Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Asupra recursului în casaţie de faţă;

În baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 45 din 2 mai 2018 pronunţată de Tribunalul Satu Mare, în baza art. 48 raportat la art. 292 C. pen. cu aplicarea art. 38 alin. (1) şi art. 5 alin. (1) C. pen., a fost condamnată A., pentru săvârşirea complicităţii la săvârşirea infracţiunii de cumpărare de influenţă, la pedeapsa de 2 ani închisoare şi interzicerea pe o perioadă de 2 ani a exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen., potrivit art. 67 C. pen.

În baza art. 65 C. pen., s-a interzis inculpatei exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen. pe durata executării pedepsei, ca pedeapsă accesorie.

În baza art. 91 C. pen., s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, stabilind, potrivit art. 92 C. pen., 4 ani termen de supraveghere, conform art. 93 alin. (1) C. pen., pe durata termenului de supraveghere inculpata urmând să respecte următoarele măsuri de supraveghere: să se prezinte la Serviciul de probaţiune Satu Mare la datele fixate de acesta; să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile; să comunice schimbarea locului de muncă; să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (2) C. pen. s-a impus inculpatei ca pe durata termenului de supraveghere să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de către serviciul de probaţiune sau organizat în colaborare cu instituţii din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen. s-a impus inculpatei să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă de 60 zile la unul dintre serviciile publice ale Primăriei Botiz.

În baza art. 404 alin. (2) C. proc. pen. s-a atras atenţia inculpatei asupra dispoziţiilor art. 96 C. pen. privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

În baza art. 13 din Legea nr. 241/2005 cu referire la art. 7 din Legea nr. 26/1990 s-a dispus comunicarea unei copii de pe prezenta hotărâre, la rămânerea definitivă, către Oficiul Naţional al Registrului Comerţului.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, prin rechizitoriul nr. x/2013 din 09.10.2015 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Satu Mare s-a dispus trimiterea în judecată, între alţii, a A., pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la cumpărare de influenţă, prevăzută de art. 48 C. pen. raportat la art. 292 C. pen., cu aplicarea art. 38 alin. (1) şi art. 5 alin. (1) C. pen. (pct. 1 şi 2 din expozitiv), reţinându-se următoarea situaţie de fapt:

La data de 26 iulie 2013, B., minoră, a părăsit teritoriul României prin P.T.F. Petea, jud. Satu Mare, însoţită de numitul C., fără a deţine documente legale de călătorie. Trecerea punctului de frontieră a fost posibilă cu ajutorul unui poliţist de frontieră, în schimbul unei sume de bani. A fost stabilit faptul că minora a fost transportată cu un taximetru al cărui conducător a intermediat luarea/darea de bani. A fost identificat taximetristul în persoana inculpatului D., fiind autorizaţi doi investigator sub acoperire să-l contacteze pe D., să se folosească de serviciile acestuia şi să culeagă date şi informaţii cu privire la modalitatea de facilitare a trecerii frontierei de stat a unor persoane care nu posedă documentele cerute de lege. În urma acestor activităţi s-a stabilit că inculpatul D. contra sumei de 100 euro facilitează persoanelor care nu posedă toate documentele necesare trecerea frontierei.

1. În urma supravegherii tehnice a rezultat faptul că la data de 18 martie 2014 acesta urmează să scoată din ţară o minoră care nu îndeplineşte condiţiile legale pentru ieşire, motiv pentru care s-a organizat prinderea în flagrant.

Astfel la orele 16:04 D., este contactat telefonic de către numita A., administrator al SC E. SRL, care îi cere inculpatului D. să se deplaseze la staţia de combustibil F., de unde firma în cauză preia clienţii care urmau să se deplaseze în străinătate. Conform înţelegerii D., se deplasează la staţia de combustibil F. unde se întâlneşte cu două persoane de sex feminin identificate, în persoana numitelor G. şi fiica sa minora H. Inculpatul D., le ia pe cele două persoane în autoturismul său şi porneşte spre P.T.F Petea. Pe drum, D. îl contactează telefonic pe agentul I. care era de serviciu în P.T.F Petea şi pe care îl întreabă, dacă în 5 minute ar putea să se întâlnească la o cafea. Ca urmare a măsurilor întreprinse, D. este oprit în trafic de un echipaj de poliţie rutieră, care motivează că l-a oprit pentru un control de rutină, moment în care D. este contactat telefonic de agentul I. care îl întreabă pe D. ce să facă.

Ajungând în P.T.F. Petea, pe sensul de ieşire din ţară, împreună cu cele două persoane, agentul poliţiei de frontieră care le verifică documentele de călătorie este I. Acesta verifică documentele de călătorie ale persoanelor din autoturism şi dispune întoarcerea autoturismului, moment în care se intervine. Cu ocazia percheziţiei efectuate asupra numitului D. este descoperită suma de 100 euro, compusă din două bancnote a 50 euro, sumă, despre care sus-numitul declară, că a primit-o de la numita G. pentru a o scoate din ţară pe minora H., şi care urma să o împartă cu I.

Fiind audiată, numita G., a declarat că intenţiona să plece în Germania împreună cu fiica ei minoră H., însă nu avea împuternicire din partea soţului ei, aflat în Germania. În acest sens, a luat legătura cu numita A., administratora societăţii SC E. SRL, societate cu care obişnuia să călătorească în străinătate, întrebând-o dacă poate să o scoată din ţară pe fiica ei minoră fără împuternicire din partea soţului, aceasta răspunzându-i că nu poate, dar cunoaşte o persoană care ar putea să o ajute. Ulterior, numita A., a contactat-o telefonic, spunându-i să fie în Satu Mare în cursul zilei de 18.03.2014, până la orele 20 şi că o va costa 100 de euro. Ajungând în Satu Mare la staţia de combustibil F., numita G. a contactat-o telefonic pe A., căreia i-a spus unde se află, ocazie cu care aceasta i-a spus să aştepte acolo pentru că urmează să sosească un taximetrist, care va lua legătura cu ea. Împreună cu fiica ei au urcat în autoturismul taximetristului în cauză, încercând să explice acestuia situaţia. Taximetristul i-a spus că nu-l interesează detaliile şi au pornit împreună spre Petea. La un ghişeu de schimb valutar numita G. a cumpărat suma de 100 euro compusă din două bancnote a 50 euro pe care a dat-o taximetristului.

Ajungând în P.T.F. Petea taximetristul a dat documentele celor două pasagere lucrătorului din punct, care l-a întrebat de restul hârtiilor, taximetristul spunând că nu mai are alte hârtii. Cu ocazia controlului de frontieră, taximetristul a purtat discuţii amicale cu toţi lucrătorii poliţiei de frontieră, atât cu cei români cât şi cu cei maghiari.

În legătură cu evenimentul din data de 18.03.2014, numitul D. a declarat că a fost sunat de către A., care l-a întrebat, dacă poate să o ajute să treacă peste frontieră un minor, spunându-i că va încerca, dar că în prealabil va trebui să vadă ce este pe traseu, sens în care a efectuat o cursă în Ungaria, ocazie cu care a văzut că la controlul documentelor, pe sensul de ieşire din ţară era agentul I., pe care-l cunoaşte de mai mult timp. Nu a discutat nimic cu acesta, dar a sunat-o pe A., căreia i-a comunicat că totul este în regulă, şi că de serviciu este o cunoştinţă veche, fiind încrezător că se va înţelege cu el, deoarece nu l-a întors niciodată din drum atunci când printre pasageri erau minori care nu aveau acte în regulă de ieşire din ţară. Din analiza memoriei telefonului mobil, aparţinând numitul D., a rezultat că sus-numitul deţinea numărul de telefon al numitului I. fiind salvat în telefon sub forma x. S-a mai reţinut că au avut loc mai multe discuţii între cei doi, astfel cum sunt ele redate în cuprinsul notelor depuse la dosarul cauzei.

În urma verificărilor efectuate a fost confirmat faptul că tatăl minorei H. nu se află la locuinţa de domiciliu şi nu a fost văzut de către vecini.

Având în vedere scopul urmărit, acela de a acorda fiicei sale sprijinul de care avea nevoie, de urmările produse sau care s-ar fi putut produce, de comportamentul sincer avut pe parcursul cercetărilor, s-a considerat că în cauză nu există un interes public în urmărirea acesteia.

Cu ocazia audierii, D. a declarat că a mai scos din ţară aproximativ 4 sau 5 minori, care nu îndeplineau condiţiile legale de ieşire din ţară, dintre care doi cu sprijinul agentului de poliţie I., că în luna septembrie 2013 a ajutat să iasă din ţară o fată care voia să ajungă în Franţa şi în cursul lunii noiembrie un băiat care mergea la Budapesta. Având în vedere cele declarate, au fost efectuate investigaţii pentru identificarea minorilor în cauză. Astfel au fost identificate minorele B., care la data de 26.07.2013 a părăsit teritoriul României prin P.T.F. Petea, jud. Satu Mare, însoţită de C. şi K., care în data de 27.02.2014 a ieşit din ţară, însoţită de prietenul ei L.

2. Cu privire la numita B., din cercetări a rezultat că, în luna iulie 2013, inculpatul C. a făcut rezervare pentru două persoane la firma de transport E., pentru a călători în Germania cu prietena lui B., minoră. Deşi avea cunoştinţă despre faptul că acesta nu are voie să iasă din ţară neînsoţită de părinţi, au venit din localitatea Apa în Satu Mare, în parcarea magazinului M., de unde trebuiau să ia microbuzul. I-a spus şoferului N. că prietena lui este minoră, iar el a sunat pe administratorul firmei, o femeie, identificată ca fiind A., căreia i-a cerut să trimită pe cineva să o scoată din ţară. Aceasta a luat legătura cu inculpatul D. care, ca de obicei, contra sumei de 100 euro a fost de acord să-i ducă pe cei doi până în Ungaria, de unde aceştia şi-au continuat drumul cu firma de transport E. Au urcat în taxiul marca x de culoare crem şi au plecat înspre vama Petea; înainte cu 50 metri de punctul de control taximetristul s-a oprit şi a plecat pe jos până la poliţiştii de frontieră, după care s-a întors şi le-a spus că totul e în regulă. Au trecut de control iar după punct, la aproximativ 50 metri, taximetristul s-a oprit iar poliţistul de frontieră român a venit din nou la ei, le-au cerut buletinele, şi a stat de vorbă cu taximetristul aproximativ 5 min. După aceea şi-au continuat drumul până la un magazin non stop din apropierea graniţei de unde trebuiau să-şi continue drumul cu microbuzul E.. După două-trei ore un alt şofer al societăţii de transport, O. i-a transportat pe cei doi până în localitatea Csengersima fiind cazaţi de o persoană mai în vârstă până a doua zi când au plecat spre destinaţie.

Cu ocazia recunoaşterii după fotografie inculpatul C. l-a recunoscut pe inculpatul D. ca fiind şoferul taximetrului cu care au trecut frontiera, pe inculpatul P. ca fiind poliţistul de frontieră care le-a permis ieşirea din ţară, pe martorii O. şi N., angajaţii SC E. SRL. Fiind audiat inculpatul C. a recunoscut faptele aşa cum au fost reţinute în sarcina sa, declarând că nu a văzut dacă inculpatul D. a dat bani sau alte bunuri lui P.

Cu ocazia audierilor inculpatul P. nu a recunoscut săvârşirea infracţiunii reţinute în sarcina sa, solicitând identificarea şi audierea colegilor unguri care au fost de serviciu în acea zi pentru a confirma sau infirma întâlnirea/discuţia avută cu inc. D. Având în vedere perioada scursă de la acea dată, numărul mare de ture efectuate de atunci şi numărul foarte mare de autoturisme/persoane care au tranzitat punctul de trecere a frontierei, a considerat că o mărturie a acestora ar fi mai mult decât inexactă, neconcludentă.

Inculpatul D. a arătat că a cunoscut-o pe A. când se afla în punctul de trece a frontierei Petea unde aceasta l-a rugat să preia unul dintre pasagerii SC E. SRL, iar apoi, în repetate rânduri aceasta a apelat la serviciile lui. Inculpatul D. lua pasageri care călătoreau cu mijloacele de transport a societăţii E., le ducea până la cel mai apropiat magazin non stop din Ungaria, de unde erau preluaţi de microbuzul E., aspect confirmat şi de declaraţiile inculpatului C.

