Asupra recursului de faţă,
Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:
I. Prin Sentinţa civilă nr. 4021 din data de 28 iunie 2016 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a respins cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată şi precizată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., ca neîntemeiată.
II. Împotriva sentinţei anterior menţionate au declarat apel apelanţii-reclamanţi A. şi B., solicitând admiterea apelului şi modificarea sentinţei apelate, în sensul admiterii în tot a cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată şi precizată.
Prin Decizia civilă nr. 67 A din 17 ianuarie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a admis apelul formulat de apelanţii A. şi B. împotriva Sentinţei civile nr. 4021 din 28 iunie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimata C. S.A.
A schimbat, în parte, sentinţa atacată, în sensul admiterii caracterului abuziv şi a nulităţii absolute a clauzei 3.3, doar cu privire la sintagma "politica de credit a băncii".
A obligat intimata la restituirea sumelor reprezentând dobândă achitată în plus, ca urmare a aplicării criteriului privind varierea dobânzii în funcţie de politica băncii.
A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
III. La data de 5 aprilie 2019, pârâta C. S.A. a formulat recurs împotriva deciziei civile anterior menţionate, solicitând admiterea căii de atac, casarea în parte a deciziei civile recurate, exclusiv sub aspectul soluţiei de admitere parţială a apelului declarat de reclamanţii A. şi B. şi de constatare a caracterului abuziv şi nulităţii clauzei de la art. 3.3, cu privire la sintagma "politica de credit a băncii" şi de obligare a băncii la restituirea sumelor reprezentând dobânda achitată în plus, ca urmare a aplicării criteriului indicat.
În cadrul cererii de recurs, recurenta-pârâtă a indicat motivele de nelegalitate pe care îşi întemeiază calea de atac şi dezvoltarea lor, precizând că acestea se încadrează în motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.
Recurenta-pârâtă a susţinut că soluţia instanţei de apel, care a constatat caracterul abuziv şi nulitatea clauzei cuprinse în art. 3.3 - teza a II-a din contractul de credit semnat de părţi, în ce priveşte sintagma "politica de credit a băncii", a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, întrucât instanţa de apel s-a raportat la o formă a alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 care nu era în vigoare la momentul încheierii contractului menţionat.
A mai susţinut că instanţa de apel a dat textului anterior menţionat o interpretare care nu are susţinere, din perspectiva art. 4 alin. (1) al Legii nr. 193/2000.
În acest sens, recurenta-pârâtă a precizat că în mod greşit a reţinut instanţa de apel necesitatea existenţei unui "motiv întemeiat, care să fie precizat în contract" şi în raport cu care să varieze dobânda, arătând că această cerinţă a fost introdusă în Legea nr. 193/2000 doar ulterior semnării contractului de credit din data de 29 noiembrie 2007, anume prin Legea nr. 363 din 21 decembrie 2007 publicată în Monitorul Oficial nr. 899 din 28 decembrie 2007, în vigoare din 31 decembrie 2007.
Prin urmare, a apreciat că această cerinţă este inaplicabilă în cauză, conform principiului neretroactivităţii legii civile.
Detaliind, a făcut referire la faptul că la momentul semnării contractului, alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 prevedea că, pentru a modifica dobânda, banca trebuia să specifice în contract un motiv de variaţie a dobânzii şi a susţinut că recurenta-pârâtă a respectat legislaţia în vigoare atunci când a indicat în textul art. 3.3 din contractul de credit că motivul care determină variaţia dobânzii este "evoluţia pieţei financiare sau politica de credit a băncii".
A subliniat că nici alin. (1) lit. a) din Anexa, nici art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, ambele indicate de instanţa de apel în motivarea hotărârii, nu prevăd condiţiile reţinute de instanţă, anume că dispoziţiile legale imperative din materia drepturilor consumatorilor ar fi impus indicarea unui criteriu obiectiv şi verificabil în baza căruia banca să poată modifica dobânda, ci o astfel de circumstanţiere a motivului de variaţie a dobânzii a fost introdusă doar ulterior, prin O.U.G. nr. 174/2008 pentru modificarea şi completarea unor acte normative privind protecţia consumatorilor (publicată în M. Of. nr. 795/27.11.2008, în vigoare de la 27 decembrie 2008), prin care în textul O.G. nr. 21/1992 a fost introdus art. 93, care stabilea că:
"variaţia ratei dobânzii trebuie să fie independentă de voinţa furnizorului de servicii financiare, raportată la fluctuaţiile unor indici de referinţă verificabili, menţionaţi în contract, sau la modificările legislative care impun acest lucru".
Precizând că aceste dispoziţii au fost respectate de recurenta-pârâtă la semnarea primului act adiţional de restructurare, din data de 22.12.2009, a concluzionat că instanţa de apel nu s-a raportat la dispoziţiile legale imperative aplicabile la încheierea contractului, ci a avut în vedere un cadru legal conturat prin reglementări ulterioare.
Cu privire la înţelesul sintagmei "politica de credit a băncii", a menţionat că aceasta se referă la libertatea recurentei-pârâte de a urmări scopul obţinerii de profit pentru care funcţionează, respectiv de a stabili nivelul costurilor pentru creditele acordate clienţilor, pe considerente de oportunitate, fiind vorba despre politica de business a unei societăţi comerciale reglementate de Legea nr. 31/1990 şi care acţionează cu respectarea legislaţiei generale, dar şi a normelor financiar-bancare.
În acest sens, a susţinut că motivul stipulat în contract, referitor la "evoluţia pieţei financiare sau politica de credite a băncii" semnifică faptul că, atunci când piaţa financiară se schimbă, iar scopul obţinerii de profit nu se mai realizează, banca are dreptul de a revizui/modifica rata dobânzii, potrivit propriei politici de creditare, acceptată de clienţi la semnarea contractului de credit.
Cu privire la dispoziţia instanţei de apel, de restituire a dobânzii achitate în plus de către intimaţii-reclamanţi, a apreciat că o asemenea obligaţie nu poate să-i incumbe, deoarece nu a încasat sume nedatorate.
În susţinerea acestei critici, a invocat practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precizând că în cuprinsul Deciziei nr. 76 din 25 ianuarie 2017, instanţa supremă a stabilit că dreptul material aplicabil în materia protecţiei consumatorilor prevede că sancţiunea care intervine în situaţia constatării caracterului abuziv al clauzelor este una sui generis, respectiv încetarea producerii efectelor pentru viitor, fără a se pune în discuţie prestaţiile deja executate, astfel cum se întâmplă în cazul sancţiunii nulităţii.
Totodată, a precizat că în decizia menţionată, Înalta Curte a reţinut că a înlocui clauza privitoare la dobândă echivalează cu intervenţia instanţei în contractele încheiate de părţi, intervenţie nepermisă de dispoziţiile legale menţionate.
Intimaţii-reclamanţi au transmis la dosar răspuns la întâmpinare, la data de 29 mai 2018, solicitând, în esenţă, respingerea recursului, ca nefondat.
Prin încheierea din Camera de Consiliu din data de 10 octombrie 2018, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului către părţi, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.
IV. Prin încheierea de şedinţă din data de 15 februarie 2019, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A.
V. Analizând recursul formulat, în conformitate cu dispoziţiile art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie îl va respinge, ca nefiind fondat, pentru următoarele considerente:
Cu referire la criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., referitoare la încălcarea şi aplicarea greşită a normelor materiale, Înalta Curte reţine că, astfel cum susţine recurenta-pârâtă, la data semnării contractului de credit (29 noiembrie 2007), forma în vigoare a alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 prevedea că o clauză abuzivă este o prevedere care dă dreptul comerciantului să modifice, în mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv specificat în contract şi acceptat de consumator prin semnare.
Cu alte cuvinte, este corectă observaţia recurentei-pârâte, în sensul că referirea instanţei a avut în vedere o formă ulterioară a dispoziţiei legale anterior menţionate, care a intrat în vigoare doar la data de 31 decembrie 2007, urmare publicării în M. Of. nr. 899/28.12.2007, a Legii nr. 363 din 21 decembrie 2007 şi care făcea trimitere, în mod diferit, la necesitatea existenţei unui motiv întemeiat pentru ca o clauză de tipul celei analizate să nu dobândească caracter abuziv.
Cu toate acestea, diferenţierea dintre termenii conţinuţi de cele două forme succesive ale normei juridice indicate de recurenta-pârâtă ("motiv" - în forma aplicabilă la data semnării contractului de credit, faţă de "motiv întemeiat" - în forma aplicabilă ulterior) nu este de natură a determina invalidarea raţionamentului şi interpretării acestui text, care a fost realizată de instanţa de apel în raport cu textul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, a cărui formă şi înţeles nu au suferit modificări şi care a fost în mod corect aplicat în speţă.
Criteriul avut în vedere de instanţa de apel a fost cel oferit de textul menţionat:
"O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor".
