acordate de Statul Român, prin C.N.A.D.N.R. SA, astfel încât susţinerea acestui aspect de nelegalitate al sentinţei apelate din această perspectivă apare chiar lipsită de finalitate, tinzându-se astfel cel mult la o schimbare formală a hotărârii, exclusiv sub aspectul modalităţii de redactare a dispozitivului - în sensul "modificării" hotărârilor de stabilire a despăgubirilor contestate în cauză, menţiune considerată acceptabilă prin raportare la textul legal incident.

În conformitate cu dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 255/2010, "expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirii se poate adresa instanţei judecătoreşti competente în termenul general de prescripţie, care curge de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii, sub sancţiunea decăderii, fără a putea contesta transferul dreptului de proprietate către expropriator asupra imobilului supus exproprierii".

Or, sancţiunea juridică specifică incidentă când se constată, pe calea unei acţiuni în justiţie, nelegalitatea unor menţiuni/dispoziţii ale unui act administrativ este declararea nulităţii respectivelor dispoziţii ale căror efecte sunt contrare normelor legale edictate pentru emiterea acelor acte.

S-a reţinut că, de altfel, jurisprudenţa instanţei supreme este în acelaşi sens, aceasta statuând - cu referire la textul identic din cuprinsul Legii nr. 198/2004 - că "din economia textului legal anterior citat rezultă jurisdicţia competentă să soluţioneze contestaţia împotriva hotărârii de stabilire a despăgubirilor, respectiv, instanţa de judecată, precum şi chestiunile asupra cărora aceasta se poate pronunţa, respectiv, calitatea de persoană îndreptăţită la despăgubiri, dacă este cazul, şi cuantumul despăgubirii."

Astfel, "modalitatea în care instanţa de judecată învestită cu o atare contestaţie înţelege să soluţioneze litigiul dedus judecăţii nu este limitată sau cenzurată de vreo dispoziţie legală, atâta timp cât soluţia pronunţată vizează strict aspectele date de lege în competenţa sa", arătându-se că "Legea nu distinge dacă hotărârea de stabilire a despăgubirilor poate fi modificată sau anulată (sens în care nici acei cărora li se adresează nu trebuie să procedeze la o asemenea interpretare), dar în mod evident, atunci când contestaţia expropriatului este găsită întemeiată, operaţiunea de înlocuire a dispoziţiei expropriatorului cu cea a instanţei de judecată se realizează în urma anulării actului emis în procedura prealabilă învestirii instanţei (consecinţa anulării fiind tocmai aceea a lipsirii de efecte juridice a dispoziţiei neconforme cu legea)" (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, Decizia nr. 3102/12.11.2014, publicată pe site-ul acestei autorităţi şi invocată de apelanta-reclamantă în apărare).

În ceea ce priveşte celelalte critici concrete la adresa sentinţei apelate de ambii apelanţi, instanţa de apel a constatat că prin acestea se pun în discuţie nelegalitatea şi netemeinicia acestei hotărâri din perspectiva modalităţii în care tribunalul a stabilit în cauză cuantumul despăgubirilor datorate de pârât pentru imobilele expropriate.

În acest sens, apelantul-pârât a criticat atât cuantumul despăgubirilor acordate pentru valoarea reală a imobilelor, cât şi cuantumul despăgubirilor acordate pentru prejudiciul reţinut de tribunal că ar fi fost cauzat proprietarului expropriat, iar apelanta-reclamantă a solicitat reformarea hotărârii doar pentru a i se acorda în plus cu titlu de despăgubiri suma de 540.525 RON, compusă din suma de 435.907 RON reprezentând diferenţa de valoare de piaţă a terenului la data exproprierii şi valoarea de piaţa a terenului la data efectuării expertizei, precum şi suma de 104.618 RON reprezentând TVA.

Examinând criticile aduse hotărârii instanţei de fond s-a reţinut că potrivit dispoziţiilor 22 alin. (3) din Legea nr. 255/2010, "acţiunea formulată în conformitate cu prevederile prezentului articol se soluţionează potrivit dispoziţiilor art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în ceea ce priveşte stabilirea despăgubirii". Faţă de menţiunea expresă a normei speciale care face trimitere la norma generală, este evident că la stabilirea cuantumului despăgubirilor trebuie avute în vedere criteriile reglementate de art. 26 şi 27 din Legea nr. 33/1994, vizând preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel, precum şi daunele aduse proprietarului.

Or, potrivit art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului, iar dispoziţiile art. 27 alin. (2) din acelaşi act normativ prevăd în mod imperativ că "despăgubirea acordată de către instanţă nu va putea fi mai mică decât cea oferită de expropriator şi nici mai mare decât cea solicitată de cel expropriat sau de altă persoană interesată".

Revenind la criteriul pentru stabilirea despăgubirilor datorate pentru expropriere prevăzut de dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, la care fac trimitere prevederile Legii nr. 255/2010, care este cel al preţului cu care se vând, în mod obişnuit, imobile de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, instanţa de apel a reţinut că, după pronunţarea sentinţei ce face obiectul apelului (sentinţă prin care despăgubirile au fost stabilite în funcţie de momentul întocmirii raportului de expertiză) a fost publicată la data de 3 martie 2015 Decizia Curţii Constituţionale nr. 12 din 15 ianuarie 2015 prin care, admiţându-se o excepţie de neconstituţionalitate, s-a constatat că prevederile art. 9 teza a doua din Legea nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcţie de autostrăzi şi drumuri naţionale, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 184/2008 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcţie de autostrăzi şi drumuri naţionale, raportate la sintagma "la data întocmirii raportului de expertiză" cuprinsă în dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică sunt neconstituţionale.

Curtea Constituţională a statuat, astfel, în sensul că "soluţia normativă a legii speciale în privinţa momentului de la care operează transferului dreptului de proprietate, aspect asupra căruia legiuitorul este liber să aprecieze, beneficiind de o anumită marjă de apreciere în considerarea obiectului propriu de reglementare a Legii nr. 198/2004, respectiv construcţia de autostrăzi şi drumuri naţionale, (...) trebuie corelată, în mod logic, cu stabilirea despăgubirilor la valoarea imobilului de la data exproprierii". S-a mai reţinut că "prevederile art. 9 teza a doua din Legea nr. 198/2004 prin raportare la sintagma "la data întocmirii raportului de expertiză" cuprinsă în dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 aduc atingere exigenţelor constituţionale cuprinse în art. 44 alin. (3) din Legea fundamentală. Despăgubirea stabilită prin raportare la momentul întocmirii raportului de expertiză, adică în cursul procesului, nu este "dreaptă" (nu are un caracter just) deoarece cuantumul ei nu este contemporan momentului transferului dreptului de proprietate, soluţie de principiu cu valoare constituţională, reţinută de Curte prin deciziile nr. 984 din 22 noiembrie 2012 şi nr. 395 din 1 octombrie 2013."

Ulterior, a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr. 527 din 15 iulie 2015 şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 380 din 26 mai 2015 prin care se constată că şi prevederile art. 22 alin. (3) din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local, raportate la sintagma "la data întocmirii raportului de expertiză" cuprinsă în dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, sunt neconstituţionale.

În considerentele acestei ultime decizii se arată că "prin Decizia nr. 12 din 15 ianuarie 2015, parag. 26, Curtea Constituţională a observat că "soluţia legislativă constatată ca fiind neconstituţională se regăseşte atât în art. 9 alin. (3) din Legea nr. 198/2004, astfel cum a fost modificat prin art. IV pct. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 228/2008, în vigoare în perioada 5 ianuarie 2009 - 22 decembrie 2010, cât şi în art. 22 alin. (3) din Legea nr. 255/2010, revenind legiuitorului obligaţia constituţională de a modifica în mod corespunzător legea în vigoare pentru a da efecte depline prezentei decizii a Curţii Constituţionale".

Cu privire la acest aspect, instanţa de apel a constatat că, de la data publicării deciziei antereferite, respectiv 3 martie 2015, şi până la pronunţarea prezentei decizii, legiuitorul nu a intervenit pentru a da efecte depline Deciziei nr. 12 din 15 ianuarie 2015, fiind perpetuată existenţa normativă a unei soluţii legislative care, deşi nu îşi pierduse prezumţia de constituţionalitate, suferea de aceleaşi vicii de neconstituţionalitate precum art. 9 teza a doua din Legea nr. 198/2004, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 184/2008.