A. nu a recunoscut faptele reţinute în sarcina sa, declarând că a apelat la inculpatul D. deoarece credea că acesta poate lua legătura cu rudele celor fără documente legale în vederea obţinerii lor, susţinere care nu a putut fi coroborată cu altă probă.

3. În urma interceptării şi înregistrării comunicărilor efectuate pe/de pe numărul de telefon aparţinând inculpatului D., în data de 27.02.2014, ora 12:53 acesta este contactat de inculpatul Q., conducător auto, care s-a interesat de preţul pentru a trece o persoană prin P.T.F. Petea. La rândul său inculpatul D., la ora 13:18, a luat legătura cu R., poliţist de frontieră.

Deoarece prinderea în flagrant a eşuat, abia în data de 04.06.2014, la intrarea în ţară a numiţilor L. şi K. (minoră la data ieşirii din ţară), au fost stabilite împrejurările de fapt în care a fost săvârşită fapta.

În data de 27.02.2014 în jurul orei 13, minora K. fără a deţine documente legale de ieşire din ţară, însoţită de prietenul ei L. au ieşit din ţară prin P.T.F Petea împreună cu inculpatul D., care a primit pentru a-i scoate din ţară suma de 100 de euro de la numitul Q. transportator. În fapt, la data de 27.02.2014 L. împreună cu prietena sa K. au plecat din Bârsana către Franţa cu un microbuz marca x condus de numitul Q.. Din discuţiile anterioare dintre L. şi Q., acesta din urmă s-a angajat să-i ducă pe cei doi în Franţa cunoscând faptul că minora K. nu deţine împuternicire legală din partea părinţilor ei. Q. a primit în acest sens suma de 300 euro din care 200 euro reprezintă costul călătoriei pentru cei doi până în Franţa, iar suma de 100 euro pentru a o trece pe minora K. frontiera fără documente legale de ieşire din ţară. Cei doi au călătorit cu Q. până la staţia de combustibil din loc. Petea jud. Satu Mare, unde au urcat într-un taxi, al cărui conducător auto a primit suma de 100 euro de la numitul Q. pentru a-i duce până la non stopul din apropierea vămii Csengersima Ungaria. Trecerea frontierei s-a făcut fără nicio problemă, din declaraţia numitului L. a rezultat faptul că taximetristul se ştia cu poliţistul de frontieră de pe sensul de ieşire din ţară, iar la controlul de frontieră au fost întrebaţi doar unde merg, taximetristul comunicându-i că merg după un cola, fără să li se solicite documentele de călătorie li s-a permis să treacă frontiera.

Din declaraţiile inculpatului D. a rezultat că modalitatea în care banii ajungeau la lucrătorii poliţiei de frontieră era următoarea: la întoarcerea în ţară aducea o sticlă de suc, S., pe care o înmâna poliţistului împreună cu banii, 50 euro. În acest fel proceda cu toţi lucrătorii, mai puţin cu I., acesta fiind mai prevăzător se întâlnea în oraş cu inculpatul D., după ce ieşea din serviciu.

Cu ocazia recunoaşterii după fotografie L. şi K. şi D. l-au recunoscut pe R. ca fiind poliţistul care le-a permis ieşirea din ţară.

Conform procesului-verbal de citire a telefonului aparţinând numitului D. s-a constatat că la poziţia 129 este salvat T. cu numărul de telefon x.

În ziua de 27.02.2014, la ora 10:15:29 inculpatul D. primeşte un mesaj de la postul telefonic x, folosit de R., cu următorul conţinut: "Taxi crem petea". La aceeaşi data, la orele 13:18 a fost interceptată discuţia telefonică dintre numitul D. şi o persoană de sex masculin identificată ca abonat U., V., din analiza procesului-verbal de redare, rezultând faptul că D. se afla la Non stop şi îi spune persoanei cu care discută. "Totul e ok, poţi să vii".

Din declaraţia dată la 04.04.2014 D. a recunoscut că a primit suma de 100 euro de la Q. pentru a-i scoate din ţară pe cei doi, din care 50 euro, i-a dat agentului poliţiei de frontieră care i-a permis ieşirea din ţară. Banii au fost remişi agentului poliţiei de frontieră, la întoarcerea în ţară pe sensul de intrare în ţară, înainte de a ajunge la tonetele de pe sensul de intrare.

Inculpatul Q. a recunoscut că l-a contactat pe D. în vederea scoaterii din ţară a minorei K. serviciu pentru care s-a plătit suma de 100 euro, însă pretinde că banii i-au fost daţi de tatăl lui L. când au ajuns în Franţa, situaţie neconfirmată de declaraţiile lui L. şi D.

De asemenea, acesta pretinde că atunci l-a contactat pe D. prima şi ultima dată, însă din interceptările convorbirilor purtate de D. rezultă că R. l-a apelat în data de 06.03.2014, dată la care a fost prins încercând să scoată din ţară ţigări fără a avea documente de provenienţă.

În data de 03.06.2014 K. a fost dată în consemn la frontiera cu Ungaria, însă lucrătorul poliţiei de frontieră nu a anunţat persoana de contact şi a permis intrarea în ţară a minorei, care nu era însoţită de părinte, tutore sau persoană împuternicită, astfel că, prin ordonanţa din data de 11.06.2014 a fost extinsă urmărirea penală faţă de W. pentru săvârşirea infracţiunii de neglijenţă în serviciu, prevăzută de art. 298 C. pen.. Faţă de acesta s-a dispus disjungerea şi declinarea în vederea efectuării în continuare a urmăririi penale cu privire la această infracţiune.

Având în vedere scopul urmărit şi împrejurările concrete de săvârşire, atitudinea sinceră a numitului L. pe parcursul cercetărilor, ajutorul dat în vederea stabilirii situaţiei de fapt şi descoperirii tuturor participanţilor la săvârşirea infracţiunii, precum şi faptul că la data de 21 august 2015 K. s-a căsătorit cu L., s-a constatat că nu există un interes public în urmărirea acestuia.

Inculpaţii D., C., G. au recunoscut faptele aşa cum au fost descrise mai sus, declaraţiile lor fiind coroborate cu cele ale martorilor B., K., L., iar inculpaţii P., R. şi A. nu au recunoscut faptele reţinute în sarcina lor.

Prin încheierea din 12.05.2016 pronunţată în Dosar nr. x/2015, Tribunalul Satu Mare a dispus, disjungerea cauzei privind pe inculpaţii A., P. şi R. şi continuarea judecăţii sub un nou număr de dosar, conform art. 46 C. proc. pen., cauza fiind înregistrată sub nr. x/2016.

Audiat în calitate de martor, numitul D. a învederat că a cunoscut-o pe A., prin intermediul soţului ei, că nu-şi aminteşte cu exactitate când a început colaborarea lui cu inculpata, că se afla în vama Petea, când inculpatei i-au fost întorşi din drum nişte pasageri care nu deţineau documente legale de călătorie, şi atunci i-a solicitat ajutorul, el aflându-se cu taxiul tot în vamă, că s-a oferit să încerce să o ajute, însă nu i-a promis nimic, tot atunci discutând şi despre sumele de bani. Aşa s-a ajuns ca inculpata să apeleze la serviciile lui.

Acesta a mai arătat că îşi aminteşte cu precizie că cei doi inculpaţi au facilitat ieşirea din ţară a câte unui minor, chiar dacă de aceste aspecte nu şi-a amintit la începutul urmăririi penale, relatând despre modalitatea de împărţire a sumelor de bani încasate de la clienţi şi felul în care aceşti bani ajungeau la lucrătorii din vamă, printre ei fiind şi inculpaţii R. şi P.

Numitul Q. a relatat faptul că a discutat cu numitul D. despre posibilitatea transportării peste graniţă a unei persoane, a cărei nume îl mai reţine, că a primit sprijinul lui D., însă amănunte despre cum s-a întâmplat totul nu-şi mai aminteşte.

Din declaraţia numitului L. a rezultat că, la data de 27 februarie 2014, a părăsit teritoriul României împreună cu prietena lui K., care la acel moment era minoră. Prin intermediul numitului Q. a luat legătura cu numitul D., care i-a transportat în Ungaria, martorul achitând pentru acest serviciu suma de 100 sau 150 euro, că la ieşirea din ţară în punct erau 2 poliţişti, unul cu care a discutat numitul D. şi unul care a intrat în tonetă, despre care nu ştie de ce naţionalitate era. Nu ştie numele poliţistului cu care a discutat numitul D., iar pe inculpatul R. nu îl cunoaşte.

Din declaraţia martorei G. a rezultat că, în cursul lunii martie 2014, a solicitat ajutorul A. pentru a putea ieşi din ţară cu fiica ei, minoră la acel moment, că inculpata i-a relatat că nu se ocupă cu aşa ceva, dar se va interesa şi vor lua legătura telefonic. După două ore a fost contactată telefonic de numitul D., cu care s-a întâlnit în staţia de carburanţi F., comunicându-i acestuia că este imperios necesar să plece din ţară împreună cu fiica ei minoră. Fără a-i oferi detalii, numitul D. a contactat telefonic o persoană, cu care s-a înţeles să se întâlnească în 5 minute la o cafea, martora deducând că acesta discută cu cineva din vamă. În deplasarea lor spre frontieră, au fost opriţi de un echipaj al poliţiei rutiere, iar în vamă au fost întorşi de către un lucrător al poliţiei de frontieră, numitul D. fiind foarte contrariat de decizia acestuia. Martora a mai precizat că nu îi cunoaşte pe inculpaţii prezenţi în faţa instanţei.

Din declaraţia martorului N. a rezultat că acesta era angajat în calitate de şofer la firma A. şi în această calitate s-a deplasat în parcarea magazinului M., unde urma să întâlnească 2 persoane în vederea efectuării unui transport în străinătate, că s-au prezentat 2 tineri, iar domnişoara era minoră şi nu avea împuternicire de la părinţi pentru a părăsi teritoriul României. În această situaţie a luat legătura cu inculpata, i-a relatat situaţia, martorul nu-şi mai aminteşte detaliile dialogului purtat cu aceasta, însă la scurt timp s-a prezentat un taxi crem, care i-a luat pe cei doi. Martorul a mai precizat că şoferul acelui taxi se numea D..

A mai fost audiat în calitate de martor şi numitul O., care a învederat instanţei că în vara anului 2013 a fost contactat telefonic de şefa lui, A., care i-a solicitat ajutorul în sensul de a se deplasa din localitatea de domiciliu a martorului, respectiv Csengersima, Ungaria, până la frontiera cu România, de unde să ia 2 persoane, un bărbat şi o femeie, care vor fi aduşi în Ungaria de un taximetrist. S-a încercat audierea prin comisie rogatorie internaţională a martorului C., însă nu s-a reuşit acest lucru.

Martora B., audiată în şedinţa publică din 12 iunie 2017, a învederat instanţei că la data de 26 iunie 2013, împreună cu prietenul ei de la acea vreme, numitul J., s-au deplasat în parcarea de la magazinul M., unde s-au întâlnit cu un şofer de la SC E. SRL şi un taximetrist, prietenul ei a dat o sumă de bani şi şoferului şi taximetristului, după care cu acel taximetru s-au deplasat spre vama Petea, conducătorul auto a coborât din autoturism, a discutat ceva cu un lucrător de la politia de frontieră, după care au prezentat buletinele şi au trecut graniţa.

Privind în sală, martora l-a indicat pe inculpatul P., însă nu cu certitudine, ca fiind poliţistul cu care a discutat conducătorul auto, iar pe inculpatul R. ca fiind şoferul de la firma E. Martora a mai precizat despre recunoaşterile după fotografie la care a participat imediat după descoperirea faptelor, arătând că la acel moment a recunoscut din fotografii fizionomiile persoanelor implicate, însă la acest moment nu mai poate preciza cu certitudine acest lucru.

Respectând dreptul la apărare al inculpaţilor, a fost încuviinţată audierea în calitate de martori a numiţilor X. şi Y., colegi de tură cu inculpaţii P. şi R.

Martora X. a precizat că a lucrat în anul 2014 ca şi agent la politia de frontieră, iar dacă în relaţiile comunicate de această unitate figurează ca lucrând în data de 27 februarie 2014 pe aceeaşi tură cu inculpatul R., atunci în mod cert aşa a fost. A făcut referire la metodologia de lucru în echipă, împreună cu poliţiştii maghiari, arătând că poliţiştii români erau cei care verificau prima dată documentele, după care urma controlul acestora de către cei maghiari. În situaţia în care traficul era mai aglomerat, erau desemnaţi şi alţi lucrători, inclusiv şeful de tură venea să lucreze la control. Martora a mai arătat faptul că nu îşi aminteşte să fi văzut vreodată ca cineva să coboare din maşină pentru a discuta cu inculpatul R. şi apoi să treacă frontiera.