În raport cu cerinţele impuse de textul art. 4 alin. (1) din lege, Înalta Curte consideră că în mod corect a stabilit instanţa de apel că în cauză era necesară "o detaliere suficientă în contract", pentru ca intimaţii-reclamanţi să cunoască criteriul concret şi verificabil al variaţiei dobânzii şi care să nu determine un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor contrar exigenţelor bunei-credinţe, astfel cum a determinat formularea generală contestată de intimaţii-reclamaţi privind "politica băncii".
În acelaşi timp, este important de menţionat că, potrivit dispoziţiilor alin. (4) al art. 4 din Legea nr. 193/2000, lista cuprinsă în Anexa ce face parte integrantă din legea menţionată redă doar exemplificativ clauze considerate ca fiind abuzive.
Ca atare, elementul subliniat în cererea de recurs, privind cele două forme succesive ale textului lit. a) a alin. (1) din Anexa la Legea nr. 193/2000 nu are relevanţă de sine stătătoare, interpretarea acestui text fiind dată de norma conţinută de art. 4 alin. (1) din lege, la care în mod corect s-a raportat instanţa de apel.
Aşadar, nu poate fi primită critica formulată de recurenta-pârâtă, în sensul că interpretarea dată de instanţa de apel a prevederilor lit. a) a alin. (1) din Legea nr. 193/2000 nu are susţinere din perspectiva art. 4 alin. (1) al Legii nr. 193/2000.
Pe de altă parte, forma ulterioară a textului lit. a) din alin. (1) al Anexei la Legea nr. 193/2000, la care a făcut referire instanţa de apel (şi care prevedea că sunt considerate abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract), era în vigoare la datele la care părţile au semnat cele trei acte adiţionale la Contractul de credit nr. x (22 decembrie 2009, 24 ianuarie 2011 şi 11 septembrie 2012), însă vulnerabilitatea caracterului evaziv şi discreţionar al criteriului politicii de credit a băncii, ca reper al variaţiei dobânzii, nu a fost remediată, clauza 3.3 fiind menţinută în contract.
În aceste condiţii, nu poate fi primit argumentul recurentei-pârâte referitor la respectarea, cu ocazia semnării actelor adiţionale la contractul de credit, a rigorilor impuse de O.U.G. nr. 174/2008 pentru modificarea şi completarea unor acte normative privind protecţia consumatorilor, implicit a dispoziţiilor art. 93 din O.G. nr. 21/1992.
Se constată că în mod corect a considerat instanţa de apel că elementul abstract al politicii de credite a băncii nu constituie un criteriu verificabil al variabilităţii dobânzii, acest etalon neputând fi evaluat nici de către intimaţii-reclamanţi, nici de către instanţă, deoarece nu conţine elemente concrete de calcul, care să cuantifice modul de revizuire a ratei dobânzii.
Ca atare, criticile recurentei-pârâte referitoare la încălcarea şi aplicarea greşită a normelor materiale analizate vor fi respinse, ca neîntemeiate.
Având în vedere considerentele anterior expuse, Înalta Curte va respinge, ca neîntemeiată, şi critica referitoare la încălcarea şi aplicarea greşită a normelor materiale în privinţa obligării recurentei-pârâte la restituirea sumelor reprezentând dobândă achitată în plus, ca urmare a aplicării criteriului privind variaţia dobânzii în funcţie de politica de credite a băncii.
Se constată justificată concluzia instanţei de apel, care a stabilit că dispoziţia din art. 3.3. din contractul de credit semnat de părţi este abuzivă şi deci, lovită de nulitate absolută, consecinţa legală a acestei sancţiuni fiind aceea a desfiinţării retroactive a clauzei şi restituirii prestaţiilor efectuate în baza obligaţiei declarate nule.
În legătură cu acest aspect, se subliniază faptul că jurisprudenţa invocată de recurenta-pârâtă în susţinerea recursului formulat nu are caracter obligatoriu pentru instanţă şi nu constituie izvor de drept în sensul art. 1 C. civ., acest caracter avându-l doar deciziile interpretative pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în procedurile de unificare a practicii prevăzute de dispoziţiile art. 514 şi următoarele şi art. 519 şi următoarele din C. proc. civ.
În concluzie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constatând neîntemeiate criticile formulate de către recurenta-pârâtă, circumscrise cazului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 şi 497 din C. proc. civ. va respinge, ca nefondat, recursul formulat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva Deciziei civile nr. 67 A din 17 ianuarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 aprilie 2019.
Procesat de GGC - NN