Ședințe de judecată: Martie | | 2024
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Secţia Penală

Decizia nr. 327/2019

Şedinţa publică din data de 19 iunie 2019

Asupra contestaţiilor penale de faţă;

Examinând actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

I. Prin Sentinţa penală nr. 75 din 15 martie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, s-a respins ca nefondată contestaţia formulată de contestatorii A. şi B., ambii cu domiciliul procesual ales la Cabinet avocat C. din Drobeta-Turnu Severin str. x, judeţ Mehedinţi, având ca obiect ridicarea sechestrului asigurător instituit de D.N.A. Serviciul Teritorial Craiova prin Ordonanţa nr. x/P/2009 din 13 decembrie 2012 în Dosarul nr. x/2009 şi menţinut prin Decizia nr. 430/A din 24 noiembrie 2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/2012.

Au fost obligaţi contestatorii la plata sumei de câte 50 RON cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat.

Pentru a pronunţa această sentinţă, Curtea de apel a reţinut următoarele:

Prin contestaţia la executare înregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova la 15 februarie 2019 contestatorii A. şi B. au solicitat lămurirea dispozitivului sentinţei penale pronunţată de Curtea de Apel Craiova în Dosarul nr. x/2012 în sensul ridicării sechestrului asigurător instituit de DNA - S.T. Craiova prin ordonanţa nr. x/P/2009 din 13 decembrie 2012 în Dosarul nr. x/2009, arătându-se că acesta a fost instituit asupra unor bunuri care nu aparţin inculpatului, fiind achiziţionate de contestatori în anul 2011 prin contracte autentice de vânzare - cumpărare.

S-a arătat că măsurile asigurătorii au fost menţinute prin hotărârea pronunţată în primă instanţă şi ulterior prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie fără a se proceda la o verificare a legalităţii acestor măsuri asigurătorii şi în plus, că menţinerea lor nu se justifică în condiţiile în care prin hotărârea de condamnare a inculpatului nu s-a dispus confiscarea extinsă în temeiul art. 1121 alin. (2) lit. a) C. pen.

Cu privire la temeiul juridic al contestaţiei la executare, s-a arătat că incidentul s-a ivit ulterior judecăţii, pentru că la momentul respectiv nu s-a analizat dacă sechestrul este pus în vederea unei eventuale confiscări speciale sau extinse, pentru că la acel moment nu intervenise decizia Curţii Constituţionale din 2015, iar acte de executare concrete nu s-au făcut.

S-a arătat că la cererea formulată s-au ataşat, în copie, contractele de vânzare cumpărare cu nr. x şi nr. y din 10 martie 2011, extrase C.F. la zi pentru cele două imobile, certificat căsătorie nr. x, cărţi de identitate ale contestatorilor şi 44 de chitanţe privind sume de bani încasate de B.

Cu ocazia dezbaterilor, contestatorii prin apărător au depus la dosar practică judiciară respectiv Sentinţa penală nr. 22/10.02.2017 a Tribunalului Mehedinţi precum şi înscrisuri din care rezultă că acţiunea revocatorie exercitată de DGRFP Craiova în contradictoriu cu pârâţii D., E., A. şi B. a fost respinsă - Decizia nr. 1960/05.09.2017 a Curţii de Apel Craiova.

Din oficiu s-a dispus ataşarea dosarului în care s-a pronunţat hotărârea a cărei lămurire se cere.

Analizând actele şi lucrările dosarului în raport de motivele invocate de cei doi contestatori Curtea a apreciat că cererea este nefondată urmând a o respinge în consecinţă pentru următoarele considerente:

Aşa cum în mod corect au arătat contestatorii în cauza la care s-a făcut referire (Dosar nr. x/2012) prin hotărârea de condamnare pronunţată de prima instanţă s-a menţinut măsura sechestrului asigurător instituit prin ordonanţa parchetului asupra a două imobile situate în Drobeta-Turnu Severin, măsura asigurătorie fiind menţinută de asemenea prin decizia definitivă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Înscrisurile anexate prezentei contestaţii dar şi documentele avute la dispoziţie de către parchet încă de la momentul luării măsurii asigurătorii (13.12.2012) atestau faptul că cele două bunuri imobile erau la momentul dispunerii măsurii asigurătorii în patrimoniul fiului şi norei inculpatului, măsura fiind dispusă, nu în vederea confiscării extinse, aşa cum se susţine, ci pentru recuperarea prejudiciului produs prin comiterea infracţiunii, în considerarea prezumţiei caracterului simulat al contractelor de vânzare - cumpărare .

S-a reţinut că dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. reglementează calea procedurală de urmat dacă intervin incidente fie în momentul punerii în executare a hotărârii judecătoreşti, fie pe parcursul executării sancţiunii penale sau a dispoziţiilor civile, însă, întotdeauna nelămuririle trebuie să aibă la bază evenimente survenite în cursul executării, şi nu aspecte anterioare susceptibile a fi puse în discuţie sau rezolvate cu ocazia soluţionării fondului.

Situaţiile de fapt care pot justifica exercitarea sau admiterea unei astfel de contestaţii de executare nu pot privi aspecte de fond şi nu pot pune în discuţie autoritatea de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti, cu atât mai mult cu cât împotriva ordonanţelor parchetului prin care se ia măsura sechestrului asigurător atât C. proc. pen. anterior, cât şi actualul C. proc. pen. reglementau o cale de atac distinctă în cadrul căreia se puteau invoca orice aspecte privind legalitatea sau temeinicia măsurii.

S-a arătat că cei doi contestatori nu au contestat dispoziţia parchetului de instituire a sechestrului asigurător asupra bunurilor menţionate în această contestaţie la executare, deşi, în mod evident, aveau cunoştinţă de instituirea ei (măsurile au fost înscrise în cartea funciară la x/2012 astfel cum rezultă din extrasele de carte funciară), iar în ianuarie 2013, s-a formulat o cerere de reexaminare formulată de persoanele interesate.

În plus, s-a reţinut că măsura sechestrului asigurător nu este una de executare în sine, nu are ca scop valorificarea bunurilor indisponibilizate juridic, prin urmare, nu aduce atingere în mod substanţial dreptului de proprietate, ci doar limitează temporar exerciţiul deplin al acestuia (dreptul de dispoziţie juridică) până la executarea integrală a obligaţiilor civile.

În cauză nu se poate susţine, aşa cum arată contestatorii, că măsura sechestrului asigurător nu mai poate servi niciunui interes dat fiind că acţiunea pauliană exercitată de stat a fost respinsă definitiv şi, prin urmare, cele două imobile nu ar mai putea fi valorificate pentru acoperirea prejudiciului reţinut prin hotărârea de condamnare, întrucât prin Decizia nr. 1690/2017 invocată nu fusese soluţionat pe fond litigiul promovat de D.G.R.F.P. Craiova prin care se tindea la readucerea celor două bunuri în patrimoniul inculpatului condamnat, cauza fiind soluţionată prin admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, constatându-se că statul nu poate fi reprezentat decât prin Ministerul Finanţelor Publice într-o acţiune pauliană.

Prin urmare, s-a concluzionat de judecătorul primei instanţe că nu se poate specula la acest moment cu privire la temeinicia unei noi acţiuni pauliene promovate de data aceasta de titularul dreptului la acţiune, fiind în egală măsură posibil ca un astfel de demers juridic să ducă la constatarea caracterului simulat al vânzării, consecinţa fiind readucerea celor două bunuri imobile în patrimoniul debitorului creanţei fiscale şi, implicit, posibilitatea valorificării lor, în vederea recuperării prejudiciului reţinut prin hotărârea de condamnare.

II. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva Sentinţei penale nr. 75 din data de 15 martie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori au formulat contestaţie, în termen legal, contestatorii A. şi B., solicitând admiterea contestaţiei la executare şi ridicarea sechestrelor asigurătorii privind cele două imobile situate în municipiul Drobeta-Turnu Severin, Bd. x şi Bd. x.

