Deliberând asupra prezentei cauze şi văzând dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:
1. Obiectul cererii de chemare în judecată:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Vaslui sub nr. x/2016, reclamantul A. i-a chemat în judecată pe pârâţii S.C. B. S.R.L., în calitate de comitent, şi C., în calitate de angajat (prepus) al acestei societăţi, pentru a fi obligaţi, în solidar, la plata sumei de 150.000 Euro, reprezentând daune morale pentru atingerea adusă drepturilor sale la onoare, demnitate, reputaţie, imagine şi viaţă privată.
La termenul din 24 octombrie 2016, instanţa a pus în discuţia părţilor excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Vaslui.
2. Hotărârea pronunţată de judecătorie:
Prin Sentinţa civilă nr. 2046 din 24 octombrie 2016, Judecătoria Bârlad a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii formulate de reclamantul A., în contradictoriu cu Societatea Comerciala B. şi C., în favoarea Tribunalului Vaslui.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Vaslui sub nr. x/2017.
3. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:
Prin Sentinţa civilă nr. 1002 din 26 decembrie 2017, Tribunalul Vaslui a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Societatea Comercială B. şi C., angajat la Societatea Comercială B.. Au fost obligaţi pârâţii, în solidar, la plata către reclamant a sumei de 2.000 Euro, reprezentând daune morale. Au fost obligaţi pârâţii la plata către reclamant a sumei de 1.100 RON, cheltuieli de judecată, constând în taxă de timbru şi onorariu avocat, cu aplicarea dispoziţiilor art. 453 alin. (2) C. proc. civ.
4. Cererea de apel şi hotărârea pronunţată în apel:
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Cabinetul Avocat D., reclamantul A. şi pârâţii S.C. B. S.R.L. şi C..
Prin Decizia nr. 223/2018 din 2 aprilie 2018, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă a respins, pentru lipsa calităţii procesuale active, apelul formulat de Cabinetul de Avocat D. şi, ca nefondat, apelul formulat de pârâţii S.C. B. S.R.L. şi C. împotriva Sentinţei civile nr. 1002/2017 din 26 septembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Vaslui, secţia civilă.
A fost admis apelul formulat de reclamantul A. şi a fost schimbată în parte hotărârea, în sensul că au fost obligaţi pârâţii să-i plătească reclamantului suma de 2.100 RON, reprezentând cheltuieli de judecată la fond.
Au fost păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei, care nu contravin prezentei decizii.
S-a respins cererea apelantului-intimat A. de obligare a intimaţilor-apelanţi la plata cheltuielilor de judecată în apel.
5. Cererile de recurs şi apărările formulate în cauză:
Împotriva acestei ultime hotărâri, reclamantul A. şi pârâţii S.C. B. S.R.L. şi C. au formulat recurs.
Prin cererea de recurs, reclamantul A. a solicitat admiterea căii de atac, obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată avansate în apel şi a cheltuielilor ce vor fi efectuate în recurs.
Invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile recurentului reclamant au vizat următoarele aspecte:
În mod greşit, instanţa de apel a respins apelul împotriva Sentinţei civile nr. 1002 din 26 septembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Vaslui, reţinând că hotărârea primei instanţe este legală, deoarece judecătorul fondului a analizat pe larg, "din punct de vedere conceptual", toate cerinţele legale vizând angajarea răspunderii civile delictuale. Sub acest aspect, în esenţă, a arătat că, deşi instanţa de apel a reţinut că, în speţă, sunt pe deplin îndeplinite cerinţele legii privind angajarea răspunderii civile delictuale, nu a ţinut cont de faptul că, în motivarea apelului său, a expus pe larg faptele şi situaţiile nereţinute de instanţa de fond ca fiind comise de părţi, neanalizându-le şi, prin aceasta, neluându-le în considerare la stabilirea gravităţii faptelor comise de pârâţi şi la stabilirea cuantumului despăgubirilor.
Recurentul-reclamant consideră că era obligaţia instanţei de apel de a proceda la analizarea fiecărui aspect în parte nereţinut de instanţa de fond, stabilind dacă acestea se circumscriu cerinţelor legale pentru angajarea răspunderii civile delictuale şi de a consemna, în motivarea apelului, realitatea şi concludenţa acestora. În acest sens, recurentul a făcut referiri la conţinutul articolelor publicate în 25 aprilie 2016, 4 mai 2016, 21 mai 2016, ce nu ar fi fost analizate de instanţele fondului, pentru a se constata existenţa unei campanii de presă şi reaua-credinţă a jurnaliştilor care nu au nicio probă pentru a dovedi veridicitatea susţinerilor că el ar fi semnat, alături de directorii instituţiei, centralizatorul de plăţi, aceştia acţionând cu scopul clar de a determina organele de urmărire penală să înceapă cercetările împotriva sa.
De asemenea, recurentul-reclamant a arătat că, în raport de faptele reţinute în sarcina pârâţilor, suma de 2000 de Euro, acordată de instanţa de fond şi menţinută în apel, cu titlu de despăgubiri, este derizorie, considerând că, prin acordarea unei asemenea sume, s-ar crea un precedent care ar da posibilitatea oricărei persoane influente de a solicita unui ziar să declanşeze o campanie umilitoare şi batjocoritoare împotriva unei persoane care a deranjat, într-un fel sau altul. Recurentul a susţinut şi faptul că se consideră persoană publică, deoarece lucrează în calitate de funcţionar public, într-o instituţie publică, în raporturi directe cu publicul, că este o persoană extrem de bine cunoscută la nivel local, ocupând funcţii politice şi publice, bucurându-se de notorietate, astfel încât daunele acordate s-ar fi cuvenit a fi majorate, aceste aspecte nefiind reţinute de instanţa de apel.
În acest context, recurentul a susţinut că instanţa de apel nu a analizat efectele pe care publicarea articolelor incriminate le-au produs asupra sa şi a familiei sale, existând chiar şi o supraveghere a persoanei sale, conform adresei nr. x/2016 a DNA - Serviciul Teritorial Iaşi, şi o agravare a stării sale de sănătate.
Recurentul-reclamant a considerat ca fiind nelegală hotărârea atacată şi sub aspectul neacordării cheltuielilor de judecată, inclusiv onorariu avocat, avansate în faza procesuală a apelului, hotărârea fiind dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 451 alin. (1) C. proc. civ.
Prin recursul formulat, pârâţii S.C. B. S.R.L. şi C. au solicitat admiterea căii de atac, schimbarea în tot a deciziei atacate, iar pe fond, respingerea acţiunii formulate de reclamantul A., ca neîntemeiată, prevalându-se de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.
Recurenţii-pârâţi au susţinut admiterea recursului, întrucât motivele avute în vedere la atacarea sentinţei de fond subzistă şi în ceea ce priveşte atacarea deciziei pronunţate în apel, raportat la reţinerea greşită a depăşirii limitelor impuse de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În acest sens, recurenţii au susţinut că autorul articolului a acţionat cu bună credinţă, fiind aduse în atenţia publicului probleme de interes public cu privire la gestionarea fondurilor bugetare şi europene, la virarea ilegală, ca subvenţie agricolă, a unei sume de 150.000 Euro numitului E. şi la paguba produsă în acest fel APIA Vaslui.
Astfel, în documentarea articolelor, au fost prezentate, în ediţiile ziarelor din data de 20 mai 2016 şi din 27 aprilie 2016, înregistrarea video a numitului E. şi aşa-zisul angajament de plată al acestuia, dat în faţa lui A., în calitate de Consilier Juridic al APIA Vaslui. Articolele pe subiectul acestei plăţi, făcute către o persoană neîndreptăţită la aceasta, sunt documentate temeinic şi au la baza însăşi declaraţia numitului F. pe care autorul articolului a prezentat-o pe suport CD-video şi care se află dobândită probatoriului încă de la instanţa de fond. În acest sens, niciuna din instanţe fondului nu tratează legalitatea situaţiei de fapt, prezentată în articole, care este, în opinia pârâţilor, esenţa acestora, interesând nu persoana sau moralitatea reclamantului, ca persoană fizică, ci ca funcţie publică, în raport de obligaţiile necesare, conform demnităţii pe care o ocupa.
De asemenea, însuşi reclamantul, la instanţa de fond, a depus înscrisuri din care rezultă neglijenţa persoanelor responsabile din cadrul APIA Vaslui, în plata şi recuperarea sumelor plătite nelegal, iar autoritatea care a descoperit neregula a fost Curtea de Conturi a României, sursa primei informaţii care a condus la concluzia că s-a comis o neregulă în cadrul APIA Vaslui, constatată printr-o sesizare telefonică, primită de la APIA Bucureşti, în data de 11 aprilie 2016.
Contrar celor susţinute în considerentele deciziei instanţei de apel, cu referire la suferinţa psihică a reclamantului şi la faptul că a suferit un prejudiciu moral, fiindu-i afectate atributele referitoare la onoare, reputaţie, demnitate, recurenţii-pârâţi apreciază că aceste susţineri nu pot fi sub formă de supoziţie, ci ele trebuie măcar palpabil dovedite, lucru care, în cauză, nu s-a întâmplat, reclamantul ocupând aceeaşi funcţie în cadrul APIA Vaslui şi neexistând vreo schimbare de poziţie sub aspectul reputaţiei.
În considerentele sentinţei apelate, cât şi a deciziei instanţei de apel nu se detaliază cu claritate ce anume din atitudinea jurnaliştilor echivalează, stricto senso, cu o eventuală faptă ilicită, astfel încât cele două hotărâri apar ca fiind netemeinice cu privire la fondul articolelor şi a subiectului dezbătut, de interes public indiscutabil, cât şi de funcţia publică a reclamantului, ziariştii fiind, în acest caz, expres apăraţi de dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
În continuare, recurenţii-pârâţi au susţinut că, în mod neîntemeiat, a considerat atât reclamantul, cât şi instanţele fondului că, în cauză, sunt incidente prevederile art. 252, art. 253, art. 1349, art. 1357 C. civ., întrucât au arătat, în articolele menţionate, că reclamantul este "un fost procuror condamnat pentru fapte de corupţie, ajuns consilier juridic la APIA Vaslui", recurenţii învederând că însuşi reclamantul a recunoscut aspectele menţionate, respectiv că a deţinut calitatea de procuror, precum şi că a suferit o condamnare pentru fapte de corupţie, neinteresând, în tratarea subiectului de presă, şi nefiind obligaţia ziaristului sau a comitentului de a proceda la calcularea unor termene de prescripţie sau reabilitare ale reclamantului.
Recurenţii-pârâţi au invocat pe larg jurisprudenţa Curţii Europene (hotărârile în cauzele Goodwin contra Marii Britanii, Constantinescu contra României, Dalban contra României, Handyside contra Regatului Unit, Cumpănă şi Mazăre contra României, Radio France contra Franţei) şi au solicitat ca, la soluţionarea recursului, să se aibă în vedere că libertatea de exprimare, protejată de art. 10 din Convenţie, ocupă un loc aparte printre drepturile garantate de aceasta, iar situaţia de fapt din cauza dedusă judecăţii se circumscrie acestuia.
Din perspectiva dispoziţiilor C. civ., coroborate cu deciziile Curţii Europene în materie, în opinia recurenţilor-pârâţi, nici societatea S.C. B. S.R.L., în calitate de comitent, şi nici prepusul acesteia nu au săvârşit vreo faptă ilicită cauzatoare de prejudicii.
Recurentul-reclamant A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului formulat de recurenţii pârâţi, susţinând că, din motivarea acestui recurs, se poate constata că se încearcă, sub masca existenţei reale a unui eveniment de presă, concretizat în efectuarea de către Centrul Judeţean APIA Vaslui a unei plăţi nelegale, cu titlu de subvenţie de stat, către fermierul F., să se justifice încălcarea deontologiei profesionale de către ziar şi autorul articolelor incriminate ca denigratoare.
Recurenţii pârâţi S.C. B. S.R.L. şi C. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului declarat de reclamantul A..
6. Încheierea de admitere în principiu:
Prin Încheierea din camera de consiliu de la 13 noiembrie 2019, Înalta Curte a admis, în principiu, recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâţii S.C. B. S.R.L. şi C. împotriva Deciziei civile nr. 223/2018 din data de 2 aprilie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă şi a stabilit termen de judecată în şedinţă publică, la data de 22 ianuarie 2020, cu citarea părţilor.
În etapa procesuală a recursului, nu a fost administrată proba cu înscrisuri noi, în sensul art. 492 C. proc. civ.
7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului:
Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs formulate, precum şi a dispoziţiilor legale şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului relevante în această materie, Înalta Curte reţine următoarele:
Prin criticile formulate în conţinutul recursului, încadrate formal în dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurentul reclamant impută instanţei de apel, în esenţă, nemotivarea deciziei pronunţate, ce ar decurge din necercetarea ansamblului motivelor de apel, neanalizarea conţinutului concret al articolelor de presă incriminate, neluarea în considerare a calităţii sale de persoană publică, cu notorietate pe plan local, neobservarea efectelor prejudiciabile suportate şi a gravităţii faptelor imputate, cu consecinţa stabilirii unui cuantum derizoriu al despăgubirilor acordate în cauză, critici ce se circumscriu pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., în teza privind "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază".
Din unghiul recursului exercitat de recurenţii pârâţi, criticile acestora vizează neanalizarea ansamblului elementelor libertăţii de exprimare şi absenţa unei motivări pertinente privind existenţa unui subiect de interes public şi exercitarea dreptului la liberă exprimare de către jurnalişti cu bună-credinţă, în limitele prevăzute de art. 10 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi art. 75 din C. civ.. În acelaşi sens, se reproşează instanţei de apel neanalizarea circumstanţelor cauzei, prin prisma jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, enunţată în conţinutul motivelor de recurs, precum şi aplicarea greşită a normelor de drept intern care reglementează răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, respectiv răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, motive ce s-ar putea circumscrie pct. 6 şi 8 ale art. 488 C. proc. civ.
Or, reţinând că toate părţile litigante critică soluţia adoptată în cauză, din perspectiva nemotivării deciziei instanţei de apel, precum şi a neanalizării depline a elementelor de fapt ce trebuie subordonate dispoziţiilor legale relevante şi incidente speţei deduse judecăţii şi în considerarea naturii extraordinare a căii de atac a recursului, ce nu permite instanţei de recurs reaprecierea probelor şi reconsiderarea situaţiei de fapt, atribut exclusiv al instanţelor fondului, precum şi din perspectiva necesităţii ca instanţa de recurs să realizeze un examen de legalitate cu privire la o decizie ce nu este afectată de viciul nemotivării, Înalta Curte va expune următoarele consideraţii:
Fiind învestite cu o acţiune în răspundere civilă delictuală în materia delictelor de presă, instanţele fondului aveau obligaţia de a realiza o analiză a două drepturi fundamentale aflate în conflict, prin punerea în balanţă a dreptului la respectarea vieţii private şi a dreptului la demnitate ale reclamantului, pretins a fi încălcate, şi a dreptului la libertatea de exprimare a pârâţilor, cu privire la care aceştia au susţinut că a fost exercitat în limitele sale interne, în acord cu dispoziţiile art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, fără a aduce atingere drepturilor reclamantului.
Într-o asemenea ipoteză, având în vedere că cele două drepturi sunt recunoscute şi protejate în mod egal atât de legislaţia naţională, cât şi de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa dezvoltată în acest domeniu care, împreună, formează un bloc de convenţionalitate, obligatoriu pentru instanţele naţionale, Înalta Curte apreciază că se impunea analiza conflictului între cele două drepturi, şi prin prisma jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, pentru a concluziona dacă, în cauză, va fi apreciat ca fiind incident art. 75 alin. (2) din C. civ.
În aprecierea depăşirii limitelor libertăţii de exprimare şi necesităţii respectării dreptului la viaţa privată, respectiv dreptul la imagine şi dreptul la reputaţie, Curtea Europeană, într-o jurisprudenţă constantă, a avut în vedere calitatea şi funcţia persoanei criticate; forma/stilul şi contextul mesajului critic; contextul în care este redactat articolul (cauza Niculescu Dellakeza c. Românei); interesul public pentru tema dezbătută (cauza Bugan c. României); buna-credinţă a jurnalistului (cauza Ileana Constantinescu c. României); raportul dintre judecăţile de valoare şi situaţiile faptice; doza de exagerare a limbajului artistic; proporţionalitatea sancţiunii cu fapta imputată, precum şi motivarea hotărârii, respectiv motivele pertinente şi suficiente pe care autorităţile le invocă pentru a justifica ingerinţa în dreptul la libertatea de exprimare (cauza Bugan c. României, cauza Dumitru c. României, cauza Cumpănă şi Mazăre c. României).
În acelaşi sens, criteriile relevante pentru punerea în balanţă a celor două drepturi au fost sintetizate în hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 7 februarie 2012, în cauza Von Hannover împotriva Germaniei şi în cauza Axel Springer AG împotriva Germaniei, Hotărârea din 7 februarie 2012.
Un criteriu esenţial, în viziunea Curţii Europene, îl reprezintă contribuţia pe care a avut-o la o dezbatere de interes general publicarea articolelor de presă de către jurnalişti.
În cauză, intimaţii pârâţi s-au apărat, invocând faptul că articolele publicate prezentau un subiect de interes general, în condiţiile în care aceştia relatau faptul că unei anumite persoane i s-au acordat, fără temei legal, subvenţii agricole în cuantum de 150.000 Euro, din fondurile APIA Vaslui, fără ca persoanele responsabile, cu atribuţii în acest domeniu, să se autosesizeze.
Or, este important de determinat dacă există, în cauză, un subiect de interes general şi dacă referirile la persoana reclamantului erau cele care au determinat elaborarea acestor articole sau acestea au fost făcute doar contextual sau tangenţial, iar analiza articolelor trebuie să fie ea însăşi una contextuală şi coroborată.
Un al doilea criteriu de analizat este legat de calitatea celor care invocă dreptul la liberă exprimare şi, corelativ, a celor care invocă afectarea dreptului la viaţă privată, precum şi de notorietatea persoanei vizate şi obiectul articolelor de presă.
Din această perspectivă, se impune efectuarea distincţiei între persoanele care acţionează în context privat şi cele care acţionează în context public, în calitate de personalităţi politice, care deţin funcţii publice sau sunt persoane publice. În funcţie de această distincţie, se apreciază limitele în care persoana în cauză poate pretinde o protecţie deosebită a dreptului său.
În concret, în cazul persoanelor publice, protecţia pe care o pot pretinde este mai laxă, iar în cazul persoanelor care nu pot fi considerate publice, acestea pot pretinde o respectare mai riguroasă a dreptului la viaţă privată. Chiar dacă acestea din urmă nu sunt persoane publice, însă ele se bucură de o anumită notorietate, în cazul în care imaginile sau ştirile difuzate se raportează exclusiv la detalii din viaţa privată, libertatea de exprimare a ziariştilor sau a terţilor, în general, se impune a fi interpretată mai strict.
În acest punct, instanţa de apel va trebui să analizeze şi susţinerile reclamantului, sigur, făcute în contextul invocării gravităţii faptelor imputate pârâţilor, potrivit cărora se consideră persoană publică, cu notorietate, cel puţin pe plan local.
Corelativ, trebuie reţinută, în cauză, calitatea de jurnalist a autorului articolele pretins defăimătoare şi particularităţile analizei dreptului la liberă exprimare, în cazul jurnaliştilor, raportat la dreptul publicului de a fi informat în mod corect despre subiectele de interes general.
Un al treilea criteriu este reprezentat de comportamentul anterior al persoanei în cauză. În jurisprudenţa instanţei europene, s-a arătat în acest sens că este relevant comportamentul persoanei în cauză înainte de difuzarea ştirilor sau faptul că informaţiile au făcut sau nu obiectul unei difuzări anterioare.
Un alt criteriu de analizat este cel referitor la conţinutul, forma şi repercusiunile publicării articolelor, respectiv dacă informaţiile au fost publicate într-un cotidian local sau naţional, dacă articolele au fost însoţite de caricaturi sau imagini defăimătoare şi care au fost consecinţele difuzării acestor articole.
În cazul dedus judecăţii, se invocă de către reclamant împrejurarea că publicarea articolelor a atras supravegherea sa sau ar fi putut atrage consecinţe penale. Or, instanţa de apel va trebui să analizeze, în contextul particular al cauzei, dacă riscul supunerii unei persoane, în calitate de funcţionar public, la o anchetă penală, ca urmare a publicării unor articole de presă reprezintă sau nu un prejudiciu ce decurge dintr-o pretinsă faptă ilicită.
Un alt criteriu de analizat vizează circumstanţele în care a fost adus la cunoştinţa publicului subiectul în discuţie şi dacă a existat un acord prealabil al reclamantului în acest sens. În cadrul aceluiaşi criteriu sunt de observat natura sau gravitatea intruziunii în viaţa privată a reclamantului, precum şi repercusiunile asupra persoanei vizate. Or, se observă că, şi în acest punct, există puncte de vedere diferite ale părţilor pe care instanţa de apel va trebui să le clarifice şi să le ofere un răspuns adecvat.
În acelaşi context procesual, în analiza limitelor privind libertatea de exprimare, trebuie pornit de la demersul de calificare a discursului ca referindu-se la imputarea unor fapte de natură obiectivă sau, dimpotrivă, la exprimarea unor judecăţi de valoare, precum şi de la atitudinea subiectivă a autorului articolelor denunţate ca fiind calomnioase.
Această distincţie este importantă, întrucât persoanelor care impută fapte obiective li se poate pretinde, în mod legitim, să dovedească o minimă bază factuală, pe când dovedirea adevărului unei judecăţi de valoare nu poate fi solicitată (în caz contrar, aducându-se atingere chiar dreptului la libertatea de opinie), însă, în această din urmă ipoteză, se pretinde celui care afirmă să facă dovada bunei-credinţe.
În acest context, trebuie observat şi faptul că hotărârile Curţii de la Strasbourg indică principiul conform căruia adevărul obiectiv al afirmaţiilor nu trebuie să fie singurul criteriu luat în considerare de instanţe, în situaţia în care analizează o acuzaţie de defăimare, elementul determinant trebuind să fie buna-credinţă a autorului afirmaţiilor care ar putea afecta reputaţia părţii vătămate (cauza Radio France şi alţii c. Franţei).
În consecinţă, este necesară analiza atitudinii subiective a autorului articolelor de presă, în raport atât cu adevărul afirmaţiilor sale, cât şi cu scopul demersului său, reaua credinţă fiind înlăturată dacă se dovedeşte că acesta nu a acţionat cu intenţia de a afecta în mod gratuit reputaţia reclamantului, ci a urmărit să informeze opinia publică asupra unor chestiuni de interes public, făcând o documentare în acest sens, adecvată scopului propus.
În cauza dedusă judecăţii, instanţa de recurs apreciază că aceste componente esenţiale nu au fost analizate în concret de către instanţele de fond, care s-au limitat la o aplicare pur formală a principiilor ce guvernează libertatea de exprimare şi la o analiză de ordin general, instanţa de apel preluând în mare măsură considerentele primei instanţe care, de asemenea, enunţase, în mod predominant, considerente teoretice despre drepturile aflate în conflict.
În acelaşi sens, instanţa de apel care a confirmat soluţia pronunţată de prima instanţă, nu a făcut propriul examen de necesitate şi proporţionalitate a ingerinţei dispuse în cauză, în sensul de a analiza dacă această ingerinţă corespunde unui nevoi sociale imperioase de reglare a raporturilor sociale şi de a păstra un just echilibru între imperativele apărării drepturilor individuale şi cele ale protejării interesului general, între mijloace folosite şi scopul urmărit, cu luarea în considerare a ansamblului elementelor ce constituie criterii ale analizei în materia libertăţii de exprimare, circumscrise, în mod necesar, condiţiilor răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, respectiv pentru fapta prepusului, reglementate în plan intern.
În acest context, după analiza criteriilor enunţate, prin raportare la circumstanţele particulare ale cauzei, luând în considerare paradigma controlului Curţii Europene în această materie, va trebui analizat de către instanţa de apel dacă ingerinţa în dreptul la liberă exprimare a pârâţilor este prevăzută de o lege accesibilă şi previzibilă; urmăreşte un scop legitim; este necesară într-o societate democratică şi îndeplineşte condiţia proporţionalităţii, invocând în acest sens motivele pertinente şi suficiente la care se referă instanţa de contencios european a drepturilor omului în jurisprudenţa referitoare la libertatea de exprimare.
În urma acestei analize concrete şi particulare a circumstanţelor cauzei deduse judecăţii, instanţa de apel va trebui să statueze dacă fapta celor doi pârâţi se încadrează sau nu în limitele art. 75 alin. (2) din C. civ., respectiv în cele reglementate de par. 2 al art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dacă sunt întrunite condiţiile cumulative pentru angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, respectiv a răspunderii comitentului pentru fapta prepusului, astfel cum acestea se desprind din cuprinsul dispoziţiilor art. 1357 şi 1373 C. civ.
În consecinţă, numai după deplina stabilire a situaţiei de fapt, în cazul particular dedus judecăţii, după evaluarea concretă a conţinutului articolelor publicate şi a probelor care le susţin, şi după analiza particulară a respectării dispoziţiilor art. 10 par. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a art. 30 alin. (6) din Constituţie, analiză ce se va concretiza într-o motivare substanţială care să corespundă garanţiilor procesului echitabil, prin care să se răspundă argumentelor esenţiale ale părţilor, se va putea aprecia asupra întrunirii cumulative a condiţiilor de existenţă a răspunderii civile delictuale, reglementate de dispoziţiile art. 1347, 1357 şi 1373 C. civ., pentru angajarea răspunderii civile a autorului articolelor, respectiv a comitentului acestuia, iar instanţa de recurs va putea să cenzureze ea însăşi modul de aplicare a dispoziţiilor legale pertinente, în cadrul controlului de legalitate a hotărârii pronunţate, evident, în ipoteza în care se va declanşa un asemenea control.
Pentru argumentele expuse şi în considerarea unei judecăţi unitare a cauzei, constatând întemeiate motivele de recurs reglementate de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 497 C. proc. civ., va admite recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâţii S.C. B. S.R.L. şi C. împotriva Deciziei civile nr. 223/2018 din data de 2 aprilie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă; va casa hotărârea atacată şi va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.
Reţinând că soluţia care s-a impus a fost aceea de casare cu trimitere spre rejudecarea apelurilor declarate în cauză, Înalta Curte apreciază că, la acest moment procesual, nu poate dispune asupra cheltuielilor de judecată pretinse de recurentul reclamant în recurs, întrucât nu s-a stabilit în mod definitiv culpa procesuală în litigiul dedus judecăţii, deci nu s-a tranşat asupra aspectului privind "partea care a pierdut procesul", în sensul art. 453 alin. (1) C. proc. civ. în consecinţă, la acest moment procesual, nu se poate cenzura nici critica recurentului reclamant privind neacordarea în totalitate a cheltuielilor de judecată, pretinse de această parte în apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâţii S.C. B. S.R.L. şi C. împotriva Deciziei civile nr. 223/2018 din data de 2 aprilie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă.
Casează hotărârea atacată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 ianuarie 2020.
Procesat de GGC - MM