Deliberând asupra cererii de recurs în casaţie de faţă,
În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 108 din data de 21 octombrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în temeiul dispoziţiilor art. 291 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 7 lit. b) din Legea nr. 78/2000, cu aplic. art. 75 alin. (2) lit. b), cu referire la art. 76 alin. (1) din C. pen., infracţiunea de trafic de influenţă, a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 2 ani închisoare.
În baza dispoziţiilor art. 289 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 7 lit. b) din Legea nr. 78/2000, cu aplic. art. 75 alin. (2) lit. b), cu referire la art. 76 alin. (1) din C. pen., infracţiunea de luare de mită, a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 2 ani şi 8 luni închisoare.
Potrivit art. 289 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 67 alin. (2) din C. pen., art. 66 alin. (2) cu referire la art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) din C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor de a fi ales în autorităţile publice, sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a exercita profesia de procuror pe o durată de 3 ani, ce se execută în condiţiile prev. de art. 68 alin. (1) lit. c) din C. pen.
Conform art. 38 alin. (1) din C. pen., art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen. şi art. 45 alin. (1) din C. pen., s-au contopit pedepsele de mai sus şi s-a stabilit ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 2 ani şi 8 luni închisoare, la care s-a adăugat o treime din pedeapsa de 2 ani închisoare, în total pedeapsa de 3 (trei) ani şi 4 (patru) luni închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) din C. pen., pe o durată de 3 ani.
În baza art. 65 alin. (1) din C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) din C. pen., ce urmează să fie executată potrivit art. 65 alin. (3) din C. pen., din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până când pedeapsa principală privativă de libertate a fost executată sau considerată ca executată.
În baza art. 112 alin. (1) lit. e) din C. pen. cu referire la art. 289 alin. (3) şi art. 291 alin. (2) din C. pen. s-au confiscat de la inculpat sumele de 3.000 RON şi respectiv, 500 RON, dobândite prin săvârşirea infracţiunilor.
Potrivit art. 404 alin. (4) din C. proc. pen. s-a menţinut măsura preventivă a controlului judiciar luată faţă de inculpat prin Ordonanţa nr. 48/P/2016 din 03 martie 2016 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Ploieşti.
Conform art. 274 alin. (1) din C. proc. pen. a fost obligat inculpatul A. la plata sumei de 10.000 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 5.000 RON reprezintă cheltuieli cu acelaşi titlu, efectuate pe parcursul urmăririi penale.
Împotriva Sentinţei penale nr. 108 din data de 21 octombrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, au formulat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Ploieşti şi inculpatul A.
Prin Decizia penală nr. 237/A din data de 01 octombrie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Ploieşti şi de inculpatul A. împotriva Sentinţei penale nr. 108 pronunţată la data de 21 octombrie 2016 de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
A desfiinţat, în parte, sentinţa penală apelată şi rejudecând, în fond:
A descontopit pedeapsa rezultantă de 3 ani şi 4 luni închisoare aplicată inculpatului A. în pedepsele componente pe care le repune în individualitatea lor, după cum urmează:
- pedeapsa de 2 ani închisoare, aplicată pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzută de art. 291 din C. pen. rap. la art. 7 lit. b) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 75 alin. (2) lit. b) cu referire la art. 76 alin. (1) din C. pen.
- pedeapsa de 2 ani şi 8 luni închisoare, aplicată pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 7 lit. b) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 75 alin. (2) lit. b) cu referire la art. 76 alin. (1) din C. pen.
- sporul de 8 luni închisoare.
În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen. a achitat pe inculpatul A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 7 lit. b) din Legea nr. 78/2000.
A înlăturat aplicarea dispoziţiilor art. 75 alin. (2) lit. b) cu referire la art. 76 alin. (1) din C. pen.
În baza art. 291 din C. pen. rap. la art. 7 lit. b) din Legea nr. 78/2000 a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă.
În baza art. 67 alin. (1) din C. pen. a interzis inculpatului, ca pedeapsă complementară, exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b), g) din C. pen. (dreptul de a ocupa funcţia de procuror) pe o perioadă de 2 ani, începând cu data rămânerii definitive a prezentei hotărâri.