În motivarea contestaţiei formulate, cei doi contestatori au arătat că imobilele indisponibilizate în cadrul dosarului penal nr. x/2009 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie au fost achiziţionate de ei în timpul căsătoriei, fiind achitate din resurse proprii, în mare parte din sumele de bani primite ca daruri de nuntă, cât şi din economiile personale, având ca sursă drepturi salariale încasate de-a lungul timpului. Prin rechizitoriul întocmit în cauză nu s-a făcut însă nicio referire cu privire la faptul că imobilele asupra cărora s-a dispus instituirea măsurilor asigurătorii nu se aflau în proprietatea inculpatului D., ci a contestatorilor din cauză, fiind achiziţionate în baza unor contacte de vânzare-cumpărare. În legătură cu acest aspect, s-a subliniat că niciunul dintre contestatori nu a fost încunoştinţat cu privire la luarea măsurii asigurătorii, despre aceasta aflând abia la data de 08.02.2019, cu ocazia solicitării unui extras CF de informare, ceea ce înseamnă că, în speţă, este îndeplinită situaţia prevăzută de art. 250 şi urm. C. proc. pen., contestatorii fiind în drept să conteste măsura sechestrului asigurător.

De asemenea, s-a arătat că imobilele indisponibilizate în cadrul procedurii penale privind pe inculpatul D. nu puteau fi supuse confiscării extinse, prin Decizia din 15.01.2015 a Curţii Constituţionale a României constatându-se că prevederile art. 1121 alin. (2) lit. a) din C. pen. sunt constituţionale în măsura în care confiscarea extinsă nu se aplică bunurilor dobândite înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 63/2012 pentru modificarea şi completarea C. pen. al României şi a Legii nr. 286/209 privind Codul penal. Or, în speţă, imobilele în discuţie fuseseră achiziţionate în anul 2011, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 63/2012, fiind deci excluse de la aplicarea măsurii de siguranţă a confiscării extinse.

În continuare, s-a arătat că această chestiune a fost invocată la prima instanţă, iar în considerentele sentinţei s-a reţinut că măsura sechestrului nu fusese instituită în vederea confiscării extinse.

Ca urmare, corelativ faptul constatat, a fost invocată problema prescripţiei, incidente în etapa de executare a procesului penal.

S-a arătat de către contestatori că, în lipsa confiscării extinse, singurul mod în care statul român mai putea accesa efectiv bunurile sechestrate, era - aşa cum menţionase şi judecătorul primei instanţe - introducerea unei acţiuni pauliene. Însă, spre deosebire de concluziile primei instanţei, care a considerat că o nouă acţiune judiciară pe fondul pretenţiei putea fi introdusă oricând de statul român, litigiul anterior fiind soluţionat pe baza excepţiei lipsei calităţii procesuale active a DGRFP Craiova, contestatorii au solicitat să se constate că prevederile art. 1564 din C. civ. se opun unei asemenea interpretări, rezultând din conţinutul normei evocate că termenul de prescripţie al acţiunii revocatorii este de un an şi începe să curgă de la momentul la care partea interesată cunoştea actul pretins fraudulos.

Or, în speţă, chiar ţinând seama de perioada derulării procesului penal, termenul de prescripţie de un an prevăzut pentru exercitarea acţiunii pauliene s-a împlinit cu mult înainte de introducerea prezentei contestaţii la executare.

Cum împlinirea termenului de prescripţie a dreptului de a mai solicita, prin intermediul unui acţiuni pauliene, întoarcerea bunului în patrimoniul inculpatului D. constituie un element survenit după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, legalitatea sechestrelor asigurătorii instituite în cauză poate fi analizată fără a pune în discuţie autoritatea de lucru judecat a hotărârii respective.

III. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra contestaţiei formulate în cauză.