Martorul Y., care în anul 2013 a lucrat pe tură cu inculpatul P., a arătat metodologia de lucru în frontieră, respectiv modalitatea în care se efectuează controalele, precizând că documentele erau predate lucrătorului român, care proceda la identificarea persoanei, după care înmâna actele poliţistului maghiar, care efectua şi controlul autoturismului. Martorul a precizat faptul că nu au existat situaţii în care documentele să fie verificate doar de unul dintre lucrătorii poliţiei de frontieră. Erau situaţii în care existau planificaţi doi lucrători de la poliţia de frontieră pentru control, după cum au fost situaţii în care era doar o persoană planificată în punct, iar în cazul în care cel planificat singur avea nevoie să părăsească punctul de control pentru scurt timp, era înlocuit de şeful de grup.

În apărarea A., s-a solicitat audierea în calitate de martor a soţului ei, numitul Z., care a arătat faptul că până în anul 2012, soţia lui nu avut nici o implicare în activitatea SC E. SRL, însă după condamnarea lui, în cursul anului 2013, inculpata a preluat administrarea societăţii, că pe numitul D. îl cunoaşte din cursul anului 2011, când în mai multe rânduri a apelat la serviciile de taximetrist, pentru obţinerea de documente legale în vederea ieşirii din ţară a persoanelor care apelau la serviciile firmei pe care o conducea, iar ajutorul pe care îl dădea D. era în sensul transportării persoanelor la serviciul cazier, pentru ridicarea cazierului, precum şi al achitării taxelor aferente obţinerii acestui document, precum şi că, la arestarea sa, şi-a instruit soţia cum să procedeze în legătură cu activitatea de transport a persoanelor din străinătate, sfătuind-o ca pentru orice problemă va întâmpina, să ia legătura cu numitul D., care cunoştea toate demersurile necesare.

Pentru audierea minorelor care au părăsit teritoriul României fără deţinerea documentelor legale, s-a admis solicitarea formulată în apărare de către inculpaţi, pentru căutare prin intermediul SINS, iar în urma aplicării acestei proceduri, s-a reuşit identificarea şi audierea în calitate de martor a numitei H. care a arătat că în cursul anului 2014, în urma unei tragedii suferite, mama ei a vrut să o scoată din ţară pentru a o duce în Germania, însă nu avea împuternicire de la tatăl ei, astfel că a apelat la o doamnă care lucrează la SC E. SRL, pentru a o scoate din ţară, că în discuţia acelei doamne cu mama ei, acesta i-a relatat că ea nu poate, dar o va pune în legătură cu cineva care o poate ajuta pentru a ieşi din ţară fără procură. La vama Petea a fost transportată de un taximetrist, iar la momentul controlului, lucrătorul din frontieră a solicitat împuternicirea tatălui martorei, taximetristul i s-a adresat acestuia spunând "doar am discutat ceva", iar răspunsul celui din frontieră a fost: "nu, cu mine nu ai discutat nimic", fiind întoarse din drum. Martora a precizat că îşi aminteşte că mama ei a înmânat o sumă de bani taximetristului, însă cuantumul nu îl cunoaşte, iar la discuţia dintre mama ei şi taximetrist, martora nu a asistat.

În declaraţia dată, inculpatul P. a arătat că nu înţelege de ce a fost el cel indicat de către minoră că ar fi permis ieşirea ei din ţară, în condiţiile în care nu a fost planificat singur pe tură, explicând în continuare modalitatea în care se procedează la controlul documentelor de către echipele mixte române şi maghiare, că îl cunoaşte din vedere pe numitul D., acesta efectua servicii de taximetrie şi de multe ori tranzita prin punctul de trecere a frontierei, arătând apoi că îşi aminteşte că într-o împrejurare chiar l-a întors din vamă pentru că avea în maşină o persoană care avea interdicţia de a părăsi România, acest aspect apărând consemnat în registrul de litigii.

A. a arătat că avea cunoştinţă de faptul că cele două minore intenţionează să părăsească teritoriul ţării şi nu aveau documentele legale pentru aceasta, astfel că l-a contactat pe numitul D., pe care-l cunoştea dinainte de la soţul ei, crezând că acesta le va ajuta să procure documentele legale pentru ieşirea din ţară, că au fost achitate sume de bani, 100 RON sau euro pentru fiecare dintre cele două minore, însă a considerat că banii vor fi folosiţi pentru obţinerea documentelor şi pentru plata contravalorii deplasării efectuate cu autoturismul numitului D. Inculpata a mai arătat că ştia că era necesar un cazier pentru persoana care însoţea minora şi de împuternicire dată de către părinţi, dar nu ştia ce anume documente le lipseau minorelor, că nu şi-a imaginat că apelând la serviciile lui D. comite ceva ilegal, că are cunoştinţă de sumele de bani achitate, întrucât a apelat la serviciile lui de mai multe ori şi ştia că acesta este tariful, însă nu cunoaşte modalitatea în care numitul D. proceda în continuare. Ea doar punea în legătură persoanele care doreau să părăsească ţara fără a avea documentele legale cu numitul D., iar de acolo încolo era problema lor. A mai arătat că modalitatea la care se proceda după acest moment nu o cunoaşte şi nici nu a avut nici o discuţie cu D. despre aceasta, şi că nu îi cunoaşte pe cei doi inculpaţi.

Inculpatul R. a arătat că nu este vinovat de săvârşirea nici unei fapte penale, iar din anul 2007, de când lucrează, nu a permis nici unui minor să iasă din ţară fără a avea documente legale de călătorie, că pe numitul D. îl cunoaşte pentru că efectua servicii de taximetrie şi erau zile în care şi de 5 - 6 ori ieşea din ţară şi într-o împrejurare au făcut schimb de numere de telefon, D. rugându-l să-l contacteze în măsura în care vor exista persoane care vor avea nevoie de servicii de taximetrie în vamă. A susţinut faptul că nu a intermediat niciun transport efectuat de D., fără ca persoanele din autoturism să deţină documente legale de călătorie, că la momentul la care se susţine că ar fi permis ieşirea din ţară a minorei K., el era programat pe tură cu numita X., şi existau momente din zi în care cei planificaţi sunt în pauză de servire a mesei şi atunci sunt înlocuiţi de alţi colegi, însă acest lucru nu apare consemnat nicăieri, că nu este aceasta o practică, însă este obligaţia lor de a îndepărta din punct persoanele care sunt întoarse din drum din diverse motive, astfel încât pentru fluidizarea traficului în frontieră se procedează la taximetre, existând în tonetele poliţiştilor numere de telefon ale firmelor de taximetrie şi cărţi de vizită ale taximetriştilor, că nu avea nicio relaţie cu numitul D., îl cunoştea doar din vedere. Există situaţii în care un minor poate să iasă din ţară doar cu un părinte, fără împuternicire de la celălalt, atunci când există probleme de sănătate, sport sau alte asemenea, însă nu exclude categoric posibilitatea de a-i fi scăpat în urma controlului faptul că minora nu avea actele complete pentru ieşirea din ţară, pentru că în 10 ani nu i s-a întâmplat niciodată aşa ceva şi asta în condiţiile în care zilnic trec frontiera cam 800 persoane. Şi la nivelul anului 2014 controlul documentelor se efectua de către două persoane, un român şi un maghiar, se numea control din mână în mână, iar după verificarea documentelor se efectua verificarea portbagajelor, în interiorul maşinii având vizibilitate prin geamuri.

Instanţa de fond a reţinut faptul că dosarul de urmărire penală a luat naştere ca urmare a sesizării din oficiu, la data de 9 iulie 2013, a ofiţerilor de poliţie judiciară din cadrul DGA, cu privire la faptul că, numita B., care nu deţinea documente legale de călătorie, a părăsit teritoriul României însoţită de numitul C., cu ajutorul unui taximetrist, neidentificat până la momentul sesizării, care a intermediat ieşirea din ţară a minorei în schimbul sumei de 150 euro, dată cu titlu de mită poliţistului, sumă pusă la dispoziţia taximetristului de către prietenul minorei.

La data de 20 septembrie 2013, numita B. a dat o declaraţie olografă în care arată modalitatea în care a părăsit teritoriul României, descriind lucrătorul din cadrul poliţiei de frontieră care i-a permis ieşirea din ţară ca fiind înalt de aproximativ 1,70 - 1,80 m, tânăr, brunet, tuns scurt şi slab, iar mai apoi a descris-o pe poliţista maghiară, care forma echipa cu poliţistul român; minora a indicat numărul de înmatriculare al taxiului şi faptul că au fost achitaţi 150 euro pentru ieşirea ei din ţară.

La data de 18 februarie 2014, s-a dispus începerea urmăririi penale cu privire la infracţiunile de trafic de influenţă şi luare de mită, iar la 19 februarie 2014, efectuarea în continuare a urmăririi penale faţă de numitul D., pentru comiterea infracţiunii de trafic de influenţă, fiind încuviinţate interceptarea convorbirilor şi supravegherea video a acestuia, precum şi folosirea investigatorilor sub acoperire.

Potrivit procesului-verbal întocmit de investigatorul sub acoperire, la data de 13 martie 2014, s-a reţinut că, la aceeaşi dată, urmare a unei discuţii avute cu numitul D. pe tema scoaterii din ţară a unei minore, acesta s-a exprimat în sensul că "am eu vreo doi-tri techerghei cu care lucru, dar care îşi cer dreptul", referindu-se la poliţiştii de frontieră cu care el colaborează în astfel de situaţii.

La data de 18 martie 2014, s-a întocmit procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante, cu ocazia întoarcerii din vama Petea a numitului D. de către agentul şef principal I., constatând că în autoturism se află o minoră care nu deţine documente legale de călătorie. Numele minorei era H.

La intervenţia organelor de anchetă, s-a procedat la percheziţionarea autoturismului înmatriculat x, precum şi percheziţia corporală a numitului D., ocazie cu care au fost descoperite două bancnote de câte 50 euro şi un telefon mobil, care au fost predate de către persoana percheziţionată organelor de anchetă, telefonul mobil fiind restituit proprietarului în ziua următoare.

Au fost efectuate de asemenea percheziţii şi la autoturismul utilizat de agentul şef de poliţie I.

S-a procedat apoi la audierea suspectului D., care a arătat că a fost contactat în vara anului 2013 de A., care i-a cerut sprijinul în transportul peste graniţă a unei minore care nu deţinea documente legale de călătorie şi dorea să meargă în vacanţă în Germania, că i-a luat pe cei doi în maşină şi i-a dus până la non stopul din Csengersima, iar la întoarcere, împreună cu o sticlă de suc, a înmânat unui poliţist de frontieră şi suma de 50 de euro, fără a-şi aminti care este poliţistul care a facilitat ieşirea din ţară a minorei.

De asemenea a mai precizat că, începând cu anul 2013, a ajutat la ieşirea din ţară a 4 sau 5 minori care nu aveau documente legale de călătorie, pe doi dintre ei trecându-i cu ajutorul lui I., căruia i-a remis sume cuprinse între 30 şi 50 de euro, pe care îi preda a doua zi, când se întâlneau în gara CFR din municipiu; a mai relatat aceleaşi aspecte ca şi în declaraţia de suspect completând însă aspecte legate de înţelegerea pe care a avut-o cu I., prealabil realizării flagrantului din data de 18 martie 2014.

La data de 4 aprilie 2014, inculpatului D. i s-a luat un supliment de declaraţie, în care a relatat fapte petrecute în 27 februarie 2014, când a fost contactat de Q., care i-a cerut să-l ajute cu trecerea unei minore, lucru cu care D. a fost de cord şi astfel l-a contactat pe un lucrător al poliţiei de frontieră pe care-l are salvat în memoria telefonului cu numele de T., care l-a întrebat cu ce maşină vine, răspunzându-i printr-un mesaj "taxi crem ". A ieşit cu minora din ţară, iar la întoarcerea în România a remis agentului de poliţie suma de 50 euro. Inculpatul D. a arătat că prin intermediul acestui T., a scos din ţară încă o minoră, la solicitarea A., în cursul lunii noiembrie 2013, când nu a existat nici o înţelegere cu poliţistul, s-a mers la noroc, iar la întoarcerea în ţară i-a solicitat poliţistului numărul de telefon şi i-a remis banii. La final, a precizat că nu-şi aminteşte numele poliţistului de frontieră care i-a permis ieşirea din ţară cu o altă minoră, în luna iunie 2013.