În baza art. 65 alin. (1) din C. pen. a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b), g) din C. pen. (dreptul de a ocupa funcţia de procuror), pedeapsă ce se va executa numai în caz de executare a pedepsei principale, pe durata prevăzută de art. 65 alin. (3) din C. pen.
În baza art. 91 din C. pen. a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei închisorii aplicată inculpatului A. pe durata unui termen de supraveghere de 3 ani, stabilit în condiţiile prevăzute de art. 92 din C. pen.
În baza art. 93 alin. (1) din C. pen., pe durata termenului de supraveghere, inculpatul va respecta următoarele măsuri de supraveghere:
a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Prahova, la datele fixate de acesta;
b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;
c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;
c) să comunice schimbarea locului de muncă;
d) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.
În baza art. 93 alin. (2) lit. b) din C. pen., a impus inculpatului să frecventeze unul dintre programele de reintegrare socială derulate de serviciul de probaţiune sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate.
În baza art. 93 alin. (3) din C. pen., pe durata termenului de supraveghere, inculpatul va presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă de 60 de zile, în cadrul Primăriei Sinaia sau în cadrul S.C C. S.R.L, în subordinea Consiliului Local Sinaia.
A atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 96 din C. pen. privind cazurile de revocare a suspendării executării pedepsei sub supraveghere.
În baza art. 112 alin. (1) lit. e) din C. pen. cu referire la art. 291 alin. (2) din C. pen. a confiscat de la inculpatul A. suma de 500 RON, echivalent al folosului obţinut prin săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă.
A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei care nu contravin prezentei hotărâri.
Împotriva acestei decizii, la data de 12 februarie 2019, a declarat recurs în casaţie inculpatul A.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, la data de 21 martie 2019, când s-a stabilit termen la data de 03 mai 2019, pentru examinarea în cameră de consiliu a admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie, conform art. 440 alin. (1) C. proc. pen.
Verificând îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a cererii de recurs în casaţie, prin prisma dispoziţiilor art. 440 C. proc. pen., Înalta Curte constată următoarele:
Decizia penală nr. 237/A din data de 01 octombrie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, face parte din categoria hotărârilor ce pot fi atacate cu recurs în casaţie, calea de atac a fost formulată în termenul prevăzut de lege, respectiv la data de 12 februarie 2019, decizia fiind considerată comunicată la data de 15 ianuarie 2019, recurentul a avut în cauză, calitatea de inculpat şi a exercitat calea de atac ordinară a apelului împotriva hotărârii primei instanţe prin care s-a dispus condamnarea sa, fiind aşadar îndeplinite cerinţele art. 434 - 436 C. proc. pen.
În ceea ce priveşte cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute la art. 437 alin. (1) lit. a), b), c) şi d) C. proc. pen.
Astfel, în cuprinsul cererii sunt menţionate numele şi prenumele inculpatului (A.), hotărârea care se atacă (Decizia penală nr. 237/A din data de 01 octombrie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală), indicarea cazului de casare şi motivarea acestuia (art. 438 pct. 7 C. proc. pen.) şi semnătura inculpatului.
Îndeplinirea condiţiei prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. în ceea ce priveşte recursul formulat rezultă din faptul indicării în cuprinsul cererii a temeiului de drept pe care se întemeiază calea de atac - art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".
În cuprinsul motivelor de recurs în casaţie a susţinut că instanţa de apel a considerat irelevantă din perspectiva tipicităţii obiective a infracţiunii analizate, susţinerea apărării că nu a avut loc, în cadrul presupusei discuţii din data de 19.02.2015, o prezentare detaliată a "variantelor" de soluţionare a cauzei în care martorul B. era implicat, pe considerentul că, "pe de o parte, obiectul înţelegerii intervenite era neechivoc pentru ambele părţi, astfel cum demonstrează conduita lor ulterioară, iar pe de altă parte, norma de incriminare a faptei analizate nu prevede o atare condiţie, nejustificându-se interpretarea sa restrictivă sub acest aspect."
