Asupra recursului civil de faţă, prin raportare la dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:
1. Obiectul cauzei:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad, la data de 6 octombrie 2016, reclamanţii A. şi B., prin mandatar C., au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Arad reprezentat prin Primar, solicitând obligarea acestuia la restituirea prin compensare, în cote de 1/2 parte pentru fiecare dintre aceştia, constând în imobile (clădiri, terenuri) sau acţiuni deţinute de pârât la societăţile comerciale la care este acţionar, până la concurenţa contravalorii apartamentelor nr. x, 1a, 2, 3, 4, 5a, 7, 8, 10, 11 şi 13 din imobilul situat în Arad, str. x, jud. Arad, înscrise în CF x-C-U11 (ap. 1), CF x-C-U9 (ap. 1a), CF x-C-U14 (ap. 2), CF x-C-U2 (ap. 3), CF x-C-U8 (ap. 4), CF x-C-U7 (ap. 5a), CF x-C-U 17 (ap. 7), CF x-C-U13 (ap 8), CF x-C-U3 (ap. 10), CF x-C-U10 (ap. 11), CF x-C-U1 (ap. 13), respectiv suma de 456.180 euro, reprezentând valoarea stabilită prin expertiza judiciară, efectuată în Dosarul nr. x/2011 al Tribunalului Arad, cu cheltuieli de judecată în caz de opunere.
2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă
Prin Sentinţa civilă nr. 18 din data de 25 ianuarie 2017, Tribunalul Arad, secţia I civilă, a respins excepţia autorităţii de lucru judecat, precum şi acţiunea reclamanţilor.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanţii.
3. Hotărârea pronunţată în apel
Prin Decizia civilă nr. 135 din data de 13 septembrie 2017, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, a respins, ca neîntemeiat, apelul exercitat în cauză.
4. Cererea de recurs
Împotriva acestei din urmă hotărâri au declarat recurs reclamanţii A. şi B., solicitând admiterea căii de atac, casarea în tot a hotărârii atacate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare instanţei de apel.
Criticile cuprinse în memoriul de recurs au fost fundamentate pe două motive de nelegalitate.
În dezvoltarea primului motiv, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenţii au susţinut că, în parte, hotărârea instanţei de apel nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, conţinând totodată şi unele considerente contradictorii.
Este de remarcat că parte din motivele de apel nu au vizat nemotivarea soluţiei dată excepţiei autorităţii de lucru judecat, pusă în discuţie de către intimatul Municipiul Arad prin Primar, ci faptul că prima instanţă a fondului s-a pronunţat asupra unei excepţii neinvocate - puterea de lucru judecat a Sentinţei civile nr. 661/14.03.2012, pronunţată de Tribunalul Arad în Dosarul nr. x/2011 şi a omis să se pronunţe asupra excepţiei ridicate de reclamanţi, puterea de lucru judecat a deciziilor civile nr. 292/11.12.2008 şi nr. 221/21.10.2009 ale Curţii de Apel Timişoara, precum şi a Sentinţei civile nr. 854/14.12.2010 a Tribunalului Arad, pronunţată în Dosarul nr. x/2010. Dispoziţia de respingere a excepţiei autorităţii de lucru judecat, invocată de intimat, este corectă, având în vedere că, în speţă, nu este îndeplinită tripla identitate de părţi, obiect şi cauză privind Dosarul nr. x/2011.
Curtea de apel, când a respins acest motiv de apel, nu a arătat, în considerente, cine a adus în discuţie excepţia puterii de lucru judecat a Sentinţei civile nr. 661/14.03.2012 şi nici argumentele pentru care această excepţie ar îndeplini condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., luând pur şi simplu act de aceasta.
S-a mai criticat că reţinerea instanţei în legătură cu valorificarea puterii de lucru judecat a celor trei hotărâri judecătoreşti (Decizia civilă nr. 292/11.12.2008, Decizia civilă nr. 221/21.10.2009 şi Sentinţa civilă nr. 854/14.12.2010) nu poate fi catalogată drept o motivare temeinică a hotărârii în ce priveşte respingerea acestui motiv de apel, câtă vreme asupra soluţionării unei excepţii instanţa trebuie să se pronunţe motivat, conform dispoziţiilor art. 248 C. proc. civ.
