Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Asupra cauzei de faţă, Înalta Curte reţine următoarele:

1. Hotărârea instanţei de apel

Prin Decizia civilă nr. 1426 A din 20 decembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţii A., B. şi C. împotriva Sentinţei civile nr. 1011 din 16 septembrie 2016 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă.

A respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

A respins, ca fiind lipsit de interes, apelul declarat de pârâtul Muzeul Naţional de Artă al României.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut, cu privire la apelul reclamanţilor, că este nefondată critica privind respingerea cererii de restituire în natură a tabloului.

Astfel, prima instanţă a reţinut în considerentele sentinţei civile apelate faptul că probele administrate în cauză denotă o probabilitate foarte mare că tabloul a ars într-un incendiu produs în timpul Revoluţiei din 1989.

Formulând acţiunea civilă de faţă, reclamanţii urmăresc în principal redobândirea posesiei tabloului în litigiu. Aşa fiind, în conformitate cu art. 129 alin. (1) C. proc. civ., era în sarcina acestora dovedirea faptului că acest bun există în materialitatea sa fizică, în prezent, şi este deţinut de pârâtul Muzeul Naţional de Artă al României sau se află în posesia celorlalţi pârâţi chemaţi în judecată. Astfel, raportat la obiectul primului capăt de cerere - acţiune în revendicare mobiliară - relevant din punct de vedere juridic nu este neapărat stabilirea circumstanţelor în care tabloul a pierit din depozitele Muzeului Naţional de Artă al României, ci stabilirea împrejurării dacă într-adevăr acest bun există în prezent fizic în patrimoniul Statului Român/autorităţilor de stat împotriva cărora reclamanţii şi-au îndreptat pretenţiile în cauza de faţă. Aceasta întrucât ulterior rămânerii irevocabile a Sentinţei civile nr. 451 din 5 mai 2005 a Tribunalului Bucureşti, prin care a fost anulată oferta de donaţie autentificată sub nr. x din 9 aprilie 1973, act juridic în temeiul căruia a fost preluat de către Statul Român şi tabloul în litigiu, acesta nu mai poate opune un titlu de proprietate valabil în privinţa tabloului şi nici o posesie de bună-credinţă, pentru a putea paraliza acţiunea în revendicare mobiliară.

Or, deşi este real că, în cauză, s-a probat că potrivit procesului-verbal de inventariere în custodie nr. x încheiat la data de 21 iunie 1973 de Gestiunea generală a Muzeului Naţional de Artă al României, tabloul revendicat în cauză a fost predat în custodie acestui pârât, nu se poate ignora faptul că ceea ce este cert şi necontestat în cauză, este faptul că acest tablou figurează în prezent ca fiind scos din inventarul şi gestiunea pârâtului (situaţie existentă şi la data formulării acţiunii introductive), fiind menţionat că a fost distrus într-un incendiu produs în timpul Revoluţiei din anul 1989.

Astfel, contrar opiniei apelanţilor reclamanţi, Curtea a apreciat că operaţiunile privind scoaterea din gestiune a acestui tablou în temeiul Ordinului nr. 1070 din 27 septembrie 1995 emis de Ministerul Culturii privind scoaterea din gestiune a bunurilor distruse sau dispărute la Revoluţie, realizate de Muzeul Naţional de Artă al României, coroborate cu demersurile realizate de acelaşi pârât pentru elucidarea împrejurărilor în care tabloul nu a mai fost găsit în incinta Muzeului, contextul istoric în care s-a constatat această dispariţie - Revoluţia din decembrie 1989 - faptul că s-a probat că în acest interval de timp în incinta Muzeului s-a produs un incendiu care a afectat o parte a clădirii în care funcţionează acest pârât, induc o prezumţie simplă, dar în acelaşi timp suficient de puternică în sensul că este cert faptul că urmare a scoaterii sale din inventar, acest tablou a încetat să se mai afle în posesia pârâtului depozitar anterior al acestuia.

În acest context factual, nu pot fi invalidate şi nici ignorate afirmaţiile pârâţilor în sensul că acest tablou a putut fi distrus prin ardere în incendiul menţionat anterior, din materialul probator administrat în cauză nerezultând cert o altă circumstanţă care ar fi cauzat pierderea posesiei pârâtului Muzeul Naţional de Artă al României asupra tabloului.

Este real că demersurile de scoatere din inventar al acestui bun s-au realizat la un interval de timp mare de la momentul sesizării dispariţiei bunului, însă, o atare împrejurare, în mod singular, nu poate conduce la o concluzie contrară în cauză, care ar presupune săvârşirea de către reprezentanţii pârâţilor Muzeul Naţional de Artă al României şi Ministerul Culturii a unor operaţiuni de falsificare a evidenţelor oficiale referitoare la bunurile culturale aflate în patrimoniul Statului Român - scoaterea din gestiune a unui bun proprietate publică nefiind limitată la o simplă operaţiune administrativă - aspect care însă nu se poate prezuma şi care, mai ales nu poate fi dedus din probele administrate în cauză.

Curtea a reţinut că celelalte bunuri care au făcut obiect al ofertei de donaţie autentificată sub nr. x din 9 aprilie 1973, ofertă anulată prin Sentinţa civilă nr. 451 din 5 mai 2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, au fost identificate şi inventariate ca atare de către Muzeul Naţional de Artă al României, care a fost obligat la restituirea lor către reclamanţi, ceea ce se constituie într-un argument care sprijină prezumţia dispariţiei fizice a acestui bun, independent de voinţa acestui pârât, căruia i-a fost încredinţat în custodie.

Critica vizând modul eronat în care prima instanţă a stabilit valoarea de circulaţie a tabloului la suma de 320.000 Euro, considerând că tabloul revendicat aparţine unui "discipol" a lui D., a fost considerată neîntemeiată.

Într-adevăr, aşa cum afirmă chiar reclamanţii, câtă vreme nu s-a probat existenţa fizică a tabloului revendicat, autenticitatea acestuia şi, mai ales, stabilirea autorului său nu poate fi verificată prin proba cu expertiză - fapt necontestat în speţă. În cauză, prin obiectivele expertizei s-a urmărit determinarea valorii de circulaţie a tabloului revendicat de către un expert evaluator autorizat de Ministerul Justiţiei, fiind evident că această valoare nu se putea determina decât exclusiv în urma verificărilor de specialitate realizate de specialiştii desemnaţi în cauză, raportat la înscrisurile, planşele foto, descrierile acestei lucrări realizate în lucrări de specialitate sau în referatele întocmite de reprezentanţii pârâţilor de-a lungul timpului. Împrejurarea că expertul E. a întocmit raportul de expertiză în cadrul căruia şi-a expus un punct de vedere care a condus la stabilirea unei valori a tabloului revendicat, cu luarea în considerare şi a ipotezei evidenţiate în actele de inventariere întocmite de Muzeul Naţional de Artă al României, nu poate reprezenta o depăşire a competenţelor expertului. De altfel, prin expertiză s-a stabilit o valoare ipotetică corespunzătoare ipotezei în care tabloul evaluat nu are paternitatea invocată de reclamanţi, fiind realizat de un anonim - de 320.000 Euro, iar prin completarea la acest raport, acelaşi expert a determinat valoarea ipotetică a tabloului revendicat, pentru ipoteza în care acesta ar fi fost opera lui D., ca fiind suma de 24.500.000 Euro - valoare necontestată în apel. Ca urmare, în aplicarea art. 105 alin. (2) C. proc. civ., nu s-a putut reţine o vătămare a reclamanţilor din această perspectivă şi nici nulitatea raportului de expertiză criticat.

De altfel, s-a observat că apelanţii-reclamanţi nu au uzat în calea de atac devolutivă a apelului de posibilitatea pe care o aveau, în condiţiile prevăzute de art. 294 C. proc. civ., de a propune administrarea unei noi expertize evaluatorii, aşa cum rezultă din încheierea de la termenul de judecată din data de 3 aprilie 2016, dar şi din actele procedurale realizate ulterior acestui termen de judecată.

Câtă vreme în expertiza evaluatorie s-a procedat la evaluarea tabloului revendicat în ambele ipoteze susţinute de părţile litigante cu interese contrare, era în atribuţia instanţei de a valida una dintre aceste două ipoteze şi, implicit, de a valorifica în cauză valorile stabilite, în una dintre cele două variante, prin expertiza de specialitate, în urma unei analize coroborate a întregului material probator administrat în cauză.

Deşi apelanţii reclamanţi au susţinut că soluţia primei instanţe de a valorifica opinia exprimată de expertul E., pentru ipoteza atribuirii paternităţii tabloului discipolilor lui D. este nefundamentată, Curtea nu a validat această critică.

Astfel, un prim argument invocat de reclamanţi sub acest aspect vizează încălcarea de către tribunal a puterii lucrului judecat a Sentinţei penale nr. 505 din 31 mai 1972, pronunţată de către Judecătoria Sector 1 Bucureşti şi a Deciziei penale nr. 1448 din 19 august 1972 pronunţată de către Tribunalul Municipiului Bucureşti, secţia I Penală, în privinţa paternităţii tabloului în litigiu, în opinia acestora instanţa penală stabilind faptul că lucrarea a fost realizată de D.. Este real că prin aceste hotărâri reclamanţii au fost condamnaţi la închisoare, pentru infracţiunea de scoatere de pe teritoriul Statului Român, în mod fraudulos, a unor lucrări de artă şi tablouri. Însă, aceste hotărâri judecătoreşti au fost pronunţate la 31 mai 1972 şi respectiv, la 19 august 1972 în timp ce oferta de donaţie în temeiul căreia tabloul revendicat în cauză a intrat în posesia Muzeului Naţional de Artă al României a fost întocmită ulterior, respectiv la data de 9 aprilie 1973. Or, potrivit art. 22 C. pen., hotărârea judecătorească pronunţată în materie penală, are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile cu privire la faptă şi vinovăţie, iar nu cu privire la prejudiciu sau la întinderea acestuia, astfel că nu s-ar putea reţine o autoritate de lucru judecat a acestor hotărâri din această perspectivă. În aplicarea aceleiaşi norme, Curtea a apreciat, totodată, că această putere de lucru judecat poate fi ataşată exclusiv acelor fapte analizate, în concret, de instanţele penale, iar nu unor fapte ulterioare. Ca atare, invocând puterea de lucru judecat a acestor hotărâri, reclamanţii pot proba exclusiv faptul că autorii lor au acţionat în vederea scoaterii din ţară a bunurilor la care fac referire considerentele aceste hotărâri. Cum aceste hotărâri judecătoreşti nu produc efecte decât în privinţa faptelor care au făcut obiect al analizei instanţelor penale, reclamanţii nu pot invoca puterea de lucru judecat a acestora pentru a proba că tabloul cedat Statului Român, inventariat în oferta de donaţie întocmită la data 9 aprilie 1973 şi evidenţiat în scriptele Muzeului Naţional de Istorie ca tabloul "F.", reprezintă o operă a lui D.

În acest context, Curtea a reţinut că, inclusiv pe parcursul derulării procesului penal, reclamanţii au susţinut neechivoc, în apărare, că acest tablou nu reprezintă "un tablou autentic al lui D." - (aşa cum rezultă din considerentele Deciziei penale nr. 1448 din 19 august 1972 pronunţată de către Tribunalul Municipiului Bucureşti, secţia I Penală). În raport de aceste considerente, trimiterile din apel la valoarea precizată în cererea de constituire ca parte civilă a Muzeului Naţional de Artă al României, formulată în procesul penal, în anul 1971, pentru tabloul "F.", scos din ţară de autorii reclamanţilor, respectiv la martorii audiaţi în procesul penal sau studiile valorificate în acel proces, respectiv comentariile realizate în publicaţiile de specialitate invocate în apel de reclamanţi în perioada 1962, 1968, 1969 - drept probe valorificate în procesul penal - pentru a proba autenticitatea tabloului revendicat, nu au putut fi validate, aceste relatări neputând fi opuse cu putere de lucru judecat în cauza de faţă, câtă vreme ele au vizat aspecte ce au făcut obiect al analizei instanţelor penale, care nu au analizat bunurile ce au făcut obiect al ofertei de donaţie.

Curtea a avut în vedere că, în chiar oferta de donaţie autentificată sub nr. x din 9 aprilie 1973 la Ambasada Republicii România la Washington, tabloul revendicat nu are atribuită o atare paternitate, spre deosebire de alte lucrări care consemnează şi autorii operelor de artă donate Statului Român de autorul reclamanţilor. Din acest punct de vedere, nu au putut fi apreciate ca reprezentând argumente solide în sprijinul tezei invocate de reclamanţi în sensul că tabloul în litigiu aparţine lui D., faptul că Muzeul Naţional de Artă al României a apreciat că se impune restaurarea tabloului, respectiv că s-a apreciat că se impune luarea unor măsuri specifice de conservare a acestuia, fiind puţin credibil că, în cazul în care ar fi existat certitudinea sau o mare probabilitate că opera în discuţie ar fi aparţinut lui D., în evidenţele acestui pârât nu s-ar fi realizat o atare menţiune, cu atât mai puţin cu cât, cei care au întocmit aceste evidenţe, specialişti în domeniul artei, ar fi putut conştientiza valoarea inestimabilă a unui opere de artă cu o atare paternitate.