De asemenea, a arătat că sub aspectul cerinţelor de tipicitate ale infracţiunii, instanţa de apel a constatat că este îndeplinită cerinţa existenţei promisiunii autorului traficului că îl va determina pe funcţionarul competent să adopte o anumită conduită profesională, consfinţind că pentru întrunirea acestei condiţii, "nu este necesar ca promisiunea făptuitorului să îmbrace o anumită formă verbală, fiind suficient ca din conduita şi afirmaţiile autorului să rezulte neechivoc angajamentul acestuia de a se prevala de o pretinsă influenţă pentru a determina funcţionarul public să îndeplinească sau să nu îndeplinească o anumită îndatorire de serviciu."
A mai precizat că instanţa de apel a apreciat nefondată susţinerea apărării privitoare la inexistenţa unui raport de echivalenţă între intervenţia promisă de inculpat, pe de o parte, şi valoarea de 500 RON a muncii efectuate în contraprestaţie, instanţa statuând că inculpatul a acţionat cu intenţie directă, întrucât a prevăzut că prin pretinderea şi primirea unor foloase necuvenite, a creat o stare de pericol pentru relaţiile sociale privitoare la încrederea în activitatea funcţionarilor publici, urmare pe care a dorit-o.
Prin urmare, Înalta Curte a conchis că probatoriul administrat atât în faza de urmărire penală, cât şi în cele două grade de jurisdicţie a demonstrat, dincolo de orice îndoială rezonabilă, implicarea inculpatului în activitatea ilicită ce a făcut obiectul judecăţii, activitate ce se circumscrie, atât din punct de vedere obiectiv, cât şi subiectiv, conţinutului infracţiunii de trafic de influenţă.
Un alt aspect invocat se referă la împrejurarea că în actuala reglementare a infracţiunii de trafic de influenţă, legiuitorul a adăugat o nouă condiţie de tipicitate (nouă cerinţă esenţială), necesară pentru realizarea laturii obiective a infracţiunii, respectiv aceea ca făptuitorul să promită cumpărătorului de influenţă că îl va determina pe funcţionarul public sau pe o altă persoană dintre cele menţionate de lege să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri. Astfel, formularea normei penale criticate "pretinderea, primirea ori acceptarea promisiunii de bani sau alte foloase, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, săvârşită de către o persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public şi care promite că îl va determina pe acesta ..." este redactată clar, pentru întregirea laturii obiective a infracţiunii de trafic de influenţă, deci pentru existenţa infracţiunii, fiind necesară îndeplinirea cerinţei existenţei influenţei reale sau imaginare (conjuncţia "sau", cu funcţie disjunctivă, având înţelesul curent din limba română - ori/fie, în concret legând noţiuni care se exclud ca alternative), împreună cu/alături de cerinţa ca făptuitorul să promită că va determina (după discuţie traficantul de influenţă va întreprinde anumite acţiuni ilicite) pe funcţionarul public sau pe o altă persoană dintre cele menţionate de lege să adopte conduita dorită de cumpărătorul de influenţă (conjuncţia copulativă "şi" având funcţia de a lega două cerinţe esenţiale, de a indica o completare, un adaos, o precizare nouă în incriminarea faptei de trafic de influenţă).
Realizarea acestei din urmă condiţii (de a promite influenţa asupra funcţionarului) presupune asumarea din partea făptuitorului a obligaţiei, a angajamentului că îl va determina pe funcţionar să adopte conduita ce formează obiectul traficării de influenţă. În aceste condiţii a susţinut că, în lipsa promisiunii făptuitorului că îl va determina pe funcţionarul public sau altă persoană dintre cele prevăzute de lege să aibă conduita solicitată de cumpărătorul de influenţă, fapta de a pretinde, primi ori accepta promisiunea de bani sau alte foloase, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, săvârşită de către o persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public în vederea determinării acestuia să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri, nu constituie infracţiunea de trafic de influenţă.
A mai arătat că, chiar dacă starea de fapt reţinută de instanţă nu este concordantă realităţii faptice, a expus doar acele argumente care fac admisibilă calea de atac extraordinară a recursului în casaţie.
Astfel, instanţa de apel a reţinut că "elementul material al infracţiunii comise de inculpatul A. s-a realizat în două dintre variantele alternative prevăzute în norma de incriminare, respectiv, pretinderea în mod direct, la data de 19.02.2015, a unor foloase materiale de la martorul B., urmată de primirea foloaselor pretinse, în prima săptămână a lunii martie 2015."
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care făptuitorul, care are sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar, pretinde sau primeşte bani ori alte foloase, ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase.