Deciziile Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea anumitor texte de lege sunt obligatorii din momentul publicării în Monitorul Oficial şi se aplică pentru viitor tuturor cauzelor aflate pe rol, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţia României.

Raportându-se la normele legale enunţate şi aplicând considerentele obligatorii ale deciziei sus-menţionate în speţă, prin încheierea de şedinţă de la data de 05.11.2015, instanţa de apel a dispus efectuarea unui nou raport de expertiză tehnică de evaluare cu luarea în considerare exclusiv a momentului exproprierii 28.11.2011, acest aspect, nefiind contestat, în cauză faţă de prevederile art. 9 alin. (4) din Legea nr. 255/2010.

Echipa de experţi evaluatori astfel constituită (G., H. şi I.) a procedat la stabilirea valorii despăgubirilor pe baza actelor depuse la dosar, analizând în ce măsură acestea pot reprezenta comparabile reale în cadrul lucrării de specialitate vizând stabilirea despăgubirilor pentru imobilul expropriat, potrivit obiectivelor trasate de instanţă.

Instanţa de apel a luat act de poziţia părţilor exprimată în apel, respectiv de reclamantă care a solicitat în principal valorificarea concluziilor raportului de expertiză tehnică evaluatorie omologat de tribunal, iar, în subsidiar, concluziile raportului de expertiză tehnică evaluatorie întocmit în apel în varianta propusă de experţii G. şi H., precum şi de apelantul-pârât care a solicitat omologarea concluziilor raportului de expertiză tehnică evaluatorie întocmit în apel în varianta propusă de expertul I.

Având în vedere poziţiile exprimate de părţile adverse şi răspunzând, astfel, şi criticilor aduse de apelantul-pârât sentinţei privitoare la omologarea raportului de expertiză tehnică evaluatorie realizat în prima fază procesuală, instanţa de apel a constatat că ultima probă cu expertiza administrată în faza devolutivă a apelului este cea care satisface exigenţele legale aplicabile pricinii - din punct de vedere al comparabilelor folosite de experţi - şi, pe de altă parte, din perspectiva faptului că experţii au putut face evaluarea luând în considerare şi aspectele tehnice puse la îndemână de expertul topograf prin raportul său întocmit în aceeaşi fază procesuală a apelului.

Legiuitorul român a consacrat principiul despăgubirii integrale a proprietarului expropriat, în sensul că, aşa cum prevede art. 26 din Legea nr. 33/1994, despăgubirea este formată din valoarea reală a imobilului şi prejudiciul suferit de proprietar sau alte persoane îndreptăţite, iar la calculul despăgubirilor, se vor lua în considerare preţul de piaţă al imobilului şi daunele provocate proprietarului, cuprinzând prejudiciul efectiv (damnum emergens), cât şi beneficiul nerealizat (lucrum cessans) la data transferului dreptului de proprietate.

Criteriul pentru stabilirea despăgubirilor datorate pentru expropriere prevăzut de dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, la care fac trimitere prevederile art. 22 alin. (3) din Legea nr. 255/2010, este cel al preţului cu care se vând, în mod obişnuit, imobile de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză.

În acest context, s-a precizat că, potrivit celor statuate constant de instanţa supremă în jurisprudenţa sa, sintagma "preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială" defineşte preţul de piaţă, anume preţul cel mai probabil, la o anumită dată, la care ar trebui să se vândă dreptul de proprietate asupra unui bun, după ce acesta a fost expus, într-o măsură rezonabilă, pe o piaţă concurenţială, atunci când sunt întrunite toate condiţiile unei vânzări oneste şi în care cumpărătorul şi vânzătorul acţionează prudent, în cunoştinţă de cauză, în interesul propriu, presupunând că nici unul dintre aceştia nu este supus unor constrângeri exagerate".(în acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, Decizia nr. 9760 din 2 decembrie 2009).

Chiar dacă, prin raportul de expertiză administrat în primă instanţă, experţii au calculat suma despăgubirii cuvenite şi prin raportare la momentul transferului dreptului de proprietate (data exproprierii), instanţa de apel a dispus în această fază procesuală devolutivă completarea probatoriului administrat în cauză cu expertiză faţă de criticile apelantului-pârât vizând modalitatea de calculare a despăgubirilor şi de contractele de vânzare-cumpărare depuse la dosar odată cu cererea de apel.

S-a avut în vedere că două dintre cele trei comparabile selectate de experţi la tribunal au fost reprezentate de contracte de vânzare-cumpărare încheiate la sfârşitul anului 2013 (contractele, nr. x/28.10.2013 şi respectiv, nr. 924/28.10.2013), contracte ce nu reflectă preţul obişnuit de tranzacţionare de la data exproprierii, şi că s-au depus la dosar în calea de atac şi alte contracte de vânzare-cumpărare încheiate în perioada 2011 - 2012, astfel încât experţii au putut analiza în apel un număr de 12 contracte de vânzare-cumpărare (din care 7 perfectate în anul 2011), ceea ce a permis o selecţie mai riguroasă, atât din punct de vedere al condiţiilor tehnice ale imobilelor tranzacţionate, cât şi prin raportare la data apropiată momentului exproprierii.

Totodată, instanţa de apel a reţinut că experţii evaluatori au avut posibilitatea să ia în considerare regimul tehnic al imobilului expropriat aşa cum acesta este configurat nu numai prin înscrierile din cartea funciară, dar şi prin raportul de expertiză tehnică topografie efectuat în apel de expertul J. (împotriva concluziilor căruia, după refacerea acestora, părţile nu au înţeles să mai formuleze alte obiecţiuni).

Analizând, concluziile noii lucrări de specialitate întocmită de experţii evaluatori în apel prin prisma apărărilor formulate de părţi în cauză, instanţa de apel a reţinut că experţii au identificat patru contracte de vânzare-cumpărare care pot fi considerate comparabile, criteriile de selecţie fiind reprezentate de elemente ca momentul evaluării, similaritatea imobilelor înstrăinate cu imobilele expropriate - luându-se în considerare facilităţile acestora, respectiv, accesul la drumul principal, utilităţile, categoria de folosinţă a terenului.

S-a arătat detaliat în cuprinsul raportului care sunt raţiunile pentru care contractele de vânzare-cumpărare depuse la dosar pot fi sau nu considerate elemente de comparaţie pentru determinarea despăgubirilor în cadrul respectivei lucrări de specialitate, în concordanţă cu exigenţele normei legale menţionate, iar dintre acestea, toţi experţii din comisie au apreciat că actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2011 îndeplineşte toate criteriile de selecţie, existând o poziţie unanimă în a se reţine că această comparabilă a înregistrat în cadrul procedurii comparaţiei directe cel mai mic număr de corecţii (la toate celelalte comparabile fiind necesar a se aplica corecţii mai mari de 15%).

De asemenea, experţii au apreciat în unanimitate că terenul trebuie evaluat în întregul său, înlăturând argumentat obiecţiunea apelantului-pârât în sensul că ar fi trebuit să se stabilească distinct valoarea fiecărui lot, în condiţiile în care terenul a fost înscris în cartea funciară anterior declanşării procedurilor de expropriere, iar expropriatorul a fost cel care a realizat parcelări în scopul exproprierii fără acordul proprietarului, nefiind, deci, echitabil ca acesta din urmă să suporte consecinţele unei subevaluări produse prin fapta altuia - aspect pe care şi instanţa l-a apreciat ca fiind corect în considerarea dezlegărilor obligatorii ale Curţii Constituţionale care fac trimitere la luarea în considerare a situaţiei proprietarilor din momentul exproprierii (aşadar, nu la consecinţele produse prin expropriere).

S-a stabilit în acest mod un preţ corect de 90 euro/mp, valoare la care în final nu a mai achiesat expertul H., acest apreciind că s-ar cuveni stabilirea unui preţ de 95 euro/mp.