Faptul că în revistele de specialitate au fost publicate articole semnate de numita G. în care se prezenta modul în care autoarea acestora a ajuns la opinia potrivit căreia tabloul "H." ar fi o operă realizată de D., nu este de natură a conduce la o altă concluzie în contextul în care această opinie extrajudiciară nu se coroborează cu probele anterior evaluate, şi oricum nu s-a probat că această persoană avea calificarea, specializarea şi recunoaşterea necesară pentru a stabili cert paternitatea tabloului în litigiu. De altfel, Curtea a constatat că există opinii contrare, ale unor persoane cu pregătire similară - I. - invocate de pârâţi şi exprimate şi public, şi care au fost emise la momentul la care tabloul a fost efectiv predat Muzeului Naţional de Artă al României. Tot astfel, în condiţiile în care punctul de vedere al numitei G. a fost făcut public, s-a observat că opinia sa a avut un ecou limitat pe plan internaţional, neexistând dovezi referitoare la un interes real al experţilor specializaţi recunoscuţi pe plan mondial pentru studierea şi catalogarea acestei opere, cum ar fi fost firesc, citarea în publicaţii de specialitate străine a datelor din articolele publicate în presa română, neavând valenţa invocată de reclamanţi, din perspectiva certificării de către aceste publicaţii sau de către specialişti a autenticităţii şi paternităţii operei de artă în litigiu.

Curtea nu a validat nici argumentul reclamanţilor în sensul că tatăl lor ar fi fost obligat să cedeze tabloul în litigiu pentru a-şi salva copiii din închisoarea comunistă, ceea ce ar justifica în opinia acestora caracterul de necontestat a atribuirii paternităţii acestei opere către D., câtă vreme din probatoriul administrat în cauză a rezultat că, în realitate, schimbul invocat nu a avut ca obiect exclusiv acest tablou, ci toate operele de artă menţionate în oferta de donaţie din 1973. Dimpotrivă, această teză invocată de reclamanţi ar fi impus cu atât mai mult ca, în oferta de donaţie anterior evocată, să se facă o menţiune expresă vizând autorul acestui tablou - situaţie premisă neîndeplinită însă.

Contrar afirmaţiilor din apel, procesul-verbal de predare-primire înregistrat la Muzeul de Artă sub nr. x din 14 aprilie 1973 atestă predarea de către reprezentanţii Ministerului de Externe către cel al pârâtului Muzeul Naţional de Artă a tabloului în litigiu, individualizat în oferta de donaţie anterior menţionată, consemnarea finală din cuprinsul acestui înscris, în sensul că G. a confirmat că respectivul tablou este cel studiat de această din urmă persoană în anul 1969 ca fiind opera lui D., nefiind o dovadă în sensul că acest pârât, căruia i-a fost predat tabloul revendicat în custodie, şi-a şi însuşit aceste afirmaţii ale doamnei G..

Curtea nu a validat nici susţinerile reclamanţilor vizând greşita evaluare de către prima instanţă a depoziţiei martorului J.. Astfel, împrejurarea că martorul J. a fost chemat de autorităţile române pentru a imortaliza prin fotografiere lucrarea de artă revendicată la sediul Misiunii Române ataşate Naţiunilor Unite, ca şi discuţiile purtate la acel moment atestă importanţa acordată de autorităţile comuniste preluării şi repatrierii operei în litigiu. Simpla afirmaţie a martorului în sensul că în cadrul unor discuţii cu numitul K., persoană care îndeplinea la acel moment funcţia de Director al Bibliotecii Romane la New York despre autorul acestei opere, acesta din urmă ar fi afirmat că tabloul este opera lui D., nu poate valida teza susţinută de reclamanţi, în sensul că această mărturie ar proba că tabloul revendicat are o atare origine. Faptul că numitul K. avea cunoştinţe în domeniul artei fiind şi muzeograf la Muzeul Naţional de Artă, Director al Direcţiei Artelor în Comitetul de Stat pentru Cultura şi Artă al RSR, nu atestă cert împrejurarea că acesta deţinea cunoştinţele necesare pentru a face aprecieri asupra acestei chestiuni care necesită, aşa cum chiar reclamanţii au învederat, o specializare şi experienţă deosebită.

S-a reţinut că nici din celelalte probatorii administrate în apel nu a rezultat cert teza invocată de reclamanţi în sensul că, opera de artă revendicată îi aparţine lui D. Astfel, din analiza răspunsurilor pârâţilor la interogatoriile ce le-au fost administrate şi a dosarelor de urmărire întocmite de organele de securitate în perioada regimului comunist nu rezultă fapte sau împrejurări noi care să susţină teza invocată de reclamanţi în privinţa autenticităţii operei de artă revendicate. Dimpotrivă, chiar din memoriul aflat la dosar apel, rezultă că aspectul vizând paternitatea tabloului revendicat constituia anterior întocmirii ofertei de donaţie, o împrejurare incertă, care era apreciat că se impunea fi dovedit, în raporturile cu Statul Român, dovadă afirmaţiile autorului reclamanţilor din cuprinsul acestui înscris în sensul că acesta intenţiona să obţină autentificări de la experţi internaţionali de renume - premisă nedovedită în cauză.

Tot astfel, declaraţia dată de martora L. nu a putut fi apreciată ca reprezentând o dovadă aptă a face credibilă afirmaţia reclamanţilor, câtă vreme martora nu este o persoană care, potrivit pregătirii sale, să fie în măsură să certifice susţinerile apelanţilor reclamanţi. Tot astfel, deşi martora a declarat că a asistat la discuţii care vizau apartenenţa tabloului revendicat în locuinţa reclamanţilor, aceste afirmaţii nu au putut conduce la o altă concluzie, în condiţiile în care relatările sale în privinţa autorilor acestor opinii fie sunt generale (când se referă la artişti şi oameni de cultură), fie redau susţinerile subiective ale chiar reclamanţilor şi autorului acestora.

În consecinţă, Curtea a constatat că în mod corect a apreciat tribunalul că determinarea întinderii prejudiciului înregistrat de reclamanţi se impune a fi determinată prin raportare la valoarea de 320.000 Euro, stabilită de expertul E. pentru bunul mobil revendicat - ipoteza în care opera de artă revendicată nu reprezenta o lucrare aparţinând lui D. -, iar nu prin raportare la valoarea de inventar stabilită aleatoriu de către pârât în anul 1973 pentru acest bun. Aceasta, întrucât, reclamanţii trebuie repuşi în speţă, pe cât posibil, în situaţia în care s-ar fi aflat dacă ar fi beneficiat de restituirea în natură a acestui tablou, ceea ce impune concluzia că reparaţia cuvenită acestora trebuie raportată la valoarea pe care titularii cererii ar fi putut-o obţine, în măsura în care ar fi înstrăinat bunul în litigiu pe piaţa liberă, iar nu o valoare care nu ţine cont de caracteristicile specifice care definesc, în concret, opera de artă revendicată, influenţând în mod direct şi esenţial preţul real al acesteia.

În ceea ce priveşte apelul declarat de apelantul pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Curtea a reţinut că tribunalul a fost învestit cu o acţiune în revendicare mobiliară, întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil. Acest act normativ, fiind o lege specială în materia bunurilor culturale mobile de patrimoniu, cum este şi cazul celor în litigiu, se aplică cu prioritate raportului juridic dedus judecăţii, înlăturând aplicarea dispoziţiilor de drept comun, în virtutea principiului specialia generalibus derogant.

Art. 99 alin. (2) din Legea nr. 182/2000 prevede că bunurile culturale mobile preluate ilegal de autorităţi ale statului după data de 6 septembrie 1940 pot fi revendicate de proprietarii de drept şi vor fi restituite acestora de către instituţiile care le deţin, pe baza unei hotărâri judecătoreşti definitive, iar art. 6 alin. (3) din aceeaşi lege prevede că Ministerul Culturii şi Cultelor reprezintă Statul Român în relaţiile interne şi internaţionale care au ca obiect patrimoniul cultural naţional mobil.

Ca urmare, acţiunea în revendicare nu poate fi formulată decât în contradictoriu cu cel care exercită posesia asupra bunului. Legitimarea procesuală a posesorului bunului revendicat este recunoscută de legiuitor şi prin dispoziţiile actului normativ special pe care se întemeiază cererea formulată, conform art. 99 alin. (2) din Legea nr. 182/2000, care prevede că bunurile culturale mobile ce intră în sfera sa de reglementare se restituie proprietarilor de drept de către "instituţiile deţinătoare", norma legală trimiţând din nou, în aplicarea regulii anterior expuse, la cel ce deţine bunul revendicat. Mai mult, conform acestui text, doar deţinătorul acestor bunuri se legitimează procesual pasiv în raportul juridic de restituire având ca obiect bunuri culturale mobile, chiar dacă este doar custodele respectivelor bunuri, potrivit dispoziţiei legale exprese. Dacă însă bunul nu se regăseşte în custodia instituţiei muzeale, aşa cum s-a dovedit în cauza dedusă judecăţii, este neîndoielnic că legitimarea procesuală pasivă revine Statului Român, în persoana căruia trebuie verificat dreptul dedus judecăţii.

Cât priveşte criticile vizând fondul pretenţiilor deduse judecăţii, Curtea a reţinut că, prin Sentinţa civilă nr. 451 din 5 mai 2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă s-a dispus constatarea nulităţii absolute a ofertei de donaţie autentificată sub nr. 224 din 9 aprilie 1973 şi obligarea pârâţilor Muzeul Naţional de Artă al României şi Ministerul Culturii şi Cultelor să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie bunurile mobile enumerate în dispozitivul acestei hotărârii judecătoreşti. Este real că prin această hotărâre judecătorească, devenită irevocabilă, nu s-a dispus şi o obligaţie de restituire a tabloului ce face obiect al revendicării în prezenta pricină, însă consecinţa anulării ofertei de donaţie este aceea a invalidării retroactive a titlului statului inclusiv asupra acestui bun. Or, constatarea nulităţii absolute presupune desfiinţarea actului în cauză şi a tuturor efectelor acestuia, respectiv revenirea la situaţia anterioară încheierii actului, mai ales în contextul în care statul cunoştea viciile de formă ale ofertei de donaţie, constatate prin Sentinţa civilă nr. 451 din 5 mai 2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă, astfel că apelantul-pârât nu se mai poate prevala de buna sa credinţă. Curtea a apreciat că teza în sensul că, în acest caz, era aplicabil principiul de drept civil res perit domino, potrivit căruia riscul pierderii sau distrugerii bunului, datorată forţei majore sau cazului fortuit, revine proprietarului bunului de la acel moment, nu poate fi validată. Aceasta întrucât, chiar dacă, în speţă, tabloul revendicat a ieşit din patrimoniul Statului Român, anterior formulării acţiunii în revendicare, în mod fortuit, câtă vreme nu s-a probat că, acest bun ar fi pierit, chiar şi în situaţia în care s-ar fi aflat la proprietarii săi - reclamanţii în cauza de faţă - aceştia din urmă sunt îndreptăţiţi să solicite plata contravalorii lui de la Statul Român.

Curtea a reţinut şi că, în speţă, tribunalul a dispus respingerea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune al reclamanţilor, reţinând că dreptul la despăgubire pretins în cauză, urmează regimul juridic al prescripţiei aplicabil acţiunii în revendicare, considerând că pârâtului Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, îi revine obligaţia de dezdăunare, ca un efect al admiterii acţiunii în revendicare, dat fiind că restituirea în natură nu este posibilă, întrucât bunul mobil nu se mai regăseşte în materialitatea sa în patrimoniul statului.

Or, în opinia instanţei de apel, acest raţionament juridic subzistă doar în ipoteza în care bunul mobil revendicat există în materialitatea sa, în posesia statului, prin reprezentanţii săi, la data formulării cererii de chemare în judecată, aşadar dacă nu a pierit, total sau parţial, înainte de sesizarea instanţei de judecată, întrucât numai în acest caz este viabilă finalitatea urmărită prin cererea în revendicare, anume redobândirea posesiei, ca stare de fapt.

Astfel, obligaţia de dezdăunare poate reprezenta un efect al admiterii acţiunii în revendicare numai atunci când reclamanţii ar fi putut obţine restituirea în natură, dacă pe parcursul judecăţii s-ar fi menţinut situaţia faptică de la data cererii de chemare în judecată. O atare constatare relevă că pretenţia de dezdăunare decurge din acţiuni diferite în funcţie de starea bunului revendicat la momentul sesizării instanţei şi este justificată de necesitatea ca cerinţele de exerciţiu ale acţiunii să fie întrunite la momentul formulării cererii de chemare în judecată. Astfel, în cazul în care bunul în discuţie există în materialitatea sa, în posesia pârâtului, la acel moment (dar bunul a pierit până la data soluţionării cauzei), acordarea de despăgubiri constând în echivalentul valoric al bunului derivă din chiar acţiunea în revendicare, a cărei cauză juridică o reprezintă deţinerea abuzivă a bunului. În caz contrar, dezdăunarea decurge dintr-o acţiune în pretenţii, ce are drept cauză juridică imposibilitatea de restituire în natură a bunului de către fostul posesor, care subzista încă de la momentul formulării cererii de chemare în judecată.

În acest ultim caz, însă, obligaţia de dezdăunare reprezintă o pretenţie de sine - stătătoare, independentă de restituirea în natură, din moment ce nu reprezintă un efect al admiterii acţiunii în revendicare, fără a avea relevanţă dacă reclamantul a formulat şi o pretenţie de restituire în natură, care, nu poate fi admisă.

În atare ipoteză, obligaţia de dezdăunare se întemeiază pe răspunderea civilă delictuală, instituţie juridică ce este guvernată, în speţă, de dispoziţiile art. 998, 999 din vechiul C. civ., deoarece presupune, potrivit motivelor de fapt invocate de către reclamanţi, fapta culpabilă a Statului care, de rea - credinţă fiind la data cererii introductive, nu poate restitui bunul în materialitatea sa, dată fiind situaţia existentă chiar la data sesizării instanţei. Acest temei juridic evocă prevederile art. 3 şi 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, potrivit cărora "termenul prescripţiei este de 3 ani", respectiv "prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea".