Prin decizia din apel nu s-a statuat în ce mod au fost valorizate aceste hotărâri de către tribunal şi nici felul în care s-a săvârşit o judecată de valoare asupra lor, ca înscrisuri, prima instanţă omiţând, de fapt, să se pronunţe asupra excepţiei şi, implicit, să analizeze dispozitivele acestor hotărâri.
Referitor la cel de-al doilea motiv de casare evocat de recurenţi, subsumat pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., se reclamă nelegalitatea hotărârii din perspectiva aplicării greşite a dispoziţiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., art. 46 din Legea nr. 10/2001, art. 480 şi urm., art. 1890 din C. civ. de la 1864, art. 555 din noul C. civ., art. 330 C. proc. civ., art. 16 şi 20 alin. (2) din Constituţia României, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Sub acest aspect, recurenţii au dezvoltat critici, arătând motivele ce au condus la pronunţarea hotărârii instanţei de apel cu încălcarea normelor de drept menţionate anterior.
În esenţă, s-a susţinut că tribunalul s-a pronunţat asupra unei excepţii neinvocate, aspect criticat prin motivele de apel. Părţile au invocat încălcarea prevederilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., argumentând că intimatul Municipiul Arad nu a figurat ca parte în Dosarul nr. x/2011, prin urmare, nu avea vocaţia de a invoca, în prezentul litigiu, excepţia puterii de lucru judecat a Sentinţei civile nr. 661 din 14.03.2012, pronunţată în Dosarul nr. x/2011. Mai mult, conform textului legal, doar părţilor cauzei le este conferită această prerogativă, iar intimatul nu a adus excepţia în discuţie. În plus, aceasta nu a fost pusă, din oficiu, în discuţia părţilor de către prima instanţă.
Mai departe, s-a criticat greşita reţinere de către curtea de apel a dezlegărilor date prin Decizia nr. 27/14.11.2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, ceea ce a condus la aplicarea eronată a art. 330 alin. (4) C. proc. civ., potrivit cărora "Decizia se pronunţă în interesul legii şi nu are efect asupra hotărârilor judecătoreşti examinate şi nici cu privire la situaţia părţilor din acele procese."
Decizia antemenţionată nu este incidentă în cauza de faţă, întrucât toate hotărârile judecătoreşti irevocabile invocate de reclamanţi, prin care s-a stabilit cu putere de lucru judecat că acţiunea lor fundamentată pe dreptul comun este admisibilă, au fost pronunţate anterior acesteia.
În plus, în Decizia nr. 27/2011 se prevede că sunt inadmisibile doar acţiunile în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate în mod abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate pe prevederile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi ale art. 13 din Convenţie. Or, în Cauza nr. 3233/208/2011, s-a statuat cu putere de lucru judecat că reclamanţii nu sunt îndreptăţiţi la acordarea de despăgubiri băneşti pentru apartamentele preluate în mod abuziv de stat.
Părţile au mai susţinut, în legătură cu acest aspect, că motivarea instanţei de apel este contrazisă de soluţiile pronunţate în Deciziile nr. 292/2008, 221/2009 şi Sentinţa nr. 854/2010, hotărâri care se impuneau cu forţă obligatorie în cauza de faţă. Aceasta, întrucât puterea de lucru judecat presupune că hotărârea beneficiază de o prezumţie irefragabilă că exprimă adevărul şi că nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre, în caz contrar ajungându-se la situaţia încălcării componentei res judicata a puterii de lucru judecat.
O altă critică se referă la pronunţarea deciziei atacate cu încălcarea normelor de drept material referitoare la instituţia nulităţii.
Astfel, urmare a soluţiei de anulare a actului de naţionalizare de către Statul Român a imobilului situat în Arad, str. x, prin Sentinţa civilă nr. 854/14.12.2010 a Tribunalului Arad, părţile au fost repuse în situaţia anterioară, sens în care reclamanţii au fost consideraţi proprietari asupra întregului imobil, iar Statul neproprietar, cu efecte retroactive.
Rezultă deci că, la data pronunţării Deciziei nr. 27/2011, părţile reclamante aveau drepturi depline asupra întregului imobil, beneficiind de toate atributele dreptului de proprietate conferite de art. 480 C. proc. civ. şi garantate de Constituţie prin art. 44, inclusiv de cel de a revendica bunul în mâinile oricui s-ar afla. Prin urmare, s-a apreciat că imobilul în litigiu nu mai formează obiectul Legii nr. 10/2001.
Acestea fiind spuse, în litigiul care face obiectul dosarului de faţă, nu se mai pune în discuţie legalitatea dreptului de proprietate a Statului Român, stabilirea calităţii de proprietar a reclamanţilor şi a existenţei şi întinderii dreptului de proprietate al acestora, modalitatea de despăgubire, fiind vorba de o acţiune în revendicare imobiliară, prin care se solicită restituirea prin compensare cu alte bunuri de aceeaşi valoare.
Prin urmare, reţinerea instanţei de apel potrivit căreia reclamanţii nu deţin un bun în sensul art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului, în ceea ce priveşte reparaţia pretinsă sub forma despăgubirilor, pe motiv că nu au o hotărâre judecătorească definitivă care să le recunoască acest drept, este neîntemeiată.
În combaterea acestui raţionament, recurenţii au invocat existenţa unui bun, a unei valori patrimoniale, recunoscută prin hotărâri judecătoreşti irevocabile, fiind incidente prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei. Efectul imediat al declarării nulităţii titlului Statului Român constă în recunoaşterea retroactivă a calităţii de proprietar a acestora asupra bunului în litigiu.
În cauză, intimatul Municipiul Arad a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.
a. Procedura derulată în recurs
Învestită cu soluţionarea cererii de recurs, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a procedat la data de 21 mai 2018 la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului şi, constatându-se că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., completul filtru a dispus comunicarea acestuia, pentru ca părţile să îşi exprime punctele de vedere, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ.
Potrivit dovezilor aflate la dosarul de recurs, raportul asupra admisibilităţii în principiu a fost comunicat părţilor care nu au formulat un punct de vedere la raport.
Prin încheierea din data de 20 septembrie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că cererea de recurs îndeplineşte condiţiile de admisibilitate şi, reţinând dispoziţiile art. 493 alin. (5) şi (6) şi art. 493 alin. (7) C. proc. civ., a dispus admiterea în principiu a recursului declarat de reclamanţii A. şi B., fixând termen de judecată la 22 noiembrie 2018, cu citarea părţilor, în şedinţă publică.
b. Analiza instanţei de recurs:
Examinând hotărârea atacată, având în vedere raportul întocmit asupra admisibilităţii în principiu şi limita impusă de criticile din cererea de recurs, Înalta Curte constată că recursul reclamanţilor este nefondat, pentru considerentele care succed:
Prevalându-se de motivul de nelegalitate înscris în art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenţii reproşează instanţei de apel nemotivarea hotărârii prin raportare la motivul de apel vizând pronunţarea tribunalului asupra excepţiei puterii de lucru judecat a Sentinţei civile nr. 661/2012, în Dosarul nr. x/2011, neinvocată în prezentul litigiu. De asemenea, decizia atacată este nelegală şi pentru că nu conţine argumentele ce au condus la aplicarea dispoziţiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., considerându-se, astfel, că excepţia este întemeiată.
În strânsă legătură cu aceste critici, recurenţii au susţinut şi încălcarea de către curtea de apel a prevederilor art. 431 alin. (2) şi art. 330 alin. (4) C. proc. civ., precum şi ale art. 46 din Legea nr. 10/2001, art. 480 şi urm., art. 1890 C. civ. de la 1864, art. 555 Noul C. civ., art. 16 şi 20 alin. (2) din Constituţia României şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 6 din Convenţie, aspectele redate putând fi circumscrise ipotezei descrise de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.
Înainte de a proceda la analiza criticilor evocate, care vor fi examinate împreună, Înalta Curte aminteşte că, în legea procesual civilă, autoritatea de lucru judecat cunoaşte două aspecte. Pe de o parte, există efectul negativ al autorităţii de lucru judecat, reglementat de art. 431 alin. (1) C. proc. civ., care presupune tripla identitate de părţi, obiect şi cauză şi care instituie un fine de neprimire, orice astfel de acţiune fiind respinsă fără a fi cercetată în fond. Aceasta, întrucât nu poate avea loc o nouă judecată între aceleaşi părţi, cu acelaşi obiect şi aceeaşi cauză.
Pe de altă parte, există şi efectul pozitiv al lucrului judecat, instituit prin dispoziţiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., potrivit căruia oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă. După cum reiese din aceste prevederi legale, nu este necesar să existe tripla identitate de părţi, obiect şi cauză, ci este suficient ca în judecata ulterioară să fie adusă în discuţie o problemă litigioasă care să aibă legătură cu ceea ce s-a soluţionat anterior, aşa încât aceasta să nu poată fi contrazisă, indiferent de calitatea soluţiei anterioare (dacă este sau nu corectă).
În speţa de faţă, instanţa constată că efectul pozitiv al lucrului judecat, reprezentat prin hotărârile judecătoreşti pronunţate în Dosarul nr. x/2011, cu referire la Decizia nr. 2435/22.04.2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a fost semnalat de pârâtul Municipiul Arad prin Primar, în cadrul întâmpinării depuse în faţa primei instanţe de fond. Această parte era îndrituită să invoce excepţia, chiar dacă nu a fost parte în dosarul care s-a judecat, în virtutea celor stipulate în art. 431 alin. (2) C. proc. civ. "Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă".
Contrar susţinerilor recurenţilor, atât tribunalul, cât şi curtea de apel au soluţionat cauza din perspectiva efectelor puterii de lucru judecat, tranşate jurisdicţional în Dosarul nr. x/2011, prin Sentinţa civilă nr. 661/14.03.2102 a Tribunalului Arad, rămasă irevocabilă ca urmare a respingerii apelului şi recursului, prin Hotărârile nr. 159/2012 şi nr. 2435/2013, reţinând că cele în mod definitiv dezlegate în acea pricină nu mai pot fi repuse în discuţie în prezentul dosar, ci se impun a fi luate în considerare ca atare.
Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că, în exercitarea controlului judiciar asupra sentinţei fondului, instanţa de apel a răspuns corect şi cuprinzător motivului de apel prin care s-a pretins greşita aplicare a temeiului juridic care fundamentează lucrul judecat, art. 431 alin. (2) C. proc. civ., sens în care a analizat situaţia din cele două pricini prin prisma obiectului acţiunii şi a apreciat că, în prezentul litigiu, reclamanţii nu pot beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de legea specială în condiţiile dreptului comun - pe calea acţiunii în revendicare, câtă vreme ei nu au urmat procedura reglementată de legea specială, Legea nr. 10/2001 în termenele şi condiţiile impuse de aceasta. Totodată, este lipsit de relevanţă faptul că aceştia au solicitat prin cea de-a doua judecată o altă formă de reparaţie ca urmare a constatării nevalabilităţii titlului Statului asupra apartamentelor înstrăinate, anume restituirea prin compensare cu alte imobile sau acţiuni deţinute de pârâtul Municipiul Arad prin Primar, până la concurenţa sumei de 456.180 euro, întrucât în considerarea Deciziilor nr. 33/2008 şi 27/2011 date de instanţa supremă, acţiunile pornite în materia preluării de imobile în mod abuziv de către Statul Român se soluţionează numai pe baza procedurilor instituite de legea specială, Legea nr. 10/2001, cu referire la Legea nr. 247/2005, fiind excluse de la calea dreptului comun.
O altă critică pe care recurenţii o supun cenzurii instanţei de recurs se referă la puterea de lucru judecat a hotărârilor constând în: Sentinţa civilă nr. 854/14.12.2010 a Tribunalului Arad, în Dosarul nr. x/2010, Decizia civilă nr. 292/11.12.2008 şi nr. 221/21.10.2009, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara. Părţile sunt nemulţumite, deoarece instanţa de apel nu a argumentat în ce mod au fost valorificate aceste hotărâri, în condiţiile în care s-a invocat, ca motiv de apel, omisiunea tribunalului de a se pronunţa pe această excepţie. De asemenea, din considerentele deciziei atacate, nu rezultă că s-ar fi săvârşit o judecată de valoare asupra înscrisurilor.
Motivul invocat este neîntemeiat.
Instanţa constată, din parcurgerea considerentelor deciziei atacate, că s-a răspuns acestui motiv de apel, Curtea suplinind motivarea tribunalului prin aceea că a reţinut ceea ce s-a statuat prin respectivele hotărâri.
Potrivit Sentinţei nr. 854/14.12.2010 a Tribunalului Arad, rămasă definitivă şi irevocabilă prin neexercitarea căilor de atac, s-a constatat că prin Decizia nr. 292/11.12.2008 a Curţii de Apel Timişoara s-a luat act de renunţarea reclamanţilor A. şi B. la judecarea capătului de cerere vizând obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata de despăgubiri pentru apartamentele înstrăinate chiriaşilor.
Raportat la statuările sentinţei antemenţionate, dată în rejudecare, nu a rezultat că, pe parcursul litigiului, finalizat cu această hotărâre, s-a tranşat chestiunea admisibilităţii acţiunii în despăgubiri iniţiată de reclamanţi în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, vizând apartamentele înstrăinate, pentru a se pune problema puterii de lucru judecat a vreuneia din hotărârile pronunţate din acel proces.
Chestiunea referitoare la admisibilitatea acţiunii a fost dezlegată doar cu privire la următoarele aspecte: constatarea preluării imobilului fără titlu, constatarea calităţii reclamanţilor de moştenitori în cotă de 1/2 ai foştilor proprietari, rectificarea de carte funciară, în sensul radierii dreptului de proprietate al statului pentru apartamentele din imobilul în litigiu.
Înalta Curte reţine că litigiul de care se prevalează recurenţii şi care vizează şi cererea de obligare a Statului Român la plata despăgubirilor, a fost pornit la Judecătoria Arad, ulterior fiind declinat în favoarea Tribunalului Arad. Această din urmă instanţă, prin Sentinţa nr. 580/25.06.2008 a respins acţiunea reclamanţilor, inclusiv sub aspectul despăgubirilor, cu motivarea că părţile trebuiau să uzeze de procedura stabilită de Legea nr. 10/2001. Urmare a soluţionării apelului exercitat de reclamanţi, prin Decizia nr. 292/11.12.2008, s-a luat act de renunţarea acestora la judecata cererii în despăgubiri împotriva Statului pentru apartamentele vândute chiriaşilor şi s-a desfiinţat, în rest, hotărârea primei instanţe, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, la tribunal, statuându-se în sensul admisibilităţii acţiunii. Rezultă, aşadar, că prin decizia evocată nu s-a antamat problema admisibilităţii acţiunii decât cu privire la cererile la care nu s-a renunţat, nefiind în discuţie cererea de despăgubiri.
În rejudecare, la prima instanţă, în cel de-al doilea ciclu procesual, a fost pronunţată Sentinţa nr. 255/13.05.2009, prin care s-a admis, în parte, acţiunea precizată, în sensul constatării calităţii reclamanţilor de moştenitori ai foştilor proprietari şi respingerii capetelor de cerere privind constatarea preluării fără titlu a imobilului, restituirea unora dintre apartamente şi rectificarea de carte funciară. În motivare s-a reţinut că reclamanţii nu au deschisă acţiunea în revendicare de drept comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Sentinţa nr. 255/2009 a fost desfiinţată prin Decizia civilă nr. 221/21.10.2009 a Curţii de Apel Timişoara, prin admiterea căii de atac a apelului formulată de reclamanţi, cauza fiind trimisă spre rejudecare la Tribunalul Arad, având în vedere încălcarea dispoziţiilor instanţei de control judiciar, care a reţinut admisibilitatea acţiunii.
Chestiunea admisibilităţii acţiunii în al doilea ciclu procesual a privit cererile cu care prima instanţă a rămas învestită, în urma renunţării la judecata cererii de despăgubire.
După trimiterea spre rejudecare, dosarul a mai avut două cicluri procesuale, însă nu s-a mai pus în discuţie inadmisibilitatea.
Faţă de cele reţinute, nu rezultă că prin hotărârile pronunţate în litigiul evocat, a fost antamată problema admisibilităţii cererii în despăgubiri, ce a vizat acel proces, dar cu privire la care reclamanţii au renunţat, formând, ulterior, obiect al dosarului nr. x/2011
Prin urmare, nu poate opera puterea de lucru judecat a acestor hotărâri, în aplicarea dispoziţiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., criticile în legătură cu acest aspect neputând fi primite.
Pe de altă parte, admisibilitatea acţiunii prin prisma constatării nevalabilităţii titlului statului, a calităţii de moştenitor de pe urma foştilor proprietari în favoarea reclamanţilor, rectificării de carte funciară, nu produce efecte asupra admisibilităţii acţiunii de faţă, având ca obiect restituire bunuri prin compensare, verificările privind admisibilitatea fiind diferite raportat la fiecare dintre acţiunile din cele două dosare.
Mai mult, împrejurarea că prin Sentinţa civilă nr. 854/14.12.2010 a Tribunalului Arad, s-a constatat preluarea fără titlu valabil de către Statul Român a imobilului, nu îndreptăţeşte pe reclamanţi la obţinerea măsurilor reparatorii, în modalitatea solicitată în litigiul pendinte. Pentru a beneficia de reparaţia pretinsă, aceasta trebuie să fie permisă de lege în forma solicitată, prin urmare, în mod corect, s-a dat eficienţă Deciziei nr. 27/2011, pronunţată în recurs în interesul legii, care a stabilit:, Acţiunile în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 13 din această convenţie, sunt inadmisibile ".
Nu pot fi validate susţinerile recurenţilor, în sensul că decizia menţionată nu îşi găseşte incidenţă, întrucât face referire exclusiv la acţiunile în despăgubiri pentru imobilul preluat de stat în mod abuziv, şi nu la alte măsuri reparatorii instituite de legea specială, cum este cea care se solicită în prezenta cauză. Or, în această materie, prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse o serie de modificări de substanţă Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce priveşte natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei îndreptăţite şi procedura de stabilire şi acordare a acestora. Astfel, potrivit art. I pct. 1 referitor la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, "măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit acestei legi cu soluţionarea notificării (...)".
Înalta Curte constată că sunt nefondate şi criticile privind greşita reţinere de către curtea de apel a inexistenţei unui bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în condiţiile în care dreptul de proprietate asupra imobilului le-a fost recunoscut prin hotărârile judecătoreşti irevocabile, opuse în prezentul litigiu.
Recurenţii nu deţin "un bun" în patrimoniul lor, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în ceea ce priveşte măsurile de reparaţie pretinse în acest litigiu, neputându-se prevala de protecţia conferită de Convenţie, în scopul admiterii acţiunii. Nu poate fi vorba nici de un bun actual, respectiv dreptul la despăgubiri sau o altă formă de reparaţie, în condiţiile în care aceştia nu au obţinut o hotărâre judecătorească definitivă care să le recunoască acest drept, hotărârea pilot din 12.10.2010 pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Maria Atanasiu contra României fiind relevantă în acest sens. Nu au nici speranţă legitimă la despăgubiri, care s-ar justifica doar în cazul în care legea naţională aplicabilă unită cu o jurisprudenţă constantă în acest sens le-ar recunoaşte dreptul la despăgubiri pentru imobilul preluat de stat. Or, aşa cum a reţinut şi curtea de apel, şi faţă de dezlegările date prin Decizia nr. 2435/2013, dreptul la măsuri reparatorii pentru imobilele preluate în mod abuziv de stat este institut de Legea nr. 10/2001 ce conţine reglementări speciale în materie, neputând fi solicitate despăgubiri băneşti sau alte măsuri reparatorii în condiţiile dreptului comun, în raport de Decizia nr. 27/2011.
Având în vedere cele expuse, nu i se poate imputa instanţei de apel o nemotivare a soluţiei şi o aplicare greşită a prevederilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., incidente în cauză, prin prisma tuturor hotărârilor judecătoreşti evocate de recurenţi în susţinerea pretenţiilor afirmate, decizia pronunţată respectând, din această perspectivă, şi exigenţele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. privitoare la motivare. De asemenea, considerentele privitoare la felul în care se impun efectele autorităţii de lucru judecat al hotărârilor pronunţate în Dosarul nr. x/2011 sunt de natură să justifice caracterul legal al soluţiei atacate, fundamentată pe modalitatea de dezlegare a dreptului la măsuri reparatorii al reclamanţilor în acea cauză.
În consecinţă, constatând că nu sunt întrunite motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., invocate de recurenţi, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul acestora, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamanţii A. şi B. împotriva Deciziei civile nr. 135 din 13 septembrie 2017 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 noiembrie 2018.
Procesat de GGC - GV