Înşelăciune. Inexistenţa tipicităţii
Cuprins pe materii: Drept penal. Partea specială. Infracţiuni contra patrimoniului
Indice alfabetic: Drept penal
- înşelăciune
C. pen., art. 244
1. Folosirea unui înscris falsificat în faţa unei instanţe de judecată, în scopul obţinerii unui folos patrimonial injust, nu realizează elementele de tipicitate ale infracţiunii de înşelăciune prevăzută în art. 244 C. pen., ci numai elementele de tipicitate ale unei infracţiuni de fals în înscrisuri, întrucât înşelăciunea, ca infracţiune contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii, presupune stabilirea unor raporturi cu caracter patrimonial, inexistente între făptuitor şi instanţa de judecată.
2. Folosirea unui înscris falsificat în faţa unei comisii pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, în procedura de reconstituire a dreptului de proprietate, în scopul obţinerii unui folos patrimonial injust, nu realizează elementele de tipicitate ale infracţiunii de înşelăciune prevăzută în art. 244 C. pen., ci numai elementele de tipicitate ale unei infracţiuni de fals în înscrisuri, întrucât între făptuitor şi comisia pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor nu există raporturile cu caracter patrimonial, pe care le presupune înşelăciunea, ca infracţiune contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii.
I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 268/RC din 25 iunie 2019
Prin sentinţa penală nr. 199 din 15 noiembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Vâlcea, între altele, în baza art. 244 alin. (1) şi alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul A.
În baza art. 323 C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat.
S-a făcut aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen. raportat la art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen.
Prin decizia nr. 898/A din 22 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, au fost admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Piteşti şi inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 199 din 15 noiembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Vâlcea, a fost desființată în parte sentinţa penală şi rejudecând, între altele:
În baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen. combinat cu art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. şi art. 153 C. pen., s-a dispus încetarea procesului penal în ceea ce priveşte infracţiunea prevăzută în art. 323 C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen. pentru inculpatul A.
Împotriva deciziei nr. 898/A din 22 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs în casaţie, între alţii, inculpatul A.
În cuprinsul motivelor de recurs în casaţie a fost invocat cazul de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în sensul că inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.
În motivare, recurentul A. a susţinut, în esență, că hotărârea atacată este nelegală, întrucât fapta săvârșită nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune.
Cu titlu de jurisprudență, s-a făcut trimitere la decizia nr. 449/A din 8 decembrie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secţia penală.
S-a susținut că faptele descrise nu realizează tipicitatea infracţiunii de înşelăciune, întrucât aceasta este o infracțiune contra patrimoniului, al cărei specific constă în aceea că, în urma unor manopere dolosive ale făptuitorului sau unor elemente frauduloase, victima inducerii în eroare se angajează într-o conduită prejudiciabilă. De esenţa acestei infracţiuni este aceea că făptuitorul amăgeşte, nesocoteşte încrederea acordată în cadrul unor relaţii cu conţinut patrimonial.
Prezentarea mincinoasă a unor aspecte de fapt ori de drept în fața unei autorităţi iese din sfera acestor relaţii protejate prin incriminarea înşelăciunii, însă este protejată în cadrul altor infracţiuni cum sunt cele de fals sau contra înfăptuirii justiţiei. Astfel, „inducerea în eroare” a unei autorităţi aduce în discuţie alt tip de relaţii sociale nesocotite și alte incriminări incidente, acelea care protejează autoritatea.
Folosirea înscrisurilor falsificate în fata instanţelor este prevăzută de legea penală subsumată infracţiunii de fals și/sau uz de fals, iar nu infracţiunii de înșelăciune.
O instanţă de judecată, chemată să înfăptuiască un act de justiţie, nu stabileşte niciodată, cu părţile în litigiu, o relaţie cu caracter patrimonial și, de asemenea, nu poate fi „victima” unei acţiuni de inducere în eroare a uneia dintre acele părţi, întrucât actul pe care îl înfăptuieşte este rezultatul formării convingerii sale, în urma evaluării probelor administrate.
S-a arătat că, în contextul dezlegării unor elemente de drept în cadrul întâlnirii preşedinţilor Secţiilor penale ale Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie și curţilor de apel (Iaşi, 18-19 mai 2017), s-a statuat în unanimitate un punct de vedere comun, care coincide cu decizia nr. 449/A din 8 decembrie 2015 pronunţată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secţia penală. Participanţii la întâlnirea anterior menţionată au apreciat, în unanimitate, că instanţa de judecată nu poate fi subiect pasiv al infracţiunii de înşelăciune, având în vedere valoarea socială protejată prin incriminarea acesteia.