În condiţiile în care cererea în pretenţii se întemeiază pe răspunderea civilă delictuală, chiar dacă reclamanţii se adresează instanţei şi cu o cerere în revendicare, temeiul juridic al cererii în pretenţii este unul distinct de cel al cererii în revendicare, iar acţiunea prin care se valorifică dreptul subiectiv pretins are natura unei acţiuni personale, din moment ce se invocă un drept de creanţă.

Rezultă aşadar, că dreptul la despăgubire invocat în speţă de reclamanţi este un drept de creanţă, prescriptibil, iar momentul de început al prescripţiei extinctive trebuie raportat la data când păgubitul a cunoscut imposibilitatea restituirii în natură a bunului ce a făcut obiect al ofertei de donaţie din anul 1973 sau la care trebuia să cunoască această împrejurare.

S-a reţinut, totodată, că, în speţă, singurul apelant care a înţeles să formuleze argumente concrete în privinţa modului în care tribunalul a dezlegat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune este Muzeul Naţional de Artă al României - apelant care nu justifică un interes personal, actual, legitim şi direct în formularea acestei critici.

Curtea a avut în vedere faptul că în speţă, nu s-a probat faptul că reclamanţii ar fi cunoscut/putut cunoaşte pieirea bunului revendicat în prezentul litigiu, anterior formulării acţiunii civile de faţă, iar în procesul anterior, soluţionat prin Sentinţa civilă nr. 451 din 5 mai 2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă, nu s-a dispus obligarea pârâtului de a restitui reclamanţilor acest tablou.

Cu privire la apelul declarat de apelantul pârât Muzeul Naţional de Artă al României, Curtea a considerat că acesta este lipsit de interes.

Din verificarea cererii de apel, Curtea a reţinut că singura critică formulată vizează modul de soluţionare a cererii având ca obiect obligarea pârâtului Statul Român, la plata despăgubirilor reprezentate de contravaloarea tabloului revendicat.

S-a reţinut, totodată, că, în cauză, tribunalul, raportându-se atât la cererea de chemare în judecată, cât şi la precizările ulterioare ale cadrului procesual formulate de reclamanţi în prima etapă procesuală, a constatat că pretenţiile reclamanţilor au fost formulate în contradictoriu cu acest pârât exclusiv în ceea ce priveşte acţiunea în revendicare - aspect ce nu face obiect de contestaţie în apel.

Cum, în speţă, pârâtul Muzeul Naţional de Artă al României nu a căzut în pretenţii, în privinţa petitului ce face obiect al apelului, Curtea a apreciat că acesta nu justifică niciun interes personal, actual şi legitim pentru a promova calea de atac a apelului.

2. Recursurile

2.1. Motive

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii B., C. şi A., pârâtul Muzeul Naţional de Artă al României şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti.

1. Reclamanţii au formulat, în esenţă, următoarele critici:

Hotărârea este nelegală, fiind încălcată puterea de lucru judecat a Sentinţei penale nr. 5057 din 31 mai 1972 dată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti şi a Deciziei penale nr. 1448 din 19 august 1972 dată de Tribunalul Municipiului Bucureşti, secţia I penală - motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Potrivit art. 22 C. proc. pen., hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia.

Puterea de lucru judecat nu este limitata la dispozitivul hotărârii, ci ea se întinde şi asupra considerentelor hotărârii, care constituie susţinerea necesară a dispozitivului, făcând corp comun cu acesta.

Aşa cum rezultă din hotărârile judecătoreşti sus-menţionate, fapta pentru care reclamanţii au fost judecaţi şi condamnaţi constă în scoaterea nelegală din ţară a unor opere de artă, ce au fost identificate şi analizate în dosarul penal, principala operă din perspectivă valorică fiind tabloul F. realizata de D.

Prima instanţă a înlăturat nelegal apărările reclamanţilor privind efectul pozitiv al puterii de lucru judecat a hotărârilor penale în privinţa paternităţii tabloului, deşi în considerente a acceptat că instanţa penală a stabilit faptul că au scos peste graniţă lucrarea realizată de D. Totuşi, deşi niciuna dintre părţi nu a susţinut un asemenea punct de vedere, instanţa a înlăturat efectul pozitiv al puterii de lucru judecat susţinând că probatoriul a fost administrat în perioada comunistă, situaţie în care nu este suficient de credibil. Or, autoritatea de lucru judecat de care se bucură hotărârea penală, chiar şi pronunţată în perioada comunistă nu permite, din perspectivă procesuală, infirmarea prin proceduri judiciare ulterioare a faptelor reţinute, pentru desfiinţarea/reformarea hotărârilor penale ce ar conţine erori judiciare fiind prevăzute doar căile extraordinare de atac, limitativ reglementate.

Cu toate acestea, instanţa de apel, fără a analiza în mod concret criticile îndreptate împotriva hotărârii primei instanţe din perspectiva puterii lucrului judecat, fără a pune în discuţia părţilor şi fără ca aceste noi apărări să fie invocate de vreuna dintre părţile din proces, prin decizia recurată a înlăturat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat de care se bucură hotărârile penale.

Instanţa de apel a încălcat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al laturii penale, fapta pentru care au fost condamnaţi reclamanţii constând în scoaterea din ţară a tabloului F. de D.

De asemenea, instanţa de apel a reţinut greşit că nu există putere de lucru judecat a hotărârii penale în privinţa prejudiciului, în procesul penal fiind stabilită şi valoarea tabloului.

Nelegal a reţinut instanţa de apel că autoritatea de lucru judecat invocată de reclamanţi ar fi ataşată unor fapte ulterioare - inserarea tabloului în oferta de donaţie din aprilie 1973. Faptul că lucrarea F., scoasă de reclamanţi din ţară, a fost predată de tatăl acestora autorităţilor române şi ulterior a făcut obiectul ofertei de donaţie este un aspect necontestat de niciuna din părţile în litigiu.

Un alt motiv de critică, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., constă în faptul că decizia pronunţată în apel cuprinde motive contradictorii.

Astfel, deşi tinde iniţial să retină că hotărârile penale anterioare nu au putere de lucru judecat cu privire la prejudiciu, iar cu privire la fapta penală, această noţiune nu ar viza şi dezlegări privind individualizarea tabloului "F.", ulterior, chiar instanţa de apel menţionează expres faptul că "invocând puterea de lucru judecat a acestor hotărâri, reclamanţii pot proba exclusiv faptul ca autorii lor au acţionat în vederea scoaterii din tară a bunurilor la care fac referire considerentele acestor hotărâri" (pag. 14 penultimul paragraf).

Instanţa de apel are o motivare contradictorie, migrând nehotărât între poziţia iniţială - când pare să înlăture de plano eventuala autoritate de lucru judecat a hotărârii penale prin raportare la faptă, continuând cu o acceptare a faptului că dezlegările instanţei penale sunt câştigate definitiv, ca efect al puterii de lucru judecat (dar le înlătură întrucât ar fi anterioare ofertei de donaţie, deşi nimeni nu a contestat vreodată o lipsa de identitate a tabloului) şi termină prin reanalizarea valorii probatorii a unor mijloace materiale de probă ce fuseseră deja administrate în procesul penal şi în baza cărora se stabilise paternitatea lucrării (pag. 15 ultimul paragraf, pag. 16 a deciziei), deşi chiar puterea de lucru judecat, abia recunoscută a hotărârii penale, împiedicau instanţa de apel să procedeze astfel.

Instanţa de apel a înlăturat nelegal critica reclamanţilor privind încălcarea dispoziţiilor art. 129 pct. 6 C. proc. civ. şi a vătămării produse conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ., prin validarea de către prima instanţă a concluziilor expertului evaluator E. privind paternitatea tabloului.

În realitate, critica reclamanţilor a vizat faptul că prima instanţă şi-a fundamentat nelegal hotărârea pe concluziile raportului de evaluare E. privind paternitatea lucrării, deşi acesta nu avea competenta legală necesară şi nici nu se stabilise un obiectiv de expertiză în acest sens (pagina pag 12 primul paragraf din sentinţă).

În aprecierea recurenţilor-reclamanţi, expertiza evaluatorie E. are o singură valoare probatorie legală conform dispoziţiilor art. 201 şi următoarele C. proc. civ.: valoarea tabloului - daca este D. sau dacă este şcoală renascentistă/discipol, iar nu cu privire la opinia expertului evaluator referitor la paternitatea lucrării, în afara competenţelor profesionale şi în afara obiectivelor de expertiză.

Printr-o a treia critică, recurenţii susţin că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1176 C. civ. ce reglementează efectele juridice de drept substanţial ale mijloacelor materiale de probă administrate - critică încadrată în art. 304 pct. 9 C. proc. civ. această critică;

2. Pârâtul Muzeul Naţional de Artă al României a formulat critici întemeiate pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În opinia recurentului, decizia din apel cuprinde o motivare contradictorie întrucât, deşi a fost parte în proces, iar instanţa a pronunţat o hotărâre în contradictoriu cu Muzeul Naţional de Artă al României pe capătul de cerere privind despăgubirile, şi a păstrat totodată în proces instituţia, a considerat în acelaşi timp, că nu are interes de a face apel. Or, apelul se poate declara de orice persoană faţă de care s-a pronunţat hotărârea, iar chestiunile invocate de această parte sunt unele de drept material şi procesual şi nu vizează chestiuni de fapt.

Motivarea este contradictorie pentru că a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, arătând că dreptul la acţiunea în revendicare este imprescriptibil, cu excepţia cazurilor în care prin lege se dispune altfel. Instanţa a analizat greşit această chestiune, deoarece nu a ţinut cont de dispoziţiile imperative ale Legii nr. 71/2011. Instanţa nu putea aplica în speţă dispoziţiile referitoare la acţiunea în revendicare din noua lege, acţiunea fiind înregistrată în anul 2010. În vechea legislaţie, dreptul de a obţine despăgubiri în situaţia în care bunul revendicat a pierit avea natura juridică a unei acţiuni în pretenţii, prescriptibile în termenul general de 3 ani.

Motivarea este contradictorie şi pentru că instanţa a reţinut, pe de o parte, că nu se poate vorbi de un tablou de D., iar pe de altă parte, retine că potrivit interogatoriului administrat în Dosarul nr. x/2000, Muzeul Naţional de Artă al României a răspuns că nu deţine în patrimoniul său niciun tablou atribuit lui D., ceea ce reprezintă o dovadă de rea-credinţă din partea MNAR.

Recurentul-reclamant precizează că a făcut dovada în faţa instanţei cu documente din epocă, că lucrarea nu a fost niciodată atribuită lui D. în cadrul MNAR, şi acesta nu avea de ce să susţină că a primit un astfel de tablou. Afirmaţiile MNAR la interogatoriul din 2000, nu reprezintă un neadevăr, deoarece lucrarea "F." nu era considerată opera pictorului D. ci, era opera unui autor anonim şi nu a fost niciodată înregistrată ca aparţinând lui D.;

3. Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a criticat hotărârea din perspectiva prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, în privinţa calităţii Ministerului Finanţelor Publice de reprezentant al statului român în prezenta speţă, instanţa de apel a concluzionat, în mod eronat, că de vreme ce s-a stabilit obligaţia de plată în sarcina statului român, este lipsit de interes numele instituţiei publice care urmează să pună în executare hotărârea judecătorească. Acest raţionament porneşte de la o confuzie gravă pe care a făcut-o instanţa, respectiv faptul că pune semnul egalităţii între obligaţia de restituire a bunului şi obligaţia de restituire a valorii acestuia.

Prin notele scrise depuse la dosarul cauzei la termenul de judecata din 11 septembrie 2015, pârâtul a invocat excepţia lipsei calităţii Ministerului Finanţelor Publice de reprezentant al statului român. Prin Sentinţa civilă nr. 1011 din 16 septembrie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

Întrucât nu se poate susţine că instanţa de fond a calificat ulterior excepţia invocată de Ministerul Finanţelor Publice, caz în care ar fi trebuit ca acest fapt să rezulte în mod expres din considerentele sentinţei civile atacate, este evident, contrar concluziei instanţei de apel, ca tribunalul nu s-a pronunţat pe excepţia invocata de pârâtă.

Prin urmare, în mod nefondat şi fără o motivare concretă, Curtea a respins apărările pârâtului cu privire la faptul că instanţa de fond nu s-a pronunţat pe excepţia invocată de Ministerul Finanţelor Publice.

Nu se poate susţine că motivul de apel referitor la respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Culturii, formulat de Statul Român prin MFP este lipsit de interes - concluzia instanţei de apel fiind eronată, întrucât Ministerul Finanţelor Publice nu a invocat lipsa calităţii procesuale a Statului Român, la modul abstract, fără a indica persoana juridică/instituţia care îl reprezintă pe acesta în speţă, ci dimpotrivă, prin motivele de apel a indicat o dispoziţie specială care stabileşte expres raportul de reprezentare în cadrul relaţiilor care au ca obiect patrimoniul cultural naţional mobil.

Pe fondul cauzei, instanţa de apel a făcut aplicarea greşită a principiului res perit domino.

De vreme ce concluzionează în sensul că în speţă există imposibilitatea restituirii bunului, cu premisa evidentă a pieirii acestuia, instanţa de apel trebuia să admită apărările pârâtei în sensul aplicării principiului de drept civil res perit domino, ce guverna vechiul C. civ., potrivit căruia riscul pierderii sau distrugerii unui bun, din cauza forţei majore sau a cazului fortuit, revine proprietarului bunului de la acel moment. Constatarea nulităţii absolute presupune desfiinţarea actului în cauza şi a tuturor efectelor acestuia, respectiv revenirea la situaţia anterioara încheierii actului. Pe cale de consecinţa, începând de la momentul rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti de constatare a nulităţii absolute a contractului de donaţie, se poate afirma că din punct de vedere juridic tabloul s-a aflat în permanenţă în proprietatea reclamanţilor şi a autorului acestora.

2.2. Analiza recursurilor

1. Recursul declarat de reclamanţi este întemeiat, în sensul următoarelor considerente:

Reclamanţii au dedus analizei instanţei de apel nelegalitatea şi netemeinicia Sentinţei civile nr. 1011 din 16 septembrie 2016 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă decurgând din modul în care a fost apreciată puterea de lucru judecat a Sentinţei penale nr. 505 din 31 mai 1972, respectiv a Deciziei penale nr. 1448 din 19 august 1972 cu privire la paternitatea tabloului în litigiu.

Instanţa de apel a respins această critică arătând, printre altele, că "este real că prin hotărârile penale reclamanţii au fost condamnaţi la închisoare pentru infracţiunea de scoatere de pe teritoriul Statului Român, în mod fraudulos, a unor lucrări de artă şi tablouri. (...) puterea de lucru judecat poate fi ataşată exclusiv acelor fapte analizate, în concret, de instanţele penale, iar nu unor fapte ulterioare. Ca atare, invocând autoritatea de lucru judecat a acestor hotărâri, reclamanţii pot proba exclusiv faptul că autorii lor au acţionat în vederea scoaterii din ţară a bunurilor la care fac referire considerentele acestor hotărâri. Cum aceste hotărâri judecătoreşti nu produc efecte decât în privinţa faptelor care au făcut obiect al analizei instanţelor penale, reclamanţii nu pot invoca puterea de lucru judecat a acestora pentru a proba că tabloul cedat Statului Român inventariat în oferta de donaţie întocmită la data de 9 aprilie 1973 şi evidenţiat în scriptele Muzeului Naţional de Istorie ca Tabloul "F.", reprezintă o operă a lui D.".

Susţinerea instanţei de apel, în sensul că puterea de lucru judecat a hotărârilor penale nu poate fi extinsă asupra unor fapte ulterioare procesului penal - oferta de donaţie a unui tablou şi intrarea acestuia în posesia Muzeului Naţional de Artă al României este corectă.

Nu la fel de corectă este însă concluzia la care ajunge instanţa de apel în sensul că nu s-a probat paternitatea tabloului, pretinsă de reclamanţi ca aparţinând lui D., cu motivarea că pe parcursul procesului penal aceştia au susţinut fără echivoc faptul că tabloul nu este unul pictat de D., în timp ce împrejurarea că Muzeul Naţional de Artă al României s-a constituit parte civilă în procesul penal cu suma de 72.735.435 RON reprezentând valoarea tabloului nu poate fi opusă cu autoritate de lucru judecat, câtă vreme instanţele penale nu au analizat bunurile ce au făcut obiect al ofertei de donaţie.

Eroarea instanţei de apel, care a atras şi nelămurirea pe deplin a situaţiei de fapt, constă în aceea că a conferit putere probatorie în prezentul litigiu unui singur aspect, respectiv apărărilor făcute de inculpaţi în cadrul procesului penal, în timp ce atitudinii procesuale a muzeului, de a se constitui parte civilă cu suma sus-menţionată, nu-i acordă nicio pondere în ansamblul probator administrat pentru a se dovedi paternitatea tabloului revendicat în prezent.

Astfel, deşi arată că reclamanţii pot proba cu hotărârile penale numai faptul că autorii lor au acţionat în vederea scoaterii din ţară "a bunurilor la care fac referire considerentele acestor hotărâri", instanţa de apel continuă analiza probelor administrate privilegiind premisa greşită că puterea de lucru judecat a hotărârii penale priveşte numai "fapta" de scoatere din ţară a unor bunuri, iar nu şi bunurile care au constituit obiectul material al faptei.

Or, în ambele hotărâri penale s-a arătat că este cert că tabloul pentru care a fost dispusă condamnarea penală "este un tablou autentic al lui D.".

În aceste condiţii, pornind de la adevărul judiciar pe care îl conţin hotărârile penale în privinţa autorului tabloului ce formează şi obiect al prezentului proces, se impune o nouă apreciere a materialului probator administrat - eventual, administrarea de probe suplimentare - pentru a determina în ce măsură actele tuturor persoanelor şi organelor statului implicate în activităţi legate de acest tablou, la nivelul anului 1973 şi ulterior, au vizat un tablou cu paternitatea pretinsă de reclamanţi, respectiv de Muzeul Naţional de Artă al României. În alte cuvinte, trebuie să se determine dacă tabloul "F." pictat de D., conform celor statuate prin hotărârile penale, este cel care a format obiectul ofertei de donaţie făcută de M. în 9 aprilie 1973 şi care a ajuns în custodia Muzeului Naţional de Artă al României.

Faţă de cele ce preced, criticile formulate de reclamanţi întrunesc cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa de apel pronunţând o hotărâre nelegală urmare a interpretării greşite a dispoziţiilor art. 22 C. proc. pen.

În condiţiile celor mai sus arătate, în temeiul art. 314 C. proc. civ., care arată că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie hotărăşte asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite, urmează ca instanţa de apel să facă reaprecierea situaţiei de fapt în sensul solicitat, consecinţă a casării deciziei cu trimitere spre rejudecare.

Nu poate fi însă reţinută susţinerea recurenţilor în ceea ce priveşte autoritatea de lucru judecat a hotărârilor penale şi în privinţa prejudiciului suferit de reclamanţi, astfel încât suma la care ar trebui obligat statul să fie de 72.735.435 RON, întrucât în procesul penal nu s-au administrat probe din care să rezulte cu certitudine valoarea tabloului. Împrejurarea că Muzeul Naţional de Artă al României s-a constituit parte civilă în procesul penal cu o sumă stabilită de "comisia numită în acest scop" nu este suficientă pentru ca reclamanţii să se prevaleze de cele statuate în cursul judecăţii penale anterioare, câtă vreme acest aspect nu a primit o dezlegare jurisdicţională în urma administrării unui probatoriu concludent din această perspectivă.

În măsura în care, în urma rejudecării după casarea cu trimitere se ajunge la concluzia că tabloul oferit spre donaţie de autorul reclamanţilor la 9 aprilie 1973 este o creaţie D. trebuie să fie avută în vedere valoarea acestuia astfel cum este stabilită printr-un raport de expertiză;

2. Recursul pârâtului Muzeul Naţional de Artă al României nu este întemeiat.

Astfel, deşi atunci când a procedat la analiza apelului acestei părţi instanţa de apel a arătat, în mod eronat, faptul că singura critică formulată vizează modul de soluţionare a cererii având ca obiect obligarea pârâtului Statul Român la plata despăgubirilor reprezentate de contravaloarea tabloului revendicat - ceea ce a şi dus la respingerea apelului ca fiind lipsit de interes -, Înalta Curte a constatat că problema prescripţiei dreptului material la acţiune, dedusă analizei în apel de către Muzeul Naţional de Artă al României, a fost examinată pe larg în cuprinsul hotărârii recurate.

În aceste condiţii, doar aşezarea topografică "greşită" în hotărâre - într-o zonă în care este analizat apelul celuilalt pârât, care nu a formulat critici privitoare la prescripţia dreptului la acţiune - nu este de natură a fi considerată că provoacă Muzeului Naţional de Artă al României o vătămare procesuală ce nu ar putea fi înlăturată decât prin anularea hotărârii, câtă vreme instanţa de apel a analizat chestiunea prescripţiei dreptului material la acţiune.

Instanţa de apel a dat o dezlegare corectă criticilor legate de prescripţia dreptului material la acţiune, stabilind că momentul de la care trebuie să se aprecieze că începe să curgă prescripţia în cauză se determină potrivit prevederilor art. 3 şi 8 din Decretul nr. 167/1958.

Aceasta deoarece, într-adevăr obligaţia de dezdăunare poate fi apreciată ca o consecinţă a acţiunii în revendicare numai atunci când reclamanţii ar fi putut obţine restituirea în natură, ceea ce înseamnă că la înregistrarea cererii de chemare în judecată bunul exista în materialitatea sa, în stăpânirea pârâtului, iar pe parcursul judecăţii bunul a pierit. În atare situaţie, dreptul de a obţine despăgubiri urmează regimul juridic al acţiunii în revendicare, fiind imprescriptibil. Temeiul juridic al acordării despăgubirilor îl constituie deţinerea abuzivă a bunului de către pârât.

Dacă, aşa cum este cazul în speţă, bunul era pierit la data înregistrării cererii de chemare în judecată, dreptul la despăgubiri se valorifică în cadrul unei acţiuni întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, reglementate de art. 998 - 999 C. civ., având ca temei juridic imposibilitatea de restituire în natură a bunului de către fostul deţinător. Cum dreptul la despăgubiri este unul de creanţă, acţiunea în cadrul căreia se urmăreşte valorificarea lui este una personală, supusă prescripţiei dreptului la acţiune.

Instanţa de apel a arătat, în mod temeinic, faptul că nu s-a probat că reclamanţii au cunoscut sau ar fi putut cunoaşte înainte de data declanşării prezentului litigiu faptul că bunul era pierit. Prin urmare, termenul de prescripţie de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958 nu începuse să curgă la data înregistrării cererii de chemare în judecată, în respectarea art. 8 din acelaşi act normativ care prevede că, prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.

Faţă de cele ce preced, Înalta Curte a apreciat că instanţa de apel a pronunţat o soluţie legală în privinţa criticilor legate de modul de soluţionare de către prima instanţă a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

În acelaşi context, este neîntemeiată critica privitoare la aplicarea greşită a legii noi, în condiţiile în care instanţa de apel a analizat problema prescripţiei dreptului material la acţiune prin raportare la dispoziţiile Decretului nr. 167/1958, în vigoare la data declanşării litigiului.

O altă critică dedusă analizei în recurs vizează motivarea contradictorie pe care ar fi făcut-o instanţa de apel în legătură cu paternitatea tabloului revendicat, respectiv deţinerea tabloului. Această critică este făcută omisso medio, motiv pentru care nu poate fi examinată în recurs;

3. Recursul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice este întemeiat, în limitele ce se vor arăta în cele ce urmează:

Motivarea hotărârii instanţei de apel, în privinţa criticii formulate în legătură cu aplicabilitatea principiului res perit domino este contradictorie, şi întruneşte cerinţele motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., ceea ce conduce spre concluzia că această critică nu a fost analizată în fond.

Astfel, după ce la fila x, în analiza apelului reclamanţilor, instanţa validează concluzia primei instanţe în sensul că există o probabilitate foarte mare ca tabloul să fi ars, la fila x, atunci când analizează apelul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, care a cerut să se facă aplicarea principiului res perit domino, instanţa de apel răspunde că nu s-a probat că bunul ar fi pierit şi, deci, nu poate fi făcută analiza suportării riscului pieirii sau distrugerii bunului, urmare a forţei majore sau cazului fortuit.

Având în vedere aceste aprecieri contradictorii, apare că instanţa de apel nu a cercetat fondul apelului pârâtului, în ce priveşte aplicarea principiului res perit domino, ceea ce impune, în temeiul art. 312 alin. (3) şi (5) C. proc. civ., casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului, sub aspectul menţionat, la aceeaşi instanţă.

În schimb, critica relativă la modul de soluţionare a problemei calităţii de reprezentant al statului român în cauză nu poate fi primită.

Se observă că reclamanţii au învestit instanţa cu o solicitare principală, având ca obiect obligarea statului român, reprezentat prin Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, la restituirea în natură a tabloului "H." sau "F.", precum şi cu un subsidiar în care au solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, restituirea prin echivalent a tabloului, dacă nu mai este posibilă restituirea în natură.

Aşadar, încă din debutul procesului a fost indicat reprezentantul statului român, diferit în funcţie de modalitatea de restituire a bunului revendicat.

Instanţele de fond nu au stabilit că dispoziţiile legii speciale, în speţă Legea nr. 182/2000, nu se aplică autorităţilor administraţiei publice centrale, aşa cum susţine recurentul, ci au argumentat de ce prevederile art. 6 alin. (3) din lege, conform cărora Ministerul Culturii şi Cultelor reprezintă Statul Român în relaţiile interne şi internaţionale care au ca obiect patrimoniul cultural naţional mobil nu pot justifica în speţă calitatea Ministerului Culturii şi Cultelor de reprezentant al statului român.

Astfel, cum pe parcursul procesului "părţile au acceptat teza propusă de pârâtul Muzeul Naţional de Artă al României în sensul distrugerii pânzei într-un incendiu în timpul Revoluţiei din anul 1989" (Sentinţa civilă nr. 1011 din 16 septembrie 2016 a Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă), reprezentantul Statului Român a fost stabilit prin raportare la pretenţia formulată în subsidiar.

Or, într-un litigiu în care Statul Român este chemat să plătească echivalentul unui tablou, nu se pune problema ca Ministerul Culturii şi Cultelor să reprezinte Statul Român, pentru că art. 6 alin. (3) din Legea nr. 182/2000 nu a avut în vedere participarea acestui minister în calitate de ordonator de credite în cadrul unor raporturi juridice particulare recunoscute de legea specială. În consecinţă, atunci când obligaţia al cărei temei de drept se regăseşte în Legea nr. 182/2000 este una care are ca obiect o sumă de bani, nu Ministerul Culturii şi Cultelor reprezintă Statul Român - ţinut la repararea prejudiciului produs foştilor proprietari prin preluarea nelegală a unor bunuri culturale mobile -, ci Ministerul Finanţelor Publice, în condiţiile art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, în vigoare la data sesizării instanţei cu prezentul litigiu.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamanţii B., C. şi A. şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti împotriva Deciziei civile nr. 1426 A din data de 20 decembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi în consecinţă:

Casează decizia şi trimite cauza la aceeaşi instanţă pentru rejudecarea apelurilor acestor părţi.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Muzeul Naţional de Artă al României împotriva aceleiaşi decizii.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 mai 2019.

Procesat de GGC - LM