Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 22 februarie 2016, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu Inspectoratul General al Poliţiei Române, Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti, Ministerul de Interne şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, obligarea pârâţilor, în solidar, la plata sumei de 110.000 euro constând în 70.000 euro despăgubiri morale pentru prejudiciul cauzat în perioada 8.10.2015 - 13.10.2015, ca urmare a punerii în executare a Mandatului de executare a pedepsei nr. 2618/2015 emis de Tribunalul Bucureşti şi 40.000 euro despăgubiri morale pentru prejudiciul cauzat în perioada 15.01.2015 - 17.02.2015, ca urmare a încarcerării în arestul DGPMB, pentru condiţiile inumane şi degradante pe care le-a suportat în camera unde a fost cazat.
În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 4, art. 5, art. 61, art, 64, art. 72, art. 1381, art. 1386 C. civ., art. 48, art. 109 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 254/2013, Ordinul nr. 433/2010, art. 1 pct. 2, Rezoluţiile nr. 663 C din 31 iulie 1957 şi nr. 2076 din 13 mai 1977 care prevăd limitele minime pentru tratamentul deţinuţilor.
Prin Sentinţa nr. 680 din 3 mai 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Inspectoratul General al Poliţiei Române şi Ministerul de Interne şi a respins acţiunea în contradictoriu cu aceştia ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă. A respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, ca neîntemeiată. A admis, în parte cererea. A obligat pe pârâţii Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice să plătească reclamantului A., încarcerat în Penitenciarul Târgu Jiu, suma de 2000 RON reprezentând daune morale pentru prejudiciul cauzat acestuia pentru încarcerare în condiţii inumane şi degradante în perioada 8.10.2015 - 13.10.2015 şi 15.01.2015 - 17.02.2015. A respins, în rest, acţiunea, ca neîntemeiată.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 216A din 26 februarie 2018, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva sentinţei pronunţate de tribunal, în contradictoriu cu apelanta-pârâtă Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti, intimaţii-pârâţi Inspectoratul General al Poliţiei Române şi Ministerul de Interne şi intimatul-reclamant A. A admis apelul declarat de Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti împotriva aceleiaşi hotărâri pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată împotriva acestei pârâte. A păstrat restul dispoziţiilor sentinţei.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice pentru următoarele motive:
Decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 221 - 224 C. civ. şi cu nesocotirea prevederilor art. 1349 şi urmat. C. civ. întrucât legea a atribuit nemijlocit în sarcina Direcţiei Generale de Poliţie a Municipiului Bucureşti, în calitate de autoritate publică, cu personalitate juridică, responsabilitatea activităţii de executare a pedepsei aplicate reclamantului, astfel că răspunderea Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice nu poate fi angajată nici măcar în mod subsidiar.
Omisiunea îndeplinirii integrale a obligaţiei de a asigura condiţii de deţinere conforme cu imperativul respectării dreptului persoanei la demnitate şi sănătate este imputabilă exclusiv pârâtei Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti, acesta fiind singura entitate în raport de care, potrivit legii, poate fi angajată răspunderea civilă delictuală în conformitate cu dispoziţiile art. 1357 C. civ.
Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice nu poate avea calitate procesuală pasivă în litigii atunci când nu participă nemijlocit la un raport juridic sau când nu este prevăzut expres de lege ca fiind cel obligat să răspundă.
Totodată, plecând de la principiile constituţionale cu privire la răspunderea patrimonială a statului, consacrate prin legea fundamentală la art. 21, art. 44, ar. 52, art. 53 şi art. 123 alin. (5), precum şi de Legea nr. 554/2004, recurentul a apreciat că acest tip de răspundere, cu caracter autonom, nu este nici generală şi nici absolută, ci este supusă unor reguli speciale, proprii, altele decât cele consacrate de C. civ. care guvernează regimul răspunderii particularilor. Din punct de vedere al laturii subiective, răspunderea administrativ patrimonială a statului este obiectivă (răspunderea patrimonială exclusivă pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare - art. 52 alin. (3) din Constituţie, art. 539 - 540 C. proc. civ. penală, respectiv art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 şi răspunderea patrimonială exclusivă a autorităţilor administraţiei publice pentru limitele serviciului public - ce se deduce din coroborarea prevederilor art. 16 alin. (1) şi (2) şi ale art. 22 din Constituţie) şi subiectivă (răspunderea patrimonială reglementată de art. 52 alin. (1) din Constituţie şi de Legea nr. 554/2004).
Dacă instanţa de apel ar fi procedat la o corectă aplicare a actelor normative invocate, singura soluţie, în opinia recurentului, ar fi fost aceea de respingere a acţiunii împotriva pârâtului ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Deopotrivă, dacă instanţa de apel ar fi procedat la o temeinică analizare şi aplicare a dispoziţiilor art. 1349 şi urmat. C. civ., ar fi constatat faptul că, în ceea ce îl priveşte pe recurent, condiţiile ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru a fi angajată, potrivit legii, răspunderea civilă delictuală, nu sunt întrunite.
În cauză, răspunderea civilă delictuală nu putea fi antrenată, în opinia recurentului, decât în persoana pârâtei Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti, potrivit dispoziţiilor legale aplicabile, astfel cum au fost analizate prin hotărâri judecătoreşti pronunţate în speţe similare, ca instituţie cu personalitate juridică în arestul căreia instanţa de fond a reţinut că reclamantului, prin condiţiile la care a fost supus, i-au fost aduse atingeri demnităţii sale.
A înţeles a se prevala în susţinerea argumentelor sale şi de dispoziţiile art. 12 alin. (1) din Legea nr. 218/2002 şi ale art. 107 din Legea nr. 254/2003.
Totodată, a precizat faptul că potrivit dispoziţiilor Legii nr. 500/2002, obligaţia angajării şi utilizării creditelor bugetare în limita prevederilor şi destinaţiilor aprobate revine ordonatorilor principali de credite, în acest caz Ministerului Afacerilor Interne, Ministerul Finanţelor Publice neavând atribuţii în stabilirea priorităţilor şi efectuarea plăţilor din bugetele aprobate instituţiilor publice.
Nu în ultimul rând, recurentul a arătat că în cauză nu poate fi reţinută în sarcina statului vreo prezumtivă culpă nici din perspectiva neîndeplinirii funcţiilor sale. În speţă, funcţia statului a fost realizată prin adoptarea Legii nr. 169/2017 de modificare şi completare a Legii nr. 254/2013, care prin art. 551 a reglementat compensarea în cazul cazării în condiţii necorespunzătoare.
Intimatul-reclamant A. şi intimata-pârâtă Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti, au depus întâmpinări, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Înalta Curte, înregistrând dosarul ca recurs, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, completat la data de 7.02.2019.
Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată următoarele:
Într-o primă critică, recurentul contestă, în baza art. 488 pct. 8 C. proc. civ., reţinerea calităţii procesuale pasive în litigiul dedus judecăţii în care a fost obligat la plata unor despăgubiri morale către reclamant pentru încălcarea normelor legale interne şi a celor prevăzute de art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prin tratamentul degradant la care acesta a fost supus, constând în supraaglomerarea din celule, lipsa de igienă şi de intimitate a spaţiilor, aspecte care au adus atingere demnităţii sale şi i-au inspirat sentimente de umilinţă.
Instanţele de fond au analizat faptele reclamate nu numai din prisma dispoziţiilor art. 998 - 999 din C. civ. din 1864, dar şi din perspectiva art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care impune obligaţii în sarcina statelor membre.
Curtea de apel a reţinut că recurentul poartă răspunderea pentru prejudiciul moral cauzat reclamantului, în condiţiile în care mijloacele materiale ale Direcţiei Generale de Poliţie a Municipiului Bucureşti nu permiteau respectarea normelor minime obligatorii privind condiţiile de cazare a persoanelor private de libertate iar aceasta s-a aflat în imposibilitate obiectivă de a asigura în alt mod cazarea reclamantului. În acest sens a constatat că problemele structurale legate de supraaglomerare şi de condiţiile de detenţie inadecvate nu pot fi imputate acestei instituţii, întrucât reprezintă împrejurări independente de posibilităţile sale de decizie şi control.
Instanţa a invocat jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului reţinând că art. 3 din Convenţie impune Statului să se asigure că orice prizonier este deţinut în condiţii compatibile cu respectarea demnităţii umane, că modalităţile de executare nu supun partea interesată unei suferinţe sau unei încălcări de o intensitate care să depăşească nivelul inevitabil de suferinţă inerent detenţiei (cauza Kudla c. Poloniei). Astfel, obligaţia pozitivă menţionată revine Statului. În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că "statul este obligat în ciuda problemelor sale logistice şi financiare să organizeze sistemul penitenciar astfel încât să asigure deţinuţilor respectul pentru demnitatea lor umană" (Cauza Shishanov c. Republicii Moldova, Cauza Păvălache contra României). Cu privire la detenţia anterioară condamnării, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat, în hotărârea pilot din 25 aprilie 2017 cauza Rezmives şi alţii împotriva României, că centrele ataşate inspectoratelor de poliţie sunt "structural inadaptate" deţinerii care depăşeşte câteva zile.
Recurentul a criticat acest raţionament, susţinând că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 221 - 224 C. civ. Apreciază că nu are calitate procesuală întrucât răspunderea Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice nu poate fi angajată nici măcar în mod subsidiar, în condiţiile în care nu participă nemijlocit la raportul juridic şi nu este prevăzut expres de lege ca fiind cel obligat să răspundă. Consideră că legea a atribuit nemijlocit în sarcina Direcţiei Generale de Poliţie a Municipiului Bucureşti, în calitate de autoritate publică, cu personalitate juridică, responsabilitatea activităţii de executare a pedepsei aplicate reclamantului.
Recurentul mai susţine răspunde doar când sunt îndeplinite condiţiile pentru declanşarea răspunderii obiective administrativ patrimoniale a statului (pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare sau pentru limitele serviciului public) sau subiective (răspunderea patrimonială reglementată de art. 52 alin. (1) din Constituţie şi de Legea nr. 554/2004), condiţii neîndeplinite în cauză.
Criticile recurentului sunt nefondate.
Fără a nega faptul că Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti are obligaţia de a asigura condiţiile legale de detenţie, instanţa de apel a constatat imposibilitatea obiectivă a acesteia de a se conforma standardului prevăzut în legislaţia ce reglementează modalitatea de efectuare a stării de detenţie, prejudiciul, raportat la condiţiile inadecvate de executare a măsurii privative de libertate astfel cum au fost reţinute, fiind cauzat de împrejurări independente de posibilităţile sale de decizie şi control. Instanţa a constatat, în concordanţă cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, că această situaţie este cauzată de o problemă structurală şi sistemică, ce nu poate fi rezolvată decât de Statul Român.
În mod corect recurentului i-a fost recunoscută calitatea procesuală pasivă în litigiul dedus judecăţii, faţă de natura faptei ilicite reţinute, fiind considerat, prin omisiunea de a acţiona pentru eradicarea deficienţelor constatate, răspunzător producerea prejudiciului.
Este de reţinut că, în hotărârea pilot din 25 aprilie 2017 Rezimves şi alţii contra României, Curtea Europeană a apreciat că situaţia reclamanţilor nu poate fi disociată de problema generală care este cauzată de o disfuncţionalitate structurală caracteristică sistemului penitenciar din România, care a afectat şi poate afecta şi în viitor numeroase persoane (parag. 110). Curtea a reamintit în acest sens că relele condiţii de detenţie nu sunt neapărat rezultatul unor deficienţe imputabile administraţiei penitenciarului, ci provin de obicei din factori mai complecşi, cum ar fi problemele de politică penală (B., citată anterior, pct. 199). Chiar şi în cazul în care este prevăzută posibilitatea de a obţine despăgubiri, este posibil ca o cale de atac să nu ofere perspective rezonabile de succes, în special atunci când acordarea unei despăgubiri este condiţionată de stabilirea unei culpe din partea autorităţilor (parag. 124).
Prin urmare, instanţa europeană, atunci când a analizat, prin prisma dreptului la demnitate umană, protejat de art. 3 din Convenţie, cauzele tratamentului degradant reclamat de o persoană aflată în detenţie, generat de supraaglomerare, de lipsa de condiţii igienice corespunzătoare, a apreciat că acesta poate fi rezultatul unor probleme ce excedează culpei propriu zise a administraţiei penitenciarului, fiind o deficienţă structurală şi sistemică.
Or, faţă de această situaţie, corect reţinută de instanţa de apel ca fiind aplicabilă şi în cauza dedusă judecăţii, răspunderea statului nu poate fi exclusă pe considerentul că acesta răspunde patrimonial, obiectiv sau subiectiv, exclusiv după reguli derogatorii de la regimul ce guvernează răspunderea particularilor, nefiindu-i aplicabile, în acest caz, dispoziţiile C. civ. Textele de lege invocate de recurent nu sunt în măsură să justifice incapacitatea de drept civil a acestuia de a răspunde într-un raport juridic întemeiat pe principiile răspunderii civile delictuale.
Dimpotrivă, chiar prin dispoziţiile invocate, respectiv art. 221 - 224 C. civ., este reglementată răspunderea civilă atât a persoanelor juridice de drept public, dar şi a statului, fie în raporturile juridice în care este titular de drepturi şi obligaţii, fie în subsidiar pentru obligaţiile autorităţilor publice.
În aceste condiţii, analizând elementele răspunderii civile delictuale în ceea ce priveşte pe pârâta Direcţia Generală de Poliţie, căreia nu i-a fost negată capacitatea de subiect de drept, cu personalitate juridică proprie, s-a constatat că aceasta nu a săvârşit fapta ilicită.
În speţă, fiind înlăturată răspunderea civilă a autorităţii publice pentru lipsa, în ceea ce o priveşte, a faptei ilicite, faţă de împrejurările ce au determinat producerea prejudiciului, în mod corect s-a reţinut în sarcina recurentului o răspundere directă pentru deficienţele sistemice de natură a afecta demnitatea umană, similare celor care fost constatate, de altfel, şi de instanţa europeană.
Recurentul a înţeles a se prevala în susţinerea argumentelor sale de dispoziţiile art. 12 alin. (1) din Legea nr. 218/2002 şi ale art. 107 din Legea nr. 254/2003, însă, pe de o parte, astfel cum s-a arătat, capacitatea juridică şi atribuţiile în materie ale Direcţiei nu au fost negate, dimpotrivă, elementele răspunderii civile delictuale au fost analizate şi în raport de conduita acestei pârâte în executarea obligaţiilor legale ce îi incumbă în organizarea activităţii de detenţie preventivă iar, pe de altă parte, textele de lege menţionate nu sunt de natură a institui o răspundere exclusivă a administratorului centrului de detenţie, înlăturând răspunderea statului, în condiţiile în care, potrivit legii civile, aceasta se constatată în orice situaţie în care în sarcina sa a fost reţinută, în mod direct, prin fapta proprie, încălcarea unor obligaţii legale ce au cauzat altei persoane un prejudiciu.
Recurentul a mai susţinut, într-o altă critică, şi faptul că Ministerul Afacerilor Interne este responsabil pentru neangajarea unor credite bugetare în vederea îmbunătăţirii condiţiilor de detenţie, însă în ceea ce priveşte Ministerul, culpa acestuia nu mai poate fi analizată în condiţiile în care instanţa de fond a constatat lipsa calităţii procesuale pasive iar sentinţa nu a fost atacată sub acest aspect de recurent, critica fiind formulată, în recurs, omisso medio, cu depăşirea unui grad de jurisdicţie.
Recurentul a apreciat că nu răspunde delictual întrucât şi-a îndeplinit obligaţiile ce îi reveneau în urma pronunţării hotărârii pilot, realizând un mecanism de reparare a prejudiciului de acest tip prin adoptarea Legii nr. 169/2017 de modificare a şi completare a Legii nr. 254/2013, care prin art. 551 a reglementat compensarea în cazul cazării în condiţii necorespunzătoare. Susţinerea este, de asemenea, nefondată, întrucât instanţa de apel a reţinut că această lege nu a fost aplicată reclamantului, pentru a aprecia că prejudiciul moral ce i-a fost cauzat, a fost acoperit prin această formă de reparaţie.
În consecinţă, pentru aceste considerente, în baza art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, cu sediul în Bucureşti, sector 5 împotriva Deciziei nr. 216/A din 26 februarie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A., cu domiciliul în Bucureşti, Aleea x, se. 2, intimaţii-pârâţi Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti, cu sediul în Bucureşti, Inspectoratul General al Poliţiei Române, cu sediul în Bucureşti, Ministerul de Interne, cu sediul în Bucureşti.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică azi, 15 mai 2019.
Procesat de GGC - NN