Ședințe de judecată: Martie | | 2024
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

Acţiune în pretenţii întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 351/2004. Importanţa respectării principiilor care guvernează aplicarea legii civile în timp

Cuprins pe materii : Drept comercial. Obligaţii

Index alfabetic : acţiune în pretenţii

  • servitute legală
  • conductă de gaze
  • lipsă de folosinţă

 

C. civ., art. 6 alin. (2), (5), (6), art. 621

Legea nr. 71/2011, art. 59, art. 230 lit. z)

Legea nr. 351/2004, art. 86, art.90

Legea nr. 123/2012, art. 113

În raportul juridic civil dintre părţile litigante sunt aplicabile dispoziţiile legale sub imperiul cărora s-a născut acel raport juridic.

Astfel, pentru capacităţile energetice realizate anterior intrării în vigoare a noilor dispoziţii legale în materie, respectiv a Legii nr. 123/2012, titularii dreptului de proprietate privată, afectaţi de aceste capacităţi, nu pot pretinde indemnizaţii pentru lipsa de folosinţă, exercitarea de către titularii licenţelor a drepturilor de uz şi de servitute făcându-se cu titlu gratuit, potrivit dispoziţiilor speciale în vigoare la data punerii lor în funcţiune, respectiv a Legii nr. 351/2004.

 

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 2292 din 5 decembrie 2019

 

Notă : Legea nr. 351/2004 a gazelor naturale a fost abrogată la data de 19 iulie 2012 de Legea nr. 123/2012 a energiei electrice şi a gazelor naturale.

 

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă la data de 17 noiembrie 2010 sub nr. x/3/2010, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A., în principal, obligarea pârâtei la ridicarea conductei magistrale de gaze naturale X de pe terenul proprietatea sa, situat pe raza comunei Y, județul Galaţi, care se compune din suprafaţa totală de 5.493 mp teren arabil (din care 981 mp teren intravilan şi 4.512 mp teren extravilan), tarlaua 60/4, parcela 569/25, număr cadastral 143, carte funciară nr. 1073 a Comunei Y, județul Galaţi; în subsidiar, obligarea pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosinţă a suprafeţei de 981 mp teren intravilan.

Prin sentinţa civilă nr. 2884 din 4 iunie 2014, prima instanţă a respins cererea, ca neîntemeiată, și a obligat reclamanta să plătească pârâtei suma de 3.300 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanţă a reţinut că, potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1891 din 29 aprilie 2010 la BNPA C., reclamanta S.C. A. S.R.L. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în comuna Y, judeţul Galaţi, în suprafaţă de 5.493 mp, din care 981 mp teren intravilan, iar 4.512 mp teren extravilan.

Reclamanta a obţinut certificatul de urbanism nr. 50 din 20 mai 2010 eliberat de Primăria Comunei Y în scopul construirii unei hale. Potrivit pct. 5 lit. 3d din acest certificat, reclamanta avea obligaţia de a depune avizul B. SA, în considerarea faptului că în subteran, unde se află tarlaua 60/4/parcela 569/25, este amplasată conducta magistrală de gaze X.

După cum rezultă din adresa nr. 2091 din 29 iunie 2010 emisă de pârâta B. SA, aceasta nu a eliberat avizul necesar, precizând că, în conformitate cu Ordinul nr. 1220 din 7 noiembrie 2007, construcţia trebuie să fie amplasată la o distanţă de minim 20 m, condiţie care nu este îndeplinită.

Prima instanţă a reținut concluziile raportului de expertiză tehnică, specialitatea petrol şi gaze, potrivit cărora pe terenul în cauză nu se pot efectua construcţii, dat fiind amplasamentul conductei magistrale de gaze (întreaga lungime a terenului este traversată aproximativ diagonal de aceasta), precum şi dispoziţiile legale care instituie zona de siguranţă a conductei pe o lăţime de minim 20 mp de o parte şi de alta, pe această suprafaţă de teren neputându-se amplasa construcţii chiar temporare.

Cu privire la cererea principală, instanţa a reţinut că impedimentul la construire este determinat de o cauză specială (existenţa conductei magistrale subterane) reglementată în mod expres de Legea nr. 351/2004, în prezent abrogată, dar aplicabilă deoarece aceasta era în vigoare la momentul naşterii raportului de drept.           

După cum rezultă din dispoziţiile acestui act normativ, în forma de la data dobândirii de către reclamantă a dreptului de proprietate, asupra terenurilor aflate în proprietatea privată a persoanelor juridice, concesionarii din sectorul gazelor naturale beneficiază în condiţiile legii pe durata lucrărilor de realizare, reabilitare, retehnologizare, respectiv exploatare şi de întreţinere a capacităţilor respective de dreptul de servitute legală de trecere subterană pentru instalarea de reţele, conducte, linii sau de alte echipamente aferente capacităţii şi pentru accesul la locul de amplasare a acestora (art. 86 lit. c).

De asemenea, potrivit art. 89, servitutea legală de trecere (subterană - în speţă) cuprinde dreptul la instalare de reţele, de conducte, linii, stâlpi şi de alte echipamente aferente capacităţii, precum şi accesul la locul de amplasare a acestora pentru intervenţii, întreţinere, reparaţii, revizii, modificări şi exploatare, conform prevederilor legale în vigoare.

Prin urmare, terenul dobândit în proprietate de către reclamantă este afectat de acest drept de servitute legală, pe toată durata funcţionării şi exploatării conductei magistrale, servitute preexistentă dobândirii dreptului de proprietate de către S.C. A. S.R.L., întrucât magistrala a fost inaugurată mult anterior anului 2010.

S-a concluzionat, astfel, că cererea vizând ridicarea conductei este lipsită de temei legal, atât timp cât pârâta poate opune reclamantei un titlu valabil pentru exercitarea dreptului de trecere subterană, acesta fiind instituit de lege în considerarea utilităţii publice a conductei de gaze, aşadar operând de drept şi neputând fi infirmat de o instanţă judecătorească; de asemenea, neîndeplinirea formalităţilor de publicitate în privinţa servituţii (aceasta nefiind înscrisă în cartea funciară) nu produce efecte juridice în privinţa reclamantei, deoarece aceasta este chiar titularul obligaţiei de respectare a servituţii, transmisă odată cu proprietatea asupra fondului dominat.

În privinţa capătului de cerere subsidiar, referitor la despăgubirea solicitată de la pârâtă pentru restrângerea dreptului de folosinţă, s-a reţinut că, potrivit art. 90 alin. 2 din Legea nr. 351/2004, în forma de la momentul dobândirii de către reclamantă a dreptului de proprietate, exercitarea dreptului de servitute asupra proprietăţilor afectate de capacităţile din domeniul gazelor naturale se realizează cu titlu gratuit pe toată durata existenţei acestora. Dacă, cu ocazia intervenţiilor pentru retehnologizări, reparaţii, revizii, avarii se produc pagube, concesionarii au obligaţia să plătească despăgubiri în condiţiile legii.

În acest sens, s-a constatat că art. 91, care instituie criterii de stabilire a despăgubirilor acordate potrivit limitelor legale mai sus stabilite, nu poate fi invocat cu succes de către reclamantă deoarece nu este aplicabil în cauză, instanţa fiind chemată să analizeze un eventual drept la despăgubire pentru normala exploatare a instalaţiei de gaze naturale.

De asemenea, s-a considerat că abrogarea dispoziţiilor art. 90 aşa cum au fost analizate, începând cu data de 1 octombrie 2011, potrivit art. 230 lit. z) din Legea nr. 71/2011, nu prezintă relevanţă pentru prezenta cauză, deoarece raportul juridic dedus judecăţii s-a născut odată cu preluarea dreptului de proprietate de către reclamant în condiţiile preexistenţei servituţii legale în anul 2010, astfel încât sunt aplicabile dispoziţiile de drept material în vigoare la acel moment.

