Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 16 iunie 2014 pe rolul Tribunalului Cluj, secţia civilă, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii B., C. şi D., a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să dispună obligarea pârâţilor în solidar la plata sumei de 112.500 euro în echivalent în RON la data plăţii, reprezentând suma investită din fondurile sale proprii pentru realizarea lucrărilor de construire şi amenajare a imobilului tip duplex şi garaje situat în Cluj-Napoca, str. x, înscris în CF nr. x nr. cad. x, Cluj-Napoca.
2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Cluj
Prin Sentinţa civilă nr. 173 din 30 martie 2018, Tribunalul Cluj a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului D.
A admis în parte acţiunea civilă modificată formulată de către reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii B., C. şi D. şi în consecinţă:
S-a constatat că apartamentul nr. x situat în Cluj-Napoca str. x, înscris în CF nr. x Cluj-Napoca (provenit din conversia de pe hârtie a CF nr. x), cu nr. cadastral x şi nr. top. x a reprezentat bunul propriu al reclamantei, dobândit în timpul căsătoriei.
S-a constatat că suma de 30.000 euro (echivalent RON) reprezentând dividende încasate de reclamantă în intervalul 2008 - 2009, este bunul propriu al reclamantei.
S-a constatat existenţa unui drept de creanţă comun al reclamantei şi pârâtului D. în sumă de 335.748,6 RON (271.665 RON + 64.083,6 RON) împotriva pârâţilor de rd. 1 şi 2 pentru realizarea lucrărilor de construire şi amenajare a imobilului tip duplex şi garaje situat în Cluj-Napoca, str. x, înscris în CF nr. x nr. cad. x, Cluj-Napoca;
S-a dispus partajul asupra dreptului de creanţă menţionat prin atribuirea acestuia în limita sumei de 233.110,25 RON reclamantei şi, pe cale de consecinţă, au fost obligaţi pârâţii de rd. 1 şi 2, în solidar în favoarea reclamantei la plata sumei, reţinând o cotă de contribuţie de 69,43% în favoarea reclamantei.
Au fost obligaţi pârâţii la plata dobânzii legale aferente sumei menţionate, calculată de la momentul rămânerii definitive a sentinţei şi până la plata efectivă a sumei datorate.
Au fost obligaţi pârâţii să achite în solidar reclamantei suma de 18.915,7 RON cheltuieli de judecată parţiale.
S-a încuviinţat onorariul propus de către expertul E. în sumă de 2.300 RON şi a fost obligată reclamantă să achite acestuia diferenţa rămasă de 1.300 RON.
A fost obligată reclamanta să achite pârâţilor suma de 4.250 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale şi suma de 3.000 RON, cu acelaşi titlu, pârâtului D.
3. Hotărârile din apel
3.1. Încheierea de dezbateri
Prin Încheierea din 5 decembrie 2018 a fost respinsă cererea de probaţiune - suplimentarea raportului de expertiză - formulată de apelanta-reclamantă. A fost acordat cuvântul părţilor asupra apelurilor formulate. A fost amânată pronunţarea la 19 decembrie 2018.
3.2. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Oradea
Prin Decizia nr. 1/A din 7 ianuarie 2019, Curtea de Apel Oradea a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâţii B., C. şi D.
A admis apelul declarat de reclamanta A. împotriva Sentinţei civile nr. 173 din 30 martie 2018 pronunţată de Tribunalul Cluj, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a dispus partajul dreptului de creanţă comun prin atribuirea acestuia, în limita sumei de 240.160,97 RON, reclamantei.
A obligat pârâţii de rd. 1 şi 2 în solidar în favoarea reclamantei la plata sumei, reţinând o cotă de contribuţie de 71,53% în favoarea acesteia.
A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.
A obligat pe intimaţii B., C. şi D. la 455 RON cheltuieli de judecată în apel în favoarea apelantei A.
4. Recursurile
4.1. Motive
Reclamanta A. a declarat recurs principal împotriva Deciziei civile nr. 1A din 7 ianuarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I şi împotriva încheierii de şedinţă din 5 decembrie 2018.
Pârâţii D., B. şi C. au declarat recurs incident împotriva aceleiaşi decizii.
1. Recursul declarat de reclamantă este motivat şi întemeiat în drept pe art. 488 pct. 5, pct. 6, pct. 7 şi 8 C. proc. civ.
Printr-o primă critică, întemeiată în drept pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. reclamanta a susţinut că motivarea deciziei este contradictorie privitor la rezolvarea criticii ridicate în apel: pe de o parte, instanţa de apel i-a respins ca inutilă şi neconcludentă proba solicitată în apel prin care tindea să demonstreze că în mod obiectiv valoarea părţii de duplex ce a revenit foştilor săi socri (pârâţii-intimaţi de rd. 1 - 2) este echivalentă valorii resurselor acestora din intervalul litigios (2007 - 2011), astfel încât tot în mod obiectiv intimaţii nu puteau finanţa şi investiţiile precizate de reclamantă în acţiune; pe de altă parte, instanţa de apel îi reproşează că nu ar fi probat că veniturile realizate în perioada litigioasă ar fi fost direcţionate spre investiţia în discuţie.
Or, prin această probă, reclamanta a tins să arate că doar resursele sale au fost investite în lucrările litigioase, în vreme ce resursele celorlalte părţi au fost direcţionate spre cealaltă unitate locativă a duplexului, proprietatea foştilor săi socri. Reclamanta a tins să demonstreze că veniturile cumulate ale celor 3 pârâţi în perioada litigioasă (2008 - 2011) acopereau doar investiţiile în unitatea din duplex destinată foştilor socri, investiţii distincte de cele litigioase şi realizate tot în perioada căsătoriei subsemnatei cu pârâtul de rd. 3.
Astfel, prin proba solicitată, reclamanta tindea să probeze exact ce a reţinut instanţa de apel că nu ar fi probat: faptul că în mod obiectiv pârâţii nu puteau investi în lucrările ce fac obiectul prezentei cauze (investiţii la partea de imobil aparţinând ei şi fostului soţ, respectiv la părţile comune ale celor 2 imobile, investiţii descrise punctual în Precizarea de acţiune), cât timp resursele acestora au acoperit partea de duplex destinată pârâţilor de rd. 1 şi 2.
Recurenta a arătat că nu contestă că alte lucrări/investiţii decât cele indicate în acţiune au fost finanţate de pârâţii-intimaţi în intervalul relevant. Este vorba cu precădere de toate lucrările executate după august 2007 la unitatea locativă care a revenit foştilor socri, dar şi altor lucrări la părţile comune decât cele enumerate în cererea de chemare în judecată, toate aceste lucrări fiind realizate de pârâţii-intimaţi după căsătoria reclamantei cu pârâtul D., moment de la care aceasta a început să investească în imobil, finalizarea completă a unităţii deţinute de pârâţii-intimaţi de rd. 1 şi 2 survenind în 2010 - 2011 (reclamanta părăsind imobilul în luna iunie 2011).
Astfel, veniturile analizate de instanţele de fond (realizate de părţi în intervalul 2007 - 2011) nu au alimentat o singură investiţie (cea în litigiu), ci două investiţii, respectiv ambele unităţi din duplex, aflate la momentul căsătoriei la acelaşi stadiu de execuţie (fapt statuat şi de prima instanţă şi necriticat în apel).
Prin suplimentarea expertizei cu obiectivul indicat în apel, reclamanta a urmărit să demonstreze că resursele financiare ale pârâtului D. şi ale părinţilor acestuia au fost direcţionate preponderent înspre finalizarea părţii de duplex a acestora şi a altor funcţiuni comune decât cele indicate în acţiune. Astfel, valoarea stabilită prin expertiză privitor la investiţiile la partea de duplex locuite de pârâţii-intimaţi de rd. 1 şi 2, de la stadiul existent la data căsătoriei (stadiu necontestat) până la finalizarea şi dotarea completă a acestei unităţi, urma să fie echivalată cu resursele financiare ale celor 3 pârâţi-intimaţi în intervalul realizării acestor lucrări (2007 - 2011). În cazul în care valoarea investiţiei la partea de duplex a foştilor socri ar fi echivalentă sau apropiată de resursele celor 3 pârâţi-intimaţi în intervalul discutat, rezultă că în mod obiectiv aceştia nu aveau cum să aloce resurse pentru susţinerea investiţiilor litigioase, la partea de duplex locuită de reclamantă şi fostul său soţ.
Practic, după evaluarea solicitată se putea stabili dacă resursele financiare ale celor 3 pârâţi-intimaţi le-ar fi permis acestora atât susţinerea parţială a lucrărilor de amenajare, dotare şi finisare a unităţii folosite de reclamanta împreună cu fostul soţ (lucrări indicate în acţiune şi în legătură cu care reclamanta a arătat constant că le-a suportat în totalitate), cât şi pe cele similare realizate la unitatea foştilor socri.
A doua critică a reclamantei se întemeiază pe art. 488 pct. 7 C. proc. civ.
Reclamanta a arătat că decizia nu este motivată în privinţa criticii referitoare la omiterea de către instanţă a răspunsurilor la interogatoriile pârâţilor, respectiv declaraţiilor martorilor F., G. şi H. Aceste probe nu au fost avute în vedere în decizia recurată, deşi acestea au fost invocate în mod repetat în apel ca fiind relevante (alături de cea a martorei I.) tocmai cu privire la aspectul esenţial avut în vedere, respectiv dacă veniturile reclamantei au fost efectiv investite în lucrările litigioase. Procedând astfel, instanţa de apel a încălcat şi formele de procedură prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.
Acelaşi raţionament contradictoriu în esenţa sa şi lacunar în motivare se regăseşte şi în motivarea dată de instanţa de apel rezolvării celor de-a doua şi a treia critici ridicate de reclamantă prin apel (caracterul veniturilor dobândite de reclamantă, respectiv omiterea sumei de 97.000 euro credit mama sa). Reclamantei i se reproşează că nu a probat, în contextul în care aceeaşi instanţă de apel i-a respins proba prin care tindea să dovedească faptul că în mod obiectiv pârâţii-intimaţi nu aveau resursele necesare pentru a susţine ambele investiţii.
A treia critică a reclamantei, întemeiată pe art. 488 pct. 5 C. proc. civ., s-a referit la greşita includere a sumei de 62.000 euro, apreciată ca sumă rezultată din vânzarea apartamentului de pe str. x, ca fiind contribuţia exclusivă a pârâtului. Decizia instanţei este nelegală pentru că nu se poate testa cu martori împotriva sau peste ceea ce cuprinde un înscris, aceasta fiind o măsură prohibitivă de natură a proteja securitatea circuitului civil. Eronat a reţinut instanţa de apel - dând un înţeles greşit criticii de apel invocate - că "consemnarea în actul autentic a unui alt cuantum al preţului decât cel real (...) fac dovada până la proba contrară". Reclamanta nu a invocat în apel acest aspect, ci imposibilitatea de principiu a probării peste un înscris, cu atât mai mult cu cât este vorba despre un înscris autentic.
A patra critică, circumscrisă art. 488 pct. 6 C. proc. civ., priveşte reţinerea de către instanţa de apel a faptului că utilizarea preţului încasat de pârâţii-intimaţi din vânzarea apartamentului din Mănăştur s-a făcut pentru stingerea creditului accesat de foştii socri ai reclamantei pentru achiziţionarea unui apartament în Bistriţa, în condiţiile în care cererea de probatorii a reclamantei a fost respinsă, dar se reproşează acesteia că nu şi-a probat susţinerile.
Prin cea de-a cincea critică, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., reclamanta a arătat că instanţa de apel a încălcat art. 22 C. proc. civ. atunci când s-a raportat la sumele în RON, în loc de euro, aşa cum aceasta a solicitat prin acţiune, întrucât evaluarea judiciară a bunurilor imobile şi mobile s-a realizat numai în euro. Reclamanta a fost vătămată prin atribuirea unei creanţe în RON, stabilită la cel mai defavorabil curs pentru ea, respectiv cel de la data executării lucrărilor (2007 - 2008), mai dezavantajos şi decât cel de la data introducerii acţiunii, şi decât cel de la data pronunţării hotărârii.
Reclamanta a mai arătat că soluţia instanţei de apel încalcă normele materiale privind îmbogăţirea fără justă cauză şi valoarea obligaţiei de restituire din sarcina îmbogăţitului, fiind incident art. 488 pct. 8 C. proc. civ.
Astfel, normele de la art. 1347 alin. (2), raportat la art. 1630 - 1640 C. civ. - aplicabile chiar dacă îmbogăţirea are la bază un fapt neculpabil, deci licit - prevăd că obligaţia de restituire se raportează la valoarea la care debitorul a primit ceea ce trebuie să restituie, iar această valoare a fost deja stabilită prin cele 2 expertize (bunuri imobile, respectiv mobile) administrate în cauză. Valoarea îmbogăţirii a fost determinată de experţii judiciari în moneda euro, fiind necontestat că resursele financiare angajate au fost preponderent din donaţii şi credite obţinute în moneda euro. Valoarea însărăcirii reclamantei este în realitate mai mare, întrucât restituirea creditărilor a impus, pe lângă restituirea sumelor investite în lucrările în cauză, diverse costuri, pe care reclamanta nu le poate solicita tocmai pentru că depăşesc valoarea îmbogăţirii intimaţilor-pârâţi.
Reclamanta a mai criticat soluţia dată în apel aspectului legat de neacordarea dobânzii legale calculate de la data introducerii cererii, respectiv de la 16 iunie 2014.
Astfel, în temeiul art. 488 pct. 8 C. proc. civ., din analiza art. 1088 C. civ. (1864) rezultă că dreptul la dobânda legală aferentă creanţei cu care pârâţii-intimaţi s-au îmbogăţit fără justă cauză curge de la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, pentru orice tip de obligaţii. Nici normele legale dedicate reglementării îmbogăţirii fără justă cauză din noul C. civ. (art. 1345 - art. 1348) nu pun în discuţie un alt moment de la care să poată fi percepute dobânzile legale. Din această perspectivă, art. 1088 alin. (2) C. civ. îşi găseşte deplina aplicabilitate, întrucât această normă legală nu face distincţia între izvorul obligaţiilor (obligaţii derivate din acte/fapte juridice), dobânda legală curgând în toate situaţiile de la data introducerii acţiunii.
Refuzul acordării dobânzii legale din 16 iunie 2014 l-a constituit un pretins "caracter mixt al raporturilor juridice în cauză. Această reţinere este în contradicţie cu cele deja reţinute de instanţa de fond şi chiar de instanţa de apel (art. 488 pct. 7 C. proc. civ.), respectiv că resursele învestite de reclamantă au provenit din venituri proprii situate mult peste valoarea creanţei litigioase.
Ultima critică vizează raţionamentul instanţei cu privire la suportarea cheltuielilor de judecată. În opinia reclamantei, acest raţionament este unul eronat, singura reţinere a instanţei de apel fiind că toate părţile ar fi în culpă procesuală.
Astfel, s-a făcut o greşită aplicare a normelor de la art. 1349 şi urm. C. civ., aplicabile şi în materia cheltuielilor de judecată. În mod eronat s-a omis admiterea primelor 2 capete principale de cerere faţă de care toţi pârâţii-intimaţi s-au opus, precum şi capătul 3 de cerere, respectiv cel privind existenţa unei creanţe grefată pe îmbogăţirea fără justă cauză în raport de pârâţii-intimaţi 1 şi 2. Cu privire la stabilirea dreptului de creanţă grefat pe îmbogăţirea fără justă cauză şi capetele de cerere subsecvente acestuia, aceleaşi reguli de drept material în privinţa răspunderii civile delictuale ar fi permis şi posibilitatea de a aplica cheltuielilor de judecată un regim unitar: suportarea de către pârâţii-intimaţi a cheltuielilor proporţional cu cota-parte din creanţă recunoscută reclamantei, urmând ca reclamanta să suporte numai diferenţa. Soluţia este nelegală cu atât mai mult cu cât pârâţii-intimaţi de rd. 1 şi 2 (îmbogăţiţii fără justă cauză) nu sunt subiecţi ai partajului, astfel încât stabilirea cheltuielilor între reclamantă şi toţi pârâţii în proporţie de 1/2 nu are temei juridic şi a rămas nemotivată de către instanţa de apel.
2. Recursul declarat de pârâţi este motivat şi întemeiat în drept pe art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ.
Printr-un prim motiv de recurs, pârâţii au criticat decizia instanţei de apel întrucât prezintă o motivare superficială, incompletă şi neadecvată în raport cu criticile pe care le-au invocat în apel, deşi instanţa a reţinut faptul că aspectele pe care le-au supus controlului judiciar sunt esenţiale în soluţionarea raporturilor dintre părţi.
În opinia pârâţilor, un exemplu de motivare neadecvată este legat chiar de determinarea cuantumului dividendelor pentru care reclamanta a solicitat să se constate că sunt bunul ei propriu. Relevanţa acestei chestiuni ţine de aplicarea principiului îmbogăţirii fără just temei, în logica mecanismului utilizat de instanţă, acela al stabilirii în acest scop a veniturilor părţilor.
Pârâţii au cerut instanţei să verifice nemijlocit efectele tipurilor diferite de înscrisuri, inclusiv în raport de calculul propriu pe care reclamanta l-a prezentat. Dar, după ce a preluat exact alin. (7) şi (8) de la pagina 22 din sentinţă, Curtea de Apel Oradea a considerat critica nelegală. A adăugat doar un argument de natură procesuală, acela că deşi tipuri diferite de documente, înscrisurile ce privesc sumele în discuţie sunt în fiinţă şi fac dovada celor menţionate în cuprinsul lor; cu toate că a considerat a fi lipsit de echivoc faptul că principiul îmbogăţirii fără just temei înseamnă că îmbogăţirea şi însărăcirea trebuie stabilite pe date şi elemente precis determinate, în aceeaşi aliniere la sentinţă, critica pârâţilor referitoare la faptul că exact aceste elemente esenţiale nu au fost conturate în concordanţă cu ceea ce s-a dovedit prin probele administrate a fost respinsă, şi doar pentru motivul că instanţa de fond ar fi stabilit judicios dreptul de creanţă în discuţie.
Motivarea deciziei din apel a preluat tale quale considerentele potrivit cărora dreptul de creanţă a fost stabilit din perspectiva veniturilor obţinute de fiecare dintre foştii soţi, "incluzând în mod matematic în cuantumul veniturilor atât pe cele comune, cât şi pe cele proprii, având în vedere imposibilitatea stabilirii în concret a destinaţiei bunurilor proprii, date fiind multitudinea lucrărilor efectuate". S-a adăugat doar menţiunea că "probaţiunea administrată prin care nu s-a reuşit a se dovedi în concret contribuţia efectivă a fiecăreia dintre cele două părţi în efectuarea investiţiilor", dar exact probele şi conţinutul concret al acestora, pe care pârâţii l-au prezentat în apel, nu au fost în niciun fel analizate;
Deşi subtextual s-a recunoscut necesitatea respectării exigenţelor care rezultă din aplicarea art. 30 şi 31 lit. a) şi f) Codul familiei, critica din apelul pârâţilor nu a fost analizată deoarece pur şi simplu s-a însuşit ideea şi considerentele sentinţei pronunţate de instanţa de fond conform cărora maniera de a proceda "incluzând în mod matematic în cuantumul veniturilor atât pe cele comune, cât şi pe cele proprii raportat la natura mixta a acestora este justificata din considerente de echitate datorită dificultăţii de a stabili în concret destinaţia banilor proprii obţinuţi, raportat la multitudinea lucrărilor realizate la imobil".
Se regăseşte exprimarea opiniei instanţei de fond pentru mai multe dintre criticile pârâţilor.
Iese în evidenţă în motivarea deciziei evitarea analizei pe aspecte majore de fond şi abordarea, pe larg, a altora, care, chiar dacă semnificative, nu aparţin raporturilor de drept material soluţionate.
Astfel, s-a reţinut ideea că în prezenta speţă solicitarea fundamentată de reclamantă pe principiul îmbogăţirii fără justă cauză este chestiunea cu caracter principal, iar clarificarea regimului juridic al dreptului de creanţă reprezintă un aspect secundar. Este de reproşat instanţei de fond faptul de a fi distorsionat modul de rezolvare a litigiului tocmai prin nerespectarea acestei relaţii dintre pretenţiile pe care reclamanta le-a formulat în acţiunea sa.
Pentru a justifica modul în care instanţa de fond a construit rezolvarea speţei, instanţa de apel s-a aplecat strict asupra aspectelor de ordin procesual ale cauzei. După ce a evocat pe larg conţinutul pretenţiilor, a considerat că intenţia reclamantei a fost aceea de a-şi valorifica dreptul de creanţă împotriva pârâţilor B., iar desfăşurarea lucrărilor sub durata căsătoriei a impus clarificarea regimului dreptului de creanţă, ca aspect secundar al litigiului. Prin urmare, a respins ca nefondată critica pârâţilor deoarece "calificarea în speţă ca fiind principal sau accesoriu a capătului de cerere având ca obiect pretenţia de obligare la despăgubire, nefiind de natură a conduce ia concluzia susţinută de apelanţi...". Instanţa de apel nu a mai abordat apoi deloc planul raporturilor de drept material. Despre acestea a menţionat doar că nu s-a ajuns la concluzia pârâţilor, nu s-au nesocotit prevederile legale referitoare la subrogaţia reală cu titlu particular, în stabilirea întinderii obligaţiei de restituire instanţa de fond a avut în vedere corect regimul juridic ai dreptului de creanţă litigios şi a dispus judicios partajul acestuia. De asemenea, nu s-a ajuns la o veritabilă contopire a patrimoniului pârâţilor, critica sub acest aspect fiind nefondată. Există exprimarea unor aprecieri cu caracter final, dar nu şi pe aceea a raţionamentului care, pe baza datelor factuale concrete şi a conţinutului probelor administrate ar fi trebuit să ducă la conturarea lor.
Instanţa de apel a trecut cu vederea criticile pârâţilor referitoare la puncte extrem de sensibile, pe seama cărora ar fi trebuit să explice şi pretinsa însărăcire a recurentei-reclamante, şi cum poate fi justificată cota de 71,53 % ce i-a fost acordată din cuantumul dreptului de creanţă considerat bun comun al ei şi al pârâtului D..
Sunt astfel: problema vânzării apartamentului din str. x, survenită ulterior finalizării lucrărilor, în 15 iulie 2010, cu privire la care a reţinut doar faptul că s-ar fi probat utilizarea sumei astfel obţinute pentru stingerea creditelor accesate la finanţarea acestora. Nici un cuvânt însă despre ceea ce, indiscutabil, s-a dovedit cu Adresa nr. x din 29 august 2015 şi înscrisurile ataşate, trimise de J., şi anume faptul că exact în aceeaşi zi, din preţul primit, recurenta reclamantă a restituit mamei ei suma de 163.300 RON, sumă împrumutată şi echivalentă practic cu 38,000 EUR; pretinsa donaţie primită de reclamantă de la mama sa, în sumă de 75,000 EUR, aşa cum au declarat martorele H. şi G.. S-a motivat că faţă de acest lucru nu s-ar putea contrapune argumentul că reclamanta deţinea conturi, carduri şi a utilizat instrumente bancare. Nu există nicio motivare despre faptul că niciuna din declaraţiile martorelor în legătură cu acest aspect nu se coroborează cu vreo altă probă, că niciuna dintre martore nu a văzut direct predarea unei asemenea sume în numerar în condiţiile în care niciun înscris de la dosar nu consemnează o operaţiune bancară de acest fel. Nu s-a arătat că s-ar fi demonstrat în vreun fel faptul că această sumă, sau cât anume din ea, a fost folosită pentru finanţarea lucrărilor, fie şi în forma restituirii creditelor.
Decizia instanţei de apel nu cuprinde nicio motivare referitoare la ceea ce, aşa cum s-a dovedit prin înscrisuri, au fost fapte real petrecute pe întreaga durată a căsătoriei dintre reclamantă şi D., legate de veniturile şi cheltuielile ei, care au avut legătură exclusiv cu afacerile ei şi ale familiei ei şi nicio legătură cu investiţiile la imobilul din str. x.
În esenţă, motivarea deciziei ignoră cu totul faptul că deşi recurenta reclamantă spune că a investit în imobilul de pe str. x şi este singura persoană care a susţinut băneşte lucrările, prin probe certe, depuse în dosar chiar la cererea ei, ceea ce se dovedeşte nu arată în niciun fel folosirea efectivă a sumelor pentru achiziţionare de material sau pentru plată.
Sunt cert dovedite în dosar cheltuielile pe care reclamanta le-a avut în timpul căsătoriei şi, cu deosebire în perioada de executare a lucrărilor la imobilul din str. x, dar care nu au avut nicio legătură cu acest imobil şi cu aceste lucrări.
Motivarea deciziei omite faptul că am demonstrat legătura dintre veniturile pârâtului D. şi cheltuielile făcute pentru lucrări şi că valoarea acestora era peste valoarea dreptului de creanţă, cu consecinţa de a nu putea fi reţinută o însărăcire a reclamantei, mai ales în cuantumul de 71,53 %.
Un alt motiv de recurs este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., pârâţii considerând că suntem în prezenţa a două încălcări majore ale normelor legale: cea dintâi, ţine de aplicarea principiului îmbogăţirii fără just temei, invocat în fundamentarea pretenţiilor recurentei reclamante, iar cea de a doua, este încălcarea manifestă şi aplicarea greşită a dispoziţiilor legale ale regimului comunităţii de bunuri a soţilor, în privinţa stabilirii patrimoniului comun şi a determinării bunurilor proprii, iar apoi a conturării cotelor de contribuţie în dreptul de creanţă pe care instanţele l-au privit ca un bun comun al pârâtului D. şi al recurentei reclamante împotriva pârâţilor B.
Reclamanta şi-a formulat pretenţiile din cererea de chemare în judecată invocând în fundamentarea acestora principiul îmbogăţirii fără just temei şi, în concret, faptul că B. s-ar fi îmbogăţit, iar ea s-a însărăcit cu o valoare egală cu cea a investiţiilor pe care le-a indicat în cererea sa, efectuate la imobilul din str. x în perioada august 2007 - iulie 2008.
Pârâţii au învederat constant în soluţionarea cauzei faptul că reclamanta era ţinută să demonstreze cert cheltuielile efectiv făcute de ea pentru una sau pentru toate lucrările aflate în discuţie, iar, raportat la resursele despre care a afirmat că le-a utilizat pentru susţinerea acestor lucrări, interesează în limite foarte precise cât exact din aceste resurse a folosit pentru aceste lucrări.
Instanţa de apel a recunoscut că acesta este raţionamentul obligatoriu ce trebuie respectat în aplicarea principiului îmbogăţirii fără just temei, respectiv faptul că însărăcirea se conturează "pe dovada certa a cheltuielilor efectiv făcute" şi "pe seama sursei concrete, adică a acelor venituri precis utilizate pentru cheltuielile făcute cu lucrările despre care este vorba ...". Cu toate acestea, a preferat să păstreze sentinţa pronunţată de instanţa de fond. Acceptând întregul raţionament al instanţei de fond, la rândul ei instanţa de apel a validat, cu referire la însărăcirea reclamantei şi la îmbogăţirea pretins înregistrata de B., faptul că au fost conturate pe baza unor prezumţii simple referitoare la suportarea contravalorii cheltuielilor pentru lucrări, şi acestea construite, la rândul lor, pe alte prezumţii simple referitoare la veniturile utilizate în acest scop. Dar acest tip de raţionament contravine raţiunii însăşi a principiului în discuţie.
Încălcarea principiului pe care reclamanta şi-a fundamentat pretenţiile este dat de faptul că s-au avut în vedere toate veniturile (cele ale reclamantei şi pârâtului D.) obţinute în timpul căsătoriei.
În acord cu ceea ce instanţa de apel a menţionat referitor la cheltuielile efectiv făcute şi veniturile precis utilizate pentru acestea, ar fi trebuit să se respecte realitatea dovedită cert în dosar că perioada de timp ce poate fi reţinută ca fiind cea în care s-ar fi produs însărăcirea nu este deloc egală cu întreaga durată a căsătoriei până la despărţirea în fapt, ci este egală numai cu acea perioadă în care au fost realizate lucrările şi s-a acoperit integral valoarea acestora, prin acoperire integrală înţelegându-se şi plata completă a creditelor efectiv utilizate pentru îmbunătăţiri. Conform dovezilor de la dosar, aceasta este cuprinsă între septembrie 2007 - iulie 2010, nicidecum august 2007 - iunie 2011.
Orice alte venituri au obţinut reclamanta ori pârâtul D., din orice alte surse şi indiferent de cuantumul lor, dacă şi în măsura în care acest lucru s-a întâmplat după ce s-a acoperit integral valoarea lucrărilor şi a creditelor luate pentru realizarea lor nu mai au niciun fel de relevanţă cu privire la dreptul de creanţă (în sumă de 335.748,6 RON).
Aplicând corect principiul îmbogăţirii fără justă cauză, instanţa de apel nu era îndreptăţită să valideze pentru recurenta reclamantă: ca venit de luat în calcul la totalul veniturilor suma de 75.000 EUR, pretins obţinută prin donaţie de la mama ei (reală să fi fost, aceasta este în afara perioadei care poate fi reţinută pentru însărăcire), nici cea considerată cu titlu de dividende (corect, aceasta fiind de 20.561,06 EUR şi nu de 30.000 EUR), după cum nici sume primite din prestarea activităţii de avocatură anterior şi, respectiv ulterior încheierii perioadei arătate, nici cota de 71,53 % din dreptul de creanţă, cotă construită practic prin mecanismul strict aritmetic de proporţionalitate ale veniturilor ei în raport cu cele ale pârâtului D. faţă de totalul veniturilor.
Instanţa de apel a tratat superficial critica potrivit căreia nu ar fi trebuit să se omită ci, dimpotrivă, să se coreleze cuantumul veniturilor luate în calcul cu valoarea lucrărilor stabilită de experţi.
Se leagă direct de interpretarea şi aplicarea principiului îmbogăţirii fără just temei necesitatea de a se observa faptul că în conturarea veniturilor precis utilizate pentru cheltuielile cu lucrările corelarea menţionată trebuia făcută, în condiţiile în care dreptul de creanţă stabilit (335.748,6 RON) reprezintă doar 20% din totalul veniturilor aşa cum au fost avute în vedere (1.620.435,54 RON), nediferenţierea veniturilor dă erori însemnate deoarece stabilirea însărăcirii s-a făcut luându-se în considerare nu doar venituri încasate ulterior perioadei în care acestea, afirmative, au fost obţinute, ci şi a unor venituri nenecesare acestui scop. Iar acest din urmă aspect a fost generat prin aceea că s-au omis cheltuielile făcute.
Din întreaga decizie a instanţei de apel rezultă încălcarea principiului îmbogăţirii fără just temei prin omiterea componentei negative referitoare la veniturile calculate în favoarea reclamantei.
Pârâţii au invocat în apel şi există dovezi certe în dosar despre cheltuielile pe care recurenta reclamantă le-a făcut în timpul căsătoriei pentru orice altceva decât lucrările de amenajare la imobil.
Faţă de exigenţele principiului îmbogăţirii fără just temei nu poate fi primit raţionamentul de conturare a pretinsei însărăciri a recurentei reclamante prin prezumţia că ea a avut venituri, aşa încât este justificat sa prezumăm ca toate acestea au fost canalizate spre susţinerea lucrărilor la imobilul din str. x şi este complet indiferent daca veniturile respective au fost grevate de cheltuieli sau pierderi fără legătură cu investiţiile la acel imobil.
Cu atât mai puţin, în aplicarea acestui principiu, nu poate fi primită şi prezumţia pe care reclamanta a dorit să o adauge în legătură cu conturarea pretinsei sale însărăciri: faptul că după ce am presupus participarea ei exclusivă la efectuarea investiţiilor, numai pentru că a avut venituri în perioada căsătoriei, mai mari decât ale pârâtului D. şi care trebuie luate în considerare prin lăsarea deoparte a cheltuielilor consistente exterioare investiţiilor, mai trebuie să prezumăm că pârâtul D. nu a contribuit în nici un fel la suportarea investiţiilor deoarece în aceeaşi perioadă s-au realizat lucrări şi în partea de duplex rămasă în folosinţa pârâţilor B.
Principiul îmbogăţirii fără just temei a fost încălcat şi prin încălcarea art. 30 şi 31 C. familiei. Instanţa de apel a admis că suntem în prezenţa nesocotirii acestor dispoziţii, şi că pentru aplicarea principiului îmbogăţirii fără justă cauză acest lucru ar fi dictat de "considerente de echitate datorită dificultăţii de a stabili în concret destinaţia banilor proprii obţinuţi, raportat ia multitudinea lucrărilor realizate la imobil".
Cât priveşte numitele "considerente de echitate" conţinutul probelor administrate demonstrează contrariul, adică faptul că există la dosar suficiente dovezi care permiteau a se analiza în concret despre ce investiţii a fost vorba, care au fost costurile acestora şi ce resurse băneşti, din cele avute de recurenta reclamantă şi de pârâtul D., au fost efectiv utilizate la susţinerea lor.
Nerespectarea din acest punct de vedere a conţinutului probelor se traduce, din partea instanţei de apel, în contrazicerea a ceea ce ea însăşi a admis ca fiind aspectul esenţial al speţei: necesitatea ca pentru stabilirea însărăcirii şi a îmbogăţirii să se evidenţieze atât cheltuielile efectiv făcute, cât şi veniturile precise din care au fost susţinute.
La conturarea calităţii de bun comun a dreptului de creanţă considerat de instanţe a fi în cuantum de 335.748,6 RON a fost încălcat art. 31 lit. a) şi f) din C. familiei. Pe de o parte, acest lucru s-a petrecut prin procedeul greşit al formării din toate veniturile pârâtului D. şi ale recurentei reclamante a unei mase comune, raportat la care, printr-o operaţiune de proporţionalitate s-au determinat doar nişte cote ipotetice de contribuţie (prin decizia instanţei de apei, de 71,53 % pentru reclamantă şi de 28,47% pentru D.). Pe de altă parte, prin omisiunea de a da eficienţă subrogaţiei reale cu titlu particular în ceea ce priveşte conturarea contribuţiei pârâtului intimat chiar la dobândirea dreptului de creanţă aflat în discuţie, concretizată în: sumele proprii, anterioare căsătoriei, şi pe care le-a utilizat efectiv pentru lucrări - 75.950,7 RON din depozitul de la K. + 12.950 RON, echivalentul sumei de 3500 EUR ce i-a fost restituită de constructorul apartamentului din str. x, veniturile bunurilor proprii, folosite pentru acoperirea valorii lucrărilor (prin acoperirea creditelor accesate în comun cu reclamanta în acest scop) - 31.785,6 RON, reprezentând contravaloarea chiriilor de pe apartamentul din str. x, după scăderea impozitului, contravaloarea bunului propriu, valorificat tocmai cu scopul de a acoperi valoarea lucrărilor (din nou prin acoperirea creditelor accesate în comun cu reclamanta în acest scop) - 251.720 RON, contravaloarea preţului apartamentului din str. x, luat în considerare doar la 62.000 EUR.
4.2. Procedura de filtru
Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 21 noiembrie 2019 completul de filtru a respins excepţia inadmisibilităţii recursului declarat de reclamantă, excepţie invocată de pârâţii B., C. şi D.
A admis, în principiu, recursul formulat de reclamanta A. împotriva încheierii de şedinţă din 5 decembrie 2018 şi a Deciziei nr. 1A din 7 ianuarie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă precum şi recursul incident formulat de pârâţii B., C. şi D. împotriva aceleiaşi decizii.
În cuprinsul încheierii de admitere în principiu, cu referire la excepţia inadmisibilităţii cererii de recurs incident, invocată în cuprinsul întâmpinării depuse de către recurenta-reclamantă A., s-a reţinut că susţinerile părţii reprezintă simple apărări ce vor fi avute în vedere cu ocazia soluţionării căii de atac.
4.3. Apărările formulate în cauză
Recurenta reclamantă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului incident, în principal ca inadmisibil, iar în subsidiar ca nefondat, cu obligarea intimaţilor pârâţi la cheltuieli de judecată.
Recurenţii pârâţi au depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului formulat de reclamantă, atât împotriva deciziei, cât şi a încheierii de şedinţă, precum şi obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 7.000 RON, reprezentând onorariu de avocat. Recurenta reclamantă a depus răspuns la întâmpinarea pârâţilor.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând încheierea şi decizia recurate, prin prisma criticilor formulate prin cererile de recurs şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului precum şi la dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte a reţinut următoarele:
1. Recursul reclamantei
Printr-o primă critică se deduce analizei instanţei de recurs nelegalitatea hotărârii instanţei de apel, care ar conţine o motivare contradictorie de vreme ce, pe de o parte, i-a respins reclamantei ca neconcludentă administrarea probei cu expertiză mobiliară şi imobiliară, prin care tindea să demonstreze că în mod obiectiv valoarea părţii de duplex ce a revenit intimaţilor B. şi C. este echivalentă valorii resurselor tuturor pârâţilor din intervalul litigios - cu consecinţa că pârâtul D. nu putea investi în partea de imobil ocupat de soţi -, iar pe de altă parte, a reţinut că reclamanta nu a probat că sumele de bani pe care le-a obţinut în timpul căsătoriei cu D. au fost utilizate în legătură cu imobilul în litigiu.
Critica nu este întemeiată.
În primul rând, instanţa de apel a apreciat în mod corect, în respectarea prevederilor art. 255 alin. (1) C. proc. civ., că administrarea probei cu expertiză care să aibă ca obiectiv evaluarea unor bunuri care nu fac obiectul litigiului, nu ar putea fi de natură să lămurească problema contribuţiei pârâtului D. la imobilul proprietatea părinţilor săi, astfel încât, pe cale de consecinţă şi prin aplicarea unui raţionament bazat pe prezumţii, să se determine că imobilul ocupat de soţi a fost edificat cu contribuţia exclusivă a reclamantei. Împrejurarea că expertizele ar fi stabilit o anumită valoare a bunurilor nu ar fi fost suficientă pentru ca, numai comparând veniturile tuturor părţilor, prin raportare la această valoare, să conducă la concluzia urmărită de reclamantă. Aceasta ar fi trebuit să probeze cu alte mijloace de probă - ce i-au fost, de altfel, încuviinţate - nu doar faptul că a obţinut în timpul căsătoriei anumite venituri, cu titlu de bunuri proprii, ci şi că a folosit acele venituri în scopul pretins.
Sub acest aspect, la filele x din hotărâre instanţa de apel a analizat probele care au fundamentat soluţia primei instanţe referitoare la cota de contribuţie a soţilor la imobilul în litigiu, şi a răspuns criticilor din apel prezentând propriul raţionament - atât pentru înlăturarea, cât şi pentru acceptarea criticilor vizând luarea în calcul a anumitor venituri ale reclamantei - fiind corect că nu se putea determina cota de contribuţie mai mare a reclamantei decât în raport cu probele administrate, iar nu pe bază de prezumţii simple. În consecinţă, critica formulată nu întruneşte cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., motivarea hotărârii nefiind contradictorie.
În al doilea rând, proba cu expertiza a fost respinsă în mod legal şi în respectarea limitelor devoluţiunii în apel, determinate de ceea ce s-a supus judecăţii în primă instanţă, aşa cum arată art. 478 C. proc. civ., câtă vreme reclamanta a cerut direct în apel expertizarea imobilului ocupat de B. şi C. De altfel, cu ocazia dezbaterilor în recurs reprezentantul reclamantei a recunoscut că au fost expertizate "doar investiţiile pe care reclamanta le-a menţionat în cererea de chemare în judecată". Per a contrario, expertiza solicitată în apel nu avea ca obiect bunurile cu privire la care s-a pronunţat prima instanţă. În aceste condiţii, critica formulată prin motivele de recurs nu este întemeiată, instanţa de apel făcând aplicarea corectă a dispoziţiilor procedurale sus-menţionate. Prin urmare, nici prin raportare la aprecierea că nu putea fi primită direct în apel expertizarea unor bunuri care nu au făcut obiect al judecăţii în primă instanţă, motivarea deciziei din apel nu este contradictorie în partea în care s-a reţinut că nu s-a probat că veniturile proprii ale reclamantei au fost utilizate în întregime pentru edificarea imobilului ocupat împreună cu soţul său.
În acest context a fost analizată şi critica adusă de reclamantă instanţei de apel care, în opinia sa, i-a reproşat că nu a probat că a avut o contribuţie exclusivă la dobândirea bunului comun, omiţând însă să analizeze faptul că mama sa i-a dat suma de 97.000 euro. Înalta Curte a observat că, la fila x din decizie, instanţa de apel a motivat de ce nu a reţinut faptul că suma de 97.000 euro ar fi intrat în patrimoniul reclamantei. Împrejurarea că motivarea instanţei o nemulţumeşte pe reclamantă nu este de natură să conducă la concluzia că hotărârea conţine o motivare contradictorie, aşa cum susţine aceasta.
În fine, cu argumentele dezvoltate în cele ce preced, Înalta Curte a apreciat că nu este contradictorie nici motivarea în legătură cu soluţia dată criticii privitoare la utilizarea preţului încasat de pârâţi din vânzarea apartamentului din Mănăştur pentru stingerea creditului accesat de B. şi C. pentru achiziţionarea unui apartament în Bistriţa, în condiţiile în care i s-a respins proba cerută în apel.
O altă critică dezvoltată de reclamantă constă în aceea că hotărârea recurată este total nemotivată în privinţa reproşului adus primei instanţe cu privire la omiterea de către aceasta a răspunsurilor la interogatoriile pârâţilor, respectiv declaraţiilor martorilor. S-a susţinut că instanţa de apel nu a explicat care sunt raţiunile pentru care mărturiile martorelor F., G. şi H. nu au fost avute în vedere în decizia recurată.
Critica nu este întemeiată. Pe de o parte, reclamanta nu arată prin cererea de recurs în ce măsură luarea în considerare a răspunsurilor la interogatoriu ar fi dus la o altă soluţie decât cea pronunţată de instanţa de fond, în aşa fel încât să poată fi reţinută vătămarea procesuală suferită de aceasta. Împrejurarea că pârâţii nu au dat răspunsurile apreciate de reclamantă ca fiind cele corecte nu poate fi calificată drept o sursă de nelegalitate a hotărârii, decurgând din faptul că, în opinia reclamantei, "pârâtul de rd. 3 fie nu ia în serios prezentul proces, fie nu a avut nicio implicare în realizarea şi finanţarea lucrărilor".
Pe de altă parte, la fila x din hotărâre instanţa de apel a răspuns criticilor legate de aprecierea răspunsurilor la interogatoriu. Faptul că instanţa a considerat că dacă pârâtul D. nu cunoaşte în detaliu costurile investiţiilor realizate, şi nici sursa de finanţare, nu înseamnă că se impune concluzia susţinută de reclamantă în sensul că aceasta a efectuat din resursele sale proprii toate investiţiile, nu justifică temeinicia criticii privitoare la nemotivarea deciziei din apel.
Cât priveşte faptul că instanţa de apel nu ar fi analizat depoziţiile martorelor F., G. şi H., astfel cum sunt descrise prin cererea de apel formulată de reclamantă, sunt de reţinut următoarele aspecte:
- reclamanta arată că martora F. are cunoştinţă de faptul că suma rezultată din vânzarea imobilului de pe str. x a fost afectată realizării investiţiilor la imobilul în care a locuit ulterior cu soţul său.
Înalta Curte apreciază că instanţele de fond au avut în vedere acest aspect, de vreme ce s-a şi reţinut că apartamentul menţionat a fost bunul propriu al reclamantei, ceea ce a dus la stabilirea unei cote de contribuţie mai mare la dobândirea bunurilor comune în favoarea reclamantei;
- reclamanta arată că martora F. are cunoştinţă "din discuţiile avute cu reclamanta" că mama acesteia o ajuta cu sume de bani pentru plata unor credite, că veniturile pârâtului erau date părinţilor săi şi că numai reclamanta era cea care suporta ratele la imobil.
De asemenea, reclamanta arată că martora G. a aflat de la mama reclamantei despre suma de 70.000 euro pe care i-a dat-o acesteia în anul 2010 pentru achitarea unor credite.
Înalta Curte apreciază că omisiunea instanţei de apel de a analiza punctual aceste mărturii nu este de natură să fi produs vreo vătămare procesuală reclamantei, pentru că asemenea depoziţii, prin care martorii relatează situaţii pe care nu le-au perceput în mod direct, ci prin intermediar, nu ar fi putut duce la o altă soluţie decât cea pronunţată de instanţele de fond. Câtă vreme depoziţiile nu pot fi coroborate cu alte probe, faptul că instanţa nu a răspuns acestor critici din cererea de apel nu este de natură să afecteze legalitatea soluţiei în privinţa reţinerii caracterului de bun comun al dreptului de creanţă, cu cota de contribuţie mai mare în favoarea reclamantei;
- reclamanta arată că martora H. a susţinut că a fost solicitată să redacteze un act privitor la cei câte 75.000 euro remişi de mama reclamantei celor două fiice ale sale "dar în cele din urmă nu s-a mai semnat, mama reclamantei temându-se să nu afecteze relaţiile de familie ale fiicei sale".
Faţă de cele relatate de martoră, Înalta Curte apreciază că omisiunea instanţei de apel de a analiza această depoziţie nu este de natură să afecteze legalitatea hotărârii;
- reclamanta arată că martora H. a susţinut că ea a redactat contractul de schimb având ca obiect apartamentul din str. x, confirmând susţinerile reclamantei şi infirmându-le pe cele ale pârâţilor.
Înalta Curte apreciază că neanalizarea acestei depoziţii de către instanţa de apel nu a fost de natură să producă nicio vătămare procesuală reclamantei, câtă vreme ambele instanţe de fond au reţinut caracterul de bun propriu al reclamantei al acestui imobil.
Faţă de cele mai sus arătate, critica formulată nu întruneşte cerinţele 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
Nu este întemeiată nici critica întemeiată pe dispoziţiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ. decurgând din nesocotirea prevederilor art. 309 alin. (5) C. proc. civ., în legătură cu dezlegarea dată motivului de apel privitor la considerarea sumei de 62.000 euro ca fiind contribuţia proprie a pârâtului. Reclamanta susţine că prin motivele de apel a criticat faptul că nu se poate testa cu martori împotriva sau peste ceea ce cuprinde un înscris.
În condiţiile art. 309 alin. (5) C. proc. civ., proba cu martori nu se admite niciodată împotriva sau peste ceea ce cuprinde un înscris şi nici despre ceea ce s-ar pretinde că s-ar fi zis înainte, în timpul sau în urma întocmirii lui, chiar dacă legea nu cere forma scrisă pentru dovedirea actului juridic respectiv, cu excepţia cazurilor prevăzute la alin. (4).
Verificând motivele de apel formulate de reclamantă, Înalta Curte a observat că, în realitate, critica întemeiată pe încălcarea textului procedural menţionat este făcută pentru prima oară în recurs. Ceea ce a criticat reclamanta în apel, în legătură cu luarea în considerare a depoziţiei martorului L., în dovedirea preţului real pe care l-ar fi plătit pârâtului D. pentru apartamentul cumpărat de la acesta, a fost faptul că "nu se poate testa prin martori cu privire la o sumă de bani înscrisă în actul autentic, decât în procedura înscrierii în fals". Or, la fila x din hotărâre instanţa de apel a analizat această critică, arătând, în mod corect, faptul că menţiunea privitoare la consemnarea în actul autentic a unui alt preţ decât cel real face dovada până la proba contrară, iar nu până la înscrierea în fals.
Un alt motiv de recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., priveşte greşita soluţionare de către instanţa de apel a criticii referitoare la raportarea primei instanţe la sumele în RON în loc de euro, aşa cum a solicitat reclamanta prin acţiune. Susţine reclamanta că instanţele au încălcat prevederile art. 22 C. proc. civ. care consacră principiul disponibilităţii.
Critica nu este întemeiată.
Într-adevăr, în condiţiile art. 9 alin. (2) C. proc. civ., obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor. Însă, împrejurarea că pretenţiile reclamantei au fost formulate în euro, iar instanţa a stabilit despăgubirile în RON, nu înseamnă încălcarea principiului disponibilităţii urmare a nesocotirii obiectului cererii de chemare în judecată, respectiv ale limitelor cadrului procesual fixat de aceasta.
Câtă vreme plăţile pentru lucrările executate au fost făcute de reclamantă în RON, în considerarea faptului că în România moneda de plată este leul, aprecierea instanţei de apel în sensul că resursele angajate pentru plata lucrărilor şi restituirea creditărilor au fost preponderent în euro e lipsită de relevanţă pentru determinarea monedei în care să se determine valoarea dreptului de creanţă este corectă.
În aceste condiţii, faptul că, la solicitarea reclamantei, evaluarea judiciară a bunurilor s-a făcut în euro, nu atrage în sarcina instanţei obligaţia de a pronunţa o soluţie care să impună ca plata să se facă în această monedă.
Cum art. 137 alin. (2) din Constituţia României stabileşte că moneda naţională este leul, iar în art. 3 alin. (1) din Regulamentul BNR nr. 4/2005 se arată că plăţile, încasările, transferurile şi orice alte asemenea operaţiuni între rezidenţi, care fac obiectul comerţului cu bunuri şi servicii, se realizează numai în moneda naţională (leu), cu excepţia operaţiunilor prevăzute în anexa nr. 2 "Categorii de rezidenţi care pot efectua operaţiuni în valută", care se pot efectua şi în valută - plăţile efectuate de reclamantă neîncadrându-se în niciuna dintre categoriile menţionate în anexa nr. 2 -, instanţele de fond au pronunţat o soluţie legală, în respectarea art. 22 alin. (1) C. proc. civ. care arată că judecătorul soluţionează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile.
Printr-un alt motiv de recurs reclamanta a invocat faptul că instanţa de apel a pronunţat o soluţie care a încălcat prevederile art. 1347 alin. (2) C. civ., raportat la art. 1639 - 1640 C. civ. care prevăd că obligaţia de restituire se raportează la valoarea la care debitorul a primit ceea ce trebuie să restituie, iar această valoare a fost deja stabilită prin cele 2 expertize (bunuri imobile, respectiv mobile) administrate în cauză. În opinia recurentei este eronată reţinerea instanţei de apel în sensul că acordarea creanţei în euro sau în RON la alt curs decât cel din anul 2008 ar obliga pârâţii-intimaţi la o despăgubire peste valoarea îmbogăţirii lor.
Critica nu este întemeiată, chiar în lumina prevederilor legale a căror incidenţă în cauză o invocă reclamanta.
Astfel, în condiţiile art. 1347 alin. (2) C. civ., cel care s-a îmbogăţit este obligat la restituire, în condiţiile prevăzute la art. 1639 şi următoarele, iar art. 1640 C. civ. prevede că dacă restituirea nu poate avea loc în natură din cauza imposibilităţii sau a unui impediment serios ori dacă restituirea priveşte prestarea unor servicii deja efectuate, restituirea se face prin echivalent. În acest caz, valoarea prestaţiilor se apreciază la momentul în care debitorul a primit ceea ce trebuie să restituie.
În speţă, cauza restituirii întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză a pârâţilor o constituie lucrările realizate la imobilul proprietatea acestora cu sume de bani provenind de la reclamantă. Prin urmare, momentul la care trebuie apreciată valoarea creanţei reclamantei este acela al realizării lucrărilor, acesta fiind "momentul în care debitorul a primit ceea ce trebuie să restituie".
Având un asemenea fundament legal, instanţele de fond au arătat cu deplin temei că valoarea creanţei trebuie stabilită luându-se în considerare cursul leu-euro de la data realizării lucrărilor, iar nu de la data sesizării instanţei, legiuitorul impunând regula că eventuala depreciere a puterii de cumpărare a banilor până la data sesizării instanţei este suportată de cel însărăcit, de vreme ce, în lumina art. 1345 C. civ., îmbogăţitul de bună-credinţă este obligat să restituie însărăcitului numai valoarea îmbogăţirii sale, chiar dacă însărăcirea reclamantului este mai mare. În acelaşi context, însărăcitul are dreptul să i se restituie doar valoarea însărăcirii sale, chiar dacă foloasele obţinute de îmbogăţit sunt mai mari.
Faţă de cele ce preced, cum în cauză nu s-a invocat/dovedit reaua-credinţă a pârâţilor, ci încă de la debutul procesului temeiul restituirii a fost fundamentat pe faptul licit al îmbogăţirii fără justă cauză, critica nu întruneşte cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Nu este întemeiată nici critica privitoare la faptul că instanţele de fond au stabilit greşit, faţă de art. 1345-1348 C. civ., respectiv art. 1088 alin. (2) C. civ. de la 1864 că dobânda legală trebuie să fie acordată doar de la data rămânerii definitive a hotărârii, iar nu de la data introducerii cererii de chemare în judecată.
În condiţiile art. 995 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea de partaj are efect constitutiv. Prin urmare, dreptul de creanţă al reclamantei pentru valoarea lucrărilor realizate la imobilul proprietatea pârâţilor se naşte de la rămânerea definitivă a hotărârii date în litigiul finalizat cu partajarea bunurilor dobândite de reclamantă şi soţul acesteia în timpul căsătoriei. Numai de la rămânerea definitivă a hotărârii de partaj obligaţia de plată în sarcina pârâţilor devine exigibilă şi poate atrage, în caz de neexecutare, plata de daune moratorii, aşa cum prevede art. 1535 alin. (1) C. civ.
Pe de altă parte, ceea ce se apreciază la data sesizării instanţei, în condiţiile art. 1347 alin. (1) C. civ., invocat de reclamantă în susţinerea motivului de recurs, este doar existenţa îmbogăţirii, faptul că aceasta subzistă la data sesizării instanţei de către cel însărăcit. Dobânda în cazul obligaţiilor băneşti se acordă la scadenţă, art. 1535 alin. (1) C. civ. fiind fără echivoc.
În consecinţă, instanţele au făcut aplicarea corectă a textelor legale sus-menţionate, critica neîntrunind cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
În fine, nu este întemeiată critica privind raţionamentul în baza căruia instanţa de apel s-a pronunţat în legătură cu cheltuielile de judecată. În opinia reclamantei instanţele au făcut aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1349 şi urm. C. civ., care au incidenţă şi în materia cheltuielilor de judecată.
Susţinerea recurentei nu poate fi primită, în condiţiile în care norma specială în raport cu care instanţele judecătoreşti se pronunţă asupra cheltuielilor de judecată efectuate de părţi este cea din art. 453 C. proc. civ. Or, instanţa de apel a răspuns criticii reclamantei şi a motivat de ce s-a făcut aplicarea corectă a prevederilor art. 453 alin. (2) C. proc. civ., culpa reclamantei constând în aceea că a solicitat mai mult decât i se datora, iar culpa pârâţilor în opunerea la admiterea acţiunii.
Ca atare, critica nu întruneşte cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
2. Recursul pârâţilor
Printr-un prim motiv de recurs pârâţii susţin că hotărârea instanţei de apel prezintă o motivare superficială, incompletă şi neadecvată în raport cu criticile invocate în apel. Astfel, un prim exemplu de motivare neadecvată este legat chiar de determinarea cuantumului dividendelor pentru care reclamanta a solicitat să se constate că sunt bunul ei propriu. Pârâţii au cerut instanţei să verifice nemijlocit efectele tipurilor diferite de înscrisuri, inclusiv în raport de calculul propriu pe care reclamanta l-a prezentat, dar, după ce a preluat exact alin. (7) şi (8) de la pagina 22 din sentinţă, Curtea de Apel Oradea a considerat critica nelegală. Instanţa a adăugat doar un argument de natură procesuală, acela că deşi tipuri diferite de documente, înscrisurile ce privesc sumele în discuţie sunt în fiinţă şi fac dovada celor menţionate în cuprinsul lor; cu toate că a considerat a fi lipsit de echivoc faptul că principiul îmbogăţirii fără just temei înseamnă că îmbogăţirea şi însărăcirea trebuie stabilite pe date şi elemente precis determinate, în aceeaşi aliniere la sentinţă, critica pârâţilor referitoare la faptul că exact aceste elemente esenţiale nu au fost conturate în concordanţă cu ceea ce s-a dovedit prin probele administrate a fost respinsă, şi doar pentru motivul că instanţa de fond ar fi stabilit judicios dreptul de creanţă în discuţie.
Mai susţin pârâţii, în dezvoltarea aceluiaşi motiv de recurs, că motivarea deciziei din apel a preluat tale quale considerentele potrivit cărora dreptul de creanţă a fost stabilit din perspectiva veniturilor obţinute de fiecare dintre foştii soţi şi s-a adăugat doar menţiunea că "probaţiunea administrată prin care nu s-a reuşit a se dovedi în concret contribuţia efectivă a fiecăreia dintre cele două părţi în efectuarea investiţiilor", dar exact probele şi conţinutul concret al acestora, pe care pârâţii le-au prezentat în apel, nu au fost în niciun fel analizate.
Înalta Curte a apreciat că aspectele sus-menţionate nu reprezintă o critică ce ar putea fi încadrată în categoria reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ceea ce au dedus pârâţii analizei în recurs fiind în realitate modul în care instanţele de fond au făcut aprecierea probelor administrate de aceştia. Or, un astfel de aspect nu are valoarea unei critici de nelegalitate, singura admisibilă în recurs, faţă de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.
În al doilea rând, pârâţii au arătat că, deşi subtextual s-a recunoscut necesitatea respectării exigenţelor care rezultă din aplicarea art. 30 şi 31 lit. a) şi f) C. familiei, critica din apelul pe care l-au declarat nu a fost analizată deoarece pur şi simplu s-a însuşit ideea şi considerentele sentinţei pentru mai multe dintