Ședințe de judecată: Martie | | 2024
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Secţia I civilă

Decizia nr. 909/2019

Şedinţa publică din data de 15 mai 2019

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la 19 februarie 2014, reclamanţii au solicitat, în contradictoriu cu Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România (B.A.A.R.), obligarea pârâtului la plata următoarelor sume: pentru A.: 91.349 euro (prestaţii periodice lunare pentru pierderea totală a capacităţii de muncă), 71.280 euro (plata contravalorii serviciilor unui însoţitor), 118.693 euro (plata contravalorii tratamentului medical), 48.816 euro (contravaloarea şedinţelor de psihoterapie şi logopedie), 59.326 euro (contravaloarea cheltuielilor cu alimentaţia specială), 25.000 euro (costuri aferente sporirii nevoilor de viaţă prin infirmitatea dobândită), 1.747 euro (cheltuieli efectuate în perioada februarie - august 2013), 500.000 euro (despăgubiri morale); pentru B. şi C.: 100.000 euro daune morale pentru fiecare;pentru D. şi E.: 50.000 euro daune morale pentru fiecare.

S-a solicitat, totodată, obligarea pârâtului la plata penalităţilor de întârziere de 0,2 % pe zi din despăgubirile materiale şi morale datorate, calculate de la momentul avizării de daună - 6 iunie 2013 până la data plăţii efective, pentru fiecare dintre reclamanţi.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1357 şi urmat. C. civ., art. 49 şi art. 50 din Legea nr. 136/1995, art. 22 din Constituţie, precum şi pe prevederile Directivei nr. 2005/14/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 11 mai 2005 privind asigurarea de răspundere civilă auto, cu aplicabilitate în toate ţările Uniunii Europene.

Reclamanţii au solicitat introducerea în cauză a numitului F., în calitate de intervenient forţat, în temeiul art. 54 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, iar la data de 14 aprilie 2015, şi-au precizat acţiunea, în sensul că au solicitat acordarea penalităţilor de întârziere începând cu data pronunţării sentinţei penale - 12 decembrie 2014.

Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Sentinţa nr. 777 bis din 7 iunie 2016 a admis, în parte, cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Biroul Naţional Carte Verde din Mare Britanie prin Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România B.A.A.R, astfel cum a fost precizată. L-a obligat pe pârât la plata către reclamanta A. a următoarelor sume de bani:diferenţa lunară între salariul minim brut pe economie stabilit potrivit dispoziţiilor legale şi veniturile din pensia de invaliditate obţinute de reclamantă,de la data de 7 februarie 2013 pentru toată perioada în care reclamanta are capacitatea de muncă pierdută pentru gradul de invaliditate I sau II, conform deciziilor medicale asupra capacităţii de muncă emise de Casa Naţională de Pensii Publice, ce urmează a fi achitată la data de 15 a fiecărei luni, pentru luna anterioară; diferenţa lunară între jumătatea salariului minim pe economie stabilit potrivit dispoziţiilor legale şi veniturile din pensie de invaliditate sau alte ajutoare obţinute de reclamantă pe acest motiv, de la data trecerii în gradul de invaliditate III până la încetarea invalidităţii, conform deciziilor medicale asupra capacităţii de muncă emise de Casa Naţională de Pensii Publice, ce urmează a fi achitată la data de 15 a fiecărei luni, pentru luna anterioară;contravaloarea a 12 şedinţe lunare de psihoterapie timp de 4 ani, începând cu data rămânerii definitive a prezentei hotărâri şi a 4 şedinţe lunare de psihoterapie după trecerea perioadei de 4 ani până la încetarea stării de nevoie, pe baza documentelor justificative de plată, ce urmează a fi achitată la data de 15 a fiecărei luni, pentru luna anterioară;11.865,35 RON, cu titlu de despăgubiri materiale;100.000 euro, în echivalent RON la cursul BNR din ziua plăţii, cu titlu de daune morale;penalităţi de întârziere de 0,2% pe zi, începând cu expirarea termenului de 10 zile de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri până la plata efectivă a sumelor menţionate anterior, iar pentru prestaţiile periodice de la data expirării scadenţei lunare menţionate anterior până la data plăţii acestora.

