Ședințe de judecată: Martie | | 2024
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență
  1. Cerere de intervenţie principală formulată cu nerespectarea dispoziţiilor art. 62 alin. (3) din Codul de procedură civilă. Inadmisibilitate. Invocarea încălcării principiului egalităţii părţilor şi a dreptului de apărare

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Părţile

Index alfabetic : cerere de intervenţie principală

  • inadmisibilitate

 

C. proc. civ., art. 62 alin. (3)

Din economia dispoziţiilor art. 62 alin. (3) C. proc. civ. rezultă că cererea de intervenţie principală poate fi făcută şi direct în apel, însă numai cu acordul expres al părţilor.

Astfel, în cazul în care cererea de intervenţie principală este formulată direct în apel, fără acordul expres al tuturor părţilor, este legală soluţia instanţei de respingere a acesteia ca inadmisibilă.

Aplicarea acestei sancţiuni nu conduce, însă, la încălcarea principiului egalităţii părţilor şi a dreptului la apărare, întrucât titularii intervenţiei principale pot obţine valorificarea drepturilor proprii prin formularea pe cale separată a unei cereri de chemare în judecată.

 

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 1662 din 8 octombrie 2019

 

Prin cererea depusă la Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Gorj la 22 decembrie 2017 şi înaintată Tribunalului Gorj, Secţia a II-a civilă, pe rolul căruia a fost înregistrat la 27 decembrie 2017, sub nr. x/95/2017, intervenientele A., B. şi C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta D. S.A., admiterea cererii de intervenţie şi, pe cale de consecinţă, respingerea cererii de menţionare în registrul comerţului a hotărârii A.G.A. nr. 1 din 11 mai 2017, înregistrată sub nr. 49462.

Prin încheierea din 6 februarie 2018, Tribunalul Gorj, Secţia a II-a civilă a dispus conceptarea în calitate de intervenienţi a numiţilor E. şi F.

Prin sentinţa nr. 62/2018 din 22 mai 2018, Tribunalul Gorj, Secţia a II-a civilă a admis cererile de intervenţie formulate de A., B. şi C., precum şi cererile de intervenţie în interes propriu formulate de E. şi F., în contradictoriu cu pârâta D. S.A. şi intimatul Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Gorj; a respins cererea de menţionare în registrul comerţului înregistrată sub nr. 49462; a obligat-o pe pârâta D. S.A. la plata către intervenienta E. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 12.595 lei.

Împotriva sentinţei primei instanţe a declarat apel D. S.A.

În faţa instanţei de apel, G. şi H. au formulat cerere de intervenţie în interes propriu, prin care au solicitat admiterea în principiu a acestei cereri şi anularea cererii de menţionare în registrul comerţului a hotărârii A.G.A. nr. 1 din 11 mai 2017, înregistrată sub nr. 49462.

Prin încheierea din 12 decembrie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/95/2017, Curtea de Apel Craiova, Secţia a II-a civilă a respins ca inadmisibilă cererea de intervenţie în interes propriu formulată de G. şi H.

Împotriva acestei încheieri, G. şi H. au declarat recurs, prin care au solicitat admiterea căii de atac, casarea încheierii recurate şi admiterea cererii de intervenţie principală.

În motivarea recursului, recurenţii au prezentat istoricul litigiului, după care au susţinut, în sinteză, că instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 62 alin. 3 C. proc. civ., întrucât acest text de lege nu trebuie aplicat izolat, ci coroborat cu dispoziţiile art. 8 şi art. 13 C. proc. civ.

În continuare, autorii recursului au susţinut că aplicarea greşită a art. 62 alin. 3 C. proc. civ. a condus la încălcarea art. 13 din acelaşi act normativ, care reglementează dreptul la apărare, întrucât instanţa de apel a apreciat că dreptul recurenţilor de a interveni în proces depinde de voinţa altor părţi.

Recurenţii au mai arătat că interpretarea dată de instanţa de apel dispoziţiilor art. 62 alin. 3 C. proc. civ. este de natură a transforma dreptul de a interveni în proces într-unul teoretic şi iluzoriu, întrucât acest drept este lăsat la voinţa discreţionară a părţilor, fiind astfel limitată posibilitatea terţilor de a formula pretenţii proprii.

În final, autorii recursului au conchis că dreptul de a interveni în proces trebuie exercitat indiferent de existenţa sau inexistenţa acordului părţilor din proces.

În drept, nu au fost indicate motivele de casare pe care se întemeiază recursul.

Intimaţii nu au depus întâmpinare la recurs.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte a reţinut următoarele:

Recurenţii susţin, în esenţă, că instanţa de apel a aplicat în mod greşit art. 62 alin. 3 C. proc. civ., întrucât a apreciat că dreptul recurenţilor de a interveni în proces depinde de voinţa altor părţi, fiind astfel încălcate principiul egalităţii părţilor şi dreptului la apărare.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că, deşi recurenţii nu au indicat în drept motivele de casare pe care se întemeiază recursul, criticile din cererea de recurs se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ.

Potrivit art. 62 alin. 1 C. proc. civ., „cererea de intervenţie principală va fi făcută în forma prevăzută pentru cererea de chemare în judecată”.

Din analiza acestui text de lege rezultă că intervenţia principală reprezintă o cerere principală, prin intermediul căreia un terţ formulează pretenţii proprii împotriva părţilor iniţiale din proces.

Cu privire la momentul până la care poate fi formulată intervenţia principală, art. 62 alin. 2 C. proc. civ. prevede că „cererea poate fi făcută numai în faţa primei instanţe, înainte de închiderea dezbaterilor în fond”.

Această limitare procesuală este justificată de însăşi natura juridică a intervenţiei principale de veritabilă cerere de chemare în judecată, în privinţa căreia trebuie respectate toate gradele de jurisdicţie.

În mod excepţional, intervenţia principală se poate face şi direct în apel, însă cu acordul expres al părţilor, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 62 alin. 3 C. proc. civ.

Lipsa acestui acord atrage inadmisibilitatea intervenţiei principale formulate direct în apel. Aplicarea acestei sancţiuni nu conduce însă la încălcarea principiului egalităţii părţilor şi a dreptului la apărare, întrucât titularii intervenţiei principale pot obţine valorificarea drepturilor proprii prin formularea pe cale separată a unei cereri de chemare în judecată.

Pornind de la aceste consideraţii, instanţa supremă constată că recurenţii au formulat cererea de intervenţie principală direct în apel.

La termenul din 12 decembrie 2018, instanţa de apel a pus în discuţie admisibilitatea cererii de intervenţie principală formulată de G. şi H., iar apărătorul intimaţilor E. şi F. a precizat că părţile pe care le reprezintă nu sunt de acord cu introducerea cererii de intervenţie principală direct în apel.

Neexistând acordul expres al tuturor intimaţilor pentru formularea intervenţiei principale direct în apel, rezultă că nu este întrunită cerinţa imperativă impusă de art. 62 alin. 3 C. proc. civ.

În aceste condiţii, instanţa supremă apreciază că este legală soluţia instanţei de apel de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenţie principală formulată de G. şi H. direct în apel.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. 1 teza a II-a din acelaşi act normativ, Înalta Curte a respins ca nefondat recursul declarat de recurenţii G. şi H. împotriva încheierii din 12 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, Secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/95/2017.