Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la 22 octombrie 2014, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A., obligarea pârâtei la plata sumei de 50.000 euro, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului teren în suprafaţă de 187,26 mp, proprietatea reclamantei, situat în Bucureşti, de la data de 22 octombrie 2011 şi până la momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti.
În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1349, art. 1357 şi urmat. C. civ.
Pârâta B. S.A. a formulat cerere de chemare în garanţie a Municipiului Bucureşti şi a Consiliului General al Municipiului Bucureşti pentru ca, în situaţia în care ar cădea în pretenţii, să fie obligaţi chemaţii în garanţie să suporte sumele de bani pretinse de reclamanta A.
Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin Sentinţa nr. 1564 din 22 decembrie 2016 a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a chemaţilor în garanţie Municipiul Bucureşti prin Primar general şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, ca nefondată. A respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, ca nefondată. A respins cererea de chemare în judecată, ca nefondată. A obligat-o pe reclamantă la plata către pârâtă a sumei de 19.182,8 RON cheltuieli de judecată.
Prin Decizia nr. 441 A din 2 mai 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei pronunţate de tribunal, în contradictoriu cu intimaţii - chemaţi în garanţie Municipiul Bucureşti prin Primar general şi Consiliul General al municipiului Bucureşti. A admis apelul pârâtei şi a schimbat, în parte, sentinţa, în sensul că a admis excepţia prescripţiei şi a respins, ca atare, acţiunea reclamantei sub aspectul faptei ilicite a construirii. A respins, ca rămasă fără obiect, cererea de chemare în garanţie a pârâtei. A obligat-o pe reclamantă la plata către pârâtă a sumei de 8.566 RON reprezentând taxe judiciare de timbru aferente cererii de chemare în garanţie. A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate. A respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată din apel de către reclamantă, ca nefondată. A obligat-o pe apelanta - reclamantă la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 10.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată aferente judecăţii în apel.
Împotriva deciziei au declarat recursuri reclamanta A. şi pârâta S.C. B. S.A.
1) Criticile reclamantei au vizat următoarele aspecte, fundamentate în drept pe dispoziţiile art. 488 pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.
- Instanţa a încălcat principiul disponibilităţii prin schimbarea cauzei acţiunii deduse judecăţii (art. 488 pct. 5 C. proc. civ.) şi astfel, a dispoziţiilor art. 9 alin. (2) C. proc. civ., conform cărora "obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor".
Astfel, sub un prim aspect, potrivit cererii introductive, reclamanta a solicitat obligarea societăţii pârâte la plata sumei estimative de 50.000 eu, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului în suprafaţă de 187,26 mp, proprietatea reclamantei (situat în Bucureşti, B-dul x nr. 8A, sector 1), de la data de 22.10.2011, până la pronunţarea hotărârii. Acesta a fost, aşadar, obiectul litigiului, reprezentat de pretenţia vizând lipsa de folosinţă în privinţa terenului proprietatea reclamantei.
De asemenea, referitor la cauza juridică, cererea reclamantei s-a întemeiat pe fapta ilicită a pârâtei de ocupare abuzivă, fără niciun titlu, a terenului, împrejurare ce subzistă şi în prezent, împiedicând-o pe reclamantă să-şi valorifice dreptul de proprietate recunoscut prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
În privinţa lucrărilor de construire a blocului H3 de către autoarea intimatei-pârâte, C. S.A., desfăşurate în timpul litigiilor purtate de reclamantă cu unitatea administrativ-teritorială în perioada 1994 - 1997, acestea au fost invocate de către intimata-pârâtă ca apărări, cu scopul de a conferi caracter complex litigiului şi de a distorsiona obiectul şi cauza acţiunii - pentru ca apoi să fie folosite ca fundament pentru invocarea prescripţiei extinctive - în contextul în care reclamanta n-a susţinut niciodată că fapta de construire ar reprezenta fapta ilicită imputabilă pârâtei pe care s-a întemeiat acţiunea.
În mod eronat instanţa de apel consideră că acţiunea reclamantei s-ar întemeia pe două cauze - cea de construire a blocului H3 pe un teren ce se află în litigiu şi cea de ocupare în prezent a terenului, pentru ca apoi să respingă, pentru intervenirea prescripţiei extinctive, acţiunea întemeiată pe cauza construirii neautorizate a clădirii şi să respingă excepţia prescripţiei pentru acţiunea întemeiată pe ocuparea abuzivă a terenului.
Cu toate acestea, în cadrul analizei pe fond a apelului, instanţa a verificat cerinţele răspunderii civile delictuale referitoare la ocuparea terenului reclamantei tot din perspectiva condiţiilor legale ale construirii imobilului şi transferării acestuia la intimata-pârâtă de la autoarea acesteia.