A respins, în rest, pretenţiile formulate de reclamanta A., ca neîntemeiate. A respins cererea formulată de reclamanţii B., C., D. şi E., ca neîntemeiată. L-a obligat pe pârât la plata către reclamanta A. a sumei de 3900 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 263 A din 6 martie 2018, a respins apelul declarat de pârât împotriva sentinţei pronunţate de tribunal, a admis apelul reclamantei A. împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că l-a obligat pe pârât şi la plata penalităţilor de 0,2% pe zi, calculate de la data de 12 decembrie 2014 până la data plăţii efective a despăgubirilor, pentru nesoluţionarea în termen a dosarului de daună, iar pentru prestaţiile periodice, de la data expirării scadenţei lunare menţionate până la data plăţii acestuia. Au fost păstrate, în rest, celelalte dispoziţii ale sentinţei.

În soluţionarea apelului declarat de reclamantă s-a reţinut, în esenţă, luând în considerare funcţia reparatorie a daunelor morale şi criteriile de cuantificare a acestora, că suma globală de 100.000 euro, în echivalent RON la cursul BNR din ziua plăţii, acordată prin hotărârea tribunalului este proporţională cu suferinţa produsă şi starea actuală a victimei accidentului.

Cât priveşte neacordarea tratamentului de recuperare medicală, s-a apreciat că, deşi reclamanta beneficiază de o recomandare medicală în acest sens (tratament balneo-terapic de recuperare funcţională), prejudiciul material constând în contravaloarea acestor proceduri este incert, dată fiind lipsa dovezilor privind durata tratamentului şi periodicitatea acestuia.

Cu referire la penalităţile de întârziere, conform dispoziţiilor art. 35 şi art. 37 din Normele R.C.A. puse în aplicare de Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, că în speţă, s-a arătat că dosarul de daună a fost complet, în sensul art. 36 alin. (6) din ordin, la data de 12 decembrie 2014 (data pronunţării sentinţei penale), când apelantul - pârât a cunoscut cu certitudine persoana vătămată de producerea accidentului. Prin urmare, începând cu această dată s-a apreciat că apelantul -pârât avea obligaţia să instrumenteze cererea de despăgubire a apelantei-reclamante în termen de 10 zile şi să efectueze plata despăgubirilor datorate în termenele stabilite de articolul de lege arătat, în caz contrar, aplicându-se o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, potrivit dispoziţiilor art. 37 din acelaşi act normativ.

În ceea ce priveşte penalităţile de întârziere aferente sumelor acordate cu titlu de prestaţii periodice, având în vedere că aceste creanţe devin certe, lichide şi exigibile lunar, s-a constatat că, în mod corect, tribunalul a acordat reclamantei penalităţi de întârziere de 0,2% pe zi, de la data expirării scadenţei lunare până la data plăţii acestora.

Împotriva acestei decizii, pârâtul Biroul Naţional Carte-Verde din Marea Britanie, prin Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, a declarat recurs, invocând ca temei de drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului declarat, recurentul-pârât a susţinut următoarele critici de nelegalitate a hotărârii atacate:

a). Cu referire la soluţia de respingere a apelului propriu şi menţinerea soluţiei fondului de obligare a pârâtului la plata penalităţilor de întârziere de 0,2% aferente sumelor acordate cu titlu de prestaţii periodice, calculate începând de la momentul expirării scadenţei lunare a prestaţiilor şi până la data efectivă a plăţii acestora.

- hotărârea instanţei de apel este nemotivată (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.). Subsumat acestui motiv de recurs, recurentul-pârât a reamintit că prin apelul declarat împotriva hotărârii de primă instanţă, ce a vizat acordarea penalităţilor calculate de la data expirării scadenţei lunare a prestaţiilor periodice, a criticat faptul că s-a dat reclamantei mai mult decât s-a cerut. Aceasta, în condiţiile în care reclamanta a solicitat - prin precizarea de acţiune formulată în şedinţa publică din 14 aprilie 2014 - acordarea penalităţilor aferente tuturor pretenţiilor sale (deci inclusiv a celor periodice) calculate începând cu data de 12 decembrie 2014. Or, indubitabil, prin obligarea sa la plata penalităţilor aferente prestaţiilor periodice calculate de la o dată anterioară celei de 12 decembrie 2014 (respectiv începând cu 15 martie 2013, data primei scadenţe lunare a prestaţiei periodice), prima instanţă a dat reclamantei mai mult decât a cerut.

Deşi această critică a fost invocată expres (pct. 2.1 motive apel), curtea i-a respins apelul fără a motiva în niciun fel de ce a înlăturat/nu a avut în vedere argumentul din apel, sens în care decizia pronunţată apare ca fiind nemotivată.

- hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea/nesocotirea dispoziţiilor de drept material aplicabile în materia specială a asigurărilor, respectiv cele cuprinse la art. 36 şi art. 37 din Normele anexă la Ordinul CSA nr. 14/2011 (art. 488 pct. 8 C. proc. civ.).

Recurentul a susţinut critica prin aceea că penalităţile de întârziere se pot acorda de la o dată anterioară rămânerii definitive a hotărârii prin care se cuantifică despăgubirea cuvenită victimei doar în cazul în care dosarul de daună nu a fost soluţionat (pe cale amiabilă) în termenul legal prevăzut în art. 36 mai sus evocat din motive imputabile asigurătorului/Biroului de Carte Verde. Aceasta presupune, pe de o parte, ca dauna să fi fost anterior avizată asigurătorului/biroului, iar pe de altă parte, ca la dosarul de daună să fi existat toate înscrisurile necesare cuantificării pagubei, dar cu toate acestea, asigurătorul/biroul să nu-1 fi gestionat. Susţine, însă, că niciuna dintre aceste condiţii nu este întrunită în speţă.

Aceasta, deoarece la data expirării scadenţei lunare a prestaţiei periodice (adică începând cu 15 martie 2013), dauna nu fusese încă avizată pârâtului, astfel că, neexistând încă un dosar de daună care să fie gestionat de către birou, nici acordarea penalităţilor aferente prestaţiilor periodice nu se justifică.

Pe de altă parte, legiuitorul condiţionează acordarea penalităţilor de întârziere de atitudinea de pasivitate a societăţii de asigurare în mod culpabil, ipoteză neregăsită în speţă. Art. 36 alin. (5) din Normele menţionate, interpretat greşit de către instanţa de apel, prevede că în situaţia în care valoarea dezdăunării cuvenită victimei nu poate fi determinată cu exactitate pe cale amiabilă devine incident termenul de 10 zile de la pronunţarea şi comunicarea hotărârii definitive prin care instanţa a cuantificat paguba.

b). Cu referire la soluţia de admitere a apelului reclamantei şi obligarea pârâtului la plata unor penalităţi de întârziere de 0,2% aferente despăgubirilor acordate cu titlu de daune materiale şi morale (altele decât prestaţiile periodice), calculate începând de la data de 12 decembrie 2014 şi până la data efectivă a plăţii.

Criticând această soluţie a deciziei de apel, recurentul-pârât a susţinut incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arătând că instanţa de apel a interpretat diferit şi eronat, în opinia sa, dispoziţiile art. 36 şi 37 din Normele anexă la Ordinul CSA nr. 14/2011, deoarece a considerat greşit că reclamanta este îndreptăţită la penalităţi începând cu 12.12.2014, care este momentul pronunţării hotărârii penale de fond, prin care s-a stabilit culpa în producerea accidentului rutier care a determinat vătămarea reclamantei.

Susţine că acesta nu poate constitui şi momentul în care a devenit scadentă obligaţia sa de plată întrucât, pe de o parte, la acea dată sentinţa penală nu era definitivă, iar pe de altă parte, art. 36 alin. (5) din Normele anexă la Ordinul CSA nr. 14/2011 prevăd expres că asigurătorul RCA/Biroul de Carte Verde au la dispoziţie, pentru a face plata, un termen de 10 zile de la depunerea ultimului act necesar stabilirii răspunderii în producerea accidentului şi cuantificării daunei produse. Chiar dacă s-ar considera lămurită chestiunea culpei încă de la momentul pronunţării hotărârii penale, nu acelaşi lucru este valabil şi în cazul cuantumului prejudiciului. Chiar şi de la lămurirea ambelor aspecte, recurentul tot mai avea la dispoziţie un termen suplimentar pentru a face plata.