Aşadar, în opinia recurentului infracţiunea de trafic de influenţă se poate săvârşi numai în una dintre cele trei modalităţi alternative, iar eventuala primire a foloaselor la o distanţă în timp între momentul pretinderii ori acceptării de promisiuni şi cel al primirii, nu poate constitui mai mult decât o probă în susţinerea acuzaţiei.
Iar aceasta întrucât, în cazul săvârşirii infracţiunii în modalitatea primirii, acţiunea cumpărătorului de influenţă este imediată şi nu este precedată de o pretindere sau acceptare de promisiuni, în caz contrar fapta consumându-se în momentul realizării primei activităţi infracţionale.
Prin urmare, a apreciat că este criticabilă poziţia Înaltei Curţi, aceea că elementul material al infracţiunii s-ar fi realizat în două modalităţi normative, şi anume în cele ale pretinderii şi primirii.
De altfel, instanţa a fost învestită prin rechizitoriul x - Serviciul Teritorial Ploieşti numai cu acuzaţia de trafic de influenţă în modalitatea pretinderii, neexistând sinonimie lexicală între verbele a primi (astfel cum este prevăzut în norma penală) şi a beneficia (termenul folosit de emitentul rechizitoriului).
A subliniat că, în varianta reţinută de instanţa de apel, în privinţa pretinderii, nu rezultă cu certitudine dintr-o astfel de atitudine a inculpatului, dacă lucrarea ar fi urmat să fie executată contra cost ori în contraprestaţie pentru "ajutorul" oferit, aceasta pentru că o astfel de discuţie este prea ambiguă şi nu relevă cu precizie voinţa persoanelor implicate.
În opinia apărării, este eronată aprecierea instanţei că "nu este necesar ca promisiunea făptuitorului să îmbrace o anumită formă verbală, fiind suficient ca din conduita şi afirmaţiile autorului să rezulte neechivoc angajamentul acestuia de a se prevala de o pretinsă influenţă pentru a determina funcţionarul public să îndeplinească sau să nu îndeplinească o anumită îndatorire de serviciu".
În acest sens, a precizat că fiecare dintre cele trei modalităţi normative alternative, respectiv: pretinderea, primirea ori acceptarea promisiunii de bani sau alte foloase, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, trebuie să fie dublată de promisiunea intervenţiei pe lângă funcţionarul public.
Prin urmare, acţiunile de pretindere, de primire sau de acceptare a promisiunii nu au relevanţă penală - din perspectiva acestei infracţiuni - în absenţa promisiunii de intervenţie. La fel, doar promisiunea, fără vreuna dintre cele trei acţiuni alternative, nu realizează elementul material al acestei infracţiuni.
De asemenea, nu poate fi ignorată construcţia sintactică a conţinutului infracţiunii, modul de îmbinare a cuvintelor evidenţiind o anume plasare temporală a elementelor incriminate, în sensul că promisiunea de determinare a funcţionarului public succedă ori este concomitentă pretinderii, primirii ori acceptării promisiunii de bani sau alte foloase.
Totodată, prevederea legală analizată foloseşte noţiunea de "promisiune de determinare" cu semnificaţia de acţiune complinitoare a elementului material. Aşadar, accepţia este de angajament ferm, de făgăduială neechivocă, expresă, având un obiectiv precis - determinarea la o anumită atitudine a funcţionarului public - ceea ce exclude sensul de conduită implicită, dedusă din împrejurările în care a acţionat o persoană.
Cu alte cuvinte, semnificaţia termenului "promisiune" din textul de lege incriminator este de "vorbă, cuvânt" - exprimată/exprimat prin viu grai - şi nu de "tăcere", care doar în mod excepţional şi exclusiv în materie civilă este asimilată manifestării de voinţă exteriorizate (consimţământului).
Pentru existenţa infracţiunii este necesar ca autorul să aibă influenţă ori să lase să se creadă că are influenţă asupra funcţionarului public. Această influenţă - reală sau presupusă - a făptuitorului trebuie să fi constituit pentru cumpărătorul de influenţă motivul determinant al respectivei operaţiuni ilicite.