Chiar presupunând că la momentul dobândirii dreptului de concesiune toate condiţiile legale ar fi fost respectate, ulterior restituirii în natură a imobilului către reclamantă, intimata-pârâtă era obligată să plătească acesteia preţul folosinţei asupra terenului, deoarece nici prin lege şi nici prin vreun act juridic constitutiv de drept acesteia nu i s-a recunoscut un drept de folosinţă gratuită.
Or, câtă vreme proprietarul construcţiei nu dovedeşte că este beneficiarul unui drept de folosinţă cu titlu gratuit asupra terenului proprietatea reclamantei, fapta acestuia de ocupare continuă a terenului este ilicită şi dă dreptul la dezdăunări.
- Decizia a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material (art. 488 pct. 8 C. proc. civ.).
Mai întâi, decizia este nelegală deoarece stabileşte eronat legea aplicabilă, considerând că ar fi incidente dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ. 1864, în ciuda temeiului juridic invocat - art. 1349 şi urm. C. civ. 2011 - şi a faptului că pretenţia vizând contravaloarea lipsei de folosinţă se referea la o perioadă ulterioară intrării în vigoare a noului C. civ., ceea ce îi atrăgea incidenţa în raport cu dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 71/2011.
Diferenţa între cele două temeiuri juridice nu este indiferentă, ci priveşte modalitatea de verificare a îndeplinirii înseşi condiţiilor răspunderii civile delictuale, întrucât în noua reglementare a răspunderii delictuale vinovăţia este prezumată câtă vreme textul legal se limitează la constatarea existenţei unei încălcări, prin acţiune ori inacţiune a drepturilor, dar şi a intereselor legitime ale altor persoane.
- Totodată, decizia este nelegală deoarece instanţa de apel s-a erijat în veritabil legiuitor, cu încălcarea art. 1 alin. (1) C. civ., consfinţind cel puţin implicit, un drept de folosinţă cu titlu gratuit asupra terenului reclamantei.
- Decizia conţine o insuficientă cercetare asupra fondului şi motive contradictorii (art. 488 pct. 6 C. proc. civ.).
S-a arătat în acest sens, sub un prim aspect, că instanţa a respins solicitarea reclamantei de prezentare a originalului Contractului de asociere nr. x/19.05.1993, încheiat între D. şi C. S.A. (autoarea reclamantei), a cărui verificare era necesară pentru a se stabili dacă intimata are un titlu în baza căruia să invoce un drept de folosinţă gratuită asupra terenului, concluzie reţinută de instanţă în pofida numeroaselor vicii pe care le prezenta înscrisul respectiv depus la dosar.
În al doilea rând, instanţa de apel a respins, de o manieră superficială, susţinerea reclamantei vizând nevalabilitatea Contractului de asociere nr. x/1993, apreciind că nu există niciun motiv obiectiv de îndoială asupra veridicităţii acestuia.
Aceasta, în contextul în care D. nu a avut niciodată în administrare imobile terenuri pentru a putea încheia legal contracte de concesiune şi pe de altă parte, în legislaţia vremii nu se prevedea că un contract de concesiune se putea încheia pe toată durata existenţei construcţiei.
Sub un al treilea aspect, instanţa nu a cercetat, dincolo de orice îndoială, dacă edificarea imobilului bloc H3 s-a realizat după încheierea contractului de concesiune sau înainte de acest moment, pentru ca apoi să reţină că intimata nu ar fi săvârşit o faptă ilicită şi nici nu ar fi acţionat cu vinovăţie.
Totodată, ignorând materialul probator administrat în cauză, instanţa a pronunţat o hotărâre contradictorie reţinând, pe de o parte, că intimata-pârâtă nu ar trebui să plătească vreo sumă de bani reclamantei ca preţ al folosinţei terenului şi pe de altă parte, că intimata-pârâtă plăteşte sau ar trebui să plătească o taxă de concesiune Consiliului General al Municipiului Bucureşti şi Municipiului Bucureşti care, la rândul lor, încasează sume de bani de la intimata-pârâtă, fără niciun titlu (acesta fiind, de altfel, unul din motivele cererii de chemare în garanţie).
Aşadar, instanţa de apel acceptă în privinţa chemaţilor în garanţie că aceştia încasează un preţ al folosinţei, deşi nu sunt proprietari, în timp ce reclamanta, deşi este proprietar şi în pofida garanţiilor constituţionale, n-ar avea dreptul la despăgubire, ceea ce creează o situaţie absurdă.