Instanta de apel a remarcat că opinia acestuia a fost argumentată în principal pe împrejurarea că în zona respectivă în perioada 2011 - 2018 preţurile la teren ar fi avut un trend ascendent opinia sa fiind în general aceea că nu a existat o criză economică în domeniul imobiliar, Or, un asemenea argument nu concordă cu cerinţele de evaluare a imobilului prin raportare la perioada exproprierii (la aceasta făcând trimitere şi statuările Curţii Constituţionale mai sus evocate), instanţa de apel a reţinut că ceilalţi doi experţi au avut în vedere condiţiile pieţei imobiliare în perioada 2010 - 2011 care au indicat o scădere a valorii terenurilor, apreciindu-se că este mai prudentă stabilirea preţului la limita inferioară a plajei valorice.

Prin urmare, s-a constatat că se impune omologarea opiniei majoritare exprimată în cadrul raportului de expertiză, valoarea terenului expropriat la momentul exproprierii fiind stabilită la 6.146.682 RON (echivalent a 1.410.210 euro).

În ceea ce priveşte prejudiciul suferit de expropriat, instanta de apel a analizat distinct, prin raportare la motivele de apel, modalitatea de determinare a acestuia pe baza probelor administrate în cauză.

Astfel, instanta de apel a dispus efectuarea unei expertize topografică, ale cărei concluzii au fost valorificate de ceilalţi experţi evaluatori în vederea stabilirii prejudiciului invocat de apelanta-reclamantă.

Referitor la diminuarea valorii imobilelor expropriate, s-a reţinut că experţii evaluatori, în opinie majoritară, au stabilit că suprafaţa de teren rămasă îşi pierde calităţile iniţiale ca parte a întregii suprafeţe aparţinând anterior exproprierii apelantei-reclamante, devenind teren intravilan agricol.

S-au analizat în acest sens situaţia iniţială a terenului şi situaţia imobilului după expropriere, în condiţiile în care expertul topografic a stabilit că delimitarea zonei de protecţie şi de siguranţă aferentă autostrăzii - conform dispoziţiilor art. 17 din O.G. nr. 43/1997 privind regimul drumurilor şi Anexele acestui act normativ, cu modificările ulterioare, avute în vedere şi de prima instanţă - afectează terenul rămas, astfel încât niciunul dintre loturile existente în prezent nu mai pot servi destinaţiei şi, implicit, scopurilor iniţiale ale proprietarului.

Din această expertiză tehnică (varianta refăcută, necriticată de părţi) rezultă că o parte din teren, în suprafaţă de 3182 mp, constituie zona de protecţie de 50 ml de la axul drumului, o parte în suprafaţă de 3108 mp se află acum în zona grevată de servituţi de construcţii (îngrădire legală ce nu permite edificarea de construcţii pe teren), iar suprafaţa liberă de servituţi este de doar 374 mp şi este inadecvată construirii din cauza lăţimii mici a lotului şi nu are nici acces la căi de comunicaţii decât prin crearea unei servituţi de trecere pe terenul învecinat (accesul iniţial fiind desfiinţat).

Plecând de la aceste concluzii, s-a reţinut că nu poate fi omologat punctul de vedere minoritar exprimat de expertul evaluator I., propus de apelantul-pârât, în sensul că nu există un prejudiciu decurgând din diminuarea valorii terenului, deoarece întregul lot de teren rămas în proprietatea reclamantei este de 6662,14 mp, iar zona rămasă construibilă ar fi aproape cât procentul ocupat de construcţii prevăzut de PUG al localităţii Voluntari, fiind evident că o asemenea concluzie contrazice chiar opinia de specialitate a expertului topografic privitoare la limitările dreptului de proprietate (cu atât mai mult cu cât apelantul-pârât a invocat prin cererea sa de apel necesitatea ca opinia experţilor evaluatorii să se fundamenteze pe concluziile unei expertize tehnice topografice).

În ceea ce priveşte modalitatea de calcul a prejudiciului constatat de ceilalţi doi experţi, aceasta nu a fost contrazisă ca atare în cauză prin opinia celui de-al treilea expert, instanţa de apel remarcând, însă, că, în raport de faptul că acest calcul se face plecându-se de la valoarea de circulaţie a terenului expropriat, iar aceasta s-a stabilit în varianta omologată de instanţa de apel ca fiind de 90 euro/mp, despăgubirile datorate pentru prejudiciul rezultat din diminuarea valorii terenului rămas trebuie stabilite în varianta calculată de expertul G., singurul expert care a admis existenţa prejudiciului şi l-a şi calculat în funcţie de valoarea arătată - suma rezultată astfel fiind de 2.555.227 RON (echivalent al valorii totale de 586.236 euro).

Referitor la motivul de apel invocat de apelantul-pârât ce vizează despăgubirile acordate apelantei-reclamante de tribunal cu titlu de beneficiu nerealizat, instanta de apel a constatat că acesta este fondat, pentru considerentele ce succed.

Apelanta-reclamantă a susţinut în cauză că prin expropriere a fost împiedicată să dezvolte proiectul său imobiliar, dar şi să realizeze profit de pe urma vânzării locuinţelor ce formau obiectul proiectului, iar acest profit neobţinut de către A. ar reprezenta o pierdere suferită de societate ca urmare a exproprierii care se impune a fi reparată de către C.N.A.D.N.R., invocându-se prevederile art. 1385 din Noul C. civ. referitoare la pierderea şansei.

Examinând în acest cadru susţinerile şi apărările părţilor privitoare la despăgubirile acordate de tribunal ca beneficiu nerealizat, instanţa de apel a reţinut că Legea nr. 255/2010, prin prevederile art. 22 alin. (1) şi (3) din acest act normativ special, face trimitere la art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în ceea ce priveşte stabilirea despăgubirii, lege ce impune despăgubirea proprietarului şi pentru prejudiciul cauzat fără a se detalia acest ultim concept.

C. civ. de la 1864 - normă generală în materia răspunderii civile în vigoare la momentul adoptării Legii nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică - nu cuprindea nicio reglementare a prejudiciului cauzat de pierderea şansei, admiţându-se atât în doctrină cât şi în jurisprudenţă că art. 998 - 999 permiteau şi despăgubirea beneficiului nerealizat, ca parte a prejudiciului, sub condiţia ca acesta să fie cert, ceea ce presupune că este sigur atât în privinţa existenţei sale, cât şi a posibilităţii de evaluare.

Or, este cert un prejudiciu actual (deja produs la data la care se pretinde repararea lui), precum şi, în anumite condiţii, unul viitor, nu însă şi prejudiciul eventual, care este lipsit de certitudine şi nu poate justifica acordarea de despăgubiri.

Actualul C. civ. reglementează expres posibilitatea acordării despăgubirii şi pentru un prejudiciu viitor "dacă producerea lui este neîndoielnică", despăgubirea pentru prejudiciu cuprinzând "pierderea suferită de cel prejudiciat, câştigul pe care în condiţii obişnuite el ar fi putut să îl realizeze şi de care a fost lipsit, precum şi cheltuielile pe care le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului" [alin. (2) şi (3) ale art. 1385].

Potrivit art. 1385 alin. final C. civ., pierderea şansei a devenit un prejudiciu reparabil, textul prevăzând expres că "Dacă fapta ilicită a determinat şi pierderea şansei de a obţine un avantaj sau de a evita o pagubă, reparaţia va fi proporţională cu probabilitatea obţinerii avantajului ori, după caz, a evitării pagubei, ţinând cont de împrejurări şi de situaţia concretă a victimei".

Un text similar cuprinde art. 1532 din C. civ. actual, care prevede că "La stabilirea daunelor-interese se ţine seama de prejudiciile viitoare, atunci când acestea sunt certe" [alin. (1)] şi că "Prejudiciul ce ar fi cauzat prin pierderea unei şanse de a obţine un avantaj poate fi reparat proporţional cu probabilitatea obţinerii avantajului, ţinând cont de împrejurări şi de situaţia concretă a creditorului" [alin. (2)].