A mai arătat că instanţa de apel, din perspectiva tipicităţii obiective a infracţiunii analizate, este irelevantă susţinerea apărării că nu a avut loc, în cadrul presupusei discuţii din 19.02.2015, o prezentare detaliată a "variantelor" de soluţionare a cauzei în care martorul B. era implicat, şi de asemenea, că este nefondată cea privitoare la inexistenţa unui raport de echivalenţă între intervenţia promisă de inculpat, pe de o parte, şi valoarea muncii efectuate, pe de altă parte.
Prin încheierea din data de 03 mai 2019 pronunţată în Dosarul nr. x/2019, Înalta Curte a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 237/A din data de 01 octombrie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2016.
Analizând cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că aceasta este nefondată pentru următoarele considerente:
Recursul în casaţie, în reglementarea C. proc. pen., este conceput ca fiind o cale extraordinară de atac, într-un sistem guvernat de dublu grad de jurisdicţie, reprezentând un ultim nivel de jurisdicţie în care părţile pot solicita conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, însă doar în limita cazurilor de casare prevăzute expres şi limitativ de legiuitor la art. 438 C. proc. pen.
Având în vedere specificul acestei căi extraordinare de atac, legiuitorul a prevăzut condiţii stricte cu privire la hotărârile ce pot fi atacate, termenul de declarare, cuprinsul şi motivarea cererii de recurs în casaţie, cazurile pentru care se poate formula această cale de atac şi titularii căii de atac, în scopul asigurării unei rigori şi discipline procesuale şi al evitării introducerii, în mod abuziv, a recursurilor care nu se încadrează în motivele prevăzute de lege.
Potrivit dispoziţiilor art. 438 alin. (1) C. proc. pen. motivele de recurs în casaţie sunt limitate la nerespectarea dispoziţiilor privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente (pct. 1); condamnarea inculpatului pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală (pct. 7); încetarea, mod greşit, a procesului penal (pct. 8); lipsa constatării graţierii sau constatarea în mod greşit că pedeapsa aplicată inculpatului a fost graţiată (pct. 11); aplicarea unor pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege (pct. 12).
Deşi recursul în casaţie presupune o judecată a cauzei, aceasta este însă limitată la persoana care a declarat şi la care se referă declaraţia de recurs, calitatea recurentului şi, nu în ultimul rând, numai la motivele de casare prevăzute la art. 438 C. proc. pen., invocate în cererea de recurs în casaţie şi pentru care s-a admis în principiu această cale de atac.
Or, limitarea obiectului judecăţii în recursul în casaţie la cazurile strict prevăzute de lege înseamnă că nu orice presupusă încălcare a legii de procedură penală sau a legii substanţiale constituie temei pentru a casa hotărârea recurată, ci numai acelea care corespund unuia dintre cazurile de casare prevăzute de lege.
Instanţa de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.
Totodată, se reţine că, în conformitate cu prevederile art. 447 alin. (2) C. proc. pen., la judecarea recursului în casaţie instanţa verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate, pe baza actelor şi a materialului din dosarul cauzei, precum şi a înscrisurilor anexate cererii de recurs în casaţie şi care au fost invocate în motivarea acesteia şi, de asemenea, este obligată să se pronunţe asupra tuturor cazurilor de recurs în casaţie invocate de părţi sau procuror.
Se mai reţine că, în cazul admiterii recursului în casaţie, potrivit dispoziţiilor art. 448 C. proc. pen., instanţa poate pronunţa o soluţie de achitare a inculpatului, încetarea procesului penal ori înlăturarea greşitei aplicări a legii, precum şi rejudecarea cauzei de către instanţa de apel ori instanţa competentă material sau după calitatea persoanei, dacă sunt incidente cazurile de casare prev. de art. 438 C. proc. pen.
În considerarea aspectelor teoretice relevate, se constată că, în cauză, inculpatul a formulat critici subsumate, în esenţă, greşitei încadrări juridice a faptelor, precum şi neîndeplinirea elementelor constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă reţinute în sarcina sa, din perspectiva elementului material, a laturilor obiectivă şi subiectivă, în sensul că în mod greşit s-a reţinut de instanţa de apel săvârşirea infracţiunii prin două modalităţi normative, respectiv cea a pretinderii şi cea a primirii.
Înalta Curte notează că, prin criticile aduse deciziei atacate prezentate în motivele de recurs în casaţie formulate de inculpat, în realitate, nu se invocă nelegalitatea hotărârii, ci se solicită reanalizarea situaţiei de fapt şi reevaluarea materialului probator, cu consecinţa stabilirii unei alte situaţii de fapt decât cea avută în vedere de instanţa de apel cu titlu definitiv pe baza materialului probator administrat şi care să conducă la o soluţie favorabilă inculpatului, motive ce nu pot fi circumscrise cazurilor de casare expres şi limitativ prevăzute de dispoziţiile legale în materie, respectiv art. 438 alin. (1) C. proc. pen.
Or, Înalta Curte apreciază că starea de fapt reţinută în cauză, concordanţa acesteia cu probele administrate, modul de apreciere al probatoriului, neîntrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă şi vinovăţia inculpatului nu mai pot fi analizate de către instanţa de recurs în casaţie.
Pornind de la scopul recursului în casaţie impus prin dispoziţiile art. 433 din C. proc. pen., potrivit căruia examinarea cauzei în recurs în casaţie se limitează doar la verificarea respectării legii de către instanţa a cărei hotărâre a fost atacată sub aspectul soluţionării cauzei prin aplicarea şi interpretarea corectă a legii, Înalta Curte poate cenzura situaţia de fapt într-o cale extraordinară de atac de reformare numai sub aspect legal, de drept şi nu faptic, excluzând rejudecarea pentru a treia oară a unei cauze în parametrii în care a avut loc judecata în fond şi apel.
Prin urmare, criticile inculpatului exced analizei instanţei de recurs în casaţie, aspectul neputând fi valorificat în contextul niciunuia dintre cazurile de casare expres şi limitativ reglementate de art. 438 C. proc. pen., legiuitorul statuând asupra analizei nelegalităţilor comise de instanţele de fond.
Din analiza deciziei penale atacate şi din actele dosarului, rezultă că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a legii, fapta reţinută în sarcina inculpatului întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de dispoziţiile art. 291 alin. (1) C. proc. pen., constatându-se că ansamblul probator administrat în cauză a demonstrat că fapta există, a fost corect încadrată juridic şi a fost săvârşită de inculpat cu forma de vinovăţie cerută de lege, iar din această perspectivă criticile acestuia sunt neîntemeiate.
În ceea ce priveşte susţinerea inculpatului potrivit căreia acţiunile de pretindere, de primire sau de acceptare a promisiunii nu au relevanţă penală, în absenţa promisiunii de intervenţie şi că doar promisiunea, fără vreuna dintre cele trei acţiuni alternative, nu realizează elementul material al acestei infracţiuni, Înalta Curte reţine că pentru existenţa elementului material şi deci a infracţiunii de trafic de influenţă nu este necesar ca pretinderea banilor sau folosului, acceptarea promisiunii de foloase ori a darurilor să fi fost urmată de executare, adică de satisfacerea pretenţiei sau de respectarea promisiunii de foloase. De asemenea, nu este necesar ca actul ce intră în atribuţiile funcţionarului să fi fost ori nu efectuat; este suficient că s-au primit ori pretins foloase sau că s-au acceptat promisiuni de foloase ori daruri în vederea determinării funcţionarului.
Împrejurarea că elementul material al infracţiunii de trafic de influenţă se realizează nu numai prin pretinderea de foloase, ci şi prin primirea de foloase sau prin acceptarea de promisiuni, înseamnă că pentru existenţa acestei infracţiuni este indiferent faptul că iniţiativa aparţine traficantului sau persoanei interesate ca influenţa să fie exercitată.
În concret în speţă, consumarea actului de pretindere a unor foloase necuvenite, de către inculpat, s-a realizat într-un context factual menit, în mod evident, să confere credibilitate prin chemarea martorului denunţător în sediul unităţii de parchet şi al instanţei unde se desfăşura procesul, prin folosirea implicită a calităţii de procuror, susţinând că ar fi fost aranjată dispunerea unei modalităţi de executare a pedepsei neprivative de libertate.
În acest context argumentativ, Înalta Curte va respinge ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 237/A din data de 01 octombrie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2016.
Va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 237/A din data de 01 octombrie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2016.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 157 RON, rămâne în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 iunie 2019.
Procesat de GGC - NN