În al doilea rând, în situaţia în care se cer despăgubiri civile izvorâte din accidente soldate cu vătămarea victimei sau decesul acesteia, aşadar despăgubiri care sunt supuse evaluării instanţei de judecată, nu se poate afirma o veritabilă scadenţă a termenului de plată anterior pronunţării unei hotărâri definitive prin care se cuantifică dezdăunarea, chestiunea daunelor morale fiind prin excelenţă pur subiectivă, subsumată aprecierii instanţei şi care se tranşează la finalul procesului. Aceeaşi este situaţia şi în privinţa daunelor materiale cerute, de vreme ce reclamanta nu i-a transmis în procedura administrativă de gestionare a dosarului de daună acte justificative pentru toate sumele pretinse cu acest titlu (drept dovadă, pretenţiile sale, pe acest aspect au fost încuviinţate în parte şi în actualul proces). Instituţia penalităţilor de întârziere este una grefată pe culpa/nediligenţa/pasivitatea debitorului, fiind o sancţiune legală care se aplică acestuia pentru neexecutarea la timp şi culpabil a obligaţiei de plată, însă recurentul pretinde că el nu se află într-o asemenea situaţie.

Altfel spus, până când nu s-au clarificat toate aspectele legate de întinderea reală, efectivă a pagubei create reclamantei prin accident, recurentul a considerat că nu se poate discuta despre o eventuală scadenţă a obligaţiei, întrucât creanţa a devenit certă, lichidă şi exigibilă abia cu ocazia pronunţării hotărârii judecătoreşti definitive.

În acest sens, s-a prevalat de dispoziţiile art. 1532 alin. (3) C. civ., precum şi de cele ale art. 45 pct. 3 din Normele anexă la Ordinul CSA nr. 14/2011, coroborate cu cele ale art. 74 alin. (1) şi art. 36 alin. (5) teza a doua din acelaşi ordin, pe baza cărora a concluzionat că scadenţa termenului de plată a despăgubirilor datorate faţă de reclamantă este după trecerea unui interval de 10 zile de la primirea hotărârii definitive care avea să se asupra despăgubirilor cuvenite acesteia. Prin urmare, nici penalităţile de întârziere nu pot curge mai devreme de acest moment.

Consideră că, dată fiind imposibilitatea cuantificării pagubei pe cale amiabilă, termenul de plată a penalităţilor este cel prevăzut de art. 36 alin. (5) teza a II-a din Norme, adică 10 zile de la comunicarea hotărârii definitive, în acest sens fiind şi practica altor instanţe judecătoreşti în speţe similare.

A solicitat, pentru toate aceste motive, admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.

Intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat constatarea nulităţii recursului şi, subsidiar, respingerea acestuia ca nefondat, aspecte ce au fost relevate şi detaliate prin raportul întocmit asupra recursului.

Prin încheierea de şedinţă din 20 martie 2019 recursul a fost admis în principiu.

În recurs nu au fost administrate probe suplimentare.

Analizând recursul declarat, Înalta Curte apreciază asupra caracterului fondat al acestuia, potrivit următoarelor considerente.

Criticile recurentului sunt întemeiate.

Prin hotărârea de primă instanţă, astfel cum a fost ca reformată în etapa judecăţii de apel (ca efect al admiterii apelului declarat împotriva acesteia de reclamanta A.), se înţelege că recurentul-pârât a fost obligat să despăgubească victima directă a accidentului auto provocat din culpa numitului F., anume pe reclamantă, prin plata daunelor materiale acordate sub forma unor prestaţii lunare periodice scadente începând cu data de 15.02.2013 (accidentul având loc la 7.02.2013) şi a unora determinate global, a daunelor morale şi a unor penalităţi de întârziere de 0,2% pe fiecare zi, calculate la toate aceste sume începând cu 12.12.2014 până la data plăţii despăgubirilor, iar, pentru prestaţiile periodice, de la data scadenţei lunare a acestora şi până la data plăţii debitului, pentru nesoluţionarea în termen a dosarului de daună.

Atât prima instanţă, cât şi cea de apel, au înţeles să facă astfel aplicarea dispoziţiilor art. 37 din Ordinul CSA nr. 14/2011 (potrivit cu care "Dacă asiguratorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 36 sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plăteşte de asigurator, se aplică o penalizare de 0,2% calculată pentru fiecare zi de întârziere), la cererea reclamanţilor care au acuzat tergiversarea culpabilă din partea pârâtului a dosarului lor de daună, în condiţiile în care, potrivit cererii de chemare în judecată, producerea accidentului ar fi fost avizat B.A.A.R. încă de la începutul lunii iunie 2013.

Prima instanţă şi-a justificat această soluţie a hotărârii sale, reţinând că prejudiciul provocat reclamantei nu a fost reparat de persoana responsabilă de procedura accidentului sau de alte persoane, deşi pârâtul B.A.A.R. ar fi oferit propuneri de despăgubire neacceptate de reclamanţi (situaţie care nu a fost nici măcar susţinută de pârât în proces, dar care, dacă s-ar fi dovedit ca fiind reală, ar fi exclus, de principiu, aplicarea de penalităţi de întârziere faţă de acesta). Spre deosebire de tribunal, instanţa de apel - raportându-se la data de 12 decembrie 2014, care este cea a pronunţării sentinţei penale de condamnare a autorului accidentului - a reţinut că aceasta este data când pârâtul "a cunoscut cu certitudine persoana vătămată de producerea accidentului", astfel că, începând cu acest moment, el avea obligaţia să instrumenteze cererea de despăgubire a reclamantei în termen de 10 zile şi să efectueze plata despăgubirilor datorate în termenele stabilite de art. 36 din Ordinul CSA nr. 14/2011.

Cu toate acestea şi în dezacord cu propriile-i considerente, instanţa de apel a stabilit că pârâtul datorează penalităţi de 0,2% pe zi de întârziere pentru prestaţiile periodice încă de la data scadenţei acestor debite (aşadar, începând cu 15 februarie 2013), deşi se înţelege că l-a considerat în culpă pentru neinstrumentarea dosarului de daune abia începând cu data de 12 decembrie 2014; tot astfel, deşi reţine că începând cu data de 12 decembrie 2014 pârâtul avea obligaţia să instrumenteze cererea de despăgubire a reclamantei în termen de 10 zile şi să efectueze plata despăgubirilor datorate în termenele din art. 36 - prin ipoteză, toate aceste momente, reţinute într-un mod confuz şi neriguros, fiind ulterioare datei arătate -, stabileşte că pentru debitele determinate în mod global, penalităţile de 0,2% curg chiar de la data de 12 decembrie 2014 (reţinută ca fiind, deopotrivă, data când dosarul de daună a fost complet, dar şi data ce a născut nu obligaţia pârâtului de plată a despăgubirii, ci pe aceea anterioară, de instrumentare a dosarului de daună).

Ambele soluţii ale instanţelor de fond (cea a tribunalului fiind parţial menţinută în urma judecăţii efectuate în apel, în privinţa penalităţilor de 0,2% calculate la sumele datorate sub forma prestaţiilor periodice, începând cu data scadenţei acestora) vădesc, deopotrivă, o eronată interpretare şi aplicare a normelor menţionate ale Ordinului CSA nr. 14/2011 prin ignorarea elementelor particulare ale raporturilor dintre părţi, dar şi o ignorare a raţiunii instituirii penalităţilor de întârziere de 0,2% ce se aplică la suma datorată de asigurătorul RCA cu titlu de despăgubire.

Astfel cum rezultă din analiza coroborată a dispoziţiilor art. 35, 36 şi 37, 44 pct. 3 şi 46 din Ordinul CSA nr. 14/2011, asigurătorii RCA au obligaţia instrumentării dosarului de daună chiar de la data avizării producerii evenimentului asigurat, pe baza probelor depuse de părţi privitoare la răspunderea asiguratului şi cuantificarea prejudiciului, aceştia fiind abilitaţi chiar să efectueze verificări şi cercetări, inclusiv să desfăşoare investigaţii proprii asupra condiţiilor producerii accidentului (dacă acesta nu face obiectul cercetării de către alte autorităţi).

Sensul reglementării este orientat spre asigurarea unei celerităţi a instrumentării şi finalizării dosarelor de daună, prin soluţionarea pe cât posibil pe cale amiabilă a acestora, fără însă a stabili în sarcina asigurătorilor vreo obligaţie de rezultat în acest sens (după cum a pretins intimata-reclamantă), de vreme ce, în acord cu norma art. 44, stabilirea despăgubirilor se poate face în cazurile în care, din documentele existente în dosarul de daună, rezultă răspunderea civilă a proprietarului sau conducătorului vehiculului asigurat (implicat în producerea pagubei), iar persoana păgubită face dovada prejudiciului suferit. Reglementarea admite, deopotrivă, existenţa situaţiilor în care nu se pot trage concluzii cu privire la persoana răspunzătoare, la cauzele, împrejurările producerii accidentului ori la cuantumul prejudiciilor produse, stabilind că în astfel de situaţii despăgubirile se determină prin hotărâre judecătorească.

Pentru a împiedica dezvoltarea unor practici abuzive, prin norma art. 36 alin. (1) s-a instituit în sarcina asigurătorilor RCA obligaţia ca, în termen de 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat, aceştia fie să facă o ofertă de despăgubire justificată, fie să notifice părţii prejudiciate motivele pentru care nu au aprobat, în totalitate sau parţial, pretenţiile de despăgubire.

Aşadar, existenţa unei obligaţii de rezultat instituită în sarcina asigurătorilor RCA ar putea fi doar aceea de a răspunde persoanei prejudiciate fie printr-o ofertă de despăgubire justificată, fie printr-un refuz justificat.

Îndeplinirea unei atare obligaţii are ca situaţie premisă existenţa dovezilor în privinţa răspunderii asiguratului pentru producerea accidentului şi în privinţa cuantificării prejudiciului.

Dispoziţiile art. 37 instituie o măsură cu rol punitiv pentru cazurile în care asigurătorul RCA nu-şi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 36 (care sunt termene pentru gestionarea dosarului de daună - cele de la alin. (1) şi termene de plată - cele de la alin. (5) sau şi le îndeplineşte defectuos ori diminuează nejustificat despăgubirea, ceea ce presupune, în toate cazurile, o situaţie de culpă a acestuia.

Înalta Curte reţine că, în cauza de faţă, reclamanţii s-au adresat instanţelor judecătoreşti cu acţiunea lor în despăgubiri la data de 15.02.2014, solicitând repararea vătămărilor grave suferite în urma accidentului auto ce a avut loc la data de 7.02.2013, din vina lui F., aflat la volanul unui autoturism înmatriculat în Marea Britanie şi neasigurat RCA.

Evenimentul cauzator de prejudicii reclamat este unul cu consecinţe grave de vreme ce a cauzat reclamantei A. vătămări corporale majore, ce au necesitat 272 zile de îngrijiri medicale şi au condus la pierderea definitivă a capacităţii de muncă a acesteia, în prezent fiind încadrată în gradul II de invaliditate.

Acesta a fost investigat de organele de anchetă penală (Dosar nr. x/2013 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploieşti) şi s-a finalizat cu condamnare penală a conducătorului auto vinovat prin Sentinţa penală nr. 3642/12.12.2014 pronunţată de Judecătoria Ploieşti în Dosar nr. x/2014, rămasă definitivă prin neapelare.

Aşadar, în sensul art. 36 alin. (3) şi (4) din Ordinul CSA nr. 14/2011, asigurătorul RCA (al cărui rol a fost îndeplinit în cauză de B.A.A.R., dată fiind situaţia juridică a neasigurării RCA a vehiculului implicat în accident) nu putea desfăşura el însuşi investigaţii privind producerea accidentului pentru a emite concluzii asupra stabilirii răspunderii în cauzarea evenimentului asigurat, de vreme ce accidentul făcea obiectul unei anchete penale.

Rechizitoriul cu propunerea de trimitere în judecată a fost întocmit la 26 martie 2014, iar abia după rămânerea definitivă a Sentinţei penale nr. 3642/12.12.2014 a Judecătoriei Ploieşti, ce a stabilit răspunderea penală a lui F. pentru accidentul produs, se poate reţine că existau dovezi/documente necesare stabilirii răspunderii în producerea evenimentului asigurat.

Înalta Curte reţine însă că norma art. 46 din acelaşi Ordin CSA nr. 14/2011 admite posibilitatea stabilirii pe cale amiabilă a despăgubirilor chiar şi în ipoteza în care accidentul de vehicul face obiectul unui proces penal, însă în condiţii care nu s-au regăsit în cauză: când acţiunea penală a fost sau poate fi stinsă prin împăcarea părţilor; când, deşi hotărârea instanţei penale a rămas definitivă (situaţie neregăsită în cauză până la data sesizării instanţelor civile la 15.02.2014), stabilirea despăgubirilor civile ar urma să se facă ulterior; când sunt întrunite ipotezele de la pct. 3 lit. a) şi b), de asemenea neincidente cauzei în condiţiile în care rechizitoriul sau cercetarea realizată de organele de anchetă penală au fost finalizate ulterior sesizării instanţei civile.

O primă observaţie este aceea că, chiar de la data sesizării instanţei civile cu acţiunea în despăgubiri de faţă, respectiv la 15.02.2014 - prin care titularii acesteia reclamau aplicarea penalităţii de 0,2% prevăzută de art. 37 din Ordinul CSA nr. 14/2011 pentru culpa B.A.A.R. în gestionarea dosarului de daună, despre care afirmau că a rămas neinstrumentat de la data avizării evenimentului asigurat (indicat ca fiind începutul lunii iunie 2013) - dosarului de daună îi lipseau documentele necesare determinării răspunderii celui vinovat de producerea evenimentului asigurat, cazul fiind încă anchetat la acel moment de organele de cercetare penală.

Abia la 12.12.2014, data pronunţării Sentinţei penale nr. 3642/2014 a Judecătoriei Ploieşti, se poate considera că existau documente doveditoare pe acest aspect.

Tot astfel, deşi acuzau o culpă în neinstrumentarea dosarului de daună în intervalul iunie 2013 (avizarea evenimentului) - februarie 2014 (sesizarea instanţei civile cu acţiunea în daune), se observă că multe din înscrisurile probatorii relevante pe cuantificarea prejudiciului (cauzat reclamantei A.) a cărui reparare au solicitat-o reclamanţii au fost întocmite/emise ulterior momentului iunie 2013 (spre exemplu, raportul de expertiză dosar de primă instanţă, realizat la 3.12.2013, decizia medicală asupra capacităţii de muncă din 2.08.2013, bilet de ieşire din Spitalul Judeţean Ploieşti, secţia psihiatrie din 11.11.2013 etc.).

Este, aşadar, neîndoielnic faptul că, nici în intervalul iunie 2013 - 15 februarie 2014, dar nici în cel scurs până la 12.12.2014, când s-a pronunţat hotărârea penală de condamnare, dosarul de daună deschis la sesizarea reclamanţilor nu putea fi considerat complet în privinţa celor două elemente absolut necesare naşterii obligaţiilor prevăzute de art. 36 alin. (1) în sarcina B.A.A.R., respectiv al documentelor necesare cuantificării prejudiciului şi al celor necesare dovedirii răspunderii celui vinovat de producerea evenimentului asigurat. În alte cuvinte, lipsea în cauză premisa necesară aplicării sancţiunii instituite prin norma art. 37, neputându-se afirma o culpă în respectarea termenelor ori în îndeplinirea obligaţiei recurentului-pârât de gestionare a dosarului de daună cât timp acesta nu era complet.

Astfel fiind, apare ca vădit nelegală obligarea sa (prin sentinţa tribunalului ce a fost menţinută în apel) la plata penalităţilor de 0,2% pentru prestaţiile periodice acordate intimatei-reclamante, începând cu data scadenţei acestora, care este 15.02.2013, aşadar cu mult anterior chiar datei afirmate de reclamanţi ca fiind cea a avizării accidentului.

Nelegalitatea unei atare soluţii este multiplă şi decurge, cum s-a arătat, din inexistenţa unei culpe a recurentului-pârât în gestionarea dosarului de daună, incomplet sub aspectele relevate anterior, dar mai ales întrucât aplică sancţiuni dincolo chiar de intervalul de timp relevant în analiza elementului necesar fundamentării sale: culpa în gestionarea dosarului de daună care, în mod firesc, nu s-ar putea niciodată întinde dincolo de momentul avizării accidentului de către persoana prejudiciată. Penalităţile sunt datorate pe fiecare zi de întârziere, iar întârzierea culpabilă nu poate exista înaintea constituirii dosarului de daună pe baza avizării evenimentului asigurat.

În plus, aşa după cum a criticat în apel pârâtul, soluţia adoptată îl sancţionează chiar peste solicitarea venită din partea reclamanţilor care, prin modificarea adusă cererii de chemare în judecată (în şedinţa publică din 14.04.2015 şi prin notele scrise aflate la filele x ale dosarului de primă instanţă) au cerut ca penalităţile de întârziere să fie acordate începând cu data de 12.12.2014 - momentul pronunţării hotărârii din dosarul penal -, dovedind o înfrângere de către prima instanţă a principiilor disponibilităţii şi dreptului la apărare (al pârâtului). În egală măsură, se reţine că această critică susţinută în apel de pârât, cu referire la soluţia tribunalului, nu a primit niciun răspuns din partea instanţei de apel, sub acest aspect hotărârea recurată fiind şi nemotivată.