Examinând hotărârea atacată în raport de motivele şi criticile formulate, actele şi lucrările dosarului, cât şi reglementarea legală incidentă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată următoarele:

Obiectul acţiunii judiciare în cauză, definită prin pretenţia de lămurire a dispozitivului Sentinţei penale nr. 28 din 24 ianuarie 2014 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, vizează ridicarea sechestrelor asigurătorii instituite în cadrul procesului penal deschis pe numele persoanei condamnate D., tatăl contestatorului A., asupra imobilelor reprezentate de (i) apartament nr. x situat în municipiul Drobeta-Turnu Severin, B-dul. x nr. 16-22 decembrie 1989, nr. 9, judeţ Mehedinţi şi (ii) apartament nr. x situat în municipiul Drobeta-Turnu Severin, B-dul x nr. 136, judeţ Mehedinţi, proprietatea acestora fiind transferată către contestatorii A. şi B. în baza contractelor de vânzare autentificate sub nr. x/10.03.2011 şi, respectiv, nr. 783/10.03.2011 de BNP F., cu sediul profesional în Drobeta-Turnu Severin.

Măsura sechestrului asigurătoriu a fost instituită prin Ordonanţa nr. x/P/2009 din 13.12.2012 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Craiova şi menţinut ulterior prin Decizia nr. 430/A din 24.11.2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată cu ocazia soluţionării căilor de atac exercitate împotriva sentinţei de condamnare mai sus menţionate.

Prin hotărârea primei instanţe, contestaţia la executare a fost respinsă, ca nefondată, cu argumentaţia principală că aspectele invocate - şi anume, existenţa dreptului de proprietate în patrimoniul contestatorilor la data instituirii sechestrului asigurătoriu, reprezenta un fapt cunoscut organului de urmărire penală, cât şi instanţelor de judecată, care au menţinut prin hotărârile pronunţate pe fondul acuzaţiei penale măsura sechestrului asigurătoriu instituit în cauză.

În acest sens, s-a reţinut că documentele avute la dispoziţie de organele de urmărire penală la momentul dispunerii măsurii asigurătorii atestau că cele două imobile erau în patrimoniul contestatorilor din cauză, măsura fiind dispusă, nu în vederea confiscării extinse, ci pentru recuperarea prejudiciului cauzat prin infracţiune, în considerarea prezumţiei caracterului simulat al contractelor de vânzare-cumpărare a bunurilor imobile.

Ca urmare, făcând referire la conţinutul dispoziţiilor art. 598 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., care reglementează calea procedurală de urmat pentru incidente intervenite fie la momentul punerii în executare a hotărârii judecătoreşti, fie pe parcursul executării sancţiunii penale sau a dispoziţiilor civile din cuprinsul hotărârii penale, prima instanţă a constatat că în speţă situaţia de fapt invocată excedează prevederii legale evocate, fiind o chestiune de fond, care nu mai putea fi reexaminată, având în vedere autoritatea de lucru judecat a hotărârii definitive.

Pe de altă parte, s-a arătat de către instanţă că legalitatea şi temeinicia măsurii asigurătorii dispuse de parchet putea fi contestată separat, într-o procedură anume prevăzută de C. proc. pen. anterior, cât şi de codificarea actuală, cale de atac ce nu a fost promovată în cauză, deşi contestatorii au avut cunoştinţă despre măsura instituită asupra imobilelor, având în vedere înscrierile corespunzătoare efectuate în cartea funciară a imobilelor.

În opinia Înaltei Curţi, concluzia instanţei este corectă, criticile formulate prin intermediul prezentei contestaţii fiind neîntemeiate.

Potrivit art. 598 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., contestaţia împotriva executării hotărârii penale se poate face când se iveşte vreo nelămurire cu privire la hotărârea ce se execută sau vreo împiedicare la executare.

Rezultă cu evidenţă din conţinutul textului de lege enunţat că pe calea contestaţiei la executare nu pot fi invocate şi analizate decât chestiuni care vizează executarea hotărârii penale, nicidecum aspecte anterioare, susceptibile a fi fost puse în discuţie şi rezolvate cu ocazia soluţionării fondului cauzei.

Aşa cum bine a subliniat judecătorul primei instanţe, în concepţia legii, contestaţia la executare a fost prevăzută ca o cale de atac deschisă pentru soluţionarea unor chestiuni ulterioare hotărârii ce se execută, iar nu pentru motive care pun în discuţie legalitatea şi temeinicia în sine a măsurii cuprinse în dispozitivul hotărârii şi care puteau fi invocate şi soluţionate la judecarea fondului procesului.

În orice caz, contestaţia la executare nu poate fi folosită ca alternativă pentru situaţia în care, deşi legea prevedea o cale specială de atac, persoana interesată nu a înţeles să uzeze de ea.

Potrivit art. 250 alin. (1) din C. proc. pen., împotriva măsurii asigurătorii luate de procuror sau a modului de aducere la îndeplinire a acesteia, suspectul ori inculpatul sau orice altă persoană interesată poate face contestaţie, în termen de 3 zile de la data comunicării ordonanţei de luare a măsurii sau de la data aducerii la îndeplinire a acesteia, (...).

Şi reglementarea procesual penală anterioară cuprindea dispoziţii similare, la art. 167 prevăzându-se dreptul persoanei interesate de a formula contestaţie împotriva măsurii asigurătorii luate, în orice faza a procesului penal.

În speţă, contestatorii - în calitate de proprietari ai imobilelor sechestrate, nu au formulat contestaţie împotriva dispoziţiei parchetului de instituire a măsurii asigurătorii, procedură judiciară anume prevăzută de lege pentru verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurii asigurătorii.

Este adevărat că la dosar nu există dovezi care să ateste că ordonanţa de instituire a măsurii asigurătorii ar fi fost comunicată contestatorilor din cauză, însă, aşa cum s-a arătat şi de către judecătorul primei instanţe, aceştia au avut cunoştinţă despre existenţa măsurii cel târziu înainte de data de 04.12.2015, când le-a fost respinsă cererea de reexaminare formulată împotriva înscrierilor corespondente din cartea funciară a imobilelor.

Ca urmare, Înalta Curte constată că în speţă nu este îndeplinită situaţia prevăzută de art. 250 şi urm. din C. proc. pen., contestatorii nefiind în drept să conteste măsura sechestrului asigurător în cadrul acestei proceduri speciale.

Pe de altă parte, prezenta contestaţie la executare a fost susţinută şi în raport de împrejurarea că măsura sechestrului asigurător nu mai poate servi unui interes actual dată fiind împlinirea termenului de prescripţie a dreptului de a mai solicita, prin intermediul unui acţiuni pauliene, întoarcerea bunului în patrimoniul inculpatului D., solicitându-se să se constate că respectivul fapt - imposibilitatea pentru statul român de a mai introduce o acţiune în justiţie prin care să se constate caracterul simulat al vânzării, constituie un element survenit ulterior hotărârii penale şi care ţine de executarea acesteia.

Înalta Curte constată însă că o asemenea susţinere vizează un aspect de drept substanţial ce pune în discuţie prescripţia dreptului la acţiune în sens material, nu o problemă de executare a hotărârii penale definitive.

Prin urmare, apărarea formulată - prin care se urmăreşte înlăturarea oricăror constrângeri în exercitarea dreptului de proprietate asupra bunurilor indisponibilizate, excedează competenţei instanţei de executare penale, putând fi valorificată pe calea unei acţiuni civile distincte, exercitată în scopul de a cerceta modalitatea în care este limitat dreptul de proprietate al contestatorilor, în atributele sale esenţiale.

În raport de toate cele arătate, în temeiul art. 597 alin. (7) şi (8) C. proc. pen., urmează a respinge ca nefondate contestaţiile formulate de contestatorii A. şi B. împotriva Sentinţei penale nr. 75 din data de 15 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Potrivit art. 275 alin. (2) C. proc. pen. vor fi obligaţi contestatorii la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, contestaţiile formulate de contestatorii A. şi B. împotriva Sentinţei penale nr. 75 din data de 15 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Obligă contestatorii la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 iunie 2019.

Procesat de GGC - GV