2) Recursul pârâtei S.C. B. S.A. a fost formulat în condiţiile art. 461 alin. (2) C. proc. civ., fiind îndreptat împotriva considerentelor deciziei.
Astfel, s-a arătat că există considerente care vizează probleme de drept greşit dezlegate, respectiv constatări de fapt care o prejudiciază.
S-a susţinut că este eronat raţionamentul instanţei în respingerea primei critici din apel şi că problema stabilirii autorului faptei de construire are relevanţă. Altfel spus, dacă soluţia instanţei de apel privind prescripţia acestei fapte ar fi înlăturată de instanţa de control judiciar, în opinia recurentei, devine esenţial să fie stabilit autorul faptei ilicite, pentru a se putea ajunge la o respingere a cererii, ca neîntemeiată, în condiţiile în care cel care a construit iniţial este Statul român, iar cel care a continuat construcţia este o persoană juridică distinctă de ea.
Totodată, s-a arătat că statuarea în fapt şi în drept asupra aspectelor referitoare la construire şi la recepţia lucrării are relevanţă şi din perspectiva apărărilor proprii legate de menţinerea terenului în proprietate publică şi imposibilitatea restituirii în condiţiile Legii nr. 112/1995.
A solicitat astfel, modificarea hotărârii în sensul menţionării în considerente a faptului că Statul român este cel care a început construcţia pe terenul litigios.
Cu privire la stabilirea faptei ilicite, recurenta a criticat greşita stabilire a existenţei a două fapte distincte, respectiv cea de construire (faţă de care a intervenit prescripţia) şi cea de lipsire de folosinţă (care ar fi una continuă). Or, reclamanta s-a plâns de o lipsire de folosinţă a terenului doar ca o consecinţă directă a faptei pretins ilicite de construire, învestirea instanţei fiind făcută numai sub aspectul construirii.
De altfel, construirea înainte de 1990, precum şi între 1994 - 1997, cu acordul proprietarului Municipiul Bucureşti nici nu avea cum să lipsească de folosinţa terenului pe reclamanta care nu avea calitatea de proprietar.
Folosinţa terenului - prin construire - nu reprezintă, în opinia recurentei -pârâte, o faptă în sensul juridic al acestei noţiuni ci o stare de fapt (având ca izvor cel puţin Contractul nr. x/1994). În cauză, nu se discută de o posesie în fapt sau o detenţie precară ci de folosirea terenului în baza unui drept real de concesiune preexistent.
Chiar şi folosind noţiunea inadecvată de faptă, recurenta-pârâtă a considerat că nu se explică cum o faptă licită (ocuparea terenului prin construire, în baza unei autorizaţii neanulate), ar putea deveni o faptă ilicită, în condiţiile în care niciuna din acţiunile concesionarului iniţial (C.) şi ale subdobânditorului acestuia (B. SA) nu s-a schimbat faţă de momentul iniţial.
Întrucât ocuparea unui teren nu are cum să capete autonomie faţă de faptul construirii, recurenta a susţinut că nu este vorba de două fapte independente ci de una produsă în trecut ale cărei efecte se consumă şi în viitor.
Pe de altă parte, a considerat că trebuie reţinut că reclamanta şi-a asumat riscul ocupării terenului solicitat, atunci când a pretins (nelegal) să i se restituie acest teren care nu făcea obiect al Legii nr. 112/1995. O dovadă în acest sens este, în opinia recurentei-pârâte, şi faptul că porţiuni întregi din teren figurează, inclusiv în cartea funciară, ca teren proprietate publică.
A arătat că urmarea distincţiei pe care a făcut-o instanţa de apel o vătăma, pentru că în realitate fapta aparţine altor persoane juridice, fiind prescrisă. A solicitat astfel înlocuirea considerentelor instanţei de apel în măsura în care privesc existenţa a două fapte şi, pe cale de consecinţă, să se stabilească intervenită prescripţia pentru unica faptă de construire, lipsa de folosinţă fiind absorbită în aceasta.
Cu privire la calificarea Contractului nr. x/1993, a arătat că prima instanţă a reţinut că puterea de lucru judecat invocată de pârâtă nu ar putea avea efecte juridice, întrucât în cauza anterioară, deşi instanţa s-a referit la acest contract ca fiind unul de concesiune, aspectul calificării sale juridice nu a fost efectiv dezlegat, nefăcând obiectul unei contestaţii. Or, în lipsa contestării caracterului de contract de concesiune de niciuna dintre părţi şi având în vedere că puterea de lucru judecat se întinde şi asupra considerentelor care sprijină dispozitivul, recurenta a considerat că nu se poate da o altă calificare a contractului decât cea anterioară.
A solicitat astfel a se reţine puterea de lucru judecat a considerentelor Hotărârilor nr. 9376/2012 şi nr. 90/2013 şi a se include această motivare, înlocuind considerentele instanţei de apel, în sensul stabilirii naturii juridice a Contractului nr. x/1994 ca fiind un contract complex, de asociere şi concesiune.
Cu privire la inopozabilitatea hotărârilor invocate de apelanta -reclamantă, a arătat că, în mod nelegal, instanţa de apel a considerat că i-ar putea fi opusă autoritatea de lucru judecat prevăzută de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., întrucât a figurat ca parte în Dosarul nr. x/2005. Cum curtea de apel nu a fost învestită cu o cerere privind restituirea imobilului în baza Legii nr. 112/1995, nu poate exista tripla identitate de obiect, cauză şi părţi, astfel încât să opereze autoritatea de lucru judecat, considerentele fiind nelegale.
O ultimă critică a vizat nelegala soluţie dată cererii de acordare a cheltuielilor de judecată.
Astfel, deşi în cuprinsul dispozitivului se arată expres admiterea apelului pârâtei şi respingerea celui declarat de reclamantă, iar în considerente nu se face nicio referire la o eventuală reducere a cheltuielilor de judecată, în dispozitiv se regăseşte doar acordarea sumei de 10.000 RON, deşi la dosar au fost depuse dovezi privind onorariul de avocat în faza apelului în cuantum de 16.236,68 RON, precum şi dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 2761 RON.
Pentru aceste motive, a solicitat modificarea, în parte, a deciziei atacate, în sensul înlocuirii considerentelor vătămătoare expuse şi acordării integrale a cheltuielilor de judecată, conform dovezilor depuse în faţa instanţei de apel.
Analizând recursurile deduse judecăţii, Înalta Curte constată următoarele:
1) Recursul reclamantei A. este fondat având în vedere considerentele ce vor fi arătate în continuare.
- Este întemeiată critica potrivit căreia, prin soluţia pronunţată şi argumentele aduse în sprijinul acesteia, instanţa de apel a modificat cauza acţiunii, nesocotind principiul disponibilităţii, prevederile art. 9 alin. (2) C. proc. civ. şi atrăgând ca atare, incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Astfel, potrivit cererii de chemare în judecată, reclamanta a formulat pretenţii constând în contravaloarea lipsei de folosinţă asupra imobilului - teren de 187,26 mp din Bucureşti, B-dul x, nr. 8A, indicând drept cauză juridică a acestora fapta ilicită a pârâtei de ocupare abuzivă, fără niciun fel de titlu, a terenului respectiv.
Aşadar, ceea ce s-a susţinut ca izvor (fundament) al pretenţiilor a fost atingerea adusă dreptului de proprietate al reclamantei prin fapta ilicită a pârâtei de ocupare abuzivă, fără niciun fel de titlu, a bunului reclamantei.
Fundamentarea în drept a pretenţiilor a fost făcută cu referire la dispoziţiile art. 1349 şi urm. C. civ., care obligă la repararea prejudiciilor cauzate prin atingerea adusă drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane.
Aşadar, cauza acţiunii, înţeleasă ca fundament juridic al pretenţiilor, împreună cu împrejurările de fapt care au generat demersul în instanţă al reclamantei, a constat în atingerea adusă dreptului de proprietate al acesteia prin pretinsul fapt ilicit al pârâtei, de ocupare abuzivă, fără niciun fel de titlu, de către pârâtă, a terenului reclamantei.
Îndepărtându-se de la această identificare şi încadrare a faptelor deduse judecăţii, care fixaseră limitele de desfăşurare a procesului, conform cererii de chemare în judecată, instanţa de apel procedează la stabilirea altei cauze juridice.
Astfel, potrivit considerentelor deciziei atacate, se reţine că fapta ilicită ar consta, în primul rând, în construirea/finalizarea construirii blocului H3 pe un teren aflat în litigiu pentru a se trage apoi concluzia prescripţiei dreptului material la acţiune raportat la data stabilită (anul 1997) ca fiind aceea a finalizării construcţiei.
Or, reţinerea unei asemenea cauze juridice, raportat la motivele acţiunii reclamantei, reprezintă o denaturare a elementelor acesteia în contextul în care ceea ce s-a pretins a fost, cum s-a arătat, o ocupare abuzivă a terenului, fără plata vreunei despăgubiri, iar nu acţiunea ilicită de construire, în care de altfel, pârâta nu a fost implicată (aşa cum stabileşte însăşi instanţa de apel admiţând sub acest aspect apelul pârâtei).
De asemenea, analizând ca a doua faptă ilicită pe cea de "ocupare în prezent a terenului", instanţa de apel face verificări tot în legătură cu elemente de fapt vizând respectarea condiţiilor legale ale construirii imobilului.
În acest sens, instanţa procedează la analiza valabilităţii contractului încheiat în 1993 între D. şi S.C. C. S.A. referitor la terminarea execuţiei lucrărilor aferente blocului H3, realizând şi o calificare juridică a acestuia (ca fiind contract de asociere, nu de concesiune), pe care o consideră totuşi indiferentă din punct de vedere al consecinţelor, câtă vreme reţine ca nefiind incident art. 41 din Legea nr. 50/1991 (în legătură cu transmiterea dreptului de concesiune asupra terenului ope legis, în caz de înstrăinare a construcţiei), întrucât constată că transmiterea acestui drept către pârâtă s-a făcut "în baza acordului acesteia cu C., acord acceptat de Municipiul Bucureşti, prin încasarea taxei anuale în schimbul folosinţei terenului."
Tot astfel, reţinând lipsa de vinovăţie a pârâtei, ca element necesar pentru o eventuală angajare a răspunderii delictuale, instanţa de apel apreciază, tot cu referire la acţiunea de construire (cu aceeaşi denaturare a cauzei juridice) că "pârâta este complet străină de edificarea imobilului şi de orice faptă privind autorizarea sau execuţia de lucrări, ea dobândind dreptul de proprietate asupra clădirii prin contractul încheiat în 1999, ulterior finalizării imobilului".
De asemenea, se reţine în analiza faptei ilicite de "ocupare în prezent a imobilului şi de imposibilitate de folosire a acestuia în integralitatea atributelor dreptului de proprietate" că pârâta "a devenit titulara dreptului de proprietate asupra construcţiei amplasate pe terenul reclamantei".
Tot prin ignorarea limitelor judecăţii, instanţa de apel introduce în analiza temeiniciei pretenţiilor referitoare la despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a terenului pretins ocupat abuziv, chestiunea privind atitudinea subiectivă (buna sau reaua-credinţă) a constructorului pe terenul altuia, cu referire la poziţia pârâtei de subdobânditor cu titlu particular al unei astfel de construcţii, arătând totodată, că reglarea raporturilor juridice dintre părţi poate fi făcută pe temeiul accesiunii imobiliare artificiale, aceasta fiind modalitatea de apărare a dreptului de proprietate (deşi în speţă, pentru dreptul pretins încălcat, reclamanta solicitase despăgubiri constând în contravaloarea lipsei de folosinţă).
Se constată în consecinţă, potrivit celor expuse anterior, că judecata realizată de instanţa de apel s-a îndepărtat de la limitele procesuale astfel cum au fost stabilite ele prin cererea de chemare în judecată, prin denaturarea cauzei juridice a pretenţiilor formulate de către reclamantă.
Pe de o parte, pornind de la simple elemente de fapt indicate în acţiune în legătură cu istoricul terenului şi respectiv, de la apărări ale pârâtei în legătură cu transmisiuni ale dreptului de proprietate asupra construcţiei, instanţa identifică o cauză juridică pe care reclamanta nu a indicat-o (decurgând din construirea/finalizarea construirii blocului H3) pentru a putea face obiect de analiză.
Pe de altă parte, şi atunci când reţine în mod corect că a fost învestită cu verificarea existenţei faptei ilicite a ocupării abuzive a terenului, instanţa analizează această cauză juridică tot cu referire la împrejurările şi condiţiile construirii blocului asupra terenului, pentru a trage concluzia imposibilităţii angajării răspunderii delictuale a pârâtei, întrucât acesteia îi lipseşte vinovăţia, fiind străină "de edificarea imobilului şi de orice faptă privind autorizarea sau execuţia de lucrări", iar fapta ilicită nu ar exista pentru că pârâta "a devenit proprietară asupra construcţiei edificate pe terenul reclamantei."
Aceste inadvertenţe referitoare la cauza acţiunii şi la limitele judecăţii fixate de parte, înăuntrul cărora ar fi trebuit verificate criticile din apel, au drept consecinţă nerespectarea unui principiu fundamental al procesului, acela al disponibilităţii, ceea ce atrage incidenţa cazului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
- Critica referitoare la greşita indicare a dispoziţiilor art. 998 - 999 C. civ., ca reprezentând sediul instituţiei răspunderii civile delictuale - deşi raportat la prevederile art. 5 din Legea nr. 71/2011 privind punerea în aplicare a dispoziţiilor noului C. civ. şi la perioada de timp, ulterioară intrării în vigoare a noii reglementări, vizată de pretenţiile formulate, incidente erau normele art. 1349 N. C. civ. - este pur formală.