S-a mai reţinut că, în orice caz, criteriul de evaluare a prejudiciului propus de reclamantă (respectiv valoarea de circulaţie a imobilului afectat) nu este operabil.

În privinţa prejudiciului produs, instanţa a reţinut, totodată, că reclamanta se referă la imposibilitatea edificării unei construcţii, în condiţiile în care, potrivit probelor administrate, categoria de folosinţă a terenului este teren arabil intravilan, așa încât utilizarea terenului potrivit destinaţiei sale agricole nu este împiedicată în niciun mod de existenţa în subteran a conductei magistrale.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta S.C. A. S.R.L., cauza fiind înregistrată sub nr. x/3/2010 (x/2015) pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă.

Prin decizia nr. 1938 din 18 noiembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă s-a respins apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 2884 din 4  iunie 2014, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, ca fiind nefondat.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a apreciat ca nefondat primul motiv de apel referitor la greșita respingere a capătului principal de cerere, prin care a solicitat instanţei obligarea pârâtei la ridicarea conductei magistrale de gaze naturale X de pe terenul proprietatea sa.

În acest sens, instanța de apel a reținut că la data când apelanta a dobândit în proprietate terenul în litigiu, acesta era afectat de drepturile de uz şi servitute legale reglementate de art. 86 şi urm. din Legea nr. 351/2004, abrogată prin actuala lege a energiei electrice şi a gazelor naturale, dar menţinute şi în normele legale în vigoare, astfel că dreptului său de proprietate i se opune dreptul legal al pârâtei de a transporta gaze prin conducta amplasată în subsolul terenului. Existenţa acestei servituţi legale duce la concluzia că pârâta nu poate fi obligată să ridice conducta magistrală de gaze naturale X.

În ceea ce priveşte încălcarea dreptului de proprietate, care este garantat potrivit dispoziţiilor art. 480 C. civ. 1864, respectiv art. 555 NCC şi art. 44 din Constituţia României, instanţa de apel a constatat că prevederile legale invocate de reclamantă consacră posibilitatea existenţei unor limitări legale ale proprietăţii private.

Titularul dreptului de proprietate este îndreptăţit să exercite atributele pe care legea i le recunoaşte, însă numai în interiorul limitelor materiale şi legale, dreptul de proprietate nefiind nici nelimitat şi nici discreţionar.

Având în vedere situaţia de fapt constatată, instanţa de apel a motivat că prevederile art. 86 şi urm. din Legea nr. 351/2004, aplicabile cauzei în raport de data introducerii acţiunii, precum şi dispoziţiile actuale similare, în general ale art. 109 şi urm. din Legea nr. 123/2012, instituie o sarcină legală care grevează proprietăţile afectate de capacităţi din domeniul gazelor naturale pe toată durata existenţei acestora.

Reclamantei, ca titular al dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu, i s-a impus o limitare, constând în imposibilitatea exploatării terenului ca perimetru construibil, or această interdicţie semnifică o limitare semnificativă a dreptului său de proprietate.

Dată fiind prevalenţa Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale  în ordinea de drept intern şi a jurisprudenţei CEDO în materie, instanţa de apel a considerat că se impune a cerceta dacă atingerea adusă bunului păstrează un echilibru just între cerinţele interesului general şi imperativul apărării dreptului fundamental de proprietate, trebuind să existe un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit, criterii reţinute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, spre exemplu în cauza Vergu împotriva României sau M. Atanasiu împotriva României (hotărârea din 11 ianuarie 2011, respectiv hotărârea din 12 octombrie 2010).

Sub acest aspect, instanţa de apel a constatat că limitarea dreptului de proprietate s-a realizat într-un context economic care răspunde unei utilităţi publice, conducta magistrală de gaze X făcând parte din Sistemul Naţional de Transport al gazelor naturale, activitatea de transport a gazelor naturale constituind un serviciu public de interes naţional (art. 21 din Legea nr. 351/2004, art. 90 din Legea nr. 351/2004 şi art. 113 alin. 1 din Legea nr. 123/2012).

În consecinţă, limitarea dreptului de proprietate a avut ca temei o cauză de utilitate publică şi, cum nu se poate considera că ar fi încălcate nici principiile justei despăgubiri, reiese că nu sunt încălcate dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.

Prin cel de-al doilea motiv de apel s-a criticat respingerea cererii subsidiare, de plată a contravalorii lipsei de folosinţă a terenului, cerere respinsă de prima instanţă, în principal în baza art. 90 alin. 2 din Legea nr. 351/2004, subsecvent pentru criteriul greşit de evaluare a prejudiciului pretins.

O primă analiză pe care a efectuat-o instanța de apel în cadrul acestui motiv a vizat incidenţa în cauză a noilor dispoziţii legale în materie, respectiv a dispoziţiilor noului Cod civil şi ale Legii nr. 123/2012.

S-a relevat că raportul juridic litigios în legătură cu folosinţa terenului proprietatea reclamantei a debutat în anul 2010, când reclamanta a devenit proprietar, în urma încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1891 din 29 aprilie 2010.

La acea dată era în vigoare Legea gazelor nr. 351/2004, care reglementa exercitarea dreptului de uz şi servitute în favoarea concesionarilor din domeniul gazelor asupra terenurilor sau bunurilor aflate în proprietatea publică sau privată a persoanelor fizice ori juridice, drept recunoscut de lege pentru executarea intervenţiilor necesare realizării, reabilitării sau retehnologizării capacităţilor din domeniul gazelor naturale sau pentru asigurarea normalei funcţionări a acestora.

La 1 octombrie 2011 a intrat în vigoare noul Cod civil care, în cuprinsul art. 621, reglementează dreptul de trecere pentru utilităţi, limita legală adusă dreptului de proprietate.

Conform acestei reglementări, proprietarul este obligat să permită trecerea prin fondul său a reţelelor edilitare ce deservesc fonduri învecinate sau din aceeaşi zonă, de natura conductelor de apă, gaze sau altele asemenea, a canalelor şi a cablurilor electrice, subterane ori aeriene, după caz, precum şi a oricăror alte instalaţii sau materiale cu acelaşi scop, în toate cazurile proprietarul având dreptul la plata unei despăgubiri juste.

Potrivit art. 625 C. civ., îngrădirile cuprinse în prezenta secţiune se completează cu dispoziţiile legilor speciale privind regimul juridic al anumitor bunuri, cum ar fi terenurile şi construcţiile de orice fel, pădurile, bunurile din patrimoniul naţional-cultural, bunurile sacre ale cultelor religioase, precum şi altele asemenea.

Din nevoia de armonizare a legislaţiei, intrarea în vigoare a noului Cod civil a fost însoţită de abrogarea tuturor actelor normative ori a dispoziţiilor din actele normative speciale ori complementare existente, care contraveneau reglementărilor sale, prin dispoziţiile art. 230 lit. z) din Legea nr. 71/2011, privitoare la punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, fiind abrogate şi dispoziţiile art. 90 alin. 2 din Legea gazelor nr. 351/2004, cu modificările şi completările ulterioare.

Legea nr. 351/2004 a fost abrogată prin dispoziţiile art. 200 alin. 2 din Legea nr. 123/2012 a energiei electrice şi a gazelor naturale, care constituie actualul cadru legal al reglementării în acest domeniu.

S-a reținut că, potrivit dispoziţiilor art. 5 alin. 2 din Legea nr. 71/2011, dispoziţiile Codului civil, aşadar şi dispoziţiile art. 621 C. civ., sunt aplicabile şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia derivate din starea şi capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiaţie, adopţie şi obligaţia legală de întreţinere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor şi din raporturile de vecinătate, dacă aceste situaţii juridice subzistă după intrarea în vigoare a Codului civil.

Această normă de drept intertemporal, care dă expresie principiului aplicării imediate a legii civile noi, consacrat şi prin art. 6 alin. 5 şi 6 C. civ., este aplicabilă situaţiilor juridice în curs de desfăşurare la data intrării în vigoare a Codului civil, în categoria cărora se înscrie şi raportul juridic născut între actualele părţi litigante.

Prin urmare, raporturilor civile dintre părţi le sunt aplicabile dispoziţiile art. 621 şi 625 C. civ. şi cele cuprinse în Legea specială nr. 123/2012.

Instanţa de apel a înlăturat susţinerile intimatei-pârâte potrivit cărora, prin invocarea noilor dispoziţii legale ce reglementează raportul juridic specific al părţilor, apelanta încalcă limitele impuse de art. 294 C. proc. civ., schimbând cauza şi obiectul cererii de chemare în judecată şi formulând cereri noi.

Chiar dacă apelanta-reclamantă nu a indicat în faţa primei instanţe incidenţa în speţă a noilor reglementări, odată cu intrarea acestora în vigoare, ţinând cont de împrejurarea că acţiunea a fost promovată la data de 16 noiembrie 2010, deci sub imperiul vechiului Cod civil şi al Legii nr. 351/2004, în stabilirea regimului juridic al drepturilor invocate de părţi instanţa trebuie să aibă în vedere succesiunea actelor normative şi modul în care dispoziţiile legale consecutive au incidenţă în cauză.

Invocând prin cererea de apel reglementările legale actuale, aplicabile raportului juridic dedus judecăţii, s-a considerat că apelanta nu încalcă dispoziţiile art. 294 C. proc. civ., cauza şi obiectul cererii de chemare în judecată, limitele acesteia rămânând neschimbate.

De asemenea, instanţa de apel a constatat că, în mod greşit, prima instanţă nu s-a raportat şi la noile reglementări în materie, reţinând că raportului juridic în litigiu, născut în anul 2010 odată cu preluarea dreptului de proprietate de către reclamantă în condiţiile preexistenţei servituţii legale, îi sunt aplicabile dispoziţiile de drept material în vigoare la acel moment.

În virtutea normei tranzitorii a art. 5 alin. 2 din Legea nr. 71/2011 şi a art. 6 alin. 6 C. civ., raporturilor juridice dintre părţi le sunt aplicabile dispoziţiile art. 621 şi art. 625 C. civ., precum şi prevederile art. 109 şi urm. din Legea nr. 123/2012, de la data intrării acestora în vigoare, reţinându-se susţinerile în acest sens ale apelantei şi înlăturându-se susţinerile subsidiare privind ultraactivitatea vechiului Cod civil şi a Legii nr. 351/2004.

În ceea ce privește dreptul apelantei la despăgubiri, instanţa de apel a reținut că raportul juridic litigios s-a născut în anul 2010, că la data respectivă erau în vigoare prevederile Legii gazelor nr. 351/2004 care, prin dispoziţiile sale de la art. 86-90, prevedeau în favoarea concesionarilor din sectorul gazelor naturale un drept legal de uz şi servitute asupra terenurilor şi bunurilor proprietate publică sau privată a persoanelor fizice sau juridice.

Conform art. 90 alin. 2, exercitarea drepturilor de uz şi servitute asupra proprietăţilor afectate de capacităţile din domeniul gazelor naturale se realizează cu titlu gratuit pe toată durata existenţei acestora, așadar, anterior datei de 1 octombrie 2011, apelanta reclamantă nu are dreptul la despăgubiri.      

Art. 90 alin. 2 din Legea nr. 351/2004 nu a fost declarat neconstituţional, însă această împrejurare nu exclude competența instanţelor de a aprecia asupra încălcării dispoziţiilor Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.

Curtea de apel, în analiza primului motiv de apel, a constatat că limitarea dreptului de proprietate are la bază o cauză de utilitate publică, iar în ceea ce priveşte plata despăgubirii, reclamanta nu avea nicio speranţă legitimă la reparaţie, deoarece a dobândit dreptul de proprietate afectat deja de aceste limitări.

Curtea a înlăturat susţinerile apelantei, potrivit cărora despăgubirile pot fi acordate în baza art. 91 din legea anterioară a gazelor, având în vedere că acest text se referă la o ipoteză ce nu se regăseşte în speţă, respectiv la situaţia în care, cu ocazia intervenţiilor pentru retehnologizări, reparaţii, revizii, avarii se produc pagube proprietarilor din vecinătatea capacităţilor din domeniul gazelor naturale.

Începând cu 1 octombrie 2011, art. 90 alin. 2 din Legea nr. 351/2004 a fost abrogat.

Ulterior acestui moment raportului juridic dintre părţi îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 621 alin. 3 C. civ., care prevăd caracterul pecuniar al limitării aduse dreptului de proprietate prin exercitarea dreptului de trecere (ce corespunde dreptului legal de uz şi servitute aparţinând intimatei pârâte). Instanța de apel a precizat că are în vedere, de asemenea, că reglementarea actuală a raporturilor juridice dintre concesionarii din sectorul gazelor naturale şi titularii proprietăţilor grevate de exerciţiul dreptului de uz şi servitute, recunoscut legal în favoarea celor dintâi, în legătură cu exploatarea şi întreţinerea obiectivelor/sistemelor din domeniul gazelor naturale, regăsită în Titlul II al Legii nr. 123/2012, nu mai prevede şi caracterul gratuit al acestor drepturi, aşa cum a făcut-o, până la 1 octombrie 2011, art. 90 alin. 2 teza I din Legea nr. 351/2004.

Instanţa de apel a recunoscut, de principiu, dreptul apelantei reclamante la despăgubiri după data de 1 octombrie 2011, dar a constatat că acestea nu pot fi circumscrise criteriilor arătate de apelanta reclamantă.

Contravaloarea lipsei de folosinţă reclamată de apelantă nu poate fi raportată la valoarea de circulaţie a terenului. Terenul este în circuitul civil, apelanta reclamantă este și rămâne proprietara bunului și poate dispune de acesta, fiindu-i limitat doar dreptul de folosinţă, prin imposibilitatea de a construi.

În consecinţă, s-a reținut că partea nu are dreptul la despăgubiri la nivelul valorii de circulaţie a terenului, cu atât mai mult cu cât, în speţă, limitarea legală se raportează la suprafaţa de 981 mp teren intravilan, pe care nu se poate construi, nu şi la diferenţa de 4.521 mp teren arabil extravilan, care poate fi folosit potrivit categoriei sale de folosinţă.

S-a arătat că art. 113 alin. 6 din Legea nr. 123/2012, ca şi art. 91 din reglementarea anterioară, nu se aplică situaţiei apelantei, care nu solicită despăgubiri pentru pagubele cauzate cu ocazia intervenţiilor pentru dezvoltare, modernizare, reparaţii, revizii, avarii, așa cum în mod corect a reținut și prima instanță.

A fost înlăturată și ultima critică adusă sentinței apelate, prin care s-a susținut că pe terenul în cauză pot fi edificate construcţii.

Primăria Comunei Y a eliberat certificatul de urbanism nr. 50 din 20 mai 2010, în care se precizează că destinaţia propusă, construire hală, este compatibilă cu prevederile PUG şi RLU aprobat, însă a condiţionat emiterea autorizaţiei de construire de prezentarea avizelor de la Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Iaşi, D. şi B. SA. Prin adresa nr. 2091 din 29 iunie 2010, B. SA a comunicat că lucrarea propusă nu poate fi construită, nefiind îndeplinite condiţiile distanţei minime de 20 m faţă de conducta magistrală de gaze X.

Această concluzie este confirmată în cauză şi de expertul specializat în domeniul petrolului şi gazelor, care arată că pe terenul intravilan analizat nu se pot admite construcţii.

Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel a declarat recurs recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L.

Prin decizia civilă nr. 2151 din 19 decembrie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă a admis recursul, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reținut că analiza memoriului de recurs relevă faptul că acesta conţine critici aduse deciziei instanţei de apel într-o manieră nestructurată sub aspectul încadrării în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 alin. 1 pct. 1-9 C. proc. civ.

Astfel, recurenta-reclamantă a indicat, generic, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi apoi a dezvoltat critici care se subscriu analizei greşite efectuate de instanţa de apel în privinţa modului de soluţionare a apelului prin raportare la cele două capete de cerere respinse de prima instanţă şi anume obligarea pârâtei la ridicarea conductei de gaze naturale X de pe terenul proprietatea sa, situat pe raza comunei Y, judeţul Galaţi, care se compune din suprafaţa totală de 5.493 mp. teren arabil (din care 981 mp. teren intravilan şi 4.512 mp. teren extravilan) şi, în subsidiar, obligarea pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosinţă a suprafeţei de 981 mp teren intravilan începând cu data de 29 aprilie 2010 (data cumpărării terenului) sau cel mai târziu începând cu 1 octombrie 2011, data intrării în vigoare a noului Cod civil.

Analiza efectuată de instanţa de recurs asupra criticilor prezentate a pornit de la examinarea cazului de nelegalitate invocat şi în măsura identificării (în dezvoltarea criticilor prezentate) a unor motive de recurs care pot fi încadrate în alte motive de nelegalitate decât cel indicat de recurenta-reclamantă, în temeiul art. 306 alin. 2 C. proc. civ. s-a procedat la reliefarea motivelor de nelegalitate incidente.

Preliminar, s-a subliniat că ambele părţi au confirmat faptul că intimata-pârâtă B. SA operează propria reţea de transport şi distribuţie a gazelor naturale şi deţine în zona în care recurenta-reclamantă este proprietară pe o suprafaţă de 5.493 mp. teren arabil o conductă de gaze care face parte din sistemul naţional de transport al gazelor naturale, conform prevederilor art. 3 pct. 52 din Legea nr. 351/2004 preluate în art. 100 pct. 84 din Legea nr. 123/2012 a energiei electrice şi gazelor naturale.

Sunt neîntemeiate criticile prezentate în legătură cu soluţionarea apelului prin raportare la hotărârea primei instanţe de respingere a capătului de cerere principal având ca obiect obligarea intimatei-pârâte la ridicarea conductei magistrale de gaze naturale X de pe terenul proprietatea reclamantei.

Din această perspectivă recurenta-reclamantă a invocat, în esenţă, prevederile art. 480 C. civ. de la 1864, art. 555 C. civ. din 2011 şi art. 44 din Constituţie pentru a susţine atingerea adusă dreptului de proprietate asupra terenului prin lipsirea de prerogativa folosinţei, aspect reţinut de instanţa de apel în decizia pronunţată, dar fără a dispune obligarea pârâtei la ridicarea conductei.

Este adevărat că recurenta-reclamantă a dobândit proprietatea asupra terenului de 5.493 mp în anul 2010 şi că acest teren este grevat de o servitute continuă şi neaparentă, care are caracter legal şi se exercită pe toată durata de existenţă a capacităţii respective sau temporar, cu ocazia retehnologizării unei capacităţi în funcţiune, reparaţiei, reviziei, lucrărilor de intervenţie în caz de avarie.

La data introducerii acţiunii, 16 noiembrie 2010, era în vigoare Legea nr. 351/2004 a gazelor naturale, act normativ care reglementa o serie de servituţi şi îngrădiri ale folosinţei dreptului de proprietate, relevante fiind prevederile art. 90 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 351/2004, până la abrogarea sa prin art. 200 alin. 2 din Legea nr. 123/2012 a energiei şi gazelor naturale. Prin intrarea în vigoare a Legii nr. 123/2012, se menţine caracterul legal al dreptului de uz şi de servitute aşa cum rezultă din reglementarea cuprinsă în art. 109 şi urm. din Legea nr. 123/2012.

Prin urmare, instanţa a reținut că aceste acte normative speciale, privitoare la regimul juridic al exploatării gazelor naturale, instituie sub denumirea de „drept de uz şi de servitute” anumite obligaţii de natură administrativă ce revin proprietarilor de terenuri, necesare exploatării resurselor naturale, care pot fi circumscrise limitelor aduse dreptului de proprietate, stabilite prin lege, prevăzute de art. 480 C. civ. de la 1864, art. 555 C. civ. din 2011 şi art. 44 din Constituţie.

Aşa fiind, limitările aduse dreptului de proprietate în ceea ce priveşte prerogativa folosinţei terenului sunt prevăzute de lege, aşa cum corect a stabilit instanţa de prim control judiciar.

Recurenta-reclamantă nu a prezentat alte critici de nelegalitate din perspectiva analizei hotărârii sub aspectul menţinerii soluţiei de respingere a cererii de obligare a pârâtei la ridicarea conductei, situaţie în care se poate concluziona că hotărârea instanţelor de fond în privinţa soluţionării primului capăt de cerere este legală.

În ceea ce priveşte criticile circumscrise modului de soluţionare a apelului prin raportare la respingerea capătului de cerere subsidiar, de obligare a pârâtei la plata de despăgubiri pentru atingerea adusă dreptului de proprietate în ceea ce priveşte exercitarea atributului folosinţei acestui drept, instanţa supremă a reţinut că dezvoltarea criticilor prezentate se circumscrie motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.

O analiză de ansamblu a acestor critici a relevat că recurenta a invocat aplicarea greşită a legii de către instanţa de prim control judiciar şi, în strânsă legătură cu această deficienţă, lipsa motivelor care au stat la baza adoptării hotărârii şi motivarea contradictorie. În esenţă, s-a motivat că, deşi instanţa de prim control judiciar a reţinut că actuala reglementare stabileşte caracterul pecuniar al limitărilor aduse dreptului de proprietate prin exercitarea dreptului de uz şi de servitute şi că aceste limitări sunt suportate de către recurenta-reclamantă prin imposibilitatea exploatării terenului ca perimetru construibil, totuşi instanţa de apel nu a acordat o despăgubire de natură să compenseze lipsa de folosinţă sau lipsa unei folosinţe adecvate a suprafeţei de teren indisponibilizate de conducta magistrală de gaze X şi nici nu a motivat acest refuz.

Criticile recurentei din această perspectivă au fost găsite întemeiate pentru considerentele ce succed.

La data introducerii acţiunii, 16 noiembrie 2010, era în vigoare Legea nr. 351/2004 a gazelor naturale, act normativ care reglementa o serie de servituţi şi îngrădiri ale folosinţei dreptului de proprietate. În acest sens, relevante sunt prevederile art. 90 alin. 2 din Legea nr. 351/2004 prin care s-a instituit o sarcină gratuită care grevează proprietăţile afectate de capacităţi din domeniul gazelor naturale pe toată durata existenţei acestora.

Prin art. 320 lit. z) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil au fost abrogate dispoziţiile art. 90 alin. 2 din Legea nr. 351/2004, iar această lege, la rândul său, a fost abrogată prin art. 200 alin. 2 din Legea nr. 123/2012 a energiei şi a gazelor naturale, care constituie actualul cadru legal al reglementării în acest domeniu.

Legea nr. 123/2012 prevede expres, prin art. 113 alin. 3, posibilitatea acordării de indemnizaţii şi despăgubiri juste aferente exercitării dreptului de uz şi de servitute de către titularii de licenţe sau autorizaţii în favoarea proprietarilor de terenuri afectate de exercitarea drepturilor de uz şi de servitute.

În acest cadru, instanţa supremă a înlăturat considerentele instanţei de apel, precum şi criticile recurentei referitoare la incidenţa art. 621 alin. 3 C. civ. din 2011, deoarece acestea nu ţin seama de dispoziţiile tranzitorii prevăzute de art. 59 din Legea nr. 71/2011, potrivit cărora art. 621 C. civ. nu se aplică situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestora.

Din considerentele deciziei recurate rezultă că instanţa de apel a reţinut caracterul gratuit al servituţii legale în temeiul art. 90 alin. 2 din Legea nr. 351/2004 până la 1 octombrie 2011, dar nu exclude, totodată, competenţa instanţei de a aprecia, în raport de toate circumstanţele factuale ale cauzei, dacă s-a adus vreo încălcare dreptului de proprietate în raport de prevederile art. 480 C. civ., art. 44 din Constituţie, art. 1 protocolul 1 din CEDO.

După data de 1 octombrie 2011, instanţa de apel a reţinut caracterul pecuniar al exerciţiului dreptului de uz şi de servitute în contextul intrării în vigoare a Legii nr. 123/2012, dar nu a acordat despăgubiri deoarece criteriile indicate de reclamantă în determinarea acestora nu sunt aplicabile situaţiei de fapt descrise de recurentă în justificarea prejudiciului încercat prin afectarea exerciţiului dreptului de proprietate.

Aşa cum au reţinut atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel, este de subliniat că recurenta-reclamantă a solicitat o despăgubire justă pentru normala exploatare a instalaţiei de gaze de către intimata-pârâtă, corelativ cu lipsirea proprietarului terenului de exerciţiul deplin al dreptului său de proprietate, iar analiza existenţei prejudiciului din această perspectivă nu a fost făcută sub motiv că nu sunt pertinente criteriile propuse de recurenta-reclamantă în determinarea prejudiciului.

Această situaţie echivalează cu necercetarea fondului cauzei de către instanţa de apel, dar şi cu o motivare contradictorie a hotărârii în sensul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în condiţiile în care s-a reţinut că există o limitare legală a dreptului de folosinţă a terenului recurentei-reclamante pentru suprafaţa de 981 mp intravilan, dar nu s-au acordat despăgubiri pentru că nu sunt incidente prevederile art. 113 alin. 6 din Legea nr. 123/2012. Este adevărat că nu sunt incidente prevederile art. 113 alin. 6 din Legea nr. 123/2012, deoarece acestea se referă la stabilirea despăgubirilor ce se acordă pentru pagube produse cu prilejul intervenţiilor enumerate la art. 113 alin. 5 din Legea nr. 123/2012, însă o atare situaţie nu a fost evocată de recurenta-reclamantă în descrierea situaţiei de fapt.

Indicarea unor criterii în stabilirea cuantumului despăgubirilor solicitate de către recurenta-reclamantă care nu pot fi aplicate situaţiei de fapt descrise în legătură cu producerea prejudiciului nu poate duce, însă, în mod automat, la neanalizarea prejudiciului cauzat în mod real, în contextul în care s-a reţinut totuşi afectarea dreptului de proprietate. În virtutea rolului activ prevăzut de art. 129 C. proc. civ., judecătorul are îndatorirea să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greşeală pentru aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. În acest scop, judecătorul este în drept să pună în dezbaterea părţilor orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere. Dacă probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, instanţa va dispune ca părţile să completeze probele.

Or, în cauză analiza prejudiciului pretins încercat pentru limitarea exerciţiului dreptului de proprietate nu a fost efectuată de către instanţele de fond, sub aspectul capătului subsidiar de cerere aşa cum a fost precizat pe parcursul soluţionării cauzei în primă instanţă.

Raportat la considerentele mai sus reţinute rezultă că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a legii, reţinând incidenţa art. 621 alin. 3 C. civ. din 2011 fără a observa dispoziţiile tranzitorii prevăzute de art. 59 din Legea nr. 71/2011 şi nu a analizat dacă prin grevarea dreptului de proprietate cu dreptul de servitute legală în favoarea intimatei, reclamanta a încercat un prejudiciu efectiv, de natură să justifice acordarea unei despăgubiri proporţionale cu sarcina impusă prin instituirea dreptului de uz şi de servitute.

În rejudecarea apelului s-a dispus efectuarea unui supliment la raportul de expertiză tehnică de către expertul E., pentru determinarea contravalorii lipsei de folosinţă, respectiv contravaloarea chiriei care s-ar fi perceput pentru o hală cu caracteristicile celei din proiectul aflat la dosarul cauzei, dacă s-ar fi construit pe terenul respectiv începând cu data de 1 octombrie 2011. A fost depus la dosarul cauzei suplimentul la raportul de expertiză, la care intimata a formulat obiecțiuni, respinse prin încheierea de ședință din 13 iunie 2018.

Prin decizia civilă nr. 1692 din 19 septembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă, a fost respins apelul formulat de apelanta reclamantă A. SRL, cu sediul ales la SCA F. din Str. X nr.37, et. 1, sector 5, împotriva sentinţei civile nr. 2884 din 4 iunie 2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/3/2010, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. SA, cu sediul în Bucureşti, Str. Y nr. 22, sector 1, ca nefondat.

            Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel, în rejudecare, a reţinut următoarele:

Cu titlu prealabil, raportat la considerentele deciziei de casare, instanţa de apel a reținut că, în rejudecarea apelului, este învestită cu analiza criticilor relative exclusiv la soluția primei instanțe privind capătul de cerere subsidiar privind acordarea despăgubirilor, soluția de respingere a capătului de cerere principal având ca obiect obligarea intimatei-pârâte la ridicarea conductei magistrale de gaze naturale X de pe terenul proprietatea reclamantei intrând în autoritate de lucru judecat.

Prin decizia de casare s-a stabilit că instanța de apel trebuie să analizeze existenţa prejudiciului pretins în cauză de reclamantă - raportat la faptul că aceasta a solicitat o  despăgubire justă pentru normala exploatare a instalaţiei de gaze de către pârâtă, corelativ cu lipsirea proprietarului terenului de exerciţiul deplin al dreptului său de proprietate - chiar dacă criteriile propuse pentru determinarea acestui prejudiciu nu sunt pertinente. Totodată, instanța de apel trebuia să analizeze dacă prin grevarea dreptului de proprietate cu dreptul de servitute legală în favoarea pârâtei, reclamanta a încercat un prejudiciu efectiv, de natură să justifice acordarea unei despăgubiri proporţionale cu sarcina impusă prin instituirea dreptului de uz şi de servitute.

În analiza motivelor de apel, prin prisma acestor dispoziții ale instanței de recurs, obligatorii în rejudecarea apelului, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel a reținut că prejudiciul pretins de apelanta-reclamantă nu este unul efectiv, ci doar eventual.

Astfel, ulterior dobândirii de către apelanta-reclamantă a dreptului de proprietate asupra imobilului situat în comuna Y, judeţul Galaţi, în suprafaţă de 5.493 mp, din care 981 mp teren intravilan și 4.512 mp teren extravilan, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1891 din 29 aprilie 2010 la BNPA C., aceasta a demarat formalitățile administrative în vederea construirii unei hale pe acest teren. În acest sens, a obținut certificatul de urbanism nr. 50 din 20 mai 2010 eliberat de Primăria Comunei Y și a solicitat avizul B. SA, necesar pentru construire, dat fiind faptul că pe tarlaua 60/4/parcela 569/25, este amplasată conducta magistrală de gaze X, aviz ce nu a fost eliberat - așa cum se menționează în adresa nr. 2091/29.06.2010 - pentru neîndeplinirea condiției de amplasare a construcției în conformitate cu Ordinul nr. 1220 din 7 noiembrie 2007, construcţia trebuie să fie amplasată la o distanţă de minim 20 m.

Pentru a obţine obligarea intimatei-pârâte B. SA la plata despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă a terenului, apelanta-reclamanta avea obligaţia, conform art. 1169 C. civ., să probeze întrunirea cumulativă a condiţiilor răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, respectiv să probeze existenţa faptei imputate pârâtei, a prejudiciului suferit, a legăturii de cauzalitate între faptă şi prejudiciu şi a culpei acesteia.

Prejudiciul este acel element al răspunderii civile delictuale ce constă în rezultatul negativ suferit de o persoană ca urmare a unei conduite săvârşite de o altă persoană. Pentru a se putea dispune repararea unui prejudiciu este necesar ca acesta să fie cert şi să nu fi fost reparat încă. Are caracter cert prejudiciul care este sigur atât în privinţa existenţei, cât şi în privinţa posibilităţii de evaluare. Drept urmare, este cert atât prejudiciul actual, respectiv cel produs la data la care se pretinde repararea sa, cât şi prejudiciul viitor, respectiv acela care, deşi nu s-a produs, este sigur că se va produce în viitor.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat despăgubiri pentru imposibilitatea folosirii terenului în vederea edificării unei construcţii și, prin cererea modificatoare depusă la data de 23 noiembrie 2011 a indicat ca temei al cererii dispozițiile art. 44 alin. (5) din Constituție, cuantificând despăgubirile solicitate la valoarea de circulație a terenului afectat, conform art. 91 lit. c) din Legea nr. 351/2004.

Pe parcursul judecății în primă instanță au fost efectuate două expertize tehnice pentru determinarea contravalorii lipsei de folosință a terenului, prima realizată de expertul E., care a efectuat o evaluare a despăgubirilor în funcție de producția agricolă și chirie, iar a doua realizată de expertul G., care s-a raportat doar la producția agricolă ce s-ar fi putut obține de pe terenul în suprafață de 5.493 mp.

În rejudecarea apelului, la solicitarea instanței, expertul E. a întocmit un supliment la raportul de expertiză inițial, în cadrul căruia a evaluat despăgubirile la nivelul chiriei care s-ar fi perceput pentru o hală cu caracteristicile celei din proiectul aflat la dosarul cauzei, dacă s-ar fi construit pe terenul respectiv începând cu data de 1 octombrie 2011.

La ultimul termen de judecată, ulterior depunerii la dosarul cauzei a suplimentului la raportul de expertiză tehnică, apelanta-reclamantă a solicitat obligarea intimatei-pârâte la plata sumei de 193.221,68 lei, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință evaluată la nivelul chiriei care s-ar fi putut percepe în perioada 1 ianuarie 2011 - 1 aprilie 2018 pentru o hală cu caracteristicile celei din proiectul aflat la dosarul cauzei.

Apelanta-reclamantă pretinde producerea în patrimoniul său a unui prejudiciu ca urmare a imposibilității de a folosi suprafața de 981 mp de teren - din suprafaţa totală de 5.493 mp - nu conform destinației sale de la momentul dobândirii dreptului de proprietate, ci conform destinaţiei pe care aceasta intenţiona să o dea terenului, de a construi pe acesta o hală industrială.

Suprafața de 981 mp situată în intravilanul comunei Y, judeţul Galați are categoria de folosință arabil, așa cum se menționează în certificatul de urbanism nr. 50 din 20 mai 2010 eliberat de Primăria Comunei Y. Încadrarea terenului în intravilan nu înseamnă că destinația acestuia este în mod necesar pentru curți construcții. În acest, chiar art. 2 lit. d) din Legea nr. 18/1991 a fondului funciar, republicată, cu modificările și completările ulterioare, invocat de reclamantă, prevede că „În funcţie de destinaţie, terenurile sunt: … terenuri din intravilan, aferente localităţilor urbane şi rurale, pe care sunt amplasate construcţiile, alte amenajări ale localităţilor, inclusiv terenurile agricole şi forestiere”.

Instanţa de apel a reținut că apelanta-reclamantă a cumpărat un teren arabil, deci cu destinaţie agricolă şi nicidecum un teren cu destinaţia de folosinţă curţi construcţii, iar paguba imputată intimatei-pârâte - decurgând din imposibilitatea de a schimba destinația terenului, de a construi pe acesta o hală industrială - nu are caracter efectiv, apelanta-reclamantă având posibilitatea de a folosi acel teren - în lipsa unor afirmații și probe contrare - potrivit destinaţiei sale agricole.

Apelanta-reclamantă a dobândit dreptul de proprietate asupra unui teren afectat de o servitute legală, pe care trebuie să o respecte, iar în situația în care nu a avut cunoștință, la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, de existenţa conductei de gaze, răspunderea pentru un eventual prejudiciu, derivat din imposibilitatea schimbării destinației terenului, nu îi incumbă intimatei-pârâte, proprietar al conductei, ci eventual vânzătorului.

Instanţa de apel nu a putut primi argumentele şi susținerile apelantei-reclamante referitoare la incidența în speță a dispozițiilor art. 113 alin. (3) din Legea nr. 123/2012 a energiei electrice şi a gazelor naturale. Este adevărat că instanța de recurs a menționat, în considerentele deciziei de casare, că această dispoziție legală stabilește posibilitatea acordării de indemnizaţii şi despăgubiri juste aferente exercitării dreptului de uz şi de servitute de către titularii de licenţe sau autorizaţii în favoarea proprietarilor de terenuri afectate de exercitarea drepturilor de uz şi de servitute, însă nu a statuat în sensul aplicabilității sale în raportul juridic civil dintre părțile litigante.

Instanţa de apel a constatat că art. 113 alin. (3) din Legea nr. 123/2012 a fost modificat prin art. I pct. 46 din Legea nr. 127/2014, în vigoare de la data de 4 octombrie 2014, prevăzând, în forma actuală, că „În scopul acordării de indemnizaţii şi despăgubiri juste aferente exercitării drepturilor de uz şi de servitute, titularii de licenţe şi autorizaţii încheie cu proprietarii terenurilor afectate de exercitarea drepturilor de uz şi de servitute o convenţie-cadru al cărei conţinut este stabilit prin hotărâre a Guvernului”. În forma sa inițială, art. 113 alin. (3) din Legea nr. 123/2012 prevedea că „proprietarii terenurilor afectate de exercitarea drepturilor de uz şi de servitute de către titularii de licenţe şi autorizaţii pot solicita încheierea de convenţii, conform prevederilor alin. (2).”

Instanţa de apel a notat, pe de o parte, că apelanta-reclamanta a pretins plata de despăgubiri începând cu data de 29 aprilie 2010, prin cererea de chemare în judecată și ulterior statuărilor instanței de recurs, în rejudecarea apelului, despăgubiri începând cu data de 1 octombrie 2011, or la acel moment, actul normativ invocat nu era în vigoare și nu se poate aplica retroactiv. De altfel, prezenta acțiune a fost introdusă la data de 17 noiembrie 2010 și modificată la data de 23 noiembrie 2011, având alt temei juridic decât cel invocat în rejudecarea apelului, iar potrivit art. 294 C. proc. civ. 1985, în apel nu se poate schimba cauza cererii de chemare în judecată.

Pe de altă parte, textul de lege se referă la două categorii distincte de prestații - indemnizații și despăgubiri - iar despăgubirile pentru care, potrivit art. 113 alin. (3) din Legea nr. 123/2012 modificat, se încheie convenții-cadru sunt cele datorate în caz de intervenţii pentru dezvoltare, modernizare, reparaţii, revizii, avarii, astfel cum rezultă din prevederile art. 113 alin. (5)-(7) din Legea nr. 123/2012, art. 2 și art. 7 din H.G. nr. 1240/2012 pentru aprobarea regulilor procedurale privind condiţiile şi termenii referitori la durata, conţinutul şi limitele de exercitare a drepturilor de uz şi servitute asupra proprietăţilor private afectate de obiectivul/sistemul din sectorul gazelor naturale, a convenţiei-cadru, precum şi a regulilor procedurale pentru determinarea cuantumului indemnizaţiilor şi a despăgubirilor şi a modului de plată a acestora.

Apelanta-reclamantă a invocat ca temei al acțiunii sale încălcarea dispoziţiilor art. 44 din Constituţia României şi a art. 480 C. civ. 1864. Art. 44 din Constituţia României stabileşte principiul potrivit căruia dreptul de proprietate este garantat, însă exercitarea lui se face în anumite limite care aparţin instituţiilor publice, iar art. 480 din vechiul Cod civil statuează că „proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege.”

În categoria limitelor legale ale dreptului de proprietate se numără şi drepturile reglementate de dispoziţiile art. 86 şi urm. din Legea nr. 351/2004, aplicabile cauzei în raport de data introducerii acţiunii, precum şi dispoziţiile actuale similare, ale art. 109 şi urm. din Legea nr. 123/2012, instituie o sarcină legală care grevează proprietăţile afectate de capacităţi din domeniul gazelor naturale pe toată durata existenţei acestora.

Nu se contestă faptul că apelanta-reclamantă, în calitate de proprietar al terenului situat în comuna Y, judeţul Galaţi, în suprafaţă de 5.493 mp, din care 981 mp teren intravilan și 4.512 mp teren extravilan, are dreptul de a dispune juridic de acest bun și de a-l folosi și că această sarcină legală reprezintă o limitare a dreptului de proprietate, însă pentru a obține plata de despăgubiri, pentru o asemenea atingere a dreptului de proprietate - permisă de lege - era necesar să dovedească producerea, în patrimoniul său, a unei pagube efective - iar nu a unui beneficiu nerealizat cu caracter eventual - or, având în vedere destinația terenului la momentul dobândirii dreptului de proprietate, imposibilitatea valorificării acestuia ca teren construibil, iar nu arabil, nu justifică obligarea intimatei-pârâte la plata de despăgubiri.

Instanţa de apel a mai reţinut că, în rejudecarea apelului, a avut de cercetat dacă apelanta-reclamantă a suferit un prejudiciu efectiv, doar în această situație fiind îndreptățită, conform deciziei de casare, la plata unei despăgubiri proporţionale cu sarcina impusă prin instituirea dreptului de uz şi de servitute.

Or, în speță, nu s-a dovedit cauzarea unui astfel de prejudiciu efectiv, de către intimata-pârâtă, în patrimoniul apelantei-reclamante, motiv pentru care capătul subsidiar de cerere apare ca fiind neîntemeiat.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., aducându-i următoarele critici:

1.Instanţa de apel a reţinut în mod greşit natura juridică a terenului în suprafaţă de 981 m.p., situat în intravilan, teren pe care urma să fie construită o hală industrială, neţinând cont de dezlegările instanţei de recurs.

În rejudecare, instanţa de apel trebuia să aibă în vedere grevarea dreptului de proprietate al reclamantei, grevare care creează prin natura ei un prejudiciu, apt să conducă la acordarea de despăgubiri.

După cum rezultă din extrasul de carte funciară eliberat în vederea încheierii contractului de vânzare-cumpărare, terenul nu era grevat de sarcini.

Ca urmare a solicitării reclamantei de edificare a unei hale, Primăria Comunei Y a emis certificatul de urbanism nr. 50 din 20 mai 2010, în care la pct. 5 lit. 3d, s-a prevăzut că este necesar obţinerea unui aviz de la B. SA, având în vedere că terenul pe care urma să se construiască hala era subtraversat de conducta magistrală de gaze X, exploatată de pârâta-intimată, însă aceasta a refuzat emiterea avizului arătând că, potrivit Ordinului nr. 1220 din 7 noiembrie 2007, construcţia trebuie amplasată la minim 20 de metri de conductă.

Contrar susţinerilor instanţei de apel acest teren intravilan are caracter construibil, deoarece prin autorizaţia de construire terenurile agricole din intravilan se pot scoate din circuitul agricol, conform legii.

În opinia recurentei-reclamante, imposibilitatea construirii respectivei hale nu are legătură cu natura juridică a terenului intravilan, ci cu amplasarea conductei magistrale, aparţinând intimatei, situaţie care conduce în fapt la o limitare a dreptului de proprietate.

2.Hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată cu interpretarea greşită a normelor de drept care reglementează chestiunea de drept dedusă judecăţii.

Astfel, în cadrul hotărârii de casare, instanţa a reţinut că Legea nr. 123/2012 constituie actualul cadru legal al reglementării în acest domeniu.

Chiar dacă raportul juridic s-a născut în anul 2010, prin achiziţionarea terenului ce face obiectul litigiului, acest raport juridic este guvernat de dispoziţiile Noului Cod civil şi ale Legii nr. 123/2012.

La data intrării în vigoare a Codului civil (Legea nr. 287/2009) au fost abrogate toate actele normative speciale sau complementare care contraveneau reglementărilor sale.

Prin dispoziţiile art. 230 lit. z) din Legea nr. 71/2011, de punere în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, au fost abrogate dispoziţiile art. 90 alin. 2 din Legea nr. 351/2004, articol care instituia caracterul gratuit al dreptului de uz şi servitute recunoscut concesionarilor din sectorul gazelor naturale, ulterior, Legea nr. 351/2004 fiind abrogată ca urmare a adoptării Legii nr. 123/2012.

În sprijinul susţinerilor sale, reclamanta-recurentă a invocat dispoziţiile art. 113 alin. 2 şi 3 din Legea nr. 123/2012, susţinând că însăşi instanţa de recurs a reţinut faptul că art. 113 alin. 3 prevede posibilitatea acordării de indemnizaţii şi despăgubiri juste aferente exercitării dreptului de uz şi de servitute de către titularii de licenţe şi autorizaţii în favoarea proprietarilor de terenuri afectaţi de aceste servituţi.

De asemenea, au fost invocate şi prevederile art. 5 alin. 2 din Legea nr. 71/2011 privind punerea în aplicare a Codului civil, susţinând că acest text se referă inclusiv la raporturile de proprietate, astfel încât dispoziţiile Codului civil se aplică şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a codului, dacă aceste situaţii subzistă şi după intrarea în vigoare a Codului civil.

Aceste prevederi legale ar trebui coroborate cu prevederile art. 621 C. civ., care consacră dreptul proprietarului afectat de conductele de gaz de a primi despăgubiri juste, dar şi cu prevederile art. 6 alin. 5 şi 6 C. civ., care acordă prevalenţă principiului aplicării imediate a legii noi.

S-a criticat faptul că, în rejudecare, abordarea instanţei de apel conduce la concluzia că litigiul trebuie tranşat în baza unor dispoziţii care nu mai sunt în vigoare.

S-a mai arătat faptul că reţinerea instanţei de apel, în rejudecare, contrazice modalitatea de aplicare a deciziei din recurs prin care, în primul ciclu procesual, a fost casată hotărârea instanţei de apel.

A mai susţinut recurenta-reclamantă că instanţa de apel în urma deciziei de casare era obligată să stabilească prejudiciul suferit de reclamantă pentru lipsa de folosinţă a terenului, precum şi contravaloarea chiriei pe care ar fi putut-o încasa prin edificarea halei respective şi să oblige pe pârâta-intimată la plata acestor despăgubiri.

Intimata-pârâtă a depus la dosarul cauzei note scrise prin care a solicitat respingerea recursului.

Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte a constatat că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

În prealabil, trebuie arătat că Înalta Curte este învestită cu analiza criticilor de nelegalitate, relativ la hotărârea instanţei de apel, doar în ceea ce priveşte capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor, deoarece capătul de cerere privind obligarea pârâtei la ridicarea conductei magistrale de gaze naturale X de pe terenul proprietatea reclamantei a intrat în puterea lucrului judecat.

1.Criticile privind constatarea greşită a naturii juridice a terenului intravilan în suprafaţă de 981 mp nu pot fi reţinute.

Sub un prim aspect, recurenta-reclamantă se referă la probatoriile administrate în cauză, situaţie care nu poate fi admisă în calea de atac, extraordinară, a recursului, deoarece pct. 10 şi 11 ale art. 304 C. proc. civ. au fost abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000.

Sub un alt aspect, dacă recurenta-reclamantă ar fi considerat că nu a cunoscut faptul că terenul era grevat de o servitute, respectiv că era subtraversat de o conductă de gaze, aceasta ar fi trebuit să se adreseze vânzătorului terenului respectiv, iar nu intimatei-pârâte.

Contrar susţinerilor reclamantei-pârâte, terenul respectiv, care este subtraversat de conducta de gaze, are destinaţia de teren agricol şi chiar dacă acestuia i se poate schimba destinaţia în teren construibil, această schimbare nu se poate produce decât în condiţiile legii, or, la data cumpărării acestui teren de recurenta-reclamantă, acesta era deja grevat de această sarcină, potrivit Ordinului nr. 1220 din 7 noiembrie 2007, precum şi a dispoziţiilor art. 86 şi art. 90 din Legea nr. 351/2004.

Este adevărat că prin faptul nepermiterii edificării construcţiei - hală pe terenul respectiv recurentei-reclamante i s-a limitat dreptul de proprietate asupra terenului, însă această limitare este permisă atât de Constituţia României, cât şi de Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, iar articolele din Legea nr. 351/2004 care prevăd drepturile de uz şi de servitute legală asupra terenurilor nu au fost declarate neconstituţionale, cum de altfel nu au fost declarate neconstituţionale nici dispoziţiile corespunzătoare din Legea nr. 123/2012, respectiv dispoziţiile art. 113.

2. Hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată cu interpretarea corectă a normelor de drept care reglementează chestiunea de drept dedusă judecăţii.

Nu este reală susţinerea recurentei-reclamante în sensul că, în hotărârea de casare, Înalta Curte ar fi reţinut că Legea nr. 123/2012 constituie actualul cadru legal al reglementării în acest domeniu, aceasta reţinând, în realitate, că dacă instanţa de apel a constatat că Legea nr. 123/2012 şi Noul Cod civil constituie cadrul legal al reglementării în acest domeniu, în acest context ar fi trebuit să analizeze şi posibilitatea acordării de indemnizaţii şi despăgubiri juste aferente exercitării dreptului de uz şi de servitute de titularii de licenţe sau autorizaţii, în favoarea proprietarilor de terenuri afectaţi de exercitarea acestor drepturi.

În realitate, în raportul juridic civil dintre părţile litigante sunt aplicabile dispoziţiile legale sub imperiul cărora s-a născut acest raport juridic.

Acest aspect rezultă din mai multe dispoziţii legale.

Astfel, potrivit art. 6 alin. 2 C. civ. (Legea nr. 287/2009), actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor.

De altfel, acest lucru rezultă chiar şi din dispoziţiile art. 6 alin. 5 şi 6 NCC, invocate de recurentă, la alin. 5 prevăzându-se faptul că dispoziţiile legii noi se aplică situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare, la alin. 6 prevăzându-se unele excepţii de la această regulă, dar care nu sunt incidente în speţa de faţă, deoarece la data cumpărării terenului acesta era deja grevat de dreptul de uz şi de servitute în favoarea intimatei-pârâte.

Pentru acelaşi motiv nu sunt incidente nici dispoziţiile art. 5 alin. 2 din Legea nr. 71/2011 privind punerea în aplicare a Codului civil, care reiau dispoziţiile art. 6 alin. 6 C. civ.

Chiar dacă recurenta-reclamantă a invocat dispoziţiile art. 230 lit. z) din Legea nr. 71/2011, dispoziţiile din Legea nr. 123/2012 de abrogare a Legii nr. 351/2004, precum şi dispoziţiile art. 621 NCC, acestea nu sunt aplicabile deoarece, potrivit dispoziţiilor art. 59 din Legea nr. 71/2011, dispoziţiile art. 602-625 C. civ. nu se aplică situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia, or, în speţa de faţă, situaţia juridică s-a născut sub imperiul Legii nr. 351/2004, care este aplicabilă speţei.

3. De altfel, această chestiune a fost lămurită prin Decizia nr. 27 din 11 noiembrie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul competent să soluţioneze recursul în interesul legii, în dosarul nr. x/1/2019, care a statuat următoarele:

În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 16 alin. (2), (3), (5), (6), (7), (9), (10), art. 19 alin. (3), art. 20 alin. (3), art. 35 alin. (3) şi art. 41 alin. (4) din Legea energiei electrice nr. 13/2007, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv a dispoziţiilor art. 12 alin. (2), (3), (5), (6), (8), (10) şi (11), art. 14 alin. (3), art. 15 alin. (3), art. 30 alin. (4) şi art. 44 alin. (4) din Legea energiei electrice şi a gazelor naturale nr. 123/2012, cu modificările şi completările ulterioare, stabileşte că:

Titularii dreptului de proprietate privată afectaţi de capacităţile energetice pot pretinde indemnizaţii pentru lipsa de folosinţă numai în măsura în care capacităţile energetice au fost realizate după intrarea în vigoare a Legii energiei electrice nr. 13/2007; pentru capacităţile energetice realizate anterior, exercitarea de către titularii autorizaţiilor de înfiinţare şi de către titularii licenţelor a drepturilor de uz şi de servitute se face cu titlu gratuit, potrivit dispoziţiilor speciale în vigoare la data punerii lor în funcţiune.

Titularii dreptului de proprietate privată afectaţi de capacităţile energetice pot pretinde despăgubiri pentru prejudiciile cauzate de titularii autorizaţiilor de înfiinţare şi de titularii licenţelor, în exercitarea drepturilor de uz şi de servitute, indiferent de momentul realizării capacităţii energetice (anterior sau ulterior intrării în vigoare a Legii energiei electrice nr. 13/2007).

Dispoziţiile art. 35 alin. (3) şi art. 41 alin. (4) din Legea nr. 13/2007, respectiv cele ale art. 30 alin. (4) şi art. 44 alin. (4) din Legea nr. 123/2012 se opun ca titularii dreptului de proprietate privată afectaţi de reţelele electrice de transport ori de distribuţie existente la data intrării în vigoare a legii să obţină indemnizare pentru lipsa de folosinţă de la titularul dreptului de proprietate asupra terenurilor pe care se situează respectivele capacităţi energetice, întemeiată pe această cauză.

  Chiar dacă această hotărâre nu a fost publicată în Monitorul Oficial, ea este obligatorie pentru instanţe şi pentru părţi, şi chiar dacă nu se referă la Legea nr. 351/2004, ci la Legea nr. 13/2007, pentru identitate de raţiune este aplicabilă şi pentru Legea nr. 351/2004, mai ales că se face referire şi la dispoziţiile Legii nr. 123/2012, cu atât mai mult cu cât în dispozitiv se prevede că pentru capacităţile energetice realizate anterior intrării în vigoare a noilor dispoziţii legale, titularii dreptului de proprietate privată, afectaţi de aceste capacităţi, nu pot pretinde indemnizaţii pentru lipsa de folosinţă, exercitarea de către titularii licenţelor a drepturilor de uz şi de servitute făcându-se cu titlu gratuit, potrivit dispoziţiilor speciale în vigoare la data punerii lor în funcţiune.

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 312 alin. 1 C. proc. civ. de la 1865, Înalta Curte a respins recursul, ca nefondat.