Cameră preliminară. Dreptul la apărare
Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Camera preliminară
Indice alfabetic: Drept procesual penal
- cameră preliminară
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 6 paragraf 1 şi 3 lit. c) şi d)
Respingerea de către procuror a cererii inculpatului de reaudiere a martorilor ascultaţi înainte de a fi notificat cu privire la calitatea de suspect atribuită în cauză poate genera, în anumite circumstanțe, o încălcare a dreptului la apărare şi, în consecinţă, poate afecta caracterul echitabil al procesului, în condiţiile în care acuzatului nu i s-a oferit o posibilitate adecvată și suficientă de a contesta declarațiile martorilor și de a obține interogarea acestora înainte de emiterea rechizitoriului. În scopul de a stabili dacă dreptul la apărare al inculpatului a suferit sau nu a suferit o limitare incompatibilă cu exigenţele procesului echitabil, judecătorul de cameră preliminară trebuie să verifice, în concret, importanța declaraţiilor martorilor în fundamentarea acuzaţiei penale şi a interesului inculpatului în obținerea înlăturării declarațiilor martorilor până la emiterea rechizitoriului.
I.C.C.J., Secţia penală, completul de 2 judecători de cameră preliminară, încheierea nr. 337 din 26 iunie 2019
Prin încheierea din data de 11 aprilie 2019 pronunţată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curţii de Apel Bucureşti, Secţia I penală, în temeiul art. 346 alin. (2) raportat la art. 345 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., s-au respins, ca nefondate, cererile şi excepţiile formulate de inculpatul A. cu privire la legalitatea sesizării instanţei, a efectuării actelor şi a administrării probelor în faza de urmărire penală.
S-a constatat competenţa şi legalitatea sesizării instanţei, precum şi legalitatea efectuării actelor şi a administrării probelor în faza de urmărire penală şi s-a dispus începerea judecăţii, cu privire la inculpatul A., trimis în judecată prin rechizitoriul din data de 18 ianuarie 2019, emis în dosarul de urmărire penală nr. X. al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, sub acuzaţia săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu prevăzută în art. 297 alin. (1) C. pen.
În temeiul art. 109 alin. (4) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti (Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1375/2015), s-a dispus ca primul termen de judecată pe fondul cauzei să fie stabilit după rămânerea definitivă a acestei încheieri.
Analizând actele şi lucrările dosarului de urmărire penală, prin prisma cererilor şi a excepţiilor formulate de către inculpat, conform art. 342 C. proc. pen., judecătorul de cameră preliminară al curţii de apel a constatat legalitatea sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală, motiv pentru care a dispus începerea judecăţii.
Referitor la legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală, în exercitarea acestei importante prerogative conferită judecătorului de cameră preliminară prin dispoziţiile art. 54 C. proc. pen. şi art. 342 - art. 348 din acelaşi cod, s-a constatat că în cauza de faţă întregul probatoriu pe care se întemeiază actul de dispoziţie al trimiterii în judecată a inculpatului a fost administrat, contrar susţinerilor apărării, cu respectarea întocmai a prevederilor legale incidente în această materie, legalitatea administrării probelor şi a mijloacelor de probă strânse în cauză în cursul urmăririi penale nefiind afectată de motive de nulitate absolută sau relativă, spre a face necesară înlăturarea vreunora dintre ele.
Astfel, cu privire la probele administrate în data de 18 decembrie 2018, când au fost audiate persoanele vătămate B. şi C., respectiv în data de 19 decembrie 2018, când au fost audiați martorii D. și E., judecătorul de cameră preliminară a constatat că, în speță, nu era incident motivul de nulitate absolută prevăzut în art. 281 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.
S-a constatat, de asemenea, că asistența juridică a inculpatului A. în faza de urmărire penală nu a fost obligatorie, acesta neaflându-se în vreuna dintre situațiile care, potrivit art. 90 lit. a) sau b) C. proc. pen., ar fi reclamat asigurarea asistenței juridice obligatorii pe parcursul urmăririi penale, astfel că nu există temei pentru a se putea reproșa organului de urmărire penală încălcarea respectivelor dispoziții legale imperative.
Pe de altă parte, împrejurarea că la audierile ce s-au desfășurat în zilele de 18 și 19 decembrie 2018 nu a participat și apărătorul inculpatului, s-a constatat că aceasta a fost cauzată de faptul că la momentul respectiv organul de urmărire penală, în mod obiectiv, nu a avut cunoștință că suspectul își angajase un avocat care ar fi dorit să participe la efectuarea actelor de urmărire penală. Împuternicirea avocațială a apărătorului ales a fost depusă la dosarul cauzei abia ulterior, respectiv la data de 20 decembrie 2018.