Prin urmare, potrivit acestor texte legale, caracterul cert al prejudiciului presupune ca acesta este sigur, atât în privinţa existenţei, cât şi cu privire la posibilităţile de evaluare, inclusiv în situaţia în care se invocă un prejudiciu viitor - un prejudiciu care se repară, de asemenea, integral dacă există siguranţa producerii sale şi sunt elemente îndestulătoare pentru a-i determina întinderea. În ceea ce priveşte pierderea posibilităţii unei persoane de a realiza un câştig patrimonial sau de a evita o pagubă, trebuie demonstrat că prejudiciul nu este ipotetic. Astfel, pentru a putea obţine reparaţii, partea interesată trebuie să probeze că a pierdut o şansă reală şi serioasă. Este, deci, necesar ca victima, la momentul săvârşirii faptei ilicite, să fi început să-şi fructifice şansa ori să fi fost chiar în cursul fructificării şansei, şansa nefiind, în concepţia legiuitorului, doar o simplă dorinţă a victimei.

Caracterul serios al şansei se apreciază întotdeauna prin raportare la probabilitatea obţinerii avantajului, cum expres prevede art. 1532 alin. (2) C. civ.

Trebuie, aşadar, dovedit care ar fi fost valoarea economică certă ce ar constitui avantajul pierdut din cauza pierderii şansei, întrucât, spre deosebire de beneficiul nerealizat, când victima este îndreptăţită la repararea integrală a acestuia, în cazul pierderii unei şanse autorul faptei ilicite poate fi obligat la plata unor daune numai în mod proporţional cu probabilitatea realizării şansei respective.

S-a mai remarcat că în jurisprudenţa recentă a instanţei supreme, prin care s-a analizat posibilitatea acordării de despăgubiri în materia exproprierii pentru pierderea şansei, chiar dacă nu se statuează expres asupra distincţiei făcute de lege în privinţa întinderii reparaţiei în situaţia prejudiciului cauzat de pierderea şansei, se apreciază constant că prejudiciul viitor poate fi reparat dacă este cert şi poate fi determinat, ca beneficiu nerealizat.

Astfel, s-a statuat că "noţiunea de daune", la care se referă dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, pentru a fi susceptibilă de reparaţie, trebuie să corespundă unui prejudiciu sigur, cert, căruia nu i se asimilează însă cel eventual - adică, o posibilă pagubă ce s-ar fi putut produce (vizând, mai degrabă, nevalorificarea unei şanse care ar fi putut aduce avantaje). (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, Decizia nr. 1045 din 22 aprilie 2015).

În acelaşi sens s-a stabilit că, deşi "la stabilirea daunelor-interese cuvenite proprietarului sau altor persoane îndreptăţite se poate ţine seama şi de prejudiciile viitoare atunci când acestea sunt certe", iar "prejudiciul ce ar fi cauzat prin pierderea unei "şanse" ar putea fi reparat în măsura probabilităţii sale de realizare", "nu sunt îndeplinite cerinţele acordării beneficiului nerealizat", reţinându-se că prejudiciul pretins ce priveşte valoarea construcţiilor ce urmau a fi edificate în zona supusă exproprierii, nu este unul cert".

S-a statuat, totodată, că "în ceea ce priveşte prejudiciul cauzat proprietarului prin expropriere, care vizează consecinţele generate asupra beneficiilor certe, previzibile, actuale sau viitoare, de care titularul dreptului nu se mai poate bucura -, pentru dovedirea existenţei beneficiului nerealizat, incumbă părţii care se pretinde îndreptăţită să propună dovezi relevante şi pertinente. Sub acest aspect, este important ca cel care înaintează cererea privind aceste pretenţii, să desfăşoare o activitate în mod regulat, de al cărei beneficiu să fi fost privat din cauza pierderii suferite în urma exproprierii. Deci, în baza probelor administrate trebuie să poată fi stabilit cuantumul sumei realizate de reclamant ca urmare a activităţii desfăşurate în mod regulat, căci dacă nu poate fi stabilit caracterul constant al veniturilor, nu există nici posibilitatea de evaluare a acestora" (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, Decizia nr. 57 din 13 ianuarie 2013).

De asemenea, s-a reţinut că în opinia instanţei supreme, "Este adevărat că în raport de art. 1532 alin. (2) C. civ. se menţionează "prejudiciul ce ar fi cauzat prin pierderea unei şanse de a obţine un avantaj" (...), dar o atare reglementare este în mod evident subsumată celei cuprinse în alin. (1) al aceluiaşi articol, intitulat "caracterul cert al prejudiciului" în care se arată că "la stabilirea daunelor interese se ţine seama de prejudiciile viitoare, atunci când acestea sunt certe" (...), reţinându-se, totodată, că textul art. 1532 alin. (3) C. civ. "are în vedere prejudiciul care nu este cert doar în privinţa posibilităţii de evaluare, dar nu şi în privinţa existenţei acestuia, " iar în cauza dedusă judecăţii "prejudiciul concretizat în pierderea unei şanse de a obţine un avantaj nu este cert, întrucât la acest moment nu se poate vorbi nici de certitudinea existenţei acestuia şi nici chiar de probabilitatea obţinerii avantajului (...), câtă vreme nu au fost măcar începute lucrările de construire şi nici finalizate formalităţile administrative pentru construirea şi amenajarea proiectului imobiliar de amploare, la care au făcut referire recurenţii" (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, Decizia nr. 1355/22.04.2016).

Având în vedere aceste considerente precum şi jurisprudenţa relevantă a instanţei supreme mai sus evocată, instanţa de apel a reţinut că în cauza dedusă judecăţii sunt întemeiate criticile apelantului-pârât privitoare la incertitudinea prejudiciului invocat de reclamantă.

Potrivit celor arătate de reclamantă, proiectul imobiliar care nu s-a mai realizat consta în construirea unui ansamblu rezidenţial - format din construcţii de tip bloc realizate în regim de înălţime S parţial + P + 3E + 6E, cu apartamente de două şi trei camere, în localitatea Voluntari, str. x în suprafaţă construită la sol de 8.932 mp, în valoare totală de 23.613.417 euro exclusiv TVA, costul lucrărilor rămase de executat fiind de 20.263.788 euro - şi urma să cuprindă 566 apartamente de 2 camere şi 97 apartamente de 3 camere.

Prima instanţă a reţinut că, din punct de vedere comercial, strategia de valorificare a investiţiei presupunea vânzarea unităţilor locative.

Or, o atare apreciere implică o anticipare a modalităţii în care ar fi urmat să se valorifice pe o piaţă liberă unităţile locative construite, ceea ce exclude ab initio posibilitatea de a se determina cu certitudine întinderea beneficiului nerealizat - această posibilitate fiind influenţată de factori exteriori voinţei reclamantei, obiectivi sau subiectivi, fiind importante mai ales cererea şi oferta existentă în piaţa imobiliară, dar şi atractivitatea proiectului anunţat, prin prisma existenţei disponibilităţii de a achiziţiona unităţi locative în imediata vecinătate a viitoarei autostrăzi despre a cărei existenţă se menţiona şi în certificatul de urbanism, cum se va arăta şi în considerentele ce succed.

Împrejurarea că o parte dintre experţii evaluatori au calculat valoarea profitului pretins nerealizat pe care reclamanta l-ar fi obţinut din vânzarea viitoare a apartamentelor nu conferă un caracter cert prejudiciului invocat, iar aprecierile aceloraşi experţi (ce trebuie oricum privite prin prisma specializării lor) asupra fezabilităţii respectivului proiect imobiliar nu pot determina instanţa să analizeze respectivul proiect altfel decât într-un cadru specific oricărei activităţi economice ce prezintă întotdeauna un risc, obţinerea profitului stabilindu-se cu exactitate numai după finalizarea şi valorificarea investiţiei imobiliare, acesta fiind evidenţiat ca atare din punct de vedere contabil.

Este evident că factorii invocaţi cum ar fi finanţarea proiectului printr-un credit imobiliar reprezentând 25,4% din totalul investiţiei, amplasamentul bun, conceptul de valorificare, inclusiv preţul competitiv ("sub oferta concurenţei", anticipându-se, indirect, în speţă chiar şi lipsa acesteia în viitor) reţinuţi de prima instanţă pot reprezenta indicii ai existenţei unor indicatorii economici buni care conduc în general la asumarea riscului investiţional de către întreprinzător, cu scopul obţinerii profitului scontat, dar această asumare a riscului nu permite stabilirea întinderii efective a beneficiului, în sensul avut în vedere de textele legale sus-menţionate, aşa cum s-a arătat.

Instanţa de apel a constatat că poziţiile divergente ale experţilor membri ai comisiei desemnate în faza apelului au fost generate în principal de modalitatea în care fiecare dintre aceştia au înţeles să valorifice datele prognozate în planul de afaceri înfăţişat de apelanta-reclamantă prin raportare la situaţia pieţei imobiliare în perioada de referinţă. Or, prognoza de dezvoltare imobiliară nu poate constitui un element al determinării unui beneficiu nerealizat cert, care trebuie fundamentat pe situaţii economico-financiare (contabile) ori fiscale concrete, anterioare faptei acuzate, a cărei acoperire integrală să poată fi dispusă în speţă.

Nu în ultimul rând, reţine instanta de apel, este necesar a se remarca că nu s-a dovedit în cauză că apelanta-reclamantă contractase un credit bancar, ale cărui condiţii contractuale să fie corespunzătoare planului de investiţii invocat, experţii făcând în acest sens doar referiri generale la condiţiile de creditare existente în piaţă (date culese de pe site-uri de specialitate, comparaţii cu situaţia altor proiecte imobiliare finalizate).

Pe de altă parte, în măsura în care se admite că reclamanta poate pretinde în acoperirea prejudiciului - în accepţiunea art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 şi astfel cum a fost interpretat acest text de jurisprudenţa mai sus evocată - dezdăunări pentru şansa pierdută, dezdăunări stabilite, însă, în condiţiile C. civ. "proporţional cu probabilitatea obţinerii avantajului", instanţa de apel a reţinut că în mod eronat tribunalul a stabilit că ar fi fost întrunite toate cerinţele legale pentru acordarea despăgubirilor.

Tribunalul, calificând şansa invocată de reclamantă ca fiind reală şi serioasă, a avut în vedere în acest sens "seriozitatea şi stadiul avansat" al demersurilor reclamantei de edificare a proiectului imobiliar, procedurile de realizare a proiectului imobiliar fiind în curs de derulare, astfel încât singurul impediment l-ar fi constituit intervenţia măsurii de expropriere.

Instanţa de apel a mai reţinut că din actele depuse la dosarul cauzei că reclamanta a contractat o societate prestatoare de servicii complexe de arhitectură necesară dezvoltării unei asemenea investiţii, a depus la autorităţile competente documentaţia tehnică necesară în vederea obţinerii certificatului de urbanism pentru obiectivul "Construire ansamblu mixt de locuinţe înalte, birouri, spaţii comerciale, servicii, hotel cu regim de înălţime RMH 2S plus P plus 4E plus 12E şi CUT 5", a realizat mai multe planuri şi planşe conţinând soluţii de urbanism şi arhitectură concrete a purtat corespondenţă cu autorităţile locale şi, în plus, a şi obţinut certificatul de urbanism emis la 28.12.2006.

S-a constatat, că acest certificat cuprindea menţiuni despre cerinţele necesare autorizării unor eventuale construcţii, arătându-se că aliniamentele şi regimul de înălţime se vor stabili ulterior, pe baza unui P.U.D., precum şi că terenul era afectat de traseul autostrăzii de benzile laterale pe o lăţime de 50 m.

În acest context, apelanta-reclamantă a susţinut că urma să întocmească planul în vederea obţinerii autorizaţiei de construire şi edificării proiectului, planurile şi schiţele necesare fiind deja întocmite, iar faptul că societatea a fost împiedicată de expropriator să depună cerere în vederea obţinerii autorizaţiei de construire nu prezintă nici o relevanţă, întrucât prin autorizaţia de construire nu puteau fi modificaţi parametrii proiectului decât în sens pozitiv.

Certificatul de urbanism pe care îl menţionează reclamanta în justificarea intenţiei de schimbare a destinaţiei terenului din extravilan agricol în intravilan construcţii este numai un act de informare, prin care autorităţile publice locale, în conformitate cu prevederile planurilor urbanistice şi ale regulamentelor aferente acestora ori ale planurilor de amenajare a teritoriului, după caz avizate şi aprobate potrivit legii, fac cunoscute solicitantului elementele privind regimul juridic, economic şi tehnic al terenurilor şi construcţiilor existente la data solicitării şi stabilesc cerinţele urbanistice care urmează să fie îndeplinite în funcţie de specificul amplasamentului, precum şi lista cuprinzând avizele şi acordurile legale, necesare în vederea autorizării.

Pentru a se putea realiza construcţii (de locuinţe, construcţii comerciale sau construcţii industriale) pe un teren arabil situat în extravilan, trebuie ca pentru acest teren să se întocmească o documentaţie de trecere din extravilan în intravilan, o documentaţie de tip P.U.Z. sau P.U.D. şi aprobarea acestora, trebuie realizată scoaterea terenului din circuitul agricol şi, numai după aceasta, terenul va avea destinaţia de teren pentru construcţii, însă, în prezent, nu există date referitoare la schimbarea destinaţiei pentru parcelele de teren analizate.

Instanţa de apel a mai reţinut că ceste susţineri nu pot fi validate în sensul pretins de apelanta-reclamantă, ţinând seama că multiplele demersuri în vederea obţinerii autorizaţiei de construire necesară edificării proiectului invocate de apelanta-reclamantă - aducerea la limita de proprietate a utilităţilor, încheierea de contracte cu terţe persoane specializate în servicii de arhitectură, întocmirea, prin terţe persoane specializate, a planurilor privitoare la proiectul imobiliar, corespondenţa intensă cu autorităţile competente sau obţinerea certificatului de urbanism - nu permite instanţei concluzia că obţinerea autorizaţiei de construire, act administrativ de competenţa autorităţilor locale, era inevitabilă şi reprezenta o simplă formalitate.

Certificatul de urbanism este un act de informare a solicitantului asupra elementelor privind regimul juridic, economic şi tehnic al terenurilor şi construcţiilor existente la data solicitării, stabilind cerinţele urbanistice necesare, în funcţie de specificul amplasamentului [conform prevederilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul].

Acest certificat nu ţine, însă, loc de autorizaţie de construire, dreptul de a executa lucrările fiind condiţionat de emiterea acestui ultim act, un act administrativ de autoritate, conform Legii nr. 50/1991, pe baza căruia se poate verifica legalitatea edificării de construcţii, inclusiv din perspectiva conformităţii celor existente pe teren cu lucrările autorizate.

Astfel, potrivit dispoziţiilor de principiu ale actului normativ menţionat, republicat, "Construcţiile civile, industriale, inclusiv cele pentru susţinerea instalaţiilor şi utilajelor tehnologice, agricole sau de orice alta natura se pot realiza numai cu respectarea autorizaţiei de construire, emisă în condiţiile prezentei legi, şi a reglementărilor privind proiectarea şi executarea construcţiilor" [art. 1 alin. (2)].

Or, privitor la posibilitatea reparării prejudiciilor cauzate prin pierderea unei şanse, pe calea răspunderii delictuale, este necesar ca aceasta să fie reală şi serioasă, iar la momentul săvârşirii faptei prejudiciabile, reclamanta să fi început să-şi fructifice şansa ori să fi fost chiar în cursul fructificării şansei.

În speţă, în lipsa autorizaţiei de construire, instanta de apel a constatat prin raportare la aceste susţineri ale reclamantei, chiar în condiţiile în care s-a făcut dovada realităţii şi seriozităţii demersurilor efectuate, că nu se poate califica oportunitatea de edificare a proiectului imobiliar, conform planurilor propuse, invocată în speţă, ca reprezentând o şansă serioasă, în sensul avut în vedere de prevederile art. 1385 C. civ.

Pe de altă parte, prejudiciul care obligă la despăgubire constituie, în genere, încălcarea ori lezarea unui drept dobândit şi recunoscut în condiţii legale, drept care, în speţă, nu exista până la momentul emiterii autorizaţiei de construire, pentru raţiunile expuse anterior.

Or, art. 29 alin. (4) din Legea nr. 350/2001 prevede expres că: "Certificatul de urbanism nu conferă dreptul de executare a lucrărilor de construire, amenajare sau plantare".

De altfel, trebuie observat, prin prisma invocării de către reclamantă a protecţiei conferite de art. 1 al Primului Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, că în mod constant, în jurisprudenţa sa sub aspectul principiului efectivităţii drepturilor garantate de Convenţie, Curtea de la Strasbourg a arătat de câte ori a avut prilejul că instrumentul internaţional regional european de protecţie a drepturilor omului garantează drepturi efective şi concrete şi nu drepturi teoretice şi iluzorii.

S-a apreciat că instanţa nu poate valida, critica apelantului-pârât referitoare la includerea în cuantumul despăgubirilor acordate pentru expropriere a contravalorii TVA aferentă sumelor reprezentând valoarea imobilelor expropriate, constatându-se că este corectă statuarea primei instanţe asupra dreptului reclamantei la o despăgubire care să reflecte valoarea reală a bunurilor imobile de care a fost privată.

Or, ţinând seama că exproprierea este considerată o "livrare de bunuri", supusă, deci, impozitări prin TVA - conform art. 137 alin. (1) lit. b) şi art. 128 alin. (3) lit. c) Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, care se referă la trecerea în domeniul public a unor bunuri din patrimoniul persoanelor impozabile, în condiţiile prevăzute de legislaţia referitoare la proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, în schimbul unei despăgubiri (baza de impozitare a taxei pe valoarea adăugată fiind constituită din compensaţia aferentă) - se ajunge la situaţia în care despăgubirea acordată de stat să fie diminuată prin aplicarea acestui impozit indirect perceput tot de stat, în contextul în care acesta este şi cel ţinut să răspundă acoperind integral daunele pe care le-a generat.

De altfel, trebuie avut în vedere, în acelaşi context, şi că TVA se aplică într-un asemenea caz, conform normelor fiscale, cu toate că "livrarea de bunuri" nu reprezintă "un transfer al dreptului de a dispune de bunuri ca şi un proprietar", ci transferul rămâne exclusiv rezultatul manifestării unilaterale de voinţă a statului, în condiţiile în care procedura specială a exproprierii prevăzută de Legea nr. 255/2010 nu îi permite celui afectat de expropriere să conteste luarea acestei decizii administrative.

Pe de altă parte, cum corect a remarcat şi tribunalul, art. 27 din Legea nr. 255/2010 prevede că "sunt scutite de la plata taxelor, tarifelor, precum şi a oricăror altor sume datorate bugetului de stat sau bugetelor locale serviciile privind înregistrarea, recepţionarea documentaţiilor cadastrale şi serviciile aferente procedurii de intabulare pentru terenurile necesare realizării obiectivelor de interes naţional, judeţean şi local", iar această enumerare nu poate fi decât una limitativă şi de strictă interpretare şi aplicare (ca regulă în materia normelor legale fiscale), situaţie în care prin interpretarea per a contrario a acestor dispoziţii legale, rezultă că pentru despăgubirile primite ca urmare a exproprierii se datorează TVA.

Astfel s-a reţinut că este întemeiată apărarea apelantei-reclamante privind împrejurarea că, în măsura în care la stabilirea valorii prejudiciului experţii au ţinut cont de contractele de vânzare-cumpărare încheiate de vânzători persoane fizice, care nu datorau TVA, aceasta ar obţine o despăgubire pentru imobilul expropriat care în final, după impozitare, nu va reflecta valoarea imobilului, iar o atare situaţie contravine principiului consacrat de Constituţia României în art. 44 alin. (3) care obligă statul să asigure expropriatului o "dreaptă despăgubire".

Faţă de cele expuse instanţa de apel a reţinut că nu poate primi nici susţinerea apelantului-pârât având ca obiect necesitatea respectării jurisprudenţei relevante a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin raportare la decizia invocată în speţă (Decizia nr. 5154/2013 a Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă), o decizie de speţă pronunţată în legătură cu alte împrejurări de fapt şi, mai ales, în situaţia în care prevederile actului normativ special incident în materia exproprierii prevedeau anterior modificărilor aduse acestuia (aplicabile la momentul exproprierii în speţa de faţă), că orice taxe datorate bugetului de stat ca urmare a procedurii exproprierii erau scutite de la plată, dispoziţii legale care nu mai erau, însă, în vigoare la data exproprierii imobilelor în prezentul litigiu.

Raportându-se, la norma constituţională prevăzută de art. 44 alin. (3), dar şi la jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului privitoare la respectarea şi protecţia "bunurilor’" în interpretarea principiului consacrat prin art. 1 din Protocolul I al Convenţiei, constatând că ambele converg spre soluţia unei reale şi echitabile despăgubiri pentru bunul expropriat, şi reţinând că şi prin expertiza evaluatorie întocmită în faza procesuală a apelului stabilirea despăgubirilor s-a făcut fără a se lua în calcul valoarea TVA, având în vedere că apelanta-reclamantă A. va fi nevoită să plătească TVA pentru despăgubirile acordate, s-a apreciat ca este necesar ca valoarea totală a indemnizaţiei datorată de apelantul-pârât să includă şi TVA aferent - valoarea acestei sume fiind, conform legislaţiei incidente şi bazei de calcul arătate, de 1.475.203,68 RON.

În consecinţă, raportându-se la considerentele expuse, în baza art. 296 C. proc. civ. de la 1865, instanta de apel a respins ca nefondat, apelul formulat de apelanta-reclamantă, fiind admis apelul formulat de apelantul-pârât Statul Român, prin C.N.A.I.R., şi ca atare s-a dispus schimbarea în parte a sentinţei apelate în sensul stabilirii cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamantei la următoarele sume: - valoarea imobilelor expropriate - 6.146.682 RON; - prejudiciul, constând în contravaloare TVA, în sumă de 1.475.203,68 RON, şi în diminuarea valorii imobilelor expropriate, în sumă de 2.555.227 RON, fiind menţinute restul dispoziţiilor sentinţei apelate.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC A. SRL, solicitându-se admiterea recursului, modificarea în parte a Deciziei civile nr. 1130A pronunţată la data de 27 decembrie 2017 de Curtea de Apel Bucureşti în sensul obligării expropriatorului la plata sumei de 22.359.504.13 RON, (compusă din 18.789.254,98 RON reprezentând beneficiul nerealizat şi 3.570.249,15 RON reprezentând TVA).

Criticile de nelegalitate aduse hotărârii instanţei de apel vizează următoarele aspecte din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în ceea ce priveşte prejudiciul constând în beneficiul nerealizat prin pierderea şansei.

Astfel, se susţine că prin respingerea cererii privind obligarea expropriatorului la plata prejudiciului constând în beneficiul nerealizat/şansa pierdută, instanţa de apel a încălcat prevederile art. 44 din Constituţia României, ale art. 22 şi 34 din Legea nr. 255/2010, ale art. 26 şi 40 din Legea nr. 33/1994 şi ale art. 1.385 alin. (4) din C. civ.

Se arată că prin Legea nr. 33/1994, se face distincţie în materie de expropriere între valoarea reală a imobilului şi prejudiciul suferit de proprietar, că nu se confundă preţul de vânzare al imobilului expropriat, pe baza căruia se calculează valoarea reală a imobilului, cu prejudiciul rezultat din expropriere, care trebuie de asemenea evaluat şi acoperit prin despăgubirile stabilite de expropriator, că în lipsa unei noţiuni de sine stătătoare instituţiei exproprierii, noţiunea de prejudiciu şi întinderea reparaţiei sunt cele cea prevăzute de C. civ., la care fac trimitere legile speciale în materie de expropriere, respectiv art. 34 şi art. 40 din Legea nr. 255/2010.

Din perspectiva încălcării dispoziţiilor art. 1385 C. civ. referitoare la pierderea şansei, reclamanta a arătat că pierderea beneficiilor estimate (anticipate) dintr-o vânzare imobiliară a cărei perfectare a fost împiedicată trebuie reparate prin acordarea unor despăgubiri determinate de pierderea şansei.

Din această perspectivă se susţine că hotărârea instanţei de apel este nelegală fiind dată cu încălcarea legii, întrucât prejudiciul suferit prin expropriere a fost determinat de imposibilitatea de a-şi valorifica dreptul de proprietate în acord cu principiul libertăţii economice, situaţie în care se apreciază că sunt îndeplinite condiţiile legale pentru a fi considerat, în principal, beneficiu nerealizat şi, în subsidiar, o şansă certă care s-a pierdut prin expropriere.

Se mai învederează că hotărârea instanţei de apel este nelegală întrucât este rezultatul unei confuzii între mai multe tipuri de prejudicii, sens în care se susţine că instanţa de apel a făcut o confuzie între prejudiciul constând în dauna efectiv suferită {damnum emergens), beneficiul nerealizat (lucrum cesans) şi prejudiciul constând în pierderea unei şanse, invocând concomitent ultimele două sau chiar toate trei instituţiile juridice pentru a justifica respingerea pretenţiilor solicitate. Din această perspectivă se arată că prima confuzie în interpretarea instituţiilor juridice rezidă în amestecul celor trei instituţii - damnum emergens- lucrum cesans - pierderea şansei, că a doua confuzie în interpretarea legii este reprezentată de suprapunerea a două dintre instituţiile juridice şi anume - lucrum cesans şi pierderea şansei, care în realitate, sunt diferite.

Or, susţine reclamanta nu se poate ca, pe de o parte, să se analizeze repararea prejudiciului ca urmare a pierderii unei şanse, raportat la existenţa unei oportunităţi de edificare (eventualitatea favorabilă a edificării şi valorificării proiectului imobiliar), pentru ca, pe de altă parte, să se conchidă că prejudiciul care poate obliga la despăgubiri rezultă din încălcarea unui drept care se naşte doar în momentul obţinerii autorizaţiei de construire.

Reclamanta mai învederează că instanţa de apel prin faptul că reţine că "nu s-a dovedit în cauza de faţă că apelanta reclamantă contractase un credit bancar, ale cărui condiţii contractuale să fie corespunzătoare planului de investiţii invocat" face din nou confuzie între noţiunea de prejudiciu reparabil clasic (prejudiciu viitor cert constând în lucrum cessans) şi prejudiciu constând în pierderea şansei. Astfel, pe de o parte, contractarea creditului bancar, adică împrumutarea unei sume de bani pentru care se plăteşte dobândă şi se aduc garanţii sub formă de ipoteci şi care nu poate fi utilizată pentru scopul pentru care a fost contractată, are natura unui beneficiu nerealizat, întrucât sumele de bani certe nu au putut fi folosite pentru a genera câştiguri certe. Dintr-o altă perspectivă, contractarea unui credit bancar, în condiţiile în care sumele nu sunt folosite pentru a genera câştiguri certe, poate reprezenta şi o daună efectivă, raportat la plata dobânzii contractate către instituţiile financiare.

Se arată că A. a dovedit prin probele administrate că dispunea de resursele financiare necesare pentru susţinerea, în parte, a proiectului imobiliar demarat, astfel încât, şi dintr-o perspectivă factuală, argumentaţia instanţei de apel nu este corectă. Din punct de vedere juridic, dovedirea existenţei resurselor financiare pentru demararea proiectului susţin ideea de prejudiciu viitor cert (lucrum cessans), constând în absenţa profitului realizat din dezvoltarea şi valorificarea proiectului imobiliar.

Se mai susţine că, faptul că societatea a fost împiedicată de expropriator să depună cerere în vederea obţinerii autorizaţiei de construire, nu prezintă nici o relevanţă din perspectiva certitudinii prejudiciului viitor, întrucât dreptul de a construi al proprietarului terenului rezultă chiar din conţinutul dreptului de proprietate privată şi din limitele exercitării dreptului de proprietate privată (art. 555 şi 556 C. civ.) iar dreptul de a construi reprezintă o manifestare a dreptului de a dispune material de un bun proprietate privată, respectiv de un teren, că prin autorizaţia de construire nu puteau fi modificate limitele stabilite deja prin lege, respectiv parametrii proiectului decât în sens pozitiv, în sensul de a se autoriza un POT şi un CUT superioare celor din certificatul de urbanism. Astfel, dreptul de construire nu poate să fie stabilit la o limită inferioară celei determinate prin PUG.

În aceeaşi idee, se arată că emiterea deciziilor de expropriere a împiedicat -o pe reclamantă să dezvolte proiectul imobiliar şi să realizeze profit de pe urma vânzării locuinţelor ce formau obiectul proiectului, că profitul neobţinut reprezintă o pierdere suferită de societate ca urmare a exproprierii şi ca atare se impune a fi reparată, cu atât mai mult cu cât prejudiciul constând în beneficiul nerealizat este cert şi sigur, atât în privinţa existenţei cât şi în privinţa posibilităţii de evaluare, fapt ce rezultă din probele administrate în cauză, în special prin expertiza administrată în faţa instanţei de fond (expertiza D.) şi prin cea de-a doua expertiză administrată în apel (expertiza G.), însă cuantumul diferit al prejudiciului stabilit prin cele două expertize nu reprezintă un motiv pentru a se considera că prejudiciul nu este cert, existenţa acestuia viitoare fiind clar stabilită de către experţi care au stabilit şi metodele de evaluare a prejudiciului.

Cum prejudiciul suferit prin expropriere constă şi în pierderea şansei de a edifica proiectul imobiliar pentru care a fost achiziţionat terenul, se susţine că hotărârea instanţei de apel este nelegală deoarece limitează posibilitatea reparării prejudiciului constând în pierderea şansei numai în cazul în care oportunitatea favorabilă de a construi era fructificată sau chiar finalizată, or, dacă oportunitatea de a construi era fructificată sau finalizată nu vorbim de pierderea şansei de a construi şi valorifica proiectul imobiliar, ci chiar de un prejudiciu în sens clasic.

Prin urmare, se susţine că pârâtul a întrerupt o evoluţie a unor fapte şi proceduri care erau sursa unui avantaj cert, posibilitatea edificării proiectului imobiliar la care s-a angajat A. fiind reală şi verosimilă, în plus, realitatea şi seriozitatea şansei au fost stabilite prin două rapoarte de expertiză administrate în prezenta cauză, respectiv prin raportul întocmit în faţa instanţei de fond şi prin cel de-al doilea raport întocmit în apel.

De asemenea, reclamanta a mai susţinut că hotărârea instanţei de apel este nelegală întrucât a fost pronunţată prin invocarea unei jurisprudenţe fără incidenţă în prezenta cauză fiind invocate o serie de decizii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, străine de cauză şi prin care au fost soluţionate chestiuni diferite de obiectul prezentului dosar, cu atât mai mult cu cât prejudiciul suferit de A. nefiind bazat pe viitoare şi ipotetice utilizări ale terenului expropriat, ci rezultând din întreruperea utilizării sale conform destinaţiei în vederea căreia a fost achiziţionat, existând un proiect în derulare la momentul exproprierii.

Pentru considerentele expuse reclamanta susţine că Decizia civilă nr. 1130A/2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti este nelegală dintr-o triplă perspectivă: că se face o confuzie între noţiuni juridice diferite, ceea ce conduce la o analizare incorectă a dispoziţiilor legale aplicabile, condiţii juridice pentru repararea prejudiciilor; că raportat la cerinţele legale invocate, în speţă, în principal, este prezentă ipoteza reparării unui beneficiu nerealizat, fiind întrunite cerinţele legale pentru repararea prejudiciului rezultat din pierderea şansei; şi că precedentul judiciar invocat în susţinerea respingerii apelului nu este relevant deoarece, pe de o parte, nu se referă la prejudiciul rezultat din pierderea şansei, iar, pe de altă parte, vizează o situaţie de fapt şi de drept total diferite faţă de cea analizată în speţă.

Examinând hotărârea instanţei de apel din perspectiva motivelor de recurs invocate şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

În ceea ce priveşte susţinerile reclamantei legate de greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 1532 şi art. 1385 C. civ., şi de confuzia pe care instanţa de apel în opinia reclamantei a făcut-o între noţiunile juridice ce reglementează despăgubirile ce se acordă în situaţia exproprierii rezultate din dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, şi respectiv despăgubirile rezultate din pierderea şansei în condiţiile prevăzute de art. 1532 C. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Criteriile de stabilire a cuantumului despăgubirii în caz de expropriere sunt prevăzute, în mod expres prin dispoziţiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, potrivit cărora despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptăţite, iar la calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, precum şi de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite, luând în considerare şi dovezile prezentate de aceştia.

Prin urmare, legea impune ca, la calcularea cuantumului despăgubirilor cuvenite proprietarului bunului supus exproprierii, experţii, precum şi instanţa să ţină seama de două criterii legale (instituite ca atare prin lege, în scopul cuantificării juste şi echitabile a despăgubirii), şi anume, "preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele" şi respectiv "daunele" aduse proprietarului, scop în care vor fi aduse şi alte dovezi.

În ce priveşte valoarea reală a imobilului expropriat, primul criteriu în stabilirea cuantumului despăgubirii, experţii, precum şi instanţa trebuie să aibă în vedere preţul plătit efectiv şi consemnat ca atare în contractele de vânzare-cumpărare privind imobile de acelaşi fel din zonele locale situate în aceeaşi unitate administrativ teritorială.

În ceea ce priveşte al doilea criteriu ce trebuie avut în vedere la stabilirea despăgubirii cuvenite reclamantei- prejudiciul, este de observat, că despăgubirile la care se referă dispoziţiile art. 26 includ şi prejudiciul creat proprietarului, ceea ce presupune că acest prejudiciu este consecinţa exproprierii, întrucât dauna adusă proprietarului trebuie să acopere pierderea suferită de persoana afectată de măsura exproprierii. De aceea, din perspectiva celui de al doilea criteriu ce trebuie avut în vedere la stabilirea despăgubirii, Înalta Curte reţine că despăgubirea la care se referă dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994 include, într-adevăr, şi prejudiciul creat proprietarului, interpretarea textului legal denotă indubitabil împrejurarea că prejudiciul reprezintă consecinţa directă a exproprierii, atât timp cât dauna adusă proprietarului trebuie să acopere pierderea suferită de persoana afectată de măsura exproprierii.

În acest context normativ, instanţa are, însă, obligaţia să examineze dacă componentele acestuia reprezintă sau nu un prejudiciu cert şi să stabilească întinderea acestuia, pe baza dovezilor prezentate. Aşadar, prejudiciul adus proprietarului bunului expropriat poate include doar acele daune efective, certe, cunoscute şi determinate sau determinabile la momentul exproprierii, nu şi daunele eventuale, incerte, ipotetice, care nu pot fi determinate ori determinabile la momentul exproprierii. Astfel cum s-a stabilit şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Cauza Lallement c. Franţei, 2002), prejudiciul impus a fi acoperit în cazul unei exproprieri - pentru ca această sarcină să nu devină excesivă prin lipsa echilibrului între interesele generale ale comunităţii şi cele private ale proprietarului deposedat - se referă la pierderea unor beneficii economice certe, de care acesta nu se mai poate bucura, care au caracter previzibil şi pot fi dovedite prin situaţii (economico-financiare, fiscale) concrete anterioare. Raportând cele expuse la litigiul pendinte, Înalta Curte constată că instanţa de apel a analizat cauza atât din perspectiva dispoziţiilor art. 26 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 33/1994, cât şi a dispoziţiilor art. 1532 C. civ. fără a face o confuzie între instituţiile juridice ce reglementează dreptul reclamantei la despăgubirile cuvenite pentru prejudiciul suferit prin exproprierea unei suprafeţe de teren de 15.669 mp din totalul terenului de 22.330,86 mp, şi respectiv despăgubirile ce pot fi acordate pentru prejudiciul rezultat din pierderea şansei (art. 1532 C. civ.) în ce priveşte complexul imobiliar, cu privire la care reclamanta a susţinut că la momentul exproprierii se afla în derulare.

Astfel, în condiţiile în care art. 1532 alin. (2) C. civ. reglementează dreptul la repararea prejudiciului cauzat prin pierderea şansei de a obţine un avantaj, rezultă că un asemenea prejudiciu poate fi reparat proporţional cu probabilitatea obţinerii avantajului, stabilirea despăgubirilor pornind de la calculul probabilităţilor şi de la procentul în care şansa se putea realiza.

Dispoziţiile art. 1532 C. civ. prevăd că " la stabilirea daunelor-interese se ţine seama de prejudiciile viitoare, atunci când acestea sunt certe. (2) Prejudiciul ce ar fi cauzat prin pierderea unei şanse de a obţine un avantaj poate fi reparat proporţional cu probabilitatea obţinerii avantajului, ţinând cont de împrejurări şi de situaţia concretă a creditorului, iar potrivit art. 1385 alin. (4) C. civ. "Dacă fapta ilicită a determinat şi pierderea şansei de a obţine un avantaj sau de a evita o pagubă, reparaţia va fi proporţională cu probabilitatea obţinerii avantajului ori, după caz, a evitării pagubei, ţinând cont de împrejurări şi de situaţia concretă a victimei". Prin urmare, potrivit acestor texte legale, caracterul cert al prejudiciului presupune că acesta este sigur, atât în privinţa existenţei, cât şi cu privire la posibilităţile de evaluare, (inclusiv în situaţia în care se invocă un prejudiciu viitor - un prejudiciu care se repară, de asemenea, integral), dacă există siguranţa producerii lui şi dacă sunt elemente îndestulătoare pentru a-i determina întinderea.

Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte reţine că în ceea ce priveşte pierderea posibilităţii unei persoane de a realiza un câştig patrimonial sau de a evita o pagubă, trebuie demonstrat că prejudiciul nu este ipotetic, precum şi, valoarea economică certă ce ar constitui avantajul pierdut din cauza pierderii şansei, întrucât, spre deosebire de beneficiul nerealizat, când victima este îndreptăţită la repararea integrală a acestuia, în cazul pierderii unei şanse autorul faptei ilicite poate fi obligat la plata unor daune numai în mod proporţional cu probabilitatea realizării şansei respective.

Ca atare, pentru a putea obţine compensarea prejudiciului, victima va trebui să demonstreze faptul că a fost ratată o şansă reală şi serioasă, fiind aproape o certitudine că obiectivele propuse s-ar fi îndeplinit dacă nu ar fi intervenit evenimentul care a condus la ratarea şansei.

Din perspectiva caracterelor juridice ale prejudiciului pentru pierderea şansei rezultate din dispoziţiile art. 1532 C. civ., (în ceea ce priveşte stabilirea despăgubirilor) rezultă că o şansă este reală atunci când la momentul intervenţiei faptei ilicite, victima prejudiciului a fost în cursul exercitării sau realizării şansei sale ori în măsură să profite de acea şansă, după caz, respectiv pe punctul de a profita de acea şansă. Or, raportând cele expuse la litigiul pendinte, Înalta Curte reţine că în cauză nu sunt îndeplinite cerinţele art. 1532 C. civ. în condiţiile în care la data exproprierii (28 noiembrie 2011) contrar susţinerilor reclamantei, complexul imobiliar nu se afla în derulare şi nici nu putea fi pus în derulare întrucât la acea dată exista doar Certificatul de urbanism nr. 199 emis la 28.12.2006 de către Primăria Oraşului Voluntari, judeţul Ilfov (dosarul curţii de apel vol. II) pe care există înserată menţiunea că " certificatul de urbanism nu ţine loc de autorizaţie de construire/desfiinţare, şi nu conferă dreptul de a executa lucrări de construcţie " precum şi faptul că termenul de valabilitate pentru care a fost emis era de 12 luni de la emitere, ceea ce demonstrează că la data exproprierii acest certificat îşi încetase valabilitatea prin împlinirea termenului pentru care a fost emis.

Înalta Curte mai constată că în Certificatul de urbanism de care se prevalează reclamanta, este trecută şi precizarea " terenul este afectat de traseul autostrăzii şi benzile laterale".

Or, în condiţiile date, Înalta Curte reţine că în cauză nici caracterul cert al prejudiciului pentru pierderea şansei şi nici probabilitatea realizării şansei - a obiectivului imobiliar - nu poate fi probat cu certificatul de urbanism emis în anul 2006 a cărui valabilitate încetase la data exproprierii, situaţie în care în mod legal şi corect a reţinut instanţa de apel neincidenţa dispoziţiilor art. 1585 C. civ., motiv pentru care celelalte susţineri ale reclamantei nu se mai impun a fi analizate.

Din perspectiva celor expuse, cum criticile reclamantei nu se circumscriu dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva Deciziei civile nr. 1130A din data de 27 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva Deciziei civile nr. 1130A din data de 27 decembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 octombrie 2018.

Procesat de GGC - GV