La data de 5 februarie 2015, D. a adus noi precizări cu privire la cele petrecute reiterând faptul că, în luna iulie 2013 a fost contactat de către A. care i-a cerut ajutorul în vederea scoaterii din ţară a unei minore însoţită de un băiat, aspect cu care inculpatul a fost de acord, iar după permisiunea de ieşire din ţară a înmânat poliţistului suma de 50 euro, fără însă să precizeze numele celui care le-a facilitat ieşirea din ţară. A continuat declaraţia cu fapta din februarie 2014, fără însă a aduce în discuţie alte aspecte decât cele anterior relatate.

La data de 13 iulie 2015, D. a adus noi precizări la declaraţiile date anterior, insistând asupra faptului că pe numita A. a cunoscut-o în punctual de trecere a frontierei Petea, când aceasta avea în maşina care transporta persoane o minoră de 17 ani însoţită de mama ei, fără procură de la tată, solicitându-i ajutorul în trecerea frontierei. După ce inculpatul a trecut cele două persoane peste graniţă, acestea şi-au continuat deplasarea cu maşina aparţinând SC E. SRL, administrată de numita A., aceasta fiind cea care îl contacta de câte ori avea printre pasageri persoane care nu aveau documentele de călătorie în ordine, pentru a le ajuta.

Prima instanţă a mai reţinut că, la data de 28 mai 2014, s-a dispus extinderea urmăririi penale faţă de inculpatul P. pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită, urmare a declaraţiei date de către B. legat de modalitatea în care a părăsit teritoriul României la 26.06.2013 şi a recunoaşterii realizate după fotografie a acestuia, minora indicându-l pe inculpat ca fiind cel care, în schimbul unei sume de bani i-a permis ieşirea din ţară fără a avea toate documentele necesare acestui demers.

Audiat în calitate de suspect, numitul P. nu a recunoscut nimic din aspectele imputate. La data de 16 februarie 2015, s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei reţinute, din luare de mită în abuz în serviciu, întrucât nu s-a putut stabili cu certitudine că inculpatul D. a remis o sumă de bani agentului poliţiei de frontieră.

În declaraţia de suspect pe care P. a dat-o în urma schimbării încadrării juridice a faptei, acesta şi-a păstrat aceeaşi poziţie, de nerecunoaştere a faptului că ar fi permis ieşirea din ţară a vreunei persoane, cu bună ştiinţă, fără ca aceasta să deţină documente legale de călătorie.

Prin ordonanţa din 16 februarie 2015 s-a dispus extinderea urmăririi penale faţă de suspectul R., pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, reţinându-se că la data de 27 februarie 2014, minora K. a ieşit din ţară prin punctual de trecere a frontierei Petea, însoţită de numitul L., fără a fi însoţită de părinţi sau a avea împuternicire în acest sens, iar la recunoaşterea după fotografie, cei doi l-au indicat de agentul R. ca fiind cel care a permis ieşirea lor din ţară.

La data de 14 iulie 2015 s-a pus în mişcare acţiunea penală faţă de inculpatul R., reţinându-se în completarea stării de fapt şi aspectele ce rezultă din conţinutul interceptărilor convorbirilor telefonice realizate. Audiat în calitate de suspect şi apoi de inculpat, inculpatul R. a arătat că nu a permis cu bună ştiinţă minorei să iasă din ţară, însă probabil a fost o eroare, iar legat de mesajul pe care l-a trimis inculpatului D., având conţinutul taxi crem petea, a arătat că din greşeală, dorind să salveze numărul de telefon a acestuia a trimis mesaj.

În ceea ce o priveşte pe inculpate A., instanţa de fond a reţinut că la data de 10 iunie 2014, s-a dispus extinderea urmăririi penale sub aspectul comiterii infracţiunii de cumpărare de influenţă, respectiv complicitate la această infracţiune, iar la data de 16 februarie 2015 are loc extinderea urmăririi penale faţă de inculpata A., în sarcina ei reţinându-se săvârşirea complicităţii la infracţiunea de cumpărare de influenţă.

Audiată în calitate de suspect la data de 7 mai 2015, aceasta a arătat că îl cunoştea pe numitul D. de la soţul ei, care a informat-o că acesta o poate ajuta dacă va avea greutăţi cu clienţii care doreau să treacă frontiera, recunoscând că le făcea legătura clienţilor acesta, însă avea reprezentarea faptului că le procură actele. În declaraţia dată în calitate de inculpat şi-a menţinut aceeaşi poziţie, precizând că a apelat la serviciile lui D. pentru a nu ţine în aşteptare maşinile firmei.

Instanţa de fond a mai reţinut faptul că la recunoaşterile după planşele foto, C. l-a recunoscut pe inculpatul P. ca fiind probabil, dar nu este sigur, poliţistul care le-a permis ieşirea din ţară, iar numitul L., nu a recunoscut după planşele foto nici o persoană, descriindu-l pe cel care le-a facilitate ieşirea din ţară ca fiind înalt, brunet şi tânăr de aproximativ 27 ani, iar în faţa instanţei a relatat că nu îl cunoaşte pe inculpatul R.

Coroborând declaraţiile date în cursul urmăririi penale cu cele din faza de cercetare judecătorească, instanţa de fond a reţinut că este în afara oricărui dubiu faptul că minorele B. şi K., la datele de 26 iunie 2013 şi respectiv 27 februarie 2014, însoţite de prietenii lor, C. şi L., au părăsit teritoriul României fără să deţină documente legale necesare.

De asemenea, tot în afara oricărui dubiu, s-a stabilit că, la 26 iunie 2013, inculpatul P. a fost planificat de serviciu pe sensul de ieşire din ţară, la controlul documentelor pentru autoturismele UE/non UE, împreună cu Y. şi AA., astfel cum rezultă din procesul-verbal . Potrivit procesului-verbal, la data de 27 februarie 2014, de serviciu pe sensul de ieşire din ţară a fost planificat inculpatul R. împreună cu BB., iar la camioane era planificat numitul CC..

Prima instanţă a reţinut ca având relevanţă declaraţia numitei B., în vârsta de 14 ani la ieşirea din ţară, care, în depoziţia dată la scurt timp l-a descris în amănunt pe cel care i-a permis respectiva ieşire, iar la interval de un an, l-a recunoscut pe inculpatul P. după planşa foto, apreciind, totodată, că este foarte mică probabilitatea reţinerii cu acurateţe a trăsăturilor unei persoane, datorită vârstei şi poziţiei minorei în autoturismul condus de D., în condiţiile în care, C. (aflat pe bancheta din faţă a autoturismului, având contactul vizual direct) nu l-a putut indica cu precizie pe inculpatul P. ca fiind cel care le-a verificat documentele şi ulterior le-a permis ieşirea din ţară.

De asemenea, prima instanţă nu a putut reţine cu certitudine că inculpatul P. a fost cel care a facilitat ieşirea din ţară a minorei, prin raportare şi la multitudinea de declaraţii ale numitului D., la împrejurarea că nu există discuţii telefonice sau mesaje între D. şi P.

În ceea ce o priveşte pe A., administrator al societăţii de transport SC E. SRL, instanţa de fond a reţinut că vinovăţia acesteia este pe deplin dovedită, în ciuda poziţiei sale de nerecunoaştere a faptei.

Declaraţiile pe care le-au dat în cauză D., G., C., N., Q. şi L., în faza de urmărire penală cât şi la cea de cercetare judecătorească, atât în prezentul dosar cât şi în cauza înregistrată sub nr. x/2015, se coroborează între ele în ceea ce priveşte faptul că, în vederea trecerii peste graniţă a unor minori s-a apelat la A., care la rândul ei l-a contactat pe numitul D., despre care cunoştea faptul că în schimbul unei sume de bani facilitează trecerea peste graniţă a celor care nu poseda documente legale de călătorie.

De asemenea, discuţiile telefonice purtate de către acesta au relevat fără nici un dubiu faptul că inculpata avea cunoştinţă de sumele de bani care urmau a fi remise pentru serviciul prestat de către D., precum şi faptul ca minorii erau trecuţi peste frontiera în condiţii nelegale.

Apărarea pe care inculpata şi-a formulat-o, în sensul în care avea reprezentarea faptului că numitul D. îi ajută pe cei implicaţi în obţinerea documentelor legale de călătorie nu poate fi primită, în condiţiile în care deplasările peste graniţă se realizau la scurt timp de la discuţiile telefonice şi de cele mai multe ori după amiază, când este cunoscut că programul atât la cazier cât şi la alte instituţii ale statului, este finalizat.

Astfel, instanţa de fond a reţinut că fapta A. constând în ajutorul dat persoanelor (H. şi B.),fără documente legale de călătorie, de a da bani sau alte foloase, pentru sine sau pentru altul, direct ori indirect, unei persoane care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public, pentru a-l determina pe acesta să nu îndeplinească îndatoririle de serviciu, constituie infracţiunea de complicitate la cumpărare de influenţă, prevăzută de art. 48 C. pen. raportat la art. 292 C. pen., cu aplicarea art. 38 alin. (1) şi art. 5 alin. (1) C. pen. (pct. 1 şi 2 din expozitiv).

Împotriva sentinţei penale mai sus arătate, în termen legal, au declarat apel, între alţii, A. solicitând admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei penale atacate şi, în temeiul art. 281 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., interpretat conform Deciziei Curţii Constituţionale nr. 302/2017, art. 281 alin. (3) C. proc. pen., constatarea nulităţii absolute a procedeelor probatorii constând în efectuarea interceptării comunicaţiilor telefonice şi ambientale autorizate de Tribunalul Satu Mare prin Încheierea nr. x/CC/26.02.2014, în baza căreia s-a emis mandatul de supraveghere tehnica nr. x/UP/26.02.2014 şi a mijloacelor de probă obţinute prin aceste procedee probatorii, în temeiul art. 102 alin. (2) şi (3) C. proc. pen., invalidarea şi excluderea acestor procedee probatorii, respectiv a mijloacelor de probă obţinute prin aceste procedee probatorii - procesele-verbale de redare a acestor comunicaţii telefonice şi ambientale.

S-a solicitat, în temeiul art. 396 alin. (5) C. proc. pen., raportat la art. 17, alin. (2) şi, în principal, art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., în subsidiar art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. pen., achitarea sa pentru infracţiunea de complicitate la cumpărare de influenţă, precizându-se că, din analiza situaţiei de fapt descrisă în rechizitoriu şi încadrarea juridică a faptelor reţinute în sarcina celor trei inculpaţi, se poate constata că lipsesc cu desăvârşire indicarea autorului infracţiunii de cumpărare de influenţă la care ea să fi participat prin acte de ajutor sau de înlesnire, descrierea elementelor constitutive ale infracţiunii de cumpărare de influenţă (în principal tipicitatea obiectivă şi subiectivă), precum şi descrierea modalităţii concrete în care inculpata apelantă ar fi cooperat la săvârşirea infracţiunii, respectiv elementele de timp şi loc de comitere a faptelor.

S-a mai arătat că, în sarcina A. s-a reţinut la rubrica "în drept" din rechizitoriu dispoziţiile art. 38 alin. (1) C. pen. referitoare la concursul real de infracţiuni, fără a se indica între care anume infracţiuni s-a reţinut concursul (neexistând o descriere a fiecărei fapte concurente), nefiind precizat măcar numărul de infracţiuni pe care procurorul a înţeles să le reţină în concurs, cu atât mai mult cu cât la rubrica în drept din rechizitoriu se face referire la fapta A., nu la faptele acesteia, împrejurări care fac imposibilă stabilirea obiectului sau limitelor judecăţii.

S-a mai arătat că în dispozitivul rechizitoriului, deşi s-au reţinut dispoziţiile art. 38 alin. (1) C. pen., s-a dispus trimiterea în judecată a A. pentru săvârşirea infracţiunii (nicidecum a infracţiunilor) de complicitate la cumpărare de influenţă, astfel încât există o evidentă contradicţie între reţinerea art. 38 alin. (1) C. pen. şi descrierea, atât la rubrica în drept, cât şi în dispozitiv a unei singure infracţiuni, precum şi cu folosirea singularului.

S-a mai arătat că trimiterea, în cuprinsul hotărârii atacate, la pct. 1 şi 2 din expozitivul rechizitoriului nu conduce la concluzia reţinerii, în mod cert, a unei singure sau a doua infracţiuni în concurs real ori a uneia continuate de complicitate la cumpărare de influenţă, cu indicarea eronată a art. 38 alin. (1) C. pen. în loc de art. 35 alin. (1) C. pen.

De asemenea, din conţinutul actului de sesizare şi al hotărârii instanţei de fond lipseşte indicarea modalităţii efective prin care s-a comis fapta de către autor, implicit modalitatea prin care şi la care A. a ajutat sau înlesnit, după cum lipseşte orice referire la latura subiectivă, cu atât mai puţin o analiză a acesteia. Or, infracţiunea de cumpărare de influenţă se comite, sub aspect subiectiv, numai cu intenţie directă, având în vedere că textul incriminator include un scop special, fapta putându-se săvârşi numai pentru a-l determina pe funcţionarul public să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie un act ce intra în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri.

S-a mai învederat că, în rechizitoriu, nu se arată, cine este autorul infracţiunii de cumpărare de influenţă, astfel încât nu rezultă pe cine a ajutat A. să comită infracţiunea de cumpărare de influenţă sau a cui astfel de faptă a înlesnit-o inculpata, prin urmare, din probele administrate, nu rezultă o eventuală înţelegere prealabilă dintre inculpata apelantă şi autorul faptei în temeiul căreia inculpata să aibă reprezentarea că participă la comiterea infracţiunii şi să urmărească scopul special prevăzut de art. 292 alin. (1) C. pen., respectiv determinarea unui funcţionar public să-şi încalce îndatoririle de serviciu.

De asemenea, s-a mai învederat că, din probele administrate, nu rezultă că A. ar fi cunoscut, prevăzut şi urmărit că se va remite o sumă de bani inculpatului D. pentru a i se cumpăra influenţa asupra unui poliţist de frontieră, că din conţinutul convorbirii telefonice purtate cu inculpatul D. nu rezultă că apelanta i-ar fi cerut acestuia să treacă vreo persoană frontiera fără documente legale, ori în vreun alt mod fraudulos, cu atât mai puţin nu rezultă că acesta ar fi avut cunoştinţă despre modul în care se va realiza trecerea frontierei, respectiv dacă D. avea sau pretindea că ar avea vreo influenţă asupra vreunui poliţist de frontieră.

S-a mai arătat că inculpata apelantă A. a declarat că din momentul în care soţul ei, Z., a fost încarcerat în vederea executării unei pedepse în anul 2013, a preluat de la acesta administrarea SC E. SRL, cu această ocazie, soţul ei spunându-i că, dacă vor exista situaţii în care pasagerii societăţii care călătoreau înspre alte ţări din UE nu vor deţine toate documentele necesare tranzitării frontierei, să apeleze la D., întrucât acesta se va ocupa în mod legal de procurarea acestor documente, în regim de urgenţă, astfel încât pasagerii să-şi poată continua călătoria, declaraţia acesteia coroborându-se cu declaraţiile martorului Z. care a confirmat acest lucru. S-a mai arătat că aceste servicii puteau consta în obţinerea unor certificate de cazier judiciar, în regim de urgenţă, având în vedere că mulţi pasageri erau din afara judeţului Satu Mare, neştiind nici măcar unde este Serviciul cazier din Cadrul IPJ Satu Mare, ori puteau consta în obţinerea rapidă (trimise prin e-mail sau fax) a unor acorduri de părăsire a ţării de către părinţii sau unul dintre părinţii minorilor care doreau să plece în străinătate, chiar la respectivii părinţi, prin servicii consulare sau notariale din străinătate.

S-a mai arătat că inculpata a declarat că nu a avut niciodată reprezentarea că D. ar putea sa săvârşească infracţiuni de trafic de influenţă, având convingerea ca acesta va acţiona în mod legal, ea necunoscând concret procedurile de obţinere a acestor documente în regim de urgenţă.

Prin urmare, în mod rezonabil, se poate considera că inculpata putea avea reprezentarea că martorul D. poate obţine în mod legal şi imediat (pe loc) certificatul de cazier judiciar al persoanei adulte sau al părintelui care însoţea minorul, din nicio probă administrată în cauza nerezultând că acesta ar fi cunoscut ce acte le lipseau persoanelor care doreau să tranziteze frontiera şi în ce mod se procurau aceste documente.

Făcându-se trimitere la dispoziţiile art. 396 alin. (2) C. proc. pen. şi la jurisprudenţa instanţei supreme, s-a arătat că regula in dubio pro reo este o componentă a prezumţiei de nevinovăţie, explicându-se prin aceea că, în măsura în care dovezile conţin o informaţie îndoielnică referitoare la vinovăţia inculpatului în legătura cu fapta imputata, instanţele penale nu-şi pot forma o convingere care să se constituie într-o certitudine şi, de aceea, ele trebuie să concluzioneze în sensul nevinovăţiei acuzatului şi să-l achite.

S-a mai făcut trimitere la declaraţia martorului Z. care a arătat că în unele situaţii martorul D. transporta persoanele la serviciul cazier pentru ridicarea certificatului de cazier judiciar, precum şi la trezorerie în vederea achitării taxei necesare obţinerii cazierului, în alte situaţii, a mai arătat martorul, părinţii ieşeau cu minorul din ţară cu taximetrul condus de D., după care, de pe teritoriul Ungariei, aceştia reveneau în România cu taximetrul respectiv, iar minorul îşi continua călătoria neînsoţit de părinţi (nemaifiind necesar niciun act după trecerea frontierei României şi nici la întoarcere, însoţirea minorului de părinţi sau prezentarea consimţământului părintelui care nu însoţea minorul la trecerea frontierei, exprimat în faţa notarului public sau la ambasada fiind necesar numai la ieşirea din România).

S-a mai făcut trimitere la declaraţia martorei G., mama minorei H., care, audiată în faţa instanţei de judecată în 10.10.2016, a arătat că în luna martie 2014, trebuind să plece urgent din ţară împreuna cu fiica ei, urmând să călătorească cu un microbuz al SC E. SRL, a întrebat-o pe A. cum să procedeze, aceasta spunându-i că ea nu ştie, dar a pus-o în legătura cu D., fără să discute cu inculpata vreun detaliu legat de modul în care se va realiza trecerea frontierei de către fiica ei, nici măcar legat de vreo sumă de bani pe care trebuia să o achite către taximetrist, fiind preluaţi de D. dintr-o staţie de carburanţi, nepermiţându-li-se însă trecerea frontierei.

S-a mai arătat că în declaraţia dată în faţa instanţei de judecată, martorul D. a declarat că a cunoscut-o pe A. "în urmă cu 13 - 15 ani" în PTF Petea, după ce l-a cunoscut pe soţul ei, când i-au fost întorşi din frontieră nişte pasageri, apelând la ajutorul său, ocazie cu care i-ar fi spus inculpatei cum procedează el în vederea scoaterii din ţară a minorilor, adică prin influenţa asupra poliţiştilor de frontieră, inclusiv despre suma de bani, 100 de euro, contra căreia ei ar presta aceste "servicii".

În acest context, s-a mai arătat că declaraţiile martorului (fost inculpat) D. nu pot fi luate în considerare, câtă vreme inculpata este născută în anul 1988, ceea ce ar însemna că în momentul în care s-au cunoscut cei doi inculpata avea 13 - 14 ani, când în mod evident nici măcar nu era şi nu putea, legal, să fie căsătorită cu inculpatul Z., cu atât mai puţin nu administra şi nu putea să administreze vreo societate comercială. Din acest punct de vedere, s-a opinat că declaraţia martorului D. nu se coroborează cu nicio altă probă de la dosarul cauzei, impunându-se a fi înlăturată, în temeiul art. 403 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.

S-a mai opinat că declaraţiile inculpatei se coroborează atât cu declaraţiile martorei G., cât şi cu ale martorului Z., precum şi cu procesele-verbale de redare a convorbirilor telefonice din datele de 17 şi 18.03.2014.

S-a mai arătat că prima instanţă s-a mărginit la a arăta că apărările inculpatei nu pot fi primite, fără a analiza şi declaraţia martorului Z., care se coroborează cu declaraţiile inculpatei, în sensul că el, în momentul în care a fost încarcerat, urmând ca soţia sa să administreze societatea, i-a spus să apeleze la serviciile lui D., având convingerea ca acestea sunt legale, asigurând-o de legalitatea acelor demersuri şi pe soţia sa.

S-a mai arătat că toate consideraţiile invocate în ceea ce-l priveşte pe inculpatul P. cu privire la credibilitatea martorului D., inclusiv incidenţa Deciziei nr. 1265/10.04.2014 a instanţei supreme sunt valabile şi în cazul A.

Prin concluziile orale şi scrise, inculpata apelantă A. prin apărător ales, a solicitat, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. cu aplicarea art. 6 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi art. 2 din Protocolul adiţional nr. 7 la Convenţie, admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei apelate în totalitate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond prin raportare la încălcarea dreptului la un proces echitabil garantat inculpatei apelante A. de art. 6 din Convenţia şi încălcarea dreptului la două grade de jurisdicţie în materie penală garantat de art. 2 din Protocolul adiţional nr. 7 la Convenţie, având în vedere că Tribunalul Satu Mare nu s-a pronunţat cu privire la fondul cauzei în ceea ce priveşte cele două infracţiuni de complicitate la cumpărare de influenţă reţinute la pct. 1 şi 2 din rechizitoriu şi prevăzute de art. 48 C. pen. raportat la art. 292 C. pen., cu aplicarea art. 38 alin. (1) şi art. 5 alin. (1) C. pen.

În motivare, s-a învederat că prin rechizitoriu s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatei apelante A. pentru două infracţiuni de complicitate la cumpărare de influenţă (pct. 1 şi 2 din rechizitoriu) presupus a fi comise în concurs real de infracţiuni. Cu toate acestea, deşi s-au reţinut două infracţiuni de complicitate la cumpărare de influenţă presupus a fi comise în concurs real de infracţiuni, prima instanţă, prin sentinţa penală apelată, s-a pronunţat doar cu privire la o singură infracţiune şi a condamnat-o la o singură pedeapsă de 2 ani închisoare, fără să explice, în concret, pentru care dintre cele două infracţiuni indicate în actul de sesizare s-a reţinut vinovăţia inculpatei sau pentru care dintre cele două acuzaţii formulate de prin rechizitoriul s-a dispus condamnarea acesteia la pedeapsa de 2 ani închisoare. În aceste condiţii, inculpata nu are posibilitatea să-şi formuleze o apărare deplină şi efectivă în faza procesuală a apelului cu privire la legalitatea şi temeinicia soluţiei adoptate de instanţa de fond, iar instanţa de control judiciar nu are, în opinia sa, elementele necesare pentru exercitarea controlului judecătoresc a hotărârii atacate, tocmai datorită nesoluţionării acţiunii penale de către Tribunalul Satu Mare.

Mai mult, s-a criticat nelegalitatea dispoziţiei instanţei de fond privind comunicarea unei copii de pe prezenta hotărâre, la rămânerea definitivă, către Oficiul Naţional al Registrului Comerţului, în baza art. 13 din Legea nr. 241/2005 cu referire la art. 7 din Legea nr. 26/1990, aceasta neavând legătură cu cauza întrucât vizează infracţiuni de evaziune fiscală, impunându-se astfel să fie înlăturată de către instanţa de control judiciar.

În ceea ce priveşte pretinsa faptă din 26.07.2013 în legătură cu tranzitarea frontierei de către minora B., s-a mai arătat că, din probatoriul administrat, nu rezultă existenţa infracţiunii de complicitate la cumpărare de influenţă comisă de către A.. Astfel, nici martorul C., nici martora B. nu relevă că ar fi discutat cu inculpata în legătură cu ieşirea minorei din ţară, cu atât mai puţin deci cu privire la modalitatea de trecere a frontierei.

S-a mai arătat că martorul C. i-a spus şoferului microbuzului cu care trebuia să efectueze deplasarea în Germania, martorul N., că prietena sa este minoră, iar acesta a apelat-o telefonic pe A., fără a discuta niciun detaliu legat de modalitatea în care minora urma să părăsească ţara şi nici cu privire la documentele care-i lipseau, deci cu atât mai puţin referitor la modul în care ar fi trebuit sau urmat să fie obţinute aceste documente. S-a mai arătat că martorii C. şi B. au declarat că, pe timpul transportului, taximetristul nu le-a spus nimic în legătura cu vreo implicare a A. sau cu modul în care minora va trece frontiera.

Coroborând toate probele administrate, s-a apreciat că nu rezultă că A. ar fi avut cunoştinţă, ori măcar să fi acceptat ca martorul D. ar putea să-şi trafice influenţa faţă de vreun poliţist de frontieră, sau că martorul C. ar putea să cumpere influenţa lui D., neexistând, astfel, legătura subiectivă între ea şi cumpărătorul de influenţă, condiţie obligatorie pentru existenţa complicităţii, ca de altfel, pentru existenţa oricărei forme de participaţie penală propriu zisă.

Astfel, s-a mai apreciat că, în primul rând, fapta A. de a lua legătura telefonic cu D., în sine, fără dovedirea celorlalte condiţii constitutive ale infracţiunii de complicitate la cumpărare de influenţă nu este tipică, neconstituind acţiunea incriminată prin dispoziţiile art. 292 C. pen., astfel încât se impune achitarea sa în baza art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., care nu este incident numai atunci când nu s-a produs nicio schimbare în realitatea obiectiva, ci se referă la inexistenţa faptei pe care, în norma de incriminare, o descrie verbum regens. În subsidiar, s-a solicitat ca, în situaţia se va aprecia că fapta exista, să se dispună achitarea sa în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. pen., fapta nefiind comisă cu vinovăţia prevăzută de lege.

În şedinţa publică din 4 iunie 2019, Ministerul Public, în ceea ce o priveşte pe inculpata apelantă A., a arătat că a fost pronunţată o singură pedeapsă a închisorii cu suspendarea sub supraveghere a executării acesteia, deşi prin fraza prin care a fost aplicată această pedeapsă s-a făcut trimitere la comiterea infracţiunii prevăzută de art. 292 C. pen. cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen., text de lege ce reglementează concursul de infracţiuni. Astfel, s-a solicitat admiterea apelului formulat de inculpată, desfiinţarea sentinţei penale atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond, prin nesoluţionarea acţiunii penale în întregul său, ci doar cu privire la o singură infracţiune de cumpărare de influenţă.

În şedinţa publică din 4 iulie 2019, Ministerul Public a arătat că înţelege să-şi modifice concluziile exprimate la termenul anterior repunerii cauzei pe rol cu privire la apelantă A., în sensul că a apreciat că nu se mai impune trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond, întrucât doar inculpata a formulat apel în cauză, criticile parchetului nevizând-o pe aceasta. Ca urmare, având în vedere critica întemeiată a apărării adusă sentinţei primei instanţe, în sensul că inculpatei apelante i-a fost aplicată o singură pedeapsă, cu toate că s-a reţinut în sarcina acesteia comiterea a două infracţiuni, acesteia nu i se poate agrava situaţia în propria cale de atac.

În şedinţa publică din 11 iulie 2019, ulterior momentului în care inculpata şi-a dat acordul pentru prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii, s-a apreciat că, la acest termen de judecată, se impune ca reprezentantul Ministerului Public să-şi expună punctul de vedere cu privire la posibilitatea realizării de către instanţa de apel a unui control judiciar al sentinţei penale criticate, având în vedere concluziile formulate de acesta la termenul de judecată anterior repunerii cauzei pe rol cu privire la inculpata apelantă A., în sensul că a înţeles să nu mai solicite trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond, ci respingerea apelului formulat de aceasta. În această situaţie, s-a apreciat că se impune să se pună concluzii cu privire la care dintre cele două fapte se consideră că a fost condamnată inculpata apelantă A..

Ministerul Public a considerat că, probabil, judecătorul fondului a apreciat că cele două infracţiuni pentru care a fost trimisă în judecată inculpata apelantă reprezintă în esenţa lor elemente materiale ale unei singure infracţiuni comise în formă continuată şi a omis să procedeze la schimbarea încadrării juridice.

Cu privire la concluziile formulate la termenul anterior de judecată, a arătat că înţelege să le menţină, trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond însemnând ca, în propria cale de atac a inculpatei apelante, aceasta ori să fie condamnată pentru două infracţiuni, ori să se dispună schimbarea încadrării juridice a faptei reţinute în sarcina inculpatei apelante din două infracţiuni într-una singură comisă în formă continuată, ambele agravând situaţia sa personală.

În ceea ce priveşte procesul de individualizare a pedepsei efectuat de către instanţa de fond cu privire la inculpata apelantă A., s-a arătat că, în mod evident, pedeapsa la care s-a orientat instanţa de fond este una nelegală, însă nu există un remediu procesual care să îndrepte această nelegalitate, învederând, totodată, că şi motivarea instanţei de fond este una lacunară, putându-se aduce critici şi cu privire la modul de redare a stării de fapt reţinute, respectiv cel în care este justificată condamnarea dispusă.

S-a mai arătat că pedeapsa la care s-a orientat instanţa de fond este aplicată după o analiză cu anumite carenţe, însă nu există un remediu procesual care să corespundă criteriilor şi teoriei dreptului procesual penal în ceea ce priveşte neagravarea situaţiei în propria cale de atac.

S-a opinat că orice soluţie care ar viza rejudecarea cauzei pentru a se îndrepta această eroare de judecată trebuie să fie conformă cu principiul care face trimitere la neagravarea situaţiei în propria cale de atac, că instanţa de fond nu ar putea, în cazul unei soluţii de trimitere a cauzei spre rejudecare, decât să aplice aceeaşi pedeapsă, fără să aplice noi pedepse pentru infracţiuni cu privire la care nu s-a pronunţat, soluţia nefiind atacată de partea civilă sau de procuror.

Prin Decizia penală nr. 391/A din 11 iulie 2019 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a fost admis, între altele, apelul declarat de A. şi în rejudecare, s-a redus durata termenului de supraveghere a suspendării executării pedepsei sub supraveghere de la 4 ani la 2 ani şi 6 luni.

În baza art. 404 alin. (2) C. proc. pen. raportat la art. 93 alin. (3) C. pen., a fost obligată A. ca pe durata termenului de supraveghere să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă 60 de zile la Primăria comunei Botiz, judeţ Satu Mare sau la Primăria municipiului Satu Mare, judeţ Satu Mare, şi s-a înlăturat dispoziţia instanţei de fond prin care s-a dispus aplicarea art. 13 din Legea nr. 241/2005 cu referire la art. 7 din Legea nr. 26/1990 privind comunicarea unei copii de pe prezenta hotărâre, la rămânerea definitivă, către Oficiul Naţional al Registrului Comerţului, fiind menţinute restul dispoziţiilor sentinţei atacate.

Examinând sentinţa atacată atât prin prisma motivelor de apel invocate, cât şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, potrivit dispoziţiilor art. 417 alin. (2) C. proc. pen., Curtea a reţinut că parchetul nu a declarat apel referitor la soluţia de condamnare pronunţată faţă de A., deşi sentinţa atacată conţine erori grave şi evidente care nu mai pot fi remediate.

Întrucât interceptările în cauză au fost efectuate de către SRI, iar procesele-verbale redate au fost întocmite de procuror, în baza transcrierii realizate de lucrătorii SRI (potrivit adresei din 11.02.2019 comunicată în apel de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare) şi văzând Deciziile Curţii Constituţionale nr. 51/2016, nr. 302/2017 şi nr. 22/2018 şi în acord cu jurisprudenţa actuală, s-a concluzionat că procedeele probatorii constând în efectuarea interceptării comunicaţiilor telefonice şi ambientale autorizate de Tribunalul Satu Mare prin încheierea nr. x/CC/26.02.2014, în baza căreia s-a emis mandatul de supraveghere tehnica nr. x/UP/26.02.2014 şi mijloacele de probă obţinute prin aceste procedee probatorii, nu vor fi avute în vedere în cauză.

Deşi Ministerul Public a susţinut în apel că, cele două infracţiuni pentru care a fost trimisă în judecată inculpata apelantă ar reprezenta în esenţa lor elementele materiale ale unei singure infracţiuni comise în formă continuată şi că instanţa de fond a omis să procedeze la schimbarea încadrării juridice, Curtea a apreciat că această ipoteză nu poate fi admisă întrucât, pe de o parte, inculpata a fost trimisă în judecată pentru comiterea a două infracţiuni în concurs real fără ca în cursul procesului penal să se fi dispus schimbarea încadrării juridice, iar pe de altă parte, acestea fiind comise la un interval de aproximativ 10 luni nu se poate pune problema existenţei formei continuate a acestei infracţiuni.

În ceea ce priveşte poziţia A. privind faptul că, Tribunalul Satu Mare nu s-a pronunţat cu privire la fondul cauzei în ceea ce priveşte cele două infracţiuni de complicitate la cumpărare de influenţă reţinute la pct. 1 şi 2 din rechizitoriu şi prevăzute de art. 48 C. pen. raportat la art. 292 C. pen., cu aplicarea art. 38 alin. (1) şi art. 5 alin. (1) C. pen., s-a apreciat că, prin soluţionarea fondului apelului declarat de către aceasta, nu se încalcă în esenţă dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale privind dreptul la un proces echitabil şi art. 2 din Protocolul adiţional nr. 7 la Convenţie privind dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală, întrucât principiul neagravării în propria cale de atac nu permite trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe în vederea pronunţării unei soluţii cu privire la cele două infracţiuni care să nu depăşească doi ani închisoare întrucât pe de o parte, ar trebui să existe două condamnări a căror rezultantă să nu depăşească acest cuantum (ceea ce ar constitui o agravare a situaţiei juridice), iar pe de altă parte în eventualitatea contopirii acestora cu o altă pedeapsă pronunţată pentru o posibilă infracţiune concurentă comisă şi descoperită ulterior, în mod cert, noul spor de pedeapsă aplicat ar trebui să includă în calcul cele două condamnări anterioare care de data aceasta doar aplicate individual (ipotetic vorbind) ar depăşi doi închisoare. Altfel spus, deşi inculpata nu a recunoscut săvârşirea infracţiunilor care formează obiectul acuzaţiei şi având în vedere împrejurările cauzei şi persoana acesteia, instanţa de fond fie putea aplica două pedepse egale cu minimul special de 2 ani închisoare, iar rezultanta rămânea aceeaşi, fie putea aplica circumstanţe atenuante, astfel încât pedeapsa rezultantă să nu depăşească 2 ani închisoare.

Curtea a apreciat că buna conduită a inculpatei înainte de săvârşirea faptei nu poate conduce la reţinerea circumstanţelor atenuante prevăzute de art. 75 alin. (2) C. pen. (1969) sau de art. 74 C. pen. (1969), a căror aplicare ar fi fost posibilă în condiţiile în care codificarea anterioară reprezintă legea penală mai favorabilă.

S-a apreciat că, deşi prin neindividualizarea faptei pentru care s-a aplicat pedeapsa s-ar putea susţine că se încalcă dreptul la un proces echitabil, respectiv dreptul la apărare, principiul neagravării în propria cale de atac primează în prezenta cauză ca o componentă a dreptului la un proces echitabil, iar vătămarea procesuală cauzată se remediază în calea de atac al apelului şi nu în rejudecarea fondului cauzei, altminteri starea juridică al inculpatei s-ar înrăutăţi.

Mai mult, prima instanţă a reţinut vinovăţia inculpatei cu privire la ambele infracţiuni pentru care a fost trimisă în judecată şi nu a dispus nicio achitare faţă de aceasta, motiv pentru care, în mod real, nu se poate susţine că aceasta nu se poate apăra în calea de atac al apelului vis-a-vis de hotărârea judecătorească atacată.

Prin urmare, pronunţarea a două condamnări agravează situaţia juridică a inculpatei, motiv pentru care nu se poate dispune trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.

Altfel zis, Curtea a arătat că nu se poate afirma că inculpata nu cunoaşte infracţiunea pentru care a fost condamnată în condiţiile în care prima instanţă a reţinut vinovăţia acesteia pentru faptele care formează obiectul acuzării şi doar dintr-o eroare evidentă şi gravă aceasta a fost condamnată pentru o singură infracţiune, eroare ce îi profită şi, în absenţa apelului parchetului privind situaţia sa, aceasta rămânând condamnată pentru o singură infracţiune.

Cu toate că inculpata apelantă A. a invocat lipsa indicării autorului infracţiunii de cumpărare de influenţă, precum şi descrierea modalităţii concrete în care aceasta ar fi săvârşit infracţiunile cu consecinţa pronunţării unei soluţii de achitare potrivit art. 16 alin. (1) lit. a) sau lit. b) teza a II-a C. proc. pen., Curtea a constatat că, în rechizitoriu, se menţionează că inculpatul D. a fost trimis în judecată în calitate de autor pentru săvârşirea a două infracţiuni de trafic de influenţă a căror complice este A., că, latura obiectivă a infracţiunilor este descrisă la rubrica "în drept, şi constă în ajutorul dat persoanelor H. şi B. fără documente legale de călătorie de a da bani sau alte foloase, pentru sine sau pentru altul, direct sau indirect, unei persoane care are influenţă sau lasă să creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public, pentru a-l determina pe acesta să nu îndeplinească îndatoririle de serviciu.

Totodată, s-a constatat că individualizarea în timp şi în spaţiu a faptelor este expusă la starea de fapt a rechizitoriului şi ulterior este reluată în sentinţa apelată, urmând ca instanţa de apel să le analizeze în considerentele deciziei.

Curtea a apreciat că, în mod corect, a reţinut instanţa de fond starea de fapt şi a stabilit vinovăţia inculpatei apelante A. pe baza unei juste aprecieri a probelor administrate în cauză, dând faptelor comise de către aceasta încadrarea juridică corespunzătoare.

Ca şi situaţie de fapt, Curtea a reţinut că martora G. a arătat că în cursul lunii martie 2014 a solicitat ajutorul A. pentru a putea ieşi din ţară cu fiica ei, încă minoră la acel moment. Urmare a acestei discuţii, inculpata i-a relatat că nu se ocupă cu aşa ceva, dar se va interesa şi vor lua legătura telefonic. După două ore a fost contactată telefonic de numitul D., cu care s-a întâlnit în staţia de carburanţi F. de pe str. x, comunicându-i acestuia că este imperios necesar să plece din ţară împreună cu fiica ei minoră. Fără a-i oferi detalii, numitul D. a contactat telefonic o persoană, cu care s-a înţeles să se întâlnească în 5 minute la o cafea, martora deducând că acesta discută cu cineva din vamă. În deplasarea lor spre frontieră, au fost opriţi de un echipaj al poliţiei rutiere, iar în vamă au fost întorşi de către un lucrător al poliţiei de frontieră, numitul D. fiind foarte contrariat de decizia acestuia.

În faza de urmărire penală, martora G. a declarat suplimentar că, numita A., a contactat-o telefonic, spunându-i să fie în Satu Mare în cursul zilei de 18.03.2014, până la orele 20 şi că o va costa 100 de euro. Ajungând în Satu Mare la staţia de combustibil F., aceasta a contactat-o telefonic pe doamna A., căreia i-a spus unde se află, ocazie cu care aceasta i-a spus să aştepte acolo pentru că urmează să sosească un taximetrist, care va lua legătura cu ea. Împreună cu fiica ei au urcat în autoturismul taximetristului în cauză, încercând să explice acestuia situaţia. Taximetristul i-a spus că nu-l interesează detaliile şi au pornit împreună spre Petea. La un ghişeu de schimb valutar martora a cumpărat suma de 100 euro compusă din două bancnote a 50 euro pe care a dat-o taximetristului.

Martora H. a arătat că în cursul anului 2014, în urma unei tragedii suferite, mama ei a vrut să o scoată din ţară pentru a o duce în Germania, însă nu avea împuternicire de la tatăl ei, astfel că a apelat la o doamnă care lucrează la SC E. SRL, pentru a o scoate din ţară, că în discuţia acelei doamne cu mama ei, acesta i-a relatat că ea nu poate, dar o va pune în legătură cu cineva care o poate ajuta pentru a ieşi din ţară fără procură. La vama Petea a fost transportată de un taximetrist, iar la momentul controlului, lucrătorul din frontieră a solicitat împuternicirea tatălui martorei, taximetristul i s-a adresat acestuia spunând "doar am discutat ceva", iar răspunsul celui din frontieră a fost: "nu, cu mine nu ai discutat nimic", fiind întoarse din drum. Martora a precizat că îşi aminteşte că mama ei a înmânat o sumă de bani taximetristului, însă cuantumul nu îl cunoaşte, iar la discuţia dintre mama ei şi taximetrist, martora nu a asistat.

Martorul N. a arătat că, în calitate de şofer la firma A. s-a deplasat în parcarea magazinului M., unde urma să întâlnească două persoane în vederea efectuării unui transport în străinătate, că s-au prezentat doi tineri, iar domnişoara era minoră şi nu avea împuternicire de la părinţi pentru a părăsi teritoriul României. În această situaţie a luat legătura cu A., i-a relatat situaţia, martorul nu-şi mai aminteşte detaliile dialogului purtat cu aceasta, însă la scurt timp s-a prezentat un taxi crem, care i-a luat pe cei doi.

În faza de urmărire penală, martorul N. a declarat suplimentar că după ce i-a explicat A. că domnişoara era minoră aceasta i-a spus să aştepte până ce va veni un taxi cu care cei doi urmau să meargă mai departe.

Martorul O. a arătat că în vara anului 2013 a fost contactat telefonic de şefa lui, A., care i-a solicitat ajutorul în sensul de a se deplasa din localitatea de domiciliu, respectiv Csengersima, Ungaria, până la frontiera cu România, de unde urma să ia două persoane, un bărbat şi o femeie, care vor fi aduşi în Ungaria de un taximetrist.

Martorul Z. - soţul inculpatei, a arătat că până în anul 2012, soţia lui nu a avut nici o implicare în activitatea SC E. SRL, însă după condamnarea lui, inculpata a preluat administrarea societăţii, că pe numitul D. îl cunoaşte din cursul anului 2011, când în mai multe rânduri a apelat la serviciile lui de taximetrist, pentru obţinerea de documente legale în vederea ieşirii din ţară a persoanelor care apelau la serviciile firmei pe care o conducea, iar ajutorul pe care îl dădea D. era în sensul transportării persoanelor la serviciul cazier, pentru ridicarea cazierului, precum şi al achitării taxelor aferente obţinerii acestui document. La arestarea sa, în anul 2013, şi-a instruit soţia cum să procedeze în legătură cu activitatea de transport a persoanelor din străinătate, sfătuind-o ca pentru orice problemă va întâmpina, să ia legătura cu numitul D., care cunoştea toate demersurile necesare.

A. a arătat că avea cunoştinţă de faptul că cele două minore intenţionează să părăsească teritoriul ţării şi nu aveau documentele legale pentru aceasta, astfel că l-a contactat pe numitul D., pe care-l cunoştea dinainte de la soţul ei, crezând că acesta le va ajuta să procure documentele legale pentru ieşirea din ţară.

Inculpata a cunoscut faptul că au fost achitate sume de bani, 100 RON sau euro pentru fiecare dintre cele două minore, însă a considerat că aceşti bani vor fi folosiţi pentru obţinerea documentelor şi pentru plata contravalorii deplasării efectuate cu autoturismul numitului D.

Inculpata a mai arătat faptul că ştia că era necesar un cazier pentru persoana care însoţea minora şi de împuternicire dată de părinţi, dar nu cunoştea ce documente le lipseau minorelor şi nici un moment nu şi-a imaginat că apelând la serviciile lui D. comite ceva ilegal, că are cunoştinţă de sumele de bani achitate, întrucât a apelat la serviciile lui D. de mai multe ori şi ştia că acesta este tariful, însă nu cunoaşte modalitatea în care numitul D. proceda în continuare. Ea doar punea în legătură persoanele care doreau să părăsească ţară fără a avea documentele legale cu numitul D., iar de acolo încolo era problema lor. Modalitatea la care se proceda după acest moment nu o cunoaşte şi nici nu a avut nici o discuţie cu D. despre aceasta.

Curtea a apreciat că, din probatoriul descris, rezultă în mod indubitabil faptul că, A. se face vinovată de săvârşirea celor două infracţiuni reţinute în sarcina sa, chiar declaraţiile acesteia incriminând-o în mod evident, întrucât pe de o parte, a recunoscut că au fost achitate 100 euro (sau 100 RON) pentru fiecare dintre cele două minore, în condiţiile în care serviciile oficiale în România se plătesc în moneda naţională - RON, iar pe de altă parte, declaraţiile notariale privind exprimarea acordului părinţilor minorelor de a permite părăsirea teritoriului ţării şi contravaloarea deplasării cu autoturismul în acest scop nu pot depăşi 100 RON/familie.

De altfel, A. a recunosc conţinutul conversaţiei din data de 17.03.2014 ora 15:05 purtate cu inculpatul D., declarând că a apelat de mai multe ori la serviciile acestuia care cerea pentru o cursă o sumă fixă (100 potrivit interceptărilor, sumă care nu se va lua în considerare). Însă inculpatul D. a recunoscut în faţa instanţei de fond că era vorba despre suma de 100 euro din care jumătate îi revenea acestuia şi cealaltă era pentru poliţiştii de frontieră. Mai mult, obţinerea acordului părinţilor minorelor pentru a permite acestora părăsirea teritoriului ţării presupunea trecerea unei anumite perioade de timp de la câteva ore la câteva zile pentru realizarea procedurii legale, ceea ce nu era posibil întrucât atât persoane implicate cât şi şoferii auto care le conduceau trebuia să părăsească frontiera statului aproape imediat ce s-a realizat îmbarcarea acestora.

În plus, chiar inculpata a recunoscut faptul că îl contacta pe inculpatul D. doar la momentul în care se efectua îmbarcarea, respectiv când observa lipsa documentelor necesare şi după ce îi punea în legătură pe cei doi, urma ca aceştia să rezolve problema fără implicarea inculpatei. Cu toate că, inculpata a declarat că nu cunoştea modul de acţiune al inculpatului D. şi că soţul ei i-a spus să ia legătura cu acesta care cunoştea parcursul documentelor, inculpatul D. a declarat în faţa instanţei de fond că aceasta cunoştea toate aspectele legate şi de sumele de bani şi de modalitatea în care acţiona.

Prin urmare, Curtea a apreciat că probatoriul administrat în cauză demonstrează că A. în cunoştinţă de cauză a apelat de două ori la serviciile inculpatului D. pentru ca acesta, în schimbul unor sume de bani pretinse, să intervină pe lângă poliţiştii de frontieră, ca să ajute la trecerea frauduloasă a celor două minore.

Văzând modul de comitere a faptelor, perioada îndelungată trecută între cele două fapte care nu poate să denote o specializare a inculpatei în comiterea aceluiaşi gen de infracţiuni, împrejurările cauzei, persoana vizată, urmările produse, conduita nesinceră, lipsa de antecedente penale, precum şi cele arătate mai sus, Curtea a apreciat că pentru ambele infracţiuni se impunea aplicarea pedepsei principale minime prevăzute de lege alături de pedepsele complementare stabilite de primă instanţă, însă în lipsa criticării acestui aspect de către parchet şi în concordanţă cu principiul neagravării în propria cale de atac, va rămâne în fiinţă o singură pedeapsă principală şi complementară în cauză.

Totodată, Curtea a apreciat că aplicarea imediată a unei pedepse nu este necesară raportat la persoana, conduita şi posibilităţile de îndreptare a inculpatei, dar se impune supravegherea conduitei acestuia pentru o perioadă determinată prin aplicarea dispoziţiilor art. 91 şi urm. C. pen., inclusiv prin prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii pe o perioadă 60 de zile.

Având în vedere împrejurările cauzei, persoana şi conduita inculpatei şi ţinând seamă de faptul că inculpaţii D., C. şi Q. au fost condamnaţi în aceeaşi cauză cu suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei închisorii pe un termen de supraveghere de 3 ani, 3 ani 2 luni şi 2 ani, s-a apreciat că un termen de supraveghere a suspendării executării pedepsei sub supraveghere de 2 ani şi 6 luni este suficient pentru îndreptarea acesteia.

Întrucât prima instanţă nu a indicat cea de-a doua instituţie unde inculpata va putea presta munca neremunerată în folosul comunităţii contrar art. 404 alin. (2) C. proc. pen., Curtea, ţinând seama de domiciliul şi de persoana sa, precum şi de lista comunicată de către Serviciul de Probaţiune Satu Mare privind instituţiile unde se prestează munca neremunerată în folosul comunităţii, a individualizat alături de Primăria comunei Botiz, judeţ Satu Mare, Primăria municipiului Satu Mare, locaţie alternativă unde aceasta va putea presta muncă neremunerată în folosul comunităţii. Întrucât individualizarea celei de a doua instituţii unde inculpata va putea presta muncă neremunerată în folosul comunităţii este realizată de o instanţă independentă şi imparţială, s-a apreciat că această dispoziţie este în favoarea inculpatei apelante.

Totodată, întrucât aplicarea art. 13 din Legea nr. 241/2005 cu referire la art. 7 din Legea nr. 26/1990 privind comunicarea unei copii de pe prezenta hotărâre, la rămânerea definitivă, către Oficiul Naţional al Registrului Comerţului, devine incidentă doar în cazul săvârşirii infracţiunilor de evaziune fiscală, Curtea a modificat dispoziţiile instanţei de fond în sensul înlăturării acestora.

Împotriva Deciziei penale nr. 391/A din 11 iulie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x/2016, A. a declarat recurs în casaţie, la data de 18.09.2019, prin avocat DD. şi avocat EE.

Invocând temeiul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7, s-a susţinut că, în cauză, din materialul probator administrat, rezultă că fapta reţinută în sarcina recurentei şi pentru care s-a dispus condamnarea, raportat la descrierea din actul de sesizare, cât şi la modalităţile reţinute de cele două instanţe, nu se regăseşte în conţinutul legal al infracţiunii de complicitate la cumpărare de influenţă, lipsind cerinţele esenţiale pentru întregirea laturii obiective a infracţiunii.

În dezvoltarea motivelor de recurs, în esenţă, s-a arătat că, deşi în rechizitoriu se reţin în sarcina A., două infracţiuni de complicitate la cumpărare de influenţă presupus a fi comise în concurs real, judecătorul fondului s-a pronunţat doar cu privire la o singură infracţiune şi a condamnat-o pe inculpată la o singură pedeapsă de 2 ani închisoare, fără a preciza pentru care dintre cele două infracţiuni s-a reţinut vinovăţia şi s-a dispus condamnarea; instanţa de apel a constatat că soluţia primei instanţe conţine erori grave şi evidente, reţinându-se în considerente că, având în vedere principiul legal al neagravării în propria cale de atac, eroarea instanţei de fond profită inculpatei şi în absenţa apelului parchetului privind situaţia sa, inculpata rămâne să fie condamnată pentru o singură infracţiune, neputându-se trimite cauza spre rejudecare.

Analizând starea de fapt descrisă în rechizitoriu, precum şi cea reţinută de ambele instanţe, s-a susţinut că fapta A. (constând în ajutorul dat persoanelor - H. şi B. - fără documente legale de călătorie de a da bani sau alte foloase, pentru sine sau pentru altul, direct ori indirect, unei persoane care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public, pentru a-l determina pe acesta să nu îndeplinească îndatoririle de serviciu), nu este tipică. Instanţa de apel a reţinut că inculpata este vinovată de săvârşirea celor două infracţiuni, chiar declaraţiile acesteia incriminând-o în mod evident, însă, contrar considerentelor deciziei atacate, starea de fapt reţinută de instanţa de apel nu relevă elementele de tipicitate ale complicităţii la infracţiunea de cumpărare de influenţă.

Astfel, recurenta inculpată a susţinut că nici în cuprinsul rechizitoriului şi nici în cuprinsul hotărârilor judecătoreşti nu este nominalizat funcţionarul public care urma să fie determinat, de către traficantul de influenţă, ca să nu îşi îndeplinească îndatoririle de serviciu şi nici nu se face referire la instituţia publică sau altă persoană juridică din care ar face parte funcţionarul care ar fi avut competenţa de a efectua sau a nu efectua actul; mai mult, o altă cerinţă esenţială o constituie faptul că influenţa, reală sau presupusă, priveşte un funcţionar public care exercită atribuţiile de care depinde efectuarea actului solicitat de cumpărătorul de influenţă.

S-a mai arătat că, din nicio probă administrată în cauză, nu rezultă că inculpata ar fi cunoscut ce acte le lipseau persoanelor care doreau să tranziteze frontiera şi în ce mod se procurau aceste documente. De asemenea, coroborând toate probele administrate nu rezultă că A. ar fi avut cunoştinţă ori să fi acceptat că martorul D. ar putea să-şi trafice influenţa faţă de vreun poliţist de frontieră ori că martorul C. ar putea să cumpere influenţa lui D., neexistând, astfel, legătura subiectivă dintre inculpată şi cumpărătorul de influenţă, condiţie obligatorie pentru existenţa complicităţii.

În consecinţă, s-a solicitat admiterea recursului în casaţie, desfiinţarea în parte atât a deciziei instanţei de apel cât şi a sentinţei instanţei de fond, iar pe fond să se dispună achitarea A., întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală.

Prin încheierea pronunţată la data de 12 decembrie 2019 în Dosarul nr. x/2016, apreciind că sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 434 C. proc. pen. - art. 438 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 440 alin. (4) C. proc. pen., a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de A. împotriva Deciziei penale nr. 391/A din 11 iulie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori în Dosarul nr. x/2016, şi a dispus trimiterea cauzei la completul competent în vederea judecării căii extraordinare de atac promovată de recurent.

Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul în casaţie formulat de A. ca fiind nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligată să verifice, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Recurenta A. şi-a întemeiat cererea pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., arătând, în esenţă, că fapta pentru care s-a dispus condamnarea sa, raportat la descrierea din actul de sesizare, cât şi la modalităţile reţinute de instanţele inferioare, nu se regăseşte în conţinutul legal al infracţiunii de complicitate la cumpărare de influenţă, lipsind cerinţele esenţiale pentru întregirea laturii obiective.

S-a mai arătat că, deşi în rechizitoriu, se reţin două infracţiuni de complicitate la cumpărare de influenţă presupus a fi comise în concurs real, judecătorul fondului s-a pronunţat doar cu privire la o singură infracţiune, dispunând condamnarea sa la o singură pedeapsă de 2 ani închisoare, fără a se preciza pentru care dintre acestea s-a pronunţat respectiva soluţie, iar instanţa de control judiciar a constatat că sentinţa atacată conţine erori grave şi evidente, astfel încât, raportat la principiul neagravării situaţiei în propria cale de atac, eroarea profită inculpatei, şi în lipsa apelului parchetului, aceasta rămâne să fie condamnată pentru o singură infracţiune, neputându-se trimite cauza spre rejudecare.

De asemenea, s-a mai susţinut că, în cuprinsul rechizitoriului sau al hotărârilor judecătoreşti, nu este nominalizat funcţionarul public care urma să fie determinat, de către traficantul de influenţă, ca să nu îşi îndeplinească îndatoririle de serviciu, că nu se face referire la instituţia publică sau altă persoană juridică din care ar face parte funcţionarul care ar fi avut competenţa de a efectua sau a nu efectua actul, că, din nicio probă administrată în cauză, nu rezultă că ar fi cunoscut ce acte le lipseau persoanelor care doreau să tranziteze frontiera şi în ce mod se procurau aceste documente sau că ar fi avut cunoştinţă ori să fi acceptat că martorul D. ar putea să-şi trafice influenţa faţă de vreun poliţist de frontieră ori că martorul C. ar putea să cumpere influenţa lui D., neexistând, astfel, legătura subiectivă dintre inculpată şi cumpărătorul de influenţă, condiţie obligatorie pentru existenţa complicităţii.

Înalta Curte reţine că, în condiţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării, dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, caz de casare ce vizează situaţiile în care fapta concretă pentru care s-a pronunţat soluţia definitivă de condamnare nu întruneşte elementele de tipicitate obiectivă prevăzută de norma de incriminare; dacă instanţa a ignorat o normă care conţine dispoziţii de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv, astfel încât nu se mai realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi noua configurare legală a tipului respectiv de infracţiune. Acest caz de casare nu poate fi invocat pentru a se obţine schimbarea încadrării juridice a faptei sau pentru a se constata incidenţa unei cauze justificative sau de neimputabilitate, acesta fiind atributul exclusiv al instanţelor de fond şi de apel.

Este de menţionat că, din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 439 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. nu se poate realiza o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator sau stabilirea unei alte situaţii de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, fără a putea fi supuse cenzurii starea factuală reţinută de instanţa de apel.

Astfel, în speţă, în raport cu situaţia de fapt, astfel cum a fost stabilită în mod definitiv de către instanţa de apel, Înalta Curte constată că sunt întrunite elementele constitutive ale complicităţii la infracţiunea de cumpărare de influenţă, prevăzută de art. 48 C. pen. raportat la art. 292 C. pen., constând, în esenţă, în ajutorul dat de către A. persoanelor H. şi B., pentru ca acestea să treacă frontiera de stat a României, fără documente legale de călătorie, de a da bani sau alte foloase, pentru sine sau pentru altul, direct ori indirect, unei persoane care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public, pentru a-l determina pe acesta să nu îndeplinească îndatoririle de serviciu.

Or, prin criticile formulate de A. referitoare la nenominalizarea funcţionarul public pe care traficantul de influenţă urma să-l determine să nu îşi îndeplinească îndatoririle de serviciu, neindicarea instituţiei publice sau altei persoane juridice din care făcea parte respectivul funcţionar, la împrejurarea că nu a cunoscut actele ce le lipseau persoanelor care doreau să tranziteze frontiera şi modalitatea de procurare a acestora sau referitoare la inexistenţa legăturii subiective dintre inculpată şi cumpărătorul de influenţă, condiţie obligatorie pentru existenţa complicităţii - în condiţiile în care din probele administrate nu rezultă că ar fi avut cunoştinţă sau ar fi acceptat că martorul D. ar putea să-şi trafice influenţa faţă de vreun poliţist de frontieră ori că martorul C. ar putea să cumpere influenţa lui D., circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., se tinde la o reapreciere a probelor administrate în cauză cu consecinţa stabilirii unor împrejurări faptice diferite de cele reţinute de instanţele inferioare, încercând să se dovedească că recurenta nu este vinovată de săvârşirea infracţiunii pentru care a fost condamnată, ceea ce nu este permis a se realiza pe calea extraordinară de atac a recursului în casaţie, care se limitează la verificarea unei hotărâri intrată în puterea lucrului judecat doar la anumite chestiuni de drept, expres şi limitativ prevăzute de lege.

Altfel spus, prin susţinerile formulate pe calea recursului în casaţie, inculpata critică, în esenţă, împrejurările faptice care au condus la reţinerea vinovăţiei sale, solicitându-se implicit o reevaluare a materialului probator administrat în cauză, care nu este posibilă în actualul stadiu procesual.

Faţă de cele anterior menţionate, Înalta Curte constată neîntemeiate criticile formulate, fapta inculpatei pentru care s-a pronunţat soluţia de condamnare fiind prevăzută de legea penală şi constituind complicitate la infracţiunea de cumpărare de influenţă, prevăzută de art. 48 C. pen. raportat la art. 292 C. pen.

Totodată nu pot fi primite nici criticile referitoare la faptul că, deşi în rechizitoriu, se reţin două infracţiuni de complicitate la cumpărare de influenţă presupus a fi comise în concurs real, judecătorul fondului s-a pronunţat doar cu privire la o singură infracţiune, dispunând condamnarea la o singură pedeapsă fără a preciza pentru care dintre acestea s-a pronunţat respectiva soluţie, iar instanţa de control judiciar a constatat că, deşi sentinţa atacată conţine erori grave şi evidente, nu se poate trimite cauza spre rejudecare, întrucât, în lipsa apelului parchetului, s-ar încălca principiul non reformatio in pejus, având în vedere, pe de o parte, că acestea nu se încadrează în temeiul de casare invocat [art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.], care, aşa cum s-a arătat anterior, vizează situaţiile în care fapta concretă pentru care s-a pronunţat soluţia definitivă de condamnare nu întruneşte elementele de tipicitate obiectivă prevăzută de norma de incriminare, iar, pe de altă parte, această situaţie, deşi reală, este exclusă din sfera de cenzură în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie.

Pentru considerentele dezvoltate anterior, având în vedere că în cauză nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. întrucât fapta pentru care a fost condamnată A. este prevăzută de legea penală, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, recursul în casaţie formulat împotriva Deciziei penale nr. 391/A din 11 iulie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x/2016 şi să oblige recurenta, în temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., la plata cheltuielilor judiciare către stat, întrucât se află în culpă procesuală, onorariul apărătorului desemnat din oficiu urmând a fi plătit din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de A. împotriva Deciziei penale nr. 391/A din 11 iulie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x/2016.

Obligă recurenta inculpată la plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru recurenta A., în sumă de 156 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 30 ianuarie 2020.

Procesat de GGC - GV