În concluzie, recurentul A. a solicitat admiterea în principiu a cererii de recurs în casaţie şi, pe fondul cererii, admiterea recursului în casaţie, casarea hotărârii atacate și pronunțarea unei soluții de achitare.
Totodată, recurentul a solicitat, în temeiul art. 441 C. proc. pen., să se dispună suspendarea hotărârii penale atacate, menționând că va respecta toate obligaţiile ce îi vor fi impuse de instanţă.
Prin încheierea din data de 12 martie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost admisă în principiu cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că recursul în casaţie este admisibil pentru cazul prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., referitor la infracţiunea de înşelăciune prevăzută în art. 244 alin. (1) şi alin. (2) C. pen. - în ceea ce îl priveşte pe recurentul inculpat A., doar în vederea verificării în drept a situaţiei de fapt cu privire la problemele de drept invocate de recurent.
În ceea ce priveşte cererea de suspendare a executării hotărârii formulată de recurentul inculpat A., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că aceasta este întemeiată. S-a reținut că motivele formulate de recurentul inculpat A. în susţinerea cererii de suspendare a executării hotărârii sunt aceleaşi cu cele invocate în susţinerea căii de atac a recursului în casaţie și constituie un motiv rezonabil pentru suspendarea executării hotărârii atacate până la judecarea pe fond a recursului în casaţie.
Examinând cauza prin prisma criticilor formulate de inculpat, care se circumscriu cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în limitele stabilite prin încheierea de admitere în principiu, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul în casație este fondat.
Potrivit dispozițiilor art. 433 C. proc. pen., recursul în casație este calea extraordinară de atac prin intermediul căreia este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept aplicabile, prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege, care vizează, exclusiv, legalitatea hotărârii.
Prin urmare, motivele de casare invocate de recurentul inculpat trebuie să se raporteze la situația de fapt și la elementele care au circumstanțiat activitatea infracțională, astfel cum au fost stabilite de instanța de apel prin hotărârea atacată, întrucât în calea de atac a recursului în casație se analizează doar aspecte de drept, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie neputând proceda la evaluarea materialului probator sau la reaprecierea situației de fapt.
Cazul de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., invocat de inculpat în cererea de recurs în casație, este incident dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.
Referitor la acest caz de casare, în jurisprudența sa, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că vizează „acele situații în care nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea reală a tipului respectiv de infracțiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său ori modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv)” - decizia nr. 442/RC/2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția penală, www.scj.ro.
Așadar, în temeiul cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va analiza dacă fapta, astfel cum a fost reținută prin decizia recurată, corespunde tiparului obiectiv de incriminare al infracțiunii pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului A.
Analizând criticile aduse hotărârii recurate de către inculpatul A., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că fapta săvârșită de acesta nu realizează condițiile de tipicitate ale infracțiunii de înșelăciune reținută în sarcina inculpatului A.
În considerentele deciziei recurate s-a reținut, în esență, că inculpatul A., în calitate de preşedinte al Obştii de moşneni B., în perioada martie 2008 - noiembrie 2009, a întreprins fără echivoc, personal, demersuri şi acţiuni clare, concrete, orientate în scopul de a obţine ilegal, în baza unei rezoluţii infracţionale unice, prin utilizarea unor documente și înscrisuri oficiale cu conținut nereal - inducând în eroare Comisia locală pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, Comisia judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, Judecătoria Brezoi şi Tribunalul Vâlcea - în patrimoniul Obştii de moşneni B., suprafaţa de 669,70 ha fond forestier situată în Pădurea C., trupul de pădure D., teren ce nu ar fi fost obţinut dacă nu existau documentele falsificate menţionate, cauzând statului român, reprezentat de Regia Naţională a Pădurilor, un prejudiciu în sumă de 19.932.089,089 lei.
În drept, s-a reținut că faptele pentru care a fost trimis în judecată inculpatul A. întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de înşelăciune în formă calificată şi continuată prevăzută în art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. și ale infracțiunii de uz de fals prevăzută în art. 323 C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. și art. 5 C. pen.
Pentru infracțiunea de uz de fals reținută în sarcina inculpatului A., instanța de apel a dispus încetarea procesului penal, ca urmare a împlinirii termenului de prescripție a răspunderii penale.
În ce privește infracțiunea de înșelăciune pentru care instanța de apel a menținut soluția de condamnare a inculpatului dispusă de instanța de fond, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reține că este o faptă penală contra patrimoniului, fiind incriminată în art. 244 C. pen., text de lege inclus în Titlul II, Partea specială a Codului penal, intitulat „Infracțiuni contra patrimoniului” și în Capitolul III al acestui titlu, rezervat „Infracțiunilor contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii.”
Prin incriminarea faptei de înșelăciune, legiuitorul a urmărit ocrotirea relațiilor sociale cu caracter patrimonial, atunci când în derularea acestora, intenționând obținerea unui folos material injust, una dintre persoanele implicate recurge la mijloace de inducere în eroare a victimei, fie la mijloace simple, de tipul celor prevăzute în alin. (1) al art. 244 C. pen., fie la mijloace cu caracter fraudulos, de natură a atribui faptei caracter calificat, conform alin. (2) al acestui text de lege.
Obiectul juridic special al infracțiunii de înșelăciune constă în relațiile sociale privind avutul personal sau particular, care iau naștere și se desfășoară pe baza bunei-credințe a subiecților acestor raporturi, a încrederii ce și-o acordă reciproc.
Subiectul activ al infracțiunii de înșelăciune poate fi orice persoană, iar subiect pasiv principal este persoana al cărei patrimoniu a fost lezat (diminuat) prin săvârșirea faptei, nefiind exclusă posibilitatea ca, în anumite cazuri, să poată exista și un subiect pasiv subsidiar.
În ce privește latura obiectivă a infracțiunii de înșelăciune, acțiunea făptuitorului se realizează prin inducerea în eroare (înșelare, amăgire) a unei persoane, astfel ca aceasta să aibă o reprezentare falsă (denaturată, necorespunzătoare realității) asupra unei anumite situații, reprezentare ce este determinantă pentru victimă în luarea unei dispoziții cu privire la patrimoniul său, acțiune care îi cauzează o pagubă. Rezultatul acțiunii făptuitorului constă în înfăptuirea ori omisiunea înfăptuirii de către victimă a unui act de natură patrimonială, ca urmare a inducerii sale în eroare și pricinuirea în acest mod a unei pagube, adică a unui prejudiciu material (patrimonial).
Raportând aceste considerații teoretice la speța dedusă judecății și în acord cu jurisprudența sa, reflectată în decizia penală nr. 449/A din 8 decembrie 2015 și în decizia penală nr. 245/A din 30 iunie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reține că prezentarea mincinoasă a unor aspecte de fapt ori de drept în fața unei autorități (autoritatea judecătorească) iese din sfera relațiilor sociale ocrotite prin incriminarea faptei de înșelăciune, dar poate face obiect al altor infracțiuni, cum sunt cele de fals (incriminate în Titlul VI al Codului penal), cele contra înfăptuirii justiției (incriminate în Titlul IV al Codului penal) sau cele prevăzute în legile speciale (Legea nr. 78/2000, Legea nr. 241/2005, Codul vamal). Astfel, „inducerea în eroare a unei autorități” aduce în discuție alt tip de relații nesocotite și alte incriminări incidente, acelea care protejează autoritatea, cum ar fi falsul în declarații, mărturia mincinoasă, falsul privind identitatea, prezentarea la autoritatea vamală de înscrisuri falsificate etc.
Folosirea înscrisurilor falsificate în fața instanței de judecată este faptă prevăzută de legea penală subsumată infracțiunii de fals și/sau uz de fals, iar nu infracțiunii de înșelăciune, obiectul juridic al celor două fapte penale fiind diferit. Așa cum s-a arătat, obiectul juridic al infracțiunii de înșelăciune îl constituie protejarea relațiilor sociale de ordin patrimonial bazate pe încredere, în timp ce obiectul juridic al infracțiunilor de fals se referă la proteguirea relațiilor sociale în legătură cu încrederea publică acordată anumitor categorii de înscrisuri.
O instanță de judecată chemată să înfăptuiască actul de justiție nu stabilește cu părțile aflate în litigiu o relație cu caracter patrimonial și nu i se poate atribui calitatea de persoană indusă în eroare în sensul dispozițiilor art. 244 C. pen. Hotărârea judecătorească pe care o pronunță instanța este rezultatul procesului de deliberare în cadrul căruia cererile unei părți sunt examinate, prin raportare la întregul material probator administrat în cauză și prin luarea în considerare a susținerilor în combaterea lor, făcute de către partea adversă, în cadrul procedurilor judiciare.
Prezentarea mincinoasă a faptei de către una dintre părțile implicate într-o procedură judiciară desfășurată în fața unei instanțe de judecată nu generează în mod direct o anumită soluție în cauza respectivă și, cu atât mai puțin, un rezultat prejudiciabil pentru partea adversă. Acest rezultat este efectul mediat al derulării procedurii judiciare în ansamblul său, iar nu al poziției procesuale incorecte adoptate de un participant procesual și indiferent dacă instanța a descoperit sau nu că înscrisurile/documentele depuse de acesta nu corespund adevărului, fiind false.
În speța dedusă judecății, instanța de fond - Judecătoria Brezoi a fost chemată să se pronunțe asupra cererii prin care recurentul inculpat A., în calitate de reprezentant al Obștii de moșneni B., a solicitat ca, în contradictoriu cu Obștea de moșneni E., Comisia locală pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor și Comisia județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, să i se reconstituie dreptul de proprietate pe vechiul amplasament, cerere soluționată favorabil, inițial, prin sentința civilă nr. 399 din 23 aprilie 2007, desființată însă prin decizia civilă nr. 1263/R din 23 decembrie 2008 pronunțată de Tribunalul Vâlcea, prin care s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, în principal, pentru că instanța de fond nu a răspuns la toate cererile formulate de părți (inclusiv de partea adversă) și, în subsidiar, pentru completarea raportului de expertiză tehnică întocmit în cauză. După rejudecarea cauzei, în urma completării cercetării judecătorești - desfășurate în cadrul unei proceduri contradictorii, cu citarea părților - în sensul celor dispuse de instanța de recurs, prin sentința civilă nr. 741 din 21 iulie 2009, pronunțată de Judecătoria Brezoi, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 1348/R din 27 noiembrie 2009 a Tribunalului Vâlcea, s-a admis cererea Obștii de moșneni B., astfel cum a fost formulată de reprezentantul său, A.
Întrucât nici instanța de fond și nici instanța de recurs nu au stabilit relații de natură patrimonială cu vreuna dintre părțile implicate în procedurile judiciare desfășurate în fața lor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că în mod greșit s-a reținut în sarcina inculpatului infracțiunea de înșelăciune, întrucât lipsește obiectul juridic special a acestei fapte penale.
Argumentele în baza cărora Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reține că fapta pentru care recurentul inculpat a fost trimis în judecată nu îndeplineşte condițiile de tipicitate ale infracțiunii de înșelăciune - în cazul instanței de judecată - sunt valabile și în privința membrilor comisiilor comunale și județene pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor. În speță, Comisia locală pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, în virtutea atribuțiilor ce îi reveneau, a propus spre validare Obștea de moșneni B. cu suprafețele de teren pentru care inculpatul A. a solicitat reconstituirea, propunere ce a fost validată de Comisia județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, care a și emis titlurile de proprietate.
Întrucât nici membrii Comisiei locale, nici cei ai Comisiei județene nu au stabilit relații cu caracter patrimonial cu vreuna dintre părți (Obștea de moșneni B. sau Obștea de moșneni E.), lipsește obiectul juridic special al infracțiunii de înșelăciune, constatare în raport de care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reține că în mod greșit s-a dispus condamnarea inculpatului pentru această faptă penală. Ca și în cazul instanței de judecată, prezentarea de către recurentul inculpat A. membrilor Comisiei locale pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor și membrilor Comisiei județene pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor a înscrisurilor false reținute în considerentele deciziei, în baza cărora au fost soluționate favorabil cererile prin care s-a solicitat, de către Obștea de moșneni B., reconstituirea dreptului de proprietate asupra tenurilor pretins deținute de către obște, poate face obiectul altor incriminări, ca de exemplu, al infracțiunilor de fals, de uz de fals (această din urmă faptă penală a și fost reținută în sarcina inculpatului).
Concluzionând în sensul că nu sunt îndeplinite condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de înșelăciune (prevăzută în art. 244 alin. 1 şi 2 C. pen.), soluția care se impune a fi pronunțată este aceea de achitare a inculpatului A., în temeiul dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.
Față de considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, între altele, a admis recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei nr. 898/A din 22 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a casat, în parte, decizia penală menţionată şi, în parte, sentinţa penală nr. 199 din 15 noiembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Vâlcea și, rejudecând, în principal:
În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., a achitat pe inculpatul A. pentru infracţiunea de înșelăciune prevăzută în art. 244 alin. (1) şi alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen.