Ședințe de judecată: Martie | | 2024
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Secţia Penală

Decizia nr. 251/RC/2019

Şedinţa publică din data de 20 iunie 2019

Deliberând asupra cauzei de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

I. Prin Sentinţa penală nr. 391 din data de 11 septembrie 2018 pronunţată de Judecătoria Alba în dosarul nr. x/2016, s-au hotărât următoarele:

În baza art. 396 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen. şi art. 244 alin. (1) şi (2) din C. pen., a fost condamnat inculpatul A., căsătorit, studii superioare, economist, loc de muncă SC B. SA Iaşi, la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune.

S-a constatat că partea civilă C. are calitatea unic asociat al SC D. SRL, fiindu-i atribuite toate proprietăţile imobiliare şi creanţele deţinute de SC D. SRL ca urmare a închiderii procedurii falimentului acestei societăţi şi radierea din registrul comerţului, prin Sentinţa civilă nr. 549/2015 pronunţată în dosarul nr. x/2011.

În baza art. 397 alin. (1) din C. proc. pen. raportat la art. 19, art. 20 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen. raportat la art. 1349, art. 1357, şi art. 1381 din C. civ., a admis în parte acţiunea civilă exercitată de partea civilă C., şi a obligat inculpatul A. la plata sumei de 2.595.000 RON, reprezentând daune materiale produse prin săvârşirea infracţiunii care face obiectul prezentului dosar, precum şi a sumei de 500.000 RON, reprezentând daune morale produse prin săvârşirea infracţiunii care face obiectul prezentului dosar.

În baza art. 398 din C. proc. pen., raportat la art. 272 şi art. 276 alin. (1) din C. proc. pen., a respins ca neîntemeiată cererea părţii civile C. de obligare a inculpatului la plata sumei de 33.400 RON cu titlu de cheltuieli judiciare suportate de parte.

În baza art. 398 din C. proc. pen., raportat la art. 272 şi art. 274 alin. (1) din C. proc. pen., a obligat inculpatul A. la plata către stat a sumei de 1.400 de RON cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat, din care 700 de RON cheltuieli din cursul urmăririi penale şi 700 de RON din cursul camerei preliminare şi judecăţii.

În baza art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., raportat la art. 249 din C. proc. pen., a menţinut sechestrul asigurător dispus asupra următoarelor bunuri, deţinute în coproprietate de inculpatul A. şi soţia acestuia E.:

- Imobil înscris în cartea funciară nr. x1 a localităţii Bucureşti, nr. cadastral x1;

- Imobil înscris în cartea funciară nr. x2 a localităţii Bucureşti, nr. cadastral x2;

- Imobil înscris în cartea funciară nr. x3 a localităţii Bucureşti, nr. cadastral x3;

- Imobil înscris în cartea funciară nr. x4 a localităţii Bucureşti, nr. cadastral x4;

- Imobil înscris în cartea funciară nr. x5 a localităţii Bucureşti, nr. cadastral x5;

Prin Încheierea penală nr. 711/2017 din data de 7 decembrie 2017, pronunţată în dosar nr. x/2016, definitivă prin respingerea contestaţiei prin Decizia penală nr. 29/2018 pronunţată în data de 25 ianuarie 2018, până la concurenţa sumei de 2.596.400 RON (2.595.000 RON reprezentând daune materiale produse prin săvârşirea infracţiunii care face obiectul prezentului dosar + 1.400 RON reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat).

Împotriva Sentinţei penale nr. 391 din 11 septembrie 2018 pronunţată de Judecătoria Alba Iulia în dosarul penal nr. x/2016 a formulat apel inculpatul A..

II. Prin Decizia penală nr. 121 din 13 februarie 2019, a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia penală, dată în dosarul nr. x/2016, a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de repunere a cauzei pe rol formulată de partea civilă C..

În baza art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen. a fost admis apelul declarat de inculpatul A. împotriva Sentinţei penale nr. 391 din 11 septembrie 2018 pronunţată de Judecătoria Alba Iulia în dosarul penal nr. x/2016.

A fost desfiinţată sentinţa penală atacată sub aspectul soluţionării laturii penale şi al laturii civile a cauzei şi, rejudecând cauza în aceste limite:

A fost admisă excepţia prescripţiei răspunderii penale a infracţiunii deduse judecăţii, invocată din oficiu.

În baza art. 18 din C. proc. pen. s-a luat act că inculpatul A. nu a solicitat continuarea procesului penal.

În baza art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. coroborat cu art. 154 alin. (1) lit. d) din Noul C. pen. raportat la art. 155 alin. (1) şi alin. (4) din Noul C. pen. cu referire la Decizia Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018 şi cu aplicarea art. 5 din Noul C. pen., a fost încetat procesul penal faţă de inculpatul A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de înşelăciune prev. de art. 244 alin. (1) şi alin. (2) din Noul C. pen., ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

În baza art. 397 alin. (1) din C. proc. pen. a fost lăsată nesoluţionată acţiunea civilă exercitată în cauză de partea civilă C..

În baza ar. 397 alin. (5) din C. proc. pen. a fost menţinută măsura asigurătorie a sechestrului instituită asupra bunurilor inculpatului A. şi soţia acestuia E. prin Încheierea penală nr. 711/2017 din data de 7 decembrie 2017, pronunţată în dosar nr. x/2016 de Judecătoria Alba Iulia, definitivă prin respingerea contestaţiei prin Decizia penală nr. 29/2018 pronunţată în data de 25 ianuarie 2018 de Tribunalul Alba, măsură care încetează de drept dacă persoana vătămată C., nu introduce acţiune în faţa instanţei civile în termen de 30 de zile de la pronunţarea prezentei decizii.

Au fost menţinute în rest celelalte dispoziţii ale sentinţei penale atacate care nu contravin prezentei.

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen. cheltuielile judiciare avansate de stat în apel au rămas în sarcina acestuia.

În acest sens, au fost reţinute următoarele:

La termenul de judecată din data de 29 ianuarie 2019 Curtea, din oficiu, a supus dezbaterii contradictorii cu toţi participanţii la procesul penal având în vedere încadrarea juridică a faptei reţinute în sarcina inculpatului prin rechizitoriu şi prin hotărârea instanţei de fond, respectiv infracţiunea de înşelăciune în formă simplă prevăzută de art. 244 alin. (1) şi (2) din C. pen., raportat la Decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018 prin care s-a statuat cu privire la soluţia legislativă prevăzută în cuprinsul art. 155 alin. (1) din C. proc. pen., având în vedere limitele de pedeapsă ale infracţiunii şi termenul general de prescripţie de 5 ani raportat chiar în cazul existenţei unui act de întrerupere a termenului de prescripţie la Ordonanţa din 17 februarie 2015 prin care s-a dispus efectuarea în continuare a urmăririi penale, excepţia prescripţiei răspunderii penale.

La acelaşi termen de judecată inculpatul A. asistat de apărător ales cu delegaţie depusă la dosar, interpelat expres în conformitate cu dispoziţiile art. 18 din C. proc. pen. a învederat că nu solicită continuarea procesului penal, motiv pentru care Curtea după ascultarea concluziilor părţilor a rămas în pronunţare pe excepţia invocată.

La data de 8 februarie 2019 prin Serviciul registratură a instanţei, partea civilă C. a depus la dosar concluzii scrise, ocazie cu care a formulat cerere de repunere a cauzei pe rol.

În motivarea cererii de repunere a cauzei pe rol, partea civilă a arătat că în conformitate cu dispoziţiile art. 395 alin. (1) din C. proc. pen. este necesară repunerea cauzei pe rol pentru lămurirea cauzei de către reprezentantul Ministerului Public a următorului aspect cu privire la actul de sesizare a instanţei de fond şi anume: dacă în cuprinsul rechizitoriului emis în dosarul penal nr. x/2015 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Alba Iulia s-a strecurat o eroare materială cu privire la data emiterii acestuia, iar în caz afirmativ să se indice care este data corectă a emiterii actului de sesizare a instanţei.

Analizând cererea de repunere a cauzei pe rol formulată de partea civilă C., Curtea a apreciat-o, ca fiind neîntemeiată.

Analizând cu prioritate excepţia prescripţiei răspunderii penale a faptei pentru care inculpatul A. a fost trimis în judecată, respectiv - sub aspectul săvârşirii infracţiunii de înşelăciune prev. de art. 244 alin. (1) şi alin. (2) din Noul C. pen. cu referire la art. 5 din Noul C. pen., Curtea a apreciat-o ca fiind întemeiată pentru următoarele considerente:

Având în vedere excepţia supusă dezbaterii contradictorii cu toţi participanţii la procesul penal la termenul de judecată din data de 29 ianuarie 2019, precum şi manifestarea de voinţă a inculpatului A. prezent personal şi asistat de apărător ales interpelat expres în conformitate cu dispoziţiile art. 18 din C. proc. pen. de a nu solicita continuarea procesului penal, aspect menţionat în încheierea de la data respectivă, în atare situaţie fiind necesară evitarea oricărei referire la vinovăţia inculpatului (cu excepţia cazului în care ar fi solicitat continuarea procesului penal), instanţa nu a analizat materialul probator administrat în cauză în vederea stabilirii întrunirii elementelor constitutive ale infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată, şi a făcut doar o expunere succintă a stării de fapt, aşa cum a fost reţinută în actul de sesizare emis de Parchetul de le lângă Judecătoria Alba Iulia şi încadrarea juridică dacă faptei.

În acest sens, a constatat că, în sarcina inculpatului A. s-a reţinut, în esenţă, în fapt, în actul de sesizare că în calitate de acţionar, "conducător firmă mică - Patron (Girant) în afaceri, intermedieri şi alte servicii comerciale" şi împuternicit al SC B. SA, în perioada 26 ianuarie 2009 - 11 ianuarie 2015 a indus şi menţinut în eroare partea civilă C., în calitate de reprezentant, la vremea respectivă, a SC D. SRL în scopul de a o determina să încheie un contract de cesiune, urmată de emiterea unor instrumente de plată pentru achitarea unei părţi a preţului cesiunii care nu puteau produce efecte juridice şi care au fost ulterior refuzate la plată de instituţia bancară, precum şi de convingerea părţii civile să radieze notarea contractului de cesiune din cuprinsul cărţii funciare a unui teren în suprafaţă de 50.000 m2, totul în scopul de a nu achita preţul la care s-a obligat prin contractul de cesiune, provocându-i, în acest mod, persoanei vătămate un prejudiciu de 2.595.000 de RON, faptă încadrată juridic în infracţiunea de înşelăciune, prev. şi ped. de art. 244 alin. (1) şi (2) din Noul C. pen.

Infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 244 alin. (1) şi alin. (2) din Noul C. pen. se pedepseşte cu închisoarea de la 1 an la 5 ani.

Raportat la aceste limite, termenul de prescripţie general al răspunderii penale este de 5 ani potrivit art. 154 alin. (1) lit. d) din Noul C. pen.

Potrivit art. 155 alin. (1) din C. pen.:

"Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură", iar potrivit art. 155 alin. (4) din C. pen. "termenele prevăzute la art. 154, dacă au fost depăşite cu încă o dată, vor fi socotite îndeplinite oricâte întreruperi ar interveni".

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018, s-a admis excepţia de neconstituţionalitate şi s-a statuat că soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., este neconstituţională.

Analizând actele procesuale de la dosar, în raport de Decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018, Curtea a constatat că, în prezenta cauză, s-a dispus efectuarea în continuare a urmăririi penale faţă de numitul A. prin Ordonanţa nr. 4935/P/2014 din data de 17 februarie 2015 dobândind calitatea de suspect cu toate drepturile procesuale, calitate care i-a fost adusă la cunoştinţă cu drepturile aferente la data de 23 martie 2015 conform procesului-verbal întocmit la aceeaşi dată şi semnat de inculpat . Prin urmare data în raport cu care se apreciază că inculpatul din prezenta cauză a avut cunoştinţă de derularea procedurilor organelor de urmărire penală şi că faţă de el se fac cercetări sub aspectul săvârşirii unei infracţiuni este data de 23 martie 2015.

Având în vedere situaţia de fapt reţinută în sarcina inculpatului încadrată în infracţiunea de înşelăciune prev. de art. 244 alin. (1) şi alin. (2) din C. pen., Curtea a reţinut că, în speţă, data săvârşirii infracţiunii de la care începe să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale este data la care se reţine că ar fi apărut prima pagubă, respectiv data de 26 ianuarie 2009 reprezentând data încheierii contractului de cesiune nr. x dintre părţi SC D. SRL şi SC B. SA.

În acelaşi sens, prin Decizia nr. 5/2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (Complet RIL) s-a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar Înalta Curte a stabilit în interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 174 din C. pen., cu referire la art. 154 alin. (2) teza I din C. pen. că, prin data săvârşirii infracţiunii şi, implicit, data de la care începe să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale în cazul infracţiunilor simple a căror latură obiectivă implică producerea unei pagube ori realizarea unui folos necuvenit pe o perioadă de timp se înţelege momentul apariţiei primei pagube ori al obţinerii primului folos necuvenit.

În atare situaţie, văzând că fapta de înşelăciune reţinută în actul de sesizare ca fiind săvârşită în data de 26.01.2009 raportat la Decizia nr. 5/2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (Complet RIL) antemenţionată, ţinând cont şi de Decizia Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018 prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen. este neconstituţională, reţinând limitele de pedeapsă ale infracţiunii (de la 1 an la 5 ani închisoare) şi termenele de prescripţie (5 ani termenul general conform art. 154 alin. (1) lit. d) din Noul C. pen.), a reţinut încadrarea juridică dată faptei prev. de art. 244 alin. (1) şi alin. (2) din Noul C. pen., sens în care va constata că termenul de prescripţie general al răspunderii penale pentru această faptă s-a împlinit în data de 26.01.2014, anterior momentului dispunerii efectuării în continuare a urmăririi penale prin Ordonanţa nr. 4935/P/2014 din data de 17 februarie 2015, când A. a dobândit calitatea de suspect şi a aducerii la cunoştinţă a acestei calităţi cu toate drepturile procesuale prin procesul-verbal semnat de inculpat din data de 23 martie 2015, în atare condiţii nemaiavând aplicabilitate dispoziţiile art. 155 alin. (4) din C. pen. referitoarea la termenul de prescripţie special ce trebuie interpretat sistematic în acord cu disp. art. 155 alin. (1) din C. pen.

În consecinţă, constatând împlinirea termenului de prescripţie general pentru fapta reţinută în sarcina inculpatului A., astfel cum s-a arătat în paragrafele precedente, raportat la soluţia ce urmează a se pronunţa în cauză privind infracţiunea dedusă judecăţii, Curtea a reţinut că potrivit art. 396 alin. (6) din C. proc. pen. instanţa pronunţă încetarea procesului penal în cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. e) - j) din C. proc. pen. Art. 16 alin. (1) lit. f) prevede că acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată dacă a intervenit [...] prescripţia. De asemenea, instanţa are în vedere şi dispoziţiile art. 17 alin. (2) din C. proc. pen. potrivit cărora în cursul judecăţii, acţiunea penală se stinge prin rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de [...] încetare a procesului penal.

În ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, a reţinut următoarele:

În faţa instanţei de fond, persoana vătămată C. s-a constituit parte civilă în cauză împotriva inculpatului A. după cum urmează: cu suma de 2.600.000 RON, reprezentând daune materiale produse prin săvârşirea infracţiunii de înşelăciune de către inculpatul A. şi cu suma de 1.000.000 euro, echivalentul în RON, reprezentând daune morale, constând în prejudiciul moral cauzat, stresul şi surescitarea la care a fost supusă datorită infracţiunii săvârşite de inculpatul A., fiind nevoită să vândă casa fiicei sale din mun. Alba Iulia, casa sa din Teleac şi trei loturi de teren la Mamaia, a câte 500 m2 fiecare.

Faţă de aceasta şi soluţia pronunţată pe latura penală a cauzei Curtea a menţionat că nu omite prevederile art. 25 alin. (5) din C. proc. pen. conform cărora "în caz de achitare a inculpatului sau de încetare a procesului penal în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I, lit. e), f) cu excepţia prescripţiei, i) şi j), în caz de încetare a procesului penal ca urmare a retragerii plângerii prealabile precum şi în cazul prevăzut de art. 486 alin. (2) instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă", însă în aplicarea soluţiei de faţă privind latura civilă a cauzei reţine următoarele particularităţi, date pe de o parte de specificul infracţiunii, iar pe de altă parte de elementele de natură procedurală intervenite în cauză:

Articolul sus-enunţat, s-a apreciat că trebuie interpret sistematic cu dispoziţiile art. 396 alin. (7) şi alin. (8) din C. proc. pen., respectiv ipoteza în care inculpatul solicită continuarea procesului penal în conformitate cu dispoziţiile art. 18 din C. proc. pen. iar ca urmare a continuării procesului penal dacă instanţa constată incidenţa unuia dintre cazurile prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. a) - d) din C. proc. pen. pronunţă achitarea, iar dacă nu constată incidenţa vreunuia dintre aceste cazuri pronunţă încetarea procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale-singura împrejurare în care procedează şi asupra stabilirii vinovăţiei sau nevinovăţiei persoanei trimise în judecată.

De asemenea, în legătură directă cu aceste dispoziţii sunt şi prevederile art. 28 din C. proc. pen., conform cărora instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite.

În cauza de faţă la termenul de judecată din data de 29 ianuarie 2019 instanţa din oficiu a supus dezbaterii contradictorii cu toţi participanţii la procesul penal excepţia prescripţiei răspunderii penale a faptei pentru care inculpatul A. a fost trimis în judecată, ocazie cu care acesta a menţionat expres că nu solicită continuarea procesului penal, împrejurare ce a determinat Curtea, având în vedere soluţia de încetare a procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale şi manifestarea de voinţă a inculpatului de a nu se continua procesul, de nu putea face o analiză asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei acestuia, respectiv asupra întrunirii elementelor constitutive ale infracţiunii de înşelăciune, după cum nu ar putea pronunţa o altă soluţie în caz de constatare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale, apreciind necesară însă o antamare a situaţiei de fapt din perspectiva faptului dacă fapta este prevăzută de legea penală.

Aceasta deoarece în acord cu instanţa de fond raportat la dispoziţiile art. 19 alin. (5) din C. proc. pen. ce prevede că repararea prejudiciului material şi moral se face potrivit dispoziţiilor legii civile, a constatat aplicabilitatea următoarelor dispoziţii legale în soluţionarea laturii civile în cauză, respectiv:

Art. 1357 alin. (1) din C. civ. ce prevede că cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie este obligat să îl repare.

Reglementând răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, din textul legal de mai sus, este unanim acceptat că se desprind, ca şi condiţii ale angajării răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, următoarele: a) existenţa unei fapte ilicite, b) săvârşite cu vinovăţie, c) care să fi provocat părţii civile un prejudiciu, d) între faptă şi prejudiciu existând o legătură de cauzalitate.

Condiţiile exercitării acţiunii civile în cadrul procesului penal sunt: a) infracţiunea să fi produs prejudiciul; b) între infracţiunea săvârşită şi prejudiciul reclamat să existe un raport de cauzalitate; c) prejudiciul trebuie să fie cert; d) prejudiciul să nu fi fost reparat; şi e) să existe manifestarea de voinţă a celui vătămat de a fi despăgubit.

Încălcarea unei norme penale este cea care poate să genereze naşterea a două acţiuni în procesul penal, respectiv: acţiunea penală şi acţiunea civilă; acţiunea civilă în procesul penal are un caracter accesoriu acţiunii penale, trebuind să aibă izvorul în acelaşi fapt material, ca şi acţiunea penală, fapt material care trebuie să constituie o infracţiune.

În consecinţă, pe de o parte pentru soluţionarea laturii civile a cauzei având în vedere infracţiunea pentru care inculpatul a fost trimis în judecată ce prezintă anumite particularităţi inclusiv sub aspectul stabilirii unui prejudiciu dar obţinut în mod injust pentru a antama o răspundere civilă delictuală şi pretenţiile civile solicitate de partea civilă ca urmare a presupusei fapte prevăzute de legea penală Curtea a arătat că, deosebit de importante, sunt analizarea elementelor ce ţin de stabilirea unui prejudiciu, caracterizarea poziţiei făptuitorului faţă de rezultat (prejudiciul produs) şi implicit stabilirea formei de vinovăţie, precum şi împrejurările în care sa produs manifestarea sa de voinţă de a încheia contractul de cesiune cu partea civilă în calitate de reprezentaţi ai societăţilor SC D. şi SC B. SRL, importanţa interesului avut de inculpat la data încheierii contractului (simpla obţinere de profit firească în derularea operaţiunilor comerciale sau intenţia de a obţine un folos material injust), faptul dacă inculpatul a asigurat partea civilă la data încheierii contractului şi ulterior că va fi în măsură să execute obligaţiile contractuale, dar pe parcurs s-a aflat în imposibilitate, din cauza dificultăţilor financiare ori alte dificultăţi de ordin obiectiv, elementele de inducere în eroare efectiv-ceea ce presupune o analiză a materialului probator şi implicit stabilirea vinovăţiei sau nevinovăţiei inculpatului ori stabilirea unei fapte ilicite, respectiv dacă fapta este prevăzută de legea penală.

Astfel, după redarea istoricului faptelor, pentru soluţionarea acţiunii civile ar urma analiza elementelor constitutive ale răspunderii civile delictuale, care este obligatorie întrucât neanalizarea acestor condiţii duce la arbitrariu şi la imposibilitatea cunoaşterii de către partea obligată la despăgubiri civile, a motivelor avute în vedere la soluţionarea acţiunii civile.

În atare situaţie, evitând dezbaterea unor chestiuni ce pot ţine de stabilirea vinovăţiei inculpatului, dat fiind solicitarea acestuia de a nu continua procesul penal, dar apreciind necesar analiza asupra faptei sub aspectul încadrării juridice, Curtea, în argumentarea nesoluţionării acţiunii civile în prezenta cauză, a menţionat că legea civilă şi cu atât mai puţin în legea penală încheierea unui contract de cesiune de genul celui convenit de părţi în calitate de reprezentanţi ai unor societăţi, semnat şi însuşit de ambele părţi, prin care stabilesc de comun acord obiectul, preţul, condiţiile, termenele de executare, clauze privind executarea/neexecutarea nu era şi nu este interzisă de legea penală, astfel că nu este posibilă deturnarea legii penale de la scopul legitim stabilit de art. 1 din C. pen., în scopul satisfacerii intereselor materiale imediate ale unei persoane care se pretinde în mod nereal a fi victima unei induceri în eroare, cu consecinţa tragerii la răspundere a inculpatului pentru o faptă care în mod evident nu este prevăzută de legea penală, neputându-se stabili ca atare nici săvârşirea unei fapte ilicite cauzatoare de prejudiciu, ori obţinerea unui folos material în mod injust.

Pe de altă parte, o eventuală inducere în eroare trebuie să existe la data încheierii primului act ce se presupune că a creat paguba în mod injust, în speţă contractul de cesiune din data de 26 ianuarie 2009 între momentul negocierilor şi momentul încheierii contractului ce trebuie să fi fost determinantă, iar aceasta trebuie să se refere la fapte, adică împrejurări, stări sau situaţii din trecut sau prezent care nu sunt concretizate din cuprinsul materialului probator în ce au constat efectiv. Nu îndeplinesc aceste condiţii prezentarea unor situaţii faptice privitoare la eventualele elemente din viitor asupra cărora nici inculpatul, nici partea civilă nu au avut vreun control. Un element din viitor poate fi mijloc de inducere în eroare dacă acesta poate fi verificat dintr-o perspectivă obiectivă în momentul în care inculpatul face afirmaţia respectivă. A considerat că în momentul încheierii contractului de cesiune inculpatul a acţionat atunci, la acel moment cu scopul evident de a nu achita suma de bani în condiţiile stipulate în contract, este o situaţie ce nu poate fi reţinută în sarcina acestuia, avându-se în vedere dacă nu lipsa de suport probatoriu-o lipsă evidentă, cel puţin dubiul realmente asupra existenţei sau inexistenţei acestei intenţii calificate în momentul încheierii şi executării convenţiei, ce rezultă cu prisosinţă şi de necontestat în această cauză şi profită inculpatului.

Aspectele deduse din materialul probator până la acest moment procesual creează astfel dubii puternice în ceea ce priveşte existenţa unei fapte ilicite prevăzute de legea penală care trebuie să caracterizeze latura obiectivă şi subiectivă a infracţiunii de înşelăciune şi respectiv existenţa unei fapte ilicite producătoare de prejudiciu, dar şi răspunderea civilă delictuală.

Faptul că o persoană nu şi-a executat o obligaţie asumată în cadrul unei convenţii civile/comerciale obligaţie pe care a recunoscut-o ulterior, prin emiterea de bilete la ordin, încheierea unor alte acte adiţionale prin care s-a prelungit termenul de plată stabilit iniţial, nu se poate încadra formal în vreo faptă prevăzută de legea penală, după cum nu se poate încadra nici împrejurarea că a dat asigurări părţii civile că va face învestiţii imobiliare ce îi va aduce profituri şi astfel va avea disponibil să achite creanţa, ceea ce nu s-a întâmplat, neputând aprecia la un minim de verificare că s-ar fi săvârşit vreo faptă de natură penală, ci cel mult o încălcare a obligaţiilor civile asumate conform convenţiei dintre părţi.

Aceasta pentru că nu poate fi vorba de procedură de executare a unui contract care a fost indusă sau menţinută în eroare prin mijloace dolosive - nefiind nici o dovadă în acest sens - ale părţii care s-a angajat să execute acest contract, aceasta nemaiexecutându-l, nu uzitând de mijloace frauduloase, ci din imposibilitatea realizării unor venituri curente în achitarea debitului. Mai mult, sub acest aspect al executării contractului se poate aprecia că în cauză poate fi reţinută eventualitatea existenţei unui litigiu civil, şi nu existenţa unei fapte penale.

În mod evident raportul juridic născut între cele două societăţi prin încheierea Contractului de cesiune de creanţa nr. x, respectiv D. SRL, în calitate de cedent şi B. SA, în calitate de cesionar, este unul de natura civilă, obligaţia de plată născută prin acest contract în sarcina cesionarului fiind o obligaţie afectată de modalităţi, respectiv de o condiţie suspensivă (vânzarea unui teren până la termenul convenit de către părţi, de comun acord, în cuprinsul contractului şi a actelor adiţionale ulterior încheiate).

Totodată, Curtea a reţinut că partea civilă C., a derulat o procedură de recuperare a aceloraşi pretenţii solicitate şi în cursul prezentului proces penal, respectiv cu privire la suma de 2.595.000 RON, prin Încheierea nr. 167/2011 din data de 4 mai 2011, pronunţată de Tribunalul Iaşi în dosarul nr. x/2011 (format vechi 305/2011) s-a admis cererea SC. D. SA privind deschiderea procedurii insolvenţei, iar prin Sentinţa civilă nr. 1567 din data de 31 octombrie 2012 s-a dispus intrarea în faliment a SC D. SRL şi s-a desemnat în calitate de lichidator judiciar provizoriu F.. Totodată, la dosarul cauzei a fost depusă şi cererea părţii civile C., prin care solicita judecătorului sindic, în dosarul nr. x/2011 închiderea procedurii falimentului şi atribuirea tuturor bunurilor rămase nelichidate către asociatul unic al SC D. SRL, C., precum şi cererea F. Iaşi, în calitate de lichidator judiciar al SC D. SRL, prin care solicita, odată cu depunerea raportului final privind procedura falimentului SC D. SRL şi atribuirea creanţei în cuantum de 2.595.000 RON deţinută împotriva SC B. SA, asociatului unic al SC D. SRL, ca sumă cuvenită în temeiul dispoziţiilor art. 133 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, înlocuind astfel creditoarea SC D. SRL prin F., din tabelul de creanţe în dosarul x/2011 (nr. vechi 311/2011) aflat pe rolul Tribunalului Iaşi, Judecătorul Sindic. Substituirea în drepturi a părţii civile C., în ceea ce priveşte creanţa pe care SC D. SRL o avea asupra SC G. SA la momentul închiderii procedurii falimentului a SC D. SRL a menţionată şi de către martora H., în faţa instanţei de judecată, care a precizat că "având în vedere că şi D. a intrat în insolvenţă, s-a făcut subrogarea în drepturi, iar în acest moment C. este înscrisă pe tabelul de creanţe" .

La dosar a fost depusă şi corespondenţa trimisă de martora H., avocat în cadrul SC B. SA prin care aducea la cunoştinţa organelor de urmărire penală că creditoarea SC D. SRL va fi înlocuită de partea civilă C. în tabelul de creanţe al SC B. SA ca urmare a solicitării închiderii procedurii falimentului şi atribuirea asociatului unic C. a creanţei asupra SC B. SA, fiind depus la dosarul nr. x/2011 aflat pe rolul Tribunalului Iaşi raportul final privind procedura falimentului SC D. SRL. Partea civilă C. are calitatea unic asociat al SC D. SRL, fiindu-i atribuite toate proprietăţile imobiliare şi creanţele deţinute de SC D. SRL ca urmare a închiderii procedurii falimentului acestei societăţi şi radierea din registrul comerţului, prin Sentinţa civilă nr. 549/2015 pronunţată în dosarul nr. x/2011.

De asemenea, a constatat că procedura de faliment a debitoarei SC B. SA este în derulare, dosarul fiind înregistrat sub număr x/2011, pe rolul Tribunalului Iaşi (conform verificărilor efectuate pe portalul instanţei - Tribunalul Iaşi) pentru continuare procedura.

Prin urmare, în atare situaţie prejudiciul apare deopotrivă ca fiind incert, adică existenţa lui este nesigură, îndoielnică şi nu poate fi evaluat în prezenta cauză întrucât nu se poate cunoaşte nici existenta acestuia, dar cu atât mai mult, nu se cunoaşte întinderea acestuia, în condiţiile în care dosarul de faliment nu este soluţionat definitiv.

Ca atare, Curtea a reţinut că la baza pretenţiilor formulate de partea civilă în prezenta cauză stau contractele/convenţiile încheiate, în privinţa despăgubirilor cu titlu de daune materiale titularul dreptului-având deja titlu executoriu care poate fi pus în executare, derulând în paralel cu soluţionarea procesului penal o procedură de recuperare a pretenţiilor civile solicitate şi prin prezenta, iar cu referire la daunele morale solicitate din materialul probator administrat nu se poate desprinde concluzia săvârşirii unei fapte prevăzute de legea penală generatoare de prejudiciu - situaţie în care apare necesitatea de a lăsa nesoluţionată acţiunea civilă, o eventuală pronunţare pe fond dat fiind caracterul definitiv al deciziei penale ar dobândi autoritate de lucru judecat, fie o îmbogăţire fără justă cauză în favoarea părţii civile, întrucât aceasta ar beneficia de două titluri executorii pentru aceeaşi creanţă, ce deriva din acelaşi raport juridic, partea urmând a-şi valorifica drepturile patrimoniale în faţa instanţei civile.

Pe de altă parte pretenţiile civile solicitate sunt consecinţa unor raporturi comerciale între societăţile administrate de inculpat şi partea civilă potrivit contractelor şi convenţiilor care au existat între acestea. Aceste raporturi nu pot face obiectul delegării instanţei penale, partea civilă nu poate fi favorizată în faţa altor eventuali creditori înscrişi la masa credală în condiţiile în care nu s-a constatat existenţa unei infracţiuni, ori a unei fapte ilicite.

Prin urmare, deşi în imposibilitate, ca urmare a manifestării intenţiei inculpatului de a nu se mai continua procesul penal, de a da aplicabilitate privind latura penală atunci când fapta nu este prevăzută de legea penală, caz care s-ar încadra în cel prev. de art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen. şi care conform dispoziţiilor art. 25 alin. (5) din C. proc. pen. ar fi impus lăsarea ca nesoluţionată a acţiunii civile tocmai ca urmare a voinţei legiuitorului că în atare situaţie pretenţiile părţii civile presupun o analiză de o instanţă specializată a unor elemente inerente instituţiei de drept civil, Curtea reţinând în limita analizei efectuate asupra materialului probator că fapta inculpatului nu este prevăzută de legea penală, va lăsa nesoluţionată acţiunea civilă.

Curtea a reţinut că este adevărat că legiuitorul a prevăzut că în caz de prescripţie a răspunderii penale acţiunea civilă în procesul penal se soluţionează, însă în situaţia în care pentru rezolvarea acţiunii civile este necesar antamarea unor elemente ce ţin de elementele constitutive ale infracţiunii inclusiv a formei de vinovăţiei şi se constată că fapta nu este prevăzută de legea penală ce ar fi atras o sancţiune mai favorabilă în caz de solicitare a inculpatului de continuare a procesului penal, situaţie în care ar fi lăsat nesoluţionată acţiunea civilă tocmai pentru că legiuitorul a prevăzut expres că drepturile persoanei vătămate ar trebui analizate de o instanţă specializată în materie civilă, a apreciat că în atare situaţie nu se poate lăsa la latitudinea inculpatului alegerea instanţei care urmează să soluţioneze acţiunea civilă la simpla manifestare de voinţă, că nu solicită continuarea procesului penal, pronunţarea unei soluţii de încetare ca urmare a intervenirii prescripţiei, în condiţiile în care cu ocazia antamării probelor sub aspectul condiţiilor pentru existenţa răspunderii civile delictuale se constată că fapta pentru care nu a fost trimis în judecată nu este prevăzută de legea penală, nu este o faptă ilicită, motiv pentru care în respectarea drepturilor depline a părţii civile şi a liberului acces la o instanţă specializată asimilând cu cazul prevăzut de art. 25 alin. (5) din C. proc. pen. referitoare la situaţia în care se constată că fapta nu este prevăzută de legea penală a procedat ca atare. Aceasta deoarece, aşa cum s-a arătat mai sus textul ar trebui interpretat sistematic cu dispoziţiile art. 396 alin. (8) din C. proc. pen. care prevăd ipoteza în care inculpatul a cerut continuarea procesului penal.

Împotriva Deciziei penale nr. 121 din 13 februarie 2019, a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia penală, dată în dosarul nr. x/2016, a declarat recurs în casaţie partea civilă C., la data de 21 februarie 2019.

Prin încheierea din 25 aprilie 2019 s-a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de partea civilă C. împotriva Deciziei penale nr. 121 din 13 februarie 2019 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia penală şi s-a trimis cauza pentru judecarea recursului în casaţie la completul C9, în compunere de trei judecători.

Pentru a dispune astfel, s-a reţinut că cererea de recurs în casaţie îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute de lege, în sensul că a fost formulat în scris, în cuprinsul acesteia fiind menţionate numele, prenumele recurentei, adresa acesteia, hotărârea care se atacă, Decizia penală nr. 121 din 13 februarie 2019 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia penală, dată în dosarul nr. x/2016, motivele recursului în casaţie, se indică cazul de casare pe care se întemeiază cererea, precum şi semnătura persoanei care a exercitat calea de atac.

Condiţia prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. rezultă din indicarea temeiului de drept pe care se întemeiază recursul în casaţie, respectiv dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., respectiv faptul că, în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal ca urmare a împlinirii termenului de prescripţie în ceea ce îl priveşte pe inculpatul A., lăsând nesoluţionată latura civilă a cauzei.

S-a reţinut că, în motivarea recursului în casaţie s-a invocat cazul prev. de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., respectiv faptul că, în mod greşit, s-a dispus încetarea procesului penal.

În susţinerea cererii de recurs în casaţie formulată recurenta a criticat decizia atacată, atât pe latură penală, cât şi pe latură civilă.

În esenţă, recurenta parte civilă a menţionat că, în mod greşit instanţa de apel a încetat procesul penal conf. art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. coroborat cu art. 154 alin. (1) lit. d) din Noul C. pen. raportat la art. 155 alin. (1) şi alin. (4) din Noul C. pen. cu referire la Decizia Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018 şi cu aplicarea art. 5 din Noul C. pen., faţă de inculpatul A., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de înşelăciune prev. de art. 244 alin. (1) şi alin. (2) din Noul C. pen., ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

De asemenea, tot în mod greşit instanţa de apel a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă exercitată în cauză de partea civilă C..

Astfel, în cuprinsul motivelor de recurs s-a menţionat că, în fapt, prin Rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Alba Iulia, s-a reţinut, în esenţă, că începând cu luna ianuarie 2009 până în prezent, inculpatul A. în calitate de reprezentant al SC B. SA, a indus şi menţinut în eroare pe C., reprezentantă a SC D. SRL, prin promisiuni repetate de executare a obligaţiilor convenţionale, iniţial în scopul de a o determina să încheie un contract de cesiune, iar ulterior în vederea neachitării preţului cesiunii şi în vederea evitării unei executări silite, cauzându-i în acest mod un prejudiciu de 2.600.000 de RON.

S-a arătat, că în cauză, prin Rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Alba Iulia s-a reţinut că "începând cu luna ianuarie 2009 până în prezent, inculpatul A., în calitate de reprezentant al SC B. SA, a indus şi menţinut în eroare pe C., reprezentanta SC D. SRL, prin promisiuni repetate de executare a obligaţiilor convenţionale, iniţial cu scopul de a o determina pe aceasta să încheie un contract de cesiune, iar ulterior în vederea neachitării preţului cesiunii şi în vederea evitării unei executări silite, cauzându-i în acest mod un prejudiciu de 2.600.000 RON". Se arată că "activitatea de inducere în eroare s-a materializat, în primul rând, prin determinarea persoanei vătămate să încheie contractul de cesiune de creanţă nr. x din 26 ianuarie 2009". La data de 16 ianuarie 2010 inculpatul i-a remis persoanei vătămate un bilet la ordin pentru suma de 300.000 RON. Ulterior "inculpatul a persistat în activitatea de inducere în eroare a persoanei vătămate prin aceea că la data de 17 decembrie 2010 acesta i-a remis încă două bilete la ordin scadente, ambele, la data de 28 ianuarie 2011, iar la data de 26 ianuarie 2011 un al treilea bilet la ordin scadent pentru data de 26 februarie 2011, toate fiind refuzate la plată pentru acelaşi motiv ca şi cel emis la data de 16 ianuarie 2010" - lipsa calităţii de persoană împuternicită de către societate a inculpatului.

În aceste condiţii, recurenta parte civilă a considerat că activitatea infracţională a inculpatului s-a desfăşurat în timp, încheindu-se la momentul ultimei acţiuni întreprinse de inculpat pentru menţinerea în eroare a acesteia, şi anume 26 ianuarie 2011. A apreciat că numai de la această dată poate curge termenul de prescripţie a răspunderii penale.

A concluzionat, în sensul că, în mod evident, cât timp activitatea infracţională a inculpatului s-a desfăşurat în timp, acesta comiţând acte de menţinere în eroare a recurentei până inclusiv în luna ianuarie a anului 2011, acesta este momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie - 26 ianuarie 2011, data emiterii de către inculpat a biletului la ordin.

Or, în caz contrar, dacă s-ar lua în considerare data de 26 ianuarie 2009 (când a avut loc încheierea contractului de cesiune) ca moment al începerii curgerii termenului de prescripţie, s-ar acorda inculpatului, care şi-a continuat ulterior activitatea infracţională, un beneficiu pe care legiuitorul nu a intenţionat să îl acorde.

Cu privire la latura civilă a cauzei, recurenta a menţionat că instanţa de apel a lăsat, în mod greşit, nesoluţionată acţiunea civilă exercitată în cauză, dând aplicabilitate dispoziţiilor art. 397 alin. (1) din C. proc. pen., în contextual în care dispoziţiile art. 25 alin. (5) din C. proc. pen. prevăd următoarele:, în caz de achitare a inculpatului sau de încetare a procesului penal, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi, lit. e), f) - cu excepţia prescripţiei, i) şi j), în caz de încetare a procesului penal ca urmare a retragerii plângerii prealabile, precum şi în cazul prevăzut de art. 486 alin. (2), instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă."

Aşadar, instanţa de apel a omis să dea aplicabilitate dispoziţiilor art. 25 alin. (5) din C. proc. pen. ce reglementează cazurile în care instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă, cu excepţia prescripţiei răspunderii penale caz în care instanţa trebuie să soluţioneze latura civilă a cauzei penale, şi a dispus lăsarea acţiunii civile nesoluţionată.

Astfel s-a arătat că în contextul în care, o instanţă de apel dispune încetarea procesului penal în temeiul art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., aceasta nu are posibilitate legală să lase nesoluţionată acţiunea civilă deoarece există reglementată o normă procedurală ce prevede cu titlu expres cazurile în care se poate dispune o asemenea soluţie, iar printre aceste cazuri nu este prevăzută şi prescripţia răspunderii penale. Mai mult decât atât, "sintagma cu excepţia prescripţiei" din cuprinsul art. 25 din C. proc. pen., exclude această oportunitate pentru instanţele de judecată care sunt sesizate cu soluţionarea unei cauze în care există constituire de parte civilă.

Cu toate că, raportat la motivele mai sus expuse, instanţa de apel a soluţionat greşit şi latura penală a cauzei prin reţinerea prescripţiei răspunderii penale drept cauză de stingere a acţiunii penale, aceasta avea obligaţia procedural pozitivă de a soluţiona latura civilă a cauzei conform art. 25 alin. (5) din C. proc. pen.

Examinând, pe fond, recursul în casaţie declarat de partea civilă C. prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., Înalta Curte constată următoarele:

Recursul în casaţie este conceput ca fiind o cale extraordinară de atac, reprezentând un ultim nivel de jurisdicţie în care procurorul şi părţile pot solicita reformarea unei hotărâri definitive, însă doar în limita cazurilor de casare prevăzute expres şi limitativ de legiuitor în art. 438 din C. proc. pen.

Potrivit dispoziţiilor art. 433 din C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligată să verifice, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar, conform art. 447 din C. proc. pen., pe această cale instanţa verifică exclusiv legalitatea deciziei.

Astfel, se constată că, în actuala reglementare, recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege şi exclusiv pentru motive de nelegalitate. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanţa de fond şi, respectiv, apel, intră în puterea lucrului judecat şi excedează cenzurii instanţei învestită cu judecarea recursului în casaţie.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi verificată doar pentru motivele expres şi limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casaţie să poată fi invocate şi, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.

În cauză, se constată că, prin cererea de recurs în casaţie formulată de partea civilă C. s-a apreciat că, în mod greşit, instanţa de apel a încetat procesul penal conf. art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. coroborat cu art. 154 alin. (1) lit. d) din Noul C. pen. raportat la art. 155 alin. (1) şi alin. (4) din Noul C. pen. cu referire la Decizia Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018 şi cu aplicarea art. 5 din Noul C. pen., faţă de inculpatul A., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de înşelăciune prev. de art. 244 alin. (1) şi alin. (2) din Noul C. pen., ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale. De asemenea, s-a menţionat că, în mod greşit, instanţa de apel a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă exercitată în cauză de partea civilă C..

S-a arătat că, în cauză, prin Rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Alba Iulia s-a reţinut că "începând cu luna ianuarie 2009 până în prezent, inculpatul A., în calitate de reprezentant al SC B. SA, a indus şi menţinut în eroare pe C., reprezentanta SC D. SRL, prin promisiuni repetate de executare a obligaţiilor convenţionale, iniţial cu scopul de a o determina pe aceasta să încheie un contract de cesiune, iar ulterior în vederea neachitării preţului cesiunii şi în vederea evitării unei executări silite, cauzându-i în acest mod un prejudiciu de 2.600.000 RON". Se arată că "activitatea de inducere în eroare s-a materializat, în primul rând, prin determinarea persoanei vătămate să încheie contractul de cesiune de creanţă nr. x din 26 ianuarie 2009". La data de 16 ianuarie 2010 inculpatul i-a remis persoanei vătămate un bilet la ordin pentru suma de 300.000 RON. Ulterior "inculpatul a persistat în activitatea de inducere în eroare a persoanei vătămate prin aceea că la data de 17 decembrie 2010 acesta i-a remis încă două bilete la ordin scadente, ambele, la data de 28 ianuarie 2011, iar la data de 26 ianuarie 2011 un al treilea bilet la ordin scadent pentru data de 26 februarie 2011, toate fiind refuzate la plată pentru acelaşi motiv ca şi cel emis la data de 16 ianuarie 2010" - lipsa calităţii de persoană împuternicită de către societate a inculpatului.

În aceste condiţii, recurenta parte civilă a considerat că activitatea infracţională a inculpatului s-a desfăşurat în timp, încheindu-se la momentul ultimei acţiuni întreprinse de inculpat pentru menţinerea în eroare a acesteia, şi anume 26 ianuarie 2011. A apreciat că numai de la această dată poate curge termenul de prescripţie a răspunderii penale.

Potrivit art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. hotărârile sunt supuse casării când, în mod greşit, s-a dispus încetarea procesului penal.

Înalta Curte reţine că, prin prisma cazului de recurs în casaţie, reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării în acele situaţii în care, în raport cu actele şi lucrările dosarului, s-a reţinut în mod eronat incidenţa unuia dintre impedimentele prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e) - j) din C. proc. pen. (respectiv lipseşte plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale; a intervenit amnistia sau prescripţia, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică; a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condiţiile legii; există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege; există autoritate de lucru judecat; a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii), dispunându-se încetarea procesului penal.

Din punctul de vedere al naturii sale juridice, prescripţia răspunderii penale este o cauză de stingere a răspunderii penale şi, prin urmare, a acţiunii de tragere la răspundere penală, cauză determinată şi justificată de efectele trecerii timpului asupra nevoii societăţii de tragere la răspundere penală.

Prin Decizia penală nr. 121 din 13 februarie 2019 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia penală, s-a constatat prescrisă răspunderea penală a inculpatului A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de înşelăciune prev. de art. 244 alin. (1) şi alin. (2) din Noul C. pen., ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale. Or, pentru a hotărî în acest sens, instanţa a reţinut infracţiunea de înşelăciune în formă simplă, prevăzută de art. 244 alin. (1) şi (2) din C. pen.

Faţă de soluţia dată, în raport cu excepţia prescripţiei răspunderii penale invocată din oficiu, instanţa de apel a menţionat că nu va analiza materialul probator administrat în cauză în vederea stabilirii întrunirii elementelor constitutive ale infracţiunii pentru care inculpatul A. a fost trimis în judecată, urmând a face doar o expunere succintă a stării de fapt aşa cum a fost reţinută în actul de sesizare emis de Parchetul de le lângă Judecătoria Alba Iulia şi încadrarea juridică dacă faptei.

Astfel, instanţa de apel a constatat că, în sarcina inculpatului A. s-a reţinut, în esenţă, în fapt, în actul de sesizare, că, în calitate de acţionar, "conducător firmă mică - Patron (Girant) în afaceri, intermedieri şi alte servicii comerciale" şi împuternicit al SC B. SA, în perioada 26 ianuarie 2009 - 11 ianuarie 2015 a indus şi menţinut în eroare partea civilă C., în calitate de reprezentant, la vremea respectivă, a SC D. SRL în scopul de a o determina să încheie un contract de cesiune, urmată de emiterea unor instrumente de plată pentru achitarea unei părţi a preţului cesiunii care nu puteau produce efecte juridice şi care au fost ulterior refuzate la plată de instituţia bancară, precum şi de convingerea părţii civile să radieze notarea contractului de cesiune din cuprinsul cărţii funciare a unui teren în suprafaţă de 50.000 m2, totul în scopul de a nu achita preţul la care s-a obligat prin contractul de cesiune, provocându-i, în acest mod, persoanei vătămate un prejudiciu de 2.595.000 de RON, faptă încadrată juridic în infracţiunea de înşelăciune, prev. şi ped. de art. 244 alin. (1) şi (2) din Noul C. pen.

În acelaşi timp, Înalta Curte reţine că una dintre criticile recurentei părţi civile vizează faptul că termenul de prescripţie a răspunderii penale curge de la data de 26 ianuarie 2011, aceasta fiind data la care inculpatul i-a remis părţii civile un al treilea bilet la ordin scadent pentru data de 26 ianuarie 2011, bilet la ordin care a fost refuzat la plată.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că instanţa de apel a menţionat că data săvârşirii infracţiunii de la care începe să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale este data la care se reţine că ar fi apărut prima pagubă, respectiv data de 26 ianuarie 2009 reprezentând data încheierii contractului de cesiune nr. x dintre părţi SC D. SRL şi SC B. SA.

Totodată, ca situaţie de fapt, instanţa fondului a reţinut referitor la biletele de ordin următoarele:

"În data de 17 decembrie 2010, la insistenţele părţii civile C. în vederea onorării plăţii, a fost emis de SC. B. SA. biletul la ordin seria x emis în data de 17 decembrie 2010, cu scadenţă în data de 28 ianuarie 2011, pentru suma de 300.000 RON şi biletul la ordin seria x emis în data de 17 decembrie 2010, cu scadenţă în data de 28 ianuarie 2011, pentru suma de 300.000 RON.

Din ansamblul probator administrat în cauză, a rezultat faptul că, aceste bilete la ordin a fost semnat de I., astfel cum rezultă din declaraţia inculpatului A., a martorei J. şi a martorului I..

În ceea ce priveşte suma de 600.000 RON, care ar fi trebuit achitată în data de 28 ianuarie 2011, în baza biletelor la ordin seria x şi y, plata a fost refuzată de K., la data de 1 februarie 2011, pentru biletul la ordin seria x, şi în data de 28 ianuarie 2011 pentru biletul la ordin seria x, pe motivul lipsei mandatului a semnatarului. Cu alte cuvinte, plata nu s-a putut realizat întrucât I. nu avea specimen de semnătură în bancă.

Totodată, în data de 26 decembrie 2011, la solicitarea insistentă a părţii civile C., pentru a-şi vedea plata realizată, a fost emis de SC. B. SA biletul la ordin seria x, cu scadenţă în data de 26 februarie 2011, pentru suma de 300.000 RON.

Din ansamblul probator administrat în cauză, a rezultat faptul că, acest bilet la ordin a fost semnat de către inculpatul A., astfel cum rezultă din declaraţia martorei H. şi din raportul de expertiză criminalistică din 12 decembrie 2017 întocmit în cauză de INEC - Laboratorul Interjudeţean de Expertize Criminalistice Cluj.

În ceea ce priveşte suma de 300.000 RON, care ar fi trebuit achitată în data de 26 februarie 2011, în baza biletului la ordin seria x, plata a fost refuzată de K., la data de 28 februarie 2011, pe motivul lipsei mandatului a semnatarului. Din nou, plata nu s-a putut realiza, întrucât de această dată, inculpatul A. nu avea specimen de semnătură."

În acest context, Înalta Curte are în vedere că potrivit Deciziei nr. 5 din 11 februarie 2019 pronunţată în recursul în interesul legii s-a stabilit că prin data săvârşirii infracţiunii şi, implicit, data de la care începe să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale în cazul infracţiunilor simple a căror latură obiectivă implică producerea unei pagube ori realizarea unui folos necuvenit pe o perioadă de timp se înţelege momentul apariţiei primei pagube ori al obţinerii primului folos necuvenit.

Prin urmare, în raport cu cele expuse, Înalta Curte consideră că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie este data apariţiei primei pagube, iar, în aprecierea acestuia, nu momentul încheierii contractului de cesiune din 26 ianuarie 2009, prezintă relevanţă, aşa cum a reţinut instanţa de apel, şi nici data de 26.01.2011, dată la care inculpatul i-a remis părţii civile un al treilea bilet la ordin, aşa cum a solicitat recurenta parte civilă; ci momentul ajungerii la scadenţă a celor două bilete la ordin remise la data de 17 decembrie 2010, respectiv data de 28 ianuarie 2011, plata fiind refuzată de K., pe motivul lipsei mandatului a semnatarului.

În consecinţă, în calcularea termenului de prescripţie a răspunderii penale se va avea în vedere data de 28 ianuarie 2011, dată la care cele două bilete la ordin au ajuns la scadenţă şi au căpătat valoare juridică.

Potrivit art. 154 alin. (1) din C. pen., între altele, termenul de prescripţie a răspunderii penale este de 5 ani în cazul în care se reţine săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prev. de art. 244 alin. (1) şi (2) din C. pen., când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de un an, dar care nu depăşeşte 5 ani.

Totodată, potrivit art. 154 alin. (2) din C. pen. termenele prevăzute în prezentul articol încep să curgă de la data săvârşirii infracţiunii. În cazul infracţiunilor continue termenul curge de la data încetării acţiunii sau inacţiunii, în cazul infracţiunilor continuate, de la data săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni, iar în cazul infracţiunilor de obicei, de la data săvârşirii ultimului act.

Înalta Curte reţine că Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 297 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 518/25.06.2018, potrivit căreia soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., este neconstituţională, astfel cum a fost ea motivată, nu elimină prescripţia specială.

Curtea Constituţională nu a declarat integral neconstituţional alin. (1) al art. 155 din C. pen., fiind declarată neconstituţională sintagma "oricărui act de procedură în cauză" din cuprinsul textului legal.

Pe cale de consecinţă, art. 155 alin. (1) din C. pen. are în prezent următoarea formă determinată de intervenţia instanţei de contencios constituţional şi de neîndeplinirea de către legiuitor a obligaţiei pozitive ce îi revenea:

"Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea."

Chiar dacă textul legal apare ca fiind unul inform, rezultă că acesta nu este ieşit din fondul activ al legislaţiei, iar instituţia întreruperii cursului prescripţiei răspunderii penale nu a fost declarată neconstituţională în întregul său.

În aceste condiţii, instanţei de judecată îi revine obligaţia de a aplica prevederea legală, neputând a considera că este în imposibilitate de interpretare a conţinutului textului.

În interpretarea acestui text legal, instanţa este obligată a porni de la considerentele deciziei Curţii Constituţionale în condiţiile în care, pe de o parte, deciziile instanţei de contencios constituţional sunt general obligatorii, iar, pe de altă parte, acest caracter este ataşat nu doar dispozitivului, ci şi considerentelor deciziei, aşa cum acest lucru rezultă din jurisprudenţa Curţii.

Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale a României, "în măsura în care instanţa constituţională a constatat constituţionalitatea textului criticat într-o anumită interpretare, ce rezultă, fie direct din dispozitivul deciziei, fie indirect din coroborarea considerentelor cu dispozitivul deciziei, prin ridicarea din nou a unei excepţii de neconstituţionalitate cu privire la acelaşi text şi cu o motivare identică se tinde la înfrângerea caracterului general obligatoriu al deciziei Curţii Constituţionale, care se ataşează inclusiv deciziilor prin care se constată constituţionalitatea legilor sau a ordonanţelor ori a unor dispoziţii din acestea." (Decizia nr. 898 din 30 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial nr. 706/06.10.2011).

Prin Decizia nr. 536 din 28 aprilie 2011 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 482/7.06.2011), Curtea a stabilit că, "indiferent de interpretările ce se pot aduce unui text, atunci când Curtea Constituţională a hotărât că numai o anumită interpretare este conformă cu Constituţia, menţinându-se, astfel prezumţia de constituţionalitate a textului în această interpretare, atât instanţele judecătoreşti, cât şi organele administrative trebuie să se conformeze deciziei Curţii şi să o aplice ca atare".

În aceste condiţii, este în primul rând de stabilit care este caracterul Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale, dacă aceasta este o decizie simplă, ori este o decizie intermediară, interpretativă.

La o primă vedere decizia menţionată pare a fi o decizie simplă, Curtea Constituţională stabilind că o anumită soluţie legislativă este neconstituţională.

Cu toate acestea, în condiţiile în care deciziile interpretative pronunţate de Curte nu au o formă predefinită, după cum nu au nicio consacrare legală, fiind un produs al jurisprudenţei, iar existenţa lor poate fi determinată nu doar din dispozitiv, ci şi din analiza considerentelor, aşa cum s-a statuat prin deciziile anterior menţionate, Înalta Curte constată că, din analiza considerentelor deciziei ce a fost invocată în cauză, aceasta este în mod evident o decizie interpretativă.

Sunt avute în vedere parag. 23, 24, 28 şi 34 din decizie, prin care sunt indicate condiţiile care permit menţinerea instituţiei întreruperii cursului prescripţiei răspunderii penale în condiţii de constituţionalitate.

Arată Curtea Constituţională că:

"Aşa fiind, analiza dispoziţiilor legale ce reglementează întreruperea cursului termenului de prescripţie a răspunderii penale trebuie făcută din aceeaşi dublă perspectivă, ea reprezentând, pe de o parte, o soluţie juridică de repunere a organelor judiciare într-un nou termen, integral, de prescripţie, în care îşi poate exercita rolul activ, conferit de dispoziţiile art. 5 din C. proc. pen., de stabilire a adevărului, în cauzele penale, pe baza probelor administrate, iar, pe de altă parte, o manieră prin care societatea, prin intermediul organelor statului, aduce la cunoştinţa suspectului sau a inculpatului că fapta de natură penală pe care a săvârşit-o nu şi-a pierdut rezonanţa socială avută în momentul comiterii sale.

Prin prisma acestui ultim aspect, întreruperea cursului termenului de prescripţie a răspunderii penale devine eficientă, producându-şi efectele, într-o manieră completă, doar în condiţiile existenţei unor pârghii legale de încunoştinţare a persoanei în cauză cu privire la începerea unui nou termen de prescripţie. Or, o astfel de procedură de aducere la cunoştinţă poate consta tocmai în comunicarea acelor acte efectuate în cauză, ce au ca efect curgerea unui nou termen de prescripţie a răspunderii penale.

Având în vedere aceste considerente, se impune a fi garantat caracterul previzibil al efectelor dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen. asupra persoanei care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, inclusiv prin asigurarea posibilităţii acesteia de a cunoaşte aspectul intervenirii întreruperii cursului prescripţiei răspunderii penale şi al începerii cursului unui nou termen de prescripţie. De altfel, data efectuării unui act de procedură ce produce efectul anterior menţionat este şi data de la care începe să curgă şi poate fi calculat noul termen de prescripţie. A accepta soluţia contrară înseamnă a crea, cu ocazia efectuării unor acte procedurale care nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului şi care au ca efect întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale, pentru persoana în cauză o stare de incertitudine perpetuă, dată de imposibilitatea unei aprecieri rezonabile a intervalului de timp în care poate fi trasă la răspundere penală pentru faptele comise, incertitudine ce poate dura până la împlinirea termenului prescripţiei speciale, prevăzut la art. 155 alin. (4) din C. pen.

Prin raportare la aceste considerente, având în vedere că nu a fost constatată neconstituţionalitatea textului legal în integralitatea sa, ci doar a unei părţi a acestuia, instituţia întreruperii cursului prescripţiei fiind în esenţă constituţională faţă de considerente anterior citate, Înalta Curte reţine faptul că Decizia nr. 297/2018 are caracterul unei decizii interpretative, în cuprinsul acesteia fiind indicată şi calea pe care organele judiciare urmează a acţiona în această materie.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că întreruperea cursului termenului de prescripţie se poate realiza doar prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuia comunicat, în cauza în care persoana vizată avea calitatea de învinuit sau inculpat, aşa cum a statuat expres Curtea Constituţională în considerentele deciziei menţionate.

O soluţie contrară, pe lângă faptul că ar lăsa fără efecte o decizie a instanţei de control constituţional, lucru interzis potrivit legii, deschide în mod evident calea unor interpretări ale prevederilor art. 155 alin. (1) din C. pen. care nu sunt de natură a garanta drepturile persoanelor implicate în proceduri judiciare.

În acelaşi timp, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a constatat că s-a dispus efectuarea în continuare a urmăririi penale faţă de numitul A. prin Ordonanţa nr. 4935/P/2014 din data de 17 februarie 2015, dobândind calitatea de suspect cu toate drepturile procesuale, calitate care i-a fost adusă la cunoştinţă cu drepturile aferente la data de 23 martie 2015 conform procesului-verbal întocmit la aceeaşi dată şi semnat de inculpat.

În această ordine de idei, apreciind că, momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie este data apariţiei primei pagube, respectiv data de 28 ianuarie 2011, când cele două bilete la ordin din data de 17 decembrie 2010 au ajuns la scadenţă, fiind refuzate la plată la data de 28 ianuarie 2011 şi în raport cu momentul dispunerii efectuării în continuare a urmăririi penale prin Ordonanţa nr. 4935/P/2014 din data de 17 februarie 2015, când A. a dobândit calitatea de suspect şi a aducerii la cunoştinţă a acestei calităţi cu toate drepturile procesuale prin procesul-verbal semnat de inculpat din data de 23 martie 2015, Înalta Curte consideră că termenul de prescripţie a răspunderii penale nu este împlinit, acesta urmând să se împlinească la data de 28 ianuarie 2021.

Cu privire la latura civilă a cauzei, recurenta parte civilă a menţionat că instanţa de apel a lăsat, în mod greşit, nesoluţionată acţiunea civilă exercitată în cauză, dând aplicabilitate dispoziţiilor art. 397 alin. (1) din C. proc. pen., în contextul în care, dispoziţiile art. 25 alin. (5) din C. proc. pen. prevăd cazurile în care instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă, cu excepţia prescripţiei răspunderii penale.

În acest sens, Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 25 alin. (5) din C. proc. pen. prevăd că:, în caz de achitare a inculpatului sau de încetare a procesului penal, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi, lit. e), f) - cu excepţia prescripţiei, i) şi j), în caz de încetare a procesului penal ca urmare a retragerii plângerii prealabile, precum şi în cazul prevăzut de art. 486 alin. (2), instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă".

Prin urmare, conform art. 25 alin. (5) din C. proc. pen. instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă, în cazul în care dispune încetarea procesului penal, cu excepţia cazului în care aceasta a intervenit ca urmare a prescripţiei răspunderii penale, situaţie în care instanţa are obligaţia de a soluţiona latura civilă.

În acest context, din interpretarea gramaticală a textului de lege, reiese că instanţa de apel avea obligaţia de a se pronunţa asupra temeiniciei acţiunii civile, în cazul, în care, pe latură penală, a dispus o soluţie de încetare a procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale, astfel că nu trebuia să lase nesoluţionată acţiunea civilă exercitată în cauză de partea civilă C., considerând că repararea prejudiciului material şi moral se face potrivit dispoziţiilor legii civile.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte va admite recursul în casaţie formulat de partea civilă C. împotriva Deciziei penale nr. 121/2019 din data de 13 februarie 2019 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia penală.

Va casa decizia penală atacată şi va dispune rejudecarea cauzei de către aceeaşi instanţă, respectiv Curtea de Apel Alba Iulia.

Cheltuielile judiciare avansate de stat vor rămâne în sarcina acestuia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul în casaţie formulat de partea civilă C. împotriva Deciziei penale nr. 121/2019 din data de 13 februarie 2019 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia penală.

Casează decizia penală atacată şi dispune rejudecarea cauzei de către aceeaşi instanţă, respectiv Curtea de Apel Alba Iulia.

Cheltuielile judiciare avansate de stat rămân în sarcina acestuia.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 20 iunie 2019.

Procesat de GGC - CL