S-a mai arătat că nicio dispoziție procedurală în vigoare nu impune organului de urmărire penală ca într-o cauză în care este deja începută urmărirea penală să realizeze administrarea probelor pe care le consideră necesare numai după notificarea oficială a suspectului/inculpatului asupra naturii și cauzei acuzațiilor ce îi sunt imputate, astfel că, în lipsa unei ordini legale de priorități cu privire la administrarea probelor, este atributul procurorului să decidă dacă şi când este oportună administrarea de probe.
Totodată, s-a arătat că respingerea de către procurorul de caz a cererii inculpatului cu privire la reaudierea persoanelor ascultate înainte de a-i fi fost adusă la cunoștință calitatea de suspect/inculpat nu putea fi asimilată unei încălcări a dreptului la un proces echitabil, în componenta privitoare la respectarea dreptului la apărare, întrucât, pe de o parte, eventuala vătămare ce ar fi fost cauzată intereselor sale legitime prin administrarea de probe la care nu a participat personal sau prin apărător a fost cel puţin în parte deja înlăturată prin îndeplinirea actului procesual al aducerii la cunoştinţă a calităţii de suspect - când, potrivit art. 307 C. proc. pen., persoanei care dobândeşte această calitate i se conferă posibilitatea de a lua la cunoştinţă de toate piesele dosarului şi de a-şi formula apărările necesare, iar pe de altă parte, potrivit art. 374 alin. (6), (7) şi (9) C. proc. pen., inculpatul are dreptul de a solicita, în tot cursul judecăţii, atât readministrarea probelor din faza de urmărire penală pe care le contestă, cât şi administrarea de probe noi în vederea lămuririi corecte şi complete a tuturor împrejurărilor cauzei, după cum instanţa însăşi poate dispune, din oficiu, pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei, administrarea oricăror probe pe care le consideră necesare şi chiar readministrarea probelor necontestate din cursul urmăririi penale, conform art. 374 alin. (8) şi (10) din acelaşi cod, astfel că reglementarea procesual penală îi pune acestuia la dispoziţie suficiente mijloace prin care îi garantează înlăturarea deplină a pretinsei vătămări suferite în exercitarea dreptului la apărare.
În consecinţă, având în vedere că, nici din oficiu, nu au fost identificate încălcări ale dispoziţiilor legale incidente în materia legalității sesizării instanței, a efectuării actelor și a administrării probelor în faza de urmărire penală, judecătorul de cameră preliminară, în aplicarea prevederilor art. 346 alin. (2) raportat la art. 345 alin. (1) și (2) C. proc. pen., a respins cererile şi excepţiile formulate de inculpatul A., a constatat legalitatea sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală şi a dispus începerea judecăţii.
Împotriva acestei hotărâri a formulat contestaţie inculpatul A., solicitând admiterea acesteia şi restituirea cauzei la procuror.
Examinând încheierea atacată, în raport cu criticile invocate și dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte de Casație și Justiție constată ca fiind nefondată contestația formulată în cauză, în principal, pentru considerentele ce urmează:
Se reține astfel că trimiterea în judecată a inculpatului A. a avut loc sub acuzația de săvârșire a infracțiunii de abuz în serviciu prevăzută în art. 297 alin. (1) C. pen.
Trimiterea în judecată a inculpatului A. s-a dispus prin rechizitoriul nr. X. din 18 ianuarie 2019 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția pentru investigarea infracțiunilor din justiție, cauza fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București, Secția I penală.
În vederea desfășurării procedurii de cameră preliminară a fost constituit dosarul asociat, procedura fiind finalizată prin încheierea din camera de consiliu de la 11 aprilie 2019, judecătorul de cameră preliminară constatând legalitatea sesizării instanței, precum și legalitatea efectuării actelor și a administrării probelor în faza de urmărire penală și dispunând începerea judecății cu privire la inculpatul A.
Atât la judecata în cameră preliminară, cât și prin intermediul prezentei contestații, inculpatul s-a plâns în special de încălcarea dreptului la apărare pe parcursul anchetei penale, invocând în acest sens modalitatea în care procurorul de caz a condus activitatea de urmărire penală, procedând la administrarea probatorului înainte ca inculpatului să îi fie atribuită o calitate procesuală care să îi permită să solicite și să obțină participarea la efectuarea actelor de urmărire penală, pentru ca, ulterior, după dobândirea calității de suspect/inculpat în cauză și audierea în această calitate, să îi fie refuzată orice cerere de probe în apărare și de reaudiere a martorilor.
Cu privire la această chestiune, judecătorul de cameră preliminară a constatat - în deplină concordanță cu actele de la dosarul cauzei și cum de altfel se menționează și în cuprinsul rechizitoriului, că audierile efectuate în cauză s-au desfășurat în absența inculpatului și/sau a avocatului ales și înainte ca acestuia să îi fie adusă la cunoștință în mod oficial calitatea de suspect.
Audierea persoanelor vătămate B. și C. a avut loc la data de 18 decembrie 2018, iar ascultarea martorilor D. și E. s-a realizat la data de 19 decembrie 2018.
Prin ordonanța din 14 decembrie 2018 emisă în cauză, s-a dispus efectuarea în continuare a urmăririi penale față de suspectul A. pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu prevăzută în art. 297 alin. (1) C. pen., inculpatul fiind citat pentru a se prezenta la sediul parchetului pentru termenul din 20 decembrie 2018, în vederea aducerii la cunoștință a ordonanței de continuare a urmăririi penale și audierii sale în calitate de suspect.
La data de 20 decembrie 2018, inculpatul a formulat cerere de amânare a cauzei și acordare a unui termen rezonabil pentru audierea lui în calitate de suspect.
Cererea a fost încuviințată, stabilindu-se termen pentru studierea probatoriului administrat în cauză la data de 9 ianuarie 2019, iar pentru o eventuală audiere la data de 10 ianuarie 2019.
Rezultă astfel că, la data când au avut loc audierile efectuate în cauză, inculpatului nu îi fusese adusă la cunoștință calitatea de suspect ce îi fusese atribuită prin ordonanța procurorului din data de 14 decembrie 2018, iar la dosarul cauzei nu exista depusă nicio dovadă care să ateste angajarea unui apărător în cauză, în contextul în care, raportat la natura acuzației penale, asistența juridică a suspectului sau inculpatului în faza de urmărire penală nu era obligatorie în cauză, potrivit art. 90 C. proc. pen.
Prin intermediul prezentei contestații, inculpatul nu a ridicat obiecții în legătură cu concluziile judecătorului de cameră preliminară formulate din perspectiva dispozițiilor art. 90 și art. 92 C. proc. pen., respectiv inexistența unei situații care să atragă incidența motivului de nulitate prevăzut în art. 281 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.
Nici nu se vede cum apărarea ar fi putut contrazice raționamentul judecătorului de cameră preliminară în condițiile în care redactarea clară și precisă a dispozițiilor art. 281 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. exclude interpretarea contrară.
Potrivit art. 281 alin. (1) C. proc. pen., „determină întotdeauna aplicarea sancțiunii nulității încălcarea dispozițiilor privind: (…) f) asistarea de către avocat a suspectului sau a inculpatului, precum și a celorlalte părți, atunci când asistența este obligatorie.”
Cum în speță asistența juridică a suspectului/inculpatului nu era obligatorie potrivit art. 90 C. proc. pen. (care reglementează cazurile de asistență juridică obligatorie), nici din perspectiva dispoziției de la art. 90 lit. c), aplicabilă exclusiv în etapa procedurii de cameră preliminară și în cursul judecății, nu și în faza de urmărire penală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, în mod corect, judecătorul curții de apel a considerat ca nefiind incident motivul de nulitate absolută invocat de inculpat.
De asemenea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că judecătorul de cameră preliminară a analizat și interpretat corespunzător dispozițiile art. 92 C. proc. pen., apreciind că în speță nu a existat o încălcare a dreptului la apărare prin faptul că audierea persoanelor vătămate și a celorlalți martori s-a realizat în lipsa apărătorului ales al inculpatului, suspect la acea dată în cauză.
Așa cum se menționează în considerentele încheierii contestate și rezultă din actele dosarului de urmărire penală, la momentul efectuării audierilor în cauză nu exista atașată la dosar o împuternicire avocațială din partea apărătorului ales al inculpatului, o asemenea dovadă fiind depusă ulterior, respectiv la data de 20 decembrie 2018, când s-a și solicitat și încuviințat amânarea și stabilirea unei alte date pentru audierea suspectului și pregătirea apărării în caz.
Prin urmare, faptul că la administrarea probatoriilor din data de 18 decembrie 2018 și 19 decembrie 2018 nu a participat apărătorul inculpatului A. nu constituie o împrejurare imputabilă organelor de urmărire penală; acestea nu au cunoscut în mod obiectiv că suspectul își angajase un apărător și nici că respectivul avocat dorește să participe la efectuarea actelor de urmărire penală.
Este de subliniat că dreptul avocatului suspectului/inculpatului de a asista la efectuarea oricărui act de urmărire penală trebuie respectat și se impune organelor judiciare în măsura în care apărătorul își face cunoscută prezența și solicită să îi fie respectate drepturile decurgând din respectiva calitate.
În schimb, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că cealaltă critică a inculpatului, formulată din perspectiva respingerii de către procurorul de caz a cererii de reaudiere a persoanelor ascultate înainte de a fi fost notificat cu privire la calitatea de suspect atribuită în cauză, poate fi asimilată în anumite circumstanțe unei încălcări a dreptului la apărare.
Fără a nega justețea raționamentului judecătorului de cameră preliminară, formulat în sensul că imposibilitatea interogării de către inculpat a persoanelor vătămate și a martorilor din lucrări în cursul urmăririi penale nu constituie o împrejurare care să concretizeze încălcarea dreptului la apărare, eventuala vătămare cauzată intereselor legitime ale inculpatului fiind cel puțin în parte înlăturată prin îndeplinirea actului procesual al aducerii la cunoștință a calității de suspect - când, potrivit art. 307 C. proc. pen., persoanei care dobândește această calitate i se conferă posibilitatea de a lua la cunoștință de toate probele și actele dosarului și de a-și formula apărările necesare, inculpatul având totodată dreptul de a solicita și obține în tot cursul judecății readministrarea probelor din faza de urmărire penală pe care le contestă, precum și administrarea de noi probe în vederea lămuririi corecte și complete a tuturor împrejurărilor cauzei, după cum instanța însăși poate dispune din oficiu readministrarea probelor necontestate din cursul urmăririi penale, conform art. 374 alin. (8) şi (10) din același cod, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie arată că, în anumite circumstanțe, trebuie să se considere că procedura nu a fost echitabilă dacă acuzatului nu i s-a oferit o posibilitate adecvată și suficientă de a contesta declarațiile martorilor și de a obține interogarea lor la momentul formulării depozițiilor și, în orice caz, înainte de emiterea rechizitoriului.
Ca regulă generală, echitatea procedurii se examinează în ansamblul cauzei, considerându-se că dreptul la apărare din perspectiva dispozițiilor art. 6 paragraf 3 lit. c) din Convenție nu este încălcat dacă acuzatul a avut posibilitatea să audieze martorii și mai târziu de momentul formulării depozițiilor, într-o dezbatere contradictorie, în ședință publică, pe tot parcursul judecății, esențial fiind ca verdictul de vinovăție stabilit în privința sa să nu se întemeieze pe probe pe care acuzatul să nu fi avut ocazia să le conteste în mod real și efectiv.
Însă, în anumite situații, trebuie să se recunoască dreptul suspectului/ inculpatului de a obține interogarea martorilor acuzării până la momentul emiterii rechizitoriului și trimiterii în judecată, și aceasta în considerarea evitării unor consecințe aproape imposibil de înlăturat pentru acuzat, în cazul în care, ulterior, pe parcursul judecății, s-ar ajunge la desființarea depozițiilor incriminatoare, iar acestea constituiau probe decisive în fundamentarea acuzației penale.
În speță, calitatea de magistrat a inculpatului justifica existența unui interes deosebit în ceea ce privește reaudierea martorilor acuzării, concretizat în scopul unei disculpări imediate, încă din faza de urmărire penală, în contextul în care dispoziția de trimitere în judecată implica automat pentru inculpat suspendarea din exercițiul funcției de magistrat, cu repercusiuni grave asupra imaginii și reputației sale profesionale, chiar în ipoteza pronunțării ulterioare a unui verdict de nevinovăție în caz.
Ca atare, faptul că reglementarea procesual penală îi pune la dispoziție inculpatului suficiente mijloace, prin care i se garantează înlăturarea deplină a oricărei vătămări suferite în exercitarea dreptului la apărare prin refuzul de readministrare a probelor în faza de urmărire penală, nu conduce de plano și în mod absolut la aprecierea că procedura astfel derulată a fost una echitabilă, fiind necesar să se verifice în concret care a fost importanța depozițiilor și dacă se putea prezuma existența unui interes major al inculpatului pentru a obține desființarea imediată a declarațiilor martorilor, în absența altor probe care să justifice fundamentarea acuzațiilor.
Efectuând o asemenea examinare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că în speță respingerea cererii inculpatului privind reaudierea persoanelor vătămate și a martorilor din lucrări nu confirmă în circumstanțele cazului încălcarea în substanță a dreptului la apărare, deoarece aspectele relatate nu erau deosebit de relevante și esențiale pentru stabilirea stării de fapt ce constituie baza factuală a acuzației de exercitare abuzivă a funcției.
Faptele materiale pe care a fost construită acuzația penală rezultă din actele și măsurile dispuse de inculpat, nefiind modificate în esență de relatările persoanelor audiate în caz.
Cu aceste precizări, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că dreptul la apărare al inculpatului nu a suferit o limitare incompatibilă cu cerințele unui proces echitabil, nefiind încălcat art. 6 paragraf 1 coroborat cu art. 6 paragraf 3 lit. d) din Convenție.
Aşa fiind, în temeiul art. 347 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondată, contestaţia formulată de inculpatul A. împotriva încheierii din data de 11 aprilie 2019, pronunţată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curţii de Apel Bucureşti, Secţia I penală.