Contrar susţinerii recurentei, condiţiile angajării răspunderii civile delictuale în noua reglementare nu sunt diferite de cele existente anterior.
Aceleaşi elemente (fapta ilicită, vinovăţia, prejudiciul, legătura de cauzalitate) se cer a fi întrunite pentru antrenarea răspunderii pentru fapta proprie şi conform noului C. civ., aşa cum rezultă expres din dispoziţiile art. 1357 C. civ. ["(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă"].
Aşadar, este lipsită de temei susţinerea recurentei conform căreia vinovăţia nu ar mai fi un element al răspunderii delictuale care să fie dovedit întrucât legea îl prezumă. Dimpotrivă, vinovăţia îşi conservă rolul de fundament, cu valoare de principiu, al angajării răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, ideea de culpă prezumată sau de garanţie (răspundere obiectivă) funcţionând în legătură cu cazuri particulare ale răspunderii pentru fapta altuia (răspunderea părinţilor, comitenţilor, pentru prejudicii cauzate de lucruri, de animale, pentru ruina edificiului).
Trimiterea pe care o face recurenta, pentru a trage concluzia contrară, la dispoziţiile art. 1349 noul C. civ. (în care nu se găseşte referirea la vinovăţie) este eronată întrucât textul menţionat reglementează, cu caracter general, instituţia răspunderii delictuale, în timp ce condiţiile angajării răspunderii pentru fapta proprie se regăsesc în art. 1357 şi urm. noul C. civ.
- Critica referitoare la insuficienta cercetare a fondului şi motivarea contradictorie a hotărârii, cu incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. este întemeiată în parte.
Astfel, nu pot fi primite susţinerile referitoare la modalitatea în care instanţa a procedat la verificarea legalităţii şi autenticităţii Contractului de asociere nr. x/19.05.2003, nesolicitând originalul acestui contract, deşi "era imperios necesar faţă de multiplele vicii evidente pe care le prezenta documentul".
Mai întâi, susţinerea nu poate fi primită deoarece instanţa de apel reţine corect că, în contextul în care înscrisul respectiv a fost depus în copie certificată de parte, asumându-şi astfel răspunderea pentru conformitatea copiei cu originalul şi totodată, nu a existat o solicitare de declanşare a procedurii înscrierii în fals potrivit art. 304 C. proc. civ., nicio obligaţie procesuală de depunere a originalului înscrisului nu se opunea părţii.
În acelaşi timp, analiza acestui contract şi a pertinenţei criticilor din recurs din acest punct de vedere trebuie stabilită în legătură cu cealaltă critică a reclamantei referitoare la cauza juridică a acţiunii, la faptul ocupării ilicite în prezent a terenului.
Sub acest aspect, reclamanta însăşi arată, în motivele recursului său, că şi în ipoteza în care "la momentul dobândirii dreptului de concesiune toate condiţiile legale ar fi fost respectate, ulterior restituirii în natură a imobilului către reclamantă, intimata-pârâtă era obligată să plătească acesteia preţul folosinţei terenului."
Aşadar, ceea ce este relevant din punct de vedere al pretenţiilor reclamantei şi al cauzei juridice a acestora, este situaţia raporturilor juridice dintre părţi, ulterior restituirii dreptului de proprietate către reclamantă, conform Sentinţei civile nr. 3338/1.03.1999 a Judecătoriei sector 1, astfel cum a fost lămurită prin Sentinţa civilă nr. 5857/19.04.1999 a aceleiaşi instanţe, iar nu calificarea dată contractului de asociere.
- Este întemeiată însă, critica referitoare la contrarietatea considerentelor hotărârii, care nu pot susţine ca atare o decizie legală.
Astfel, instanţa de apel reţine că reclamanta a făcut dovada dreptului de proprietate asupra terenului prin cele două hotărâri judecătoreşti menţionate anterior, disociind în mod corect, faţă de împrejurarea că pârâta nu a fost parte în acel litigiu, între relativitatea efectelor actului jurisdicţional faţă de părţi, respectiv opozabilitatea aceloraşi efecte faţă de terţi.
Sub acest din urmă aspect, s-a apreciat corect că pârâta, din poziţia de terţ nu poate ignora hotărârea judecătorească, îi poate doar combate efectele în măsura în care poate demonstra că dreptul de proprietate ar aparţine patrimoniului ei în temeiul altui titlu.
Această situaţie nu s-a regăsit însă în speţă întrucât pârâta nu a invocat un drept de proprietate propriu asupra terenului, ci un drept de folosinţă pe care l-ar deţine de la Municipiul Bucureşti (pârâtul în contradictoriu cu care reclamanta şi-a disputat dreptul de proprietate şi a obţinut recunoaşterea acestuia în litigiul anterior).
Totodată, instanţa de apel a constatat că Municipiul Bucureşti prin Consiliul General a şi executat hotărârile judecătoreşti favorabile reclamantei, emiţând în acest sens Hotărârea nr. 3716/22.11.2001.
Cu toate acestea, instanţa reţine că dreptul de folosinţă de care se prevalează pârâta este unul care se întemeiază pe un acord încheiat cu autoarea sa, S.C. C., în urma contractului de vânzare-cumpărare din aprilie 1999 (vizând construcţia de pe teren), acord "acceptat de Municipiul Bucureşti care a continuat să încaseze taxa de la pârâta din prezenta cauză".
Or, este o evidentă contradicţie între statuarea conform căreia reclamanta şi-a dovedit dreptul de proprietate în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti obţinând, în anul 1999, obligarea în instanţă a acestuia la restituirea în natură a terenului (obligaţie căreia i s-a conformat prin emiterea unei hotărâri la 22.11.2001) şi aprecierea ca valabil a titlului de folosinţă al pârâtei în baza unui acord validat de Municipiul Bucureşti care continuă să perceapă taxă anuală de folosinţă.
În felul acesta, prin soluţia adoptată, în contextul în care nu este negat dreptul de proprietate al reclamantei asupra terenului şi în acelaşi timp, se recunoaşte pârâtei un drept de folosinţă asupra terenului reclamantei, în afara oricărei convenţii a părţilor, s-ar ajunge implicit, la instituirea unui drept de folosinţă gratuită al unui terţ în raport cu proprietarul. Ceea ce reţine instanţa pentru justificarea unui astfel de drept al pârâtei este un acord al acesteia cu autoarea sa, C., acceptat de către Municipiul Bucureşti "care continuă să încaseze taxa anuală de folosinţă", în condiţiile în care unitatea administrativ-teritorială nu mai avea în patrimoniul său un drept de proprietate asupra terenului pentru a putea constitui în mod valabil dezmembrăminte asupra acestuia.
Considerentul instanţei conform căruia hotărârea judecătorească de recunoaştere a dreptului reclamantei a fost pronunţată în anul 1999, ulterior transmiterii dreptului de proprietate asupra construcţiei şi a dreptului de folosinţă asupra terenului (în anul 1996) de către Municipiul Bucureşti către S.C. C. S.A. (autoarea pârâtei) şi astfel, aceasta putea transmite un drept de folosinţă valabil către pârâtă, este eronat.
Fundamentat pe inopozabilitatea efectelor hotărârii judecătoreşti de restituire a dreptului reclamantei faţă de S.C. C., întrucât aceasta nu a fost parte în proces, argumentul instanţei este greşit.
Aceasta deoarece în respectivul proces a fost disputat dreptul de proprietate şi ca atare nu putea avea calitatea de parte decât cel în patrimoniul căruia se afla bunul la acel moment, adică Municipiul, cel care a şi fost obligat la restituire, iar nu acela care era titularul unui simplu drept de folosinţă (situaţia autoarei pârâtei).
În acelaşi timp, pentru că efectele hotărârii pronunţate în contradictoriu cu o parte se răsfrâng şi asupra celui care deţine bunul cu un titlu derivat din cel al părţii respective (în speţă, Municipiul Bucureşti acordase folosinţa asupra terenului către C. în considerarea dreptului de proprietate pe care îl avea la acel moment - 1996 - şi care pe cale judecătorească s-a dovedit, în anul 1999, că aparţine de fapt reclamantei).
În acest context, inopozabilitatea hotărârii este inoperantă în termenii reţinuţi de instanţă.
Aceasta întrucât parte în procesul în care s-a tranşat asupra dreptului de proprietate a stat chiar Municipiul Bucureşti de la care pârâta susţine că autoarea sa a dobândit în mod valabil dreptul de folosinţă în anul 1996, astfel încât rămâne contradictorie şi fără fundament teza asigurării valabile a acestei folosinţe ulterior anului 1999.
Chiar şi din poziţia unui simplu terţ, inopozabilitatea efectelor unei hotărâri nu înseamnă, cum corect de altfel reţinuse instanţa de apel, ignorarea sau nesocotirea rezultatului unei judecăţi, ci posibilitatea de a demonstra existenţa unui alt titlu sau deţinerea altui drept, mai puternic ori mai bine caracterizat decât cel care făcuse obiectul judecăţii, apt să paralizeze pretenţiile reclamantei.
Or, pârâta nu se prevalează de un astfel de titlu ci de dreptul de folosinţă pe care autoarea sa l-a obţinut ca fiind derivat din dreptul de proprietate al Municipiului Bucureşti şi a cărui existenţă juridică, din anul 1999, a fost recunoscută irevocabil în patrimoniul reclamantei.
În aceste condiţii, motivarea deciziei din apel care pe de o parte, recunoaşte dreptul de proprietate al reclamantei şi în acelaşi timp, un drept de folosinţă al pârâtei care grefează proprietatea reclamantei fără plata niciunui preţ către titularul proprietăţii, are caracter contradictoriu şi atrage incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.
În consecinţă, potrivit celor arătate anterior, recursul reclamantei va fi admis în temeiul art. 488 pct. 5 şi 6 C. proc. civ., casată decizia atacată cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
2. Recursul pârâtei B. S.A. a fost îndreptat, conform art. 461 alin. (2) C. proc. civ., împotriva considerentelor deciziei, singura critică dedusă judecăţii ce a vizat soluţia din dispozitiv fiind cea referitoare la cheltuielile de judecată.
Analiza prioritară a criticilor din recursul reclamantei îndreptate împotriva soluţiei şi casarea cu trimitere spre rejudecare ce s-a impus judecăţii în recurs, face ca o analiză distinctă şi de sine-stătătoare a considerentelor hotărârii din apel să nu fie posibilă.
Aceasta întrucât potrivit art. 500 alin. (1) C. proc. civ. "hotărârea casată nu are nicio putere", iar considerentele unei hotărâri nu au o existenţă în sine, separată de actul jurisdicţional desfiinţat căruia trebuia să-i dea înţeles şi justificare.
Totodată, prin motivele de recurs pârâta nu a formulat critici cu privire la considerentele care să fi conţinut ele însele soluţii (considerente decizorii) în sensul art. 430 alin. (2) teza ultimă C. proc. civ., distincte de soluţia din dispozitiv, pentru ca ele să poată face obiectul unui control jurisdicţional separat.
În realitate, pârâta îşi exprimă nemulţumirea în legătură cu identificarea cauzei juridice (faptei ilicite) deduse judecăţii, dar din altă perspectivă decât cea arătată de reclamantă, în legătură cu calificarea dată Contractului nr. x/1993 şi cu inopozabilitatea hotărârilor judecătoreşti de care s-a prevalat reclamanta pentru demonstrarea dreptului ei de proprietate.
Or, considerentele instanţei care tratează aceste aspecte au fost justificative adoptării soluţiei, aşa încât desfiinţarea acesteia ca efect al casării vizează deopotrivă considerentele hotărârii, care nu pot subzista pentru a face posibilă, înlocuirea acestora astfel cum prevede art. 461 alin. (2) C. proc. civ.
Potrivit textului procedural menţionat, admiterea recursului împotriva considerentelor presupune, prin ipoteză, păstrarea soluţiei din dispozitiv şi substituirea considerentelor deciziei atacate cu propriile considerente ale instanţei de recurs, ipoteză neregăsită în speţă.
Având în vedere însă că au fost deduse judecăţii şi critici referitoare la cheltuielile de judecată, soluţia de casare urmează să vizeze şi recursul pârâtei, urmând ca la rejudecare, în funcţie de soluţia adoptată, să fie analizate şi aspectele referitoare la această cerere accesorie.
În consecinţă, ambele recursuri vor fi admise, casată decizia cu trimiterea cauzei spre rejudecare, urmând ca instanţa de trimitere să aibă în vedere chestiunile de drept dezlegate potrivit considerentelor prezentei decizii referitoare la cauza juridică a acţiunii şi la modalitatea în care hotărârile judecătoreşti produc deopotrivă efecte ale relativităţii în relaţia dintre părţi, dar şi efecte de opozabilitate faţă de terţi, care nu le pot ignora ci pot face doar dovada contrară situaţiilor juridice ori dreptului disputat într-o procedură judiciară la care nu au luat parte.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de reclamanta A., cu domiciliul procesual ales în Bucureşti, str. x, la SCA E. şi de pârâta B. S.A., cu sediul ales în Bucureşti, str. x Bis, la SCA F. împotriva Deciziei nr. 441/A din 2 mai 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în contradictoriu cu intimaţii chemaţi în garanţie Municipiul Bucureşti, prin primar şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, ambii cu sediul în Bucureşti, b-dul x nr. 47.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică azi, 15 mai 2019.
Procesat de GGC - NN