Nelegală, sub aspectul greşitei interpretări şi aplicări a dispoziţiilor art. 36 şi 37 din Ordinul CSA nr. 14/2011, este şi soluţia instanţei de apel de admitere a apelului reclamantei şi obligarea pârâtului la plata penalităţilor de 0,2% pe zi de întârziere aferente despăgubirilor determinate global şi acordate cu titlu de daune materiale şi morale, penalităţi calculate începând cu data de 12.12.2014 şi până la plata efectivă a lor.

Hotărând astfel, instanţa de apel a arătat eronat că la 12 decembrie 2014 apelantul-pârât a cunoscut cu certitudine persoana vătămată de producerea accidentului, când, în realitate, această dată marchează momentul cunoaşterii persoanei vinovate de producerea accidentului. Instanţei de apel îi lipseşte însă orice analiză în privinţa celui de-al doilea element cumulativ, cel al depunerii de către persoana vătămată a tuturor documentelor necesare cuantificării prejudiciului.

Chiar asumând că dosarul de despăgubire ar fi cuprins şi aceste documente la momentul respectiv, recurentul-pârât nu mai putea fi sancţionat pentru o presupusă culpă în gestionarea dosarului de daună deoarece la data de 12.12.2014 se afla deja în curs de soluţionare pe rolul instanţelor judecătoreşti acţiunea în despăgubiri formulată de reclamanţi (încă din 15.02.2014) astfel că, dezdăunarea reclamanţilor avea a se realiza prin hotărârea instanţei.

În concluzie, în mod greşit şi într-o aplicarea eronată a dispoziţiilor legale relevante din Ordinul nr. 14/2011 a reţinut instanţa de apel şi a sancţionat o culpă a recurentului-pârât în gestionarea dosarului de daună în condiţiile în care, în mod evident, pe segmentul de timp de la data avizării accidentului de către reclamanţi (indicat ca fiind iunie 2013) şi până la 12.12.2014 (data pronunţării hotărârii penale de condamnare a intimatului-intervenient, conducător auto) dosarul lor de daună era incomplet şi totodată, în condiţiile în care, ca urmare a sesizării instanţelor cu prezenta acţiune în despăgubiri la 15.02.2014, dezdăunarea acestora urma să se facă prin hotărâre judecătorească, iar nu pe cale amiabilă, abandonarea procedurii amiabile de soluţionare a dosarului de daună având loc din iniţiativa reclamanţilor mai înainte ca acesta să poată fi considerat complet, potrivit explicaţiilor anterioare.

Cel mult, în circumstanţele date, aplicarea penalităţilor prevăzute de art. 37 din Ordinul CSA nr. 14/2011 putea fi realizată pentru a preîntâmpina o eventuală întârziere sau nesocotire a termenelor de plată a despăgubirii ce avea a fi stabilită prin hotărârea instanţei, aşadar pentru nerespectarea termenelor de plată instituite prin art. 36 alin. (5) din acelaşi Ordin, ceea ce însă reclamanţii nu au solicitat.

În considerarea acestor argumente, reţinând ca fiind întemeiate ambele motive de recurs fundamentate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârât, va casa în parte decizia atacată şi va trimite cauza spre rejudecare apelurilor aceleiaşi instanţe de apel, exclusiv în ceea ce priveşte criticile părţilor relative la plata penalităţilor de întârziere, rejudecare ce va avea loc în raport de cele dezlegate prin prezenta hotărâre (date fiind limitele judecăţii de recurs pe care o realizează Înalta Curte, determinate prin dispoziţiile art. 497 C. proc. civ., care nu dispune de o soluţie de casare şi/sau de modificare în acelaşi timp a deciziei de apel constatată ca fiind nelegală).

Celelalte dispoziţii ale deciziei de apel (care au vizat, spre exemplu, cuantumul daunelor materiale şi morale recunoscute intimatei-reclamante) vor fi menţinute, reţinându-se că acestea nu au fost contestate în calea de atac a recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Biroul Naţional Carte Verde din Marea Britanie, prin Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, cu sediul în Bucureşti, str. x bis, sector 2 împotriva Deciziei nr. 263/A din 6 martie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi A., B., C., D. şi E., toţi cu domiciliul ales în Bucureşti, b-dul x nr. 70-84, se. B, la Cabinetul de avocatură G., intimatul-intervenient F., cu domiciliul în comuna Doiceşti, judeţul Dâmboviţa.

Casează în parte decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel, exclusiv în ceea ce priveşte criticile apelanţilor relative la plata penalităţilor de întârziere.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 mai 2019.

Procesat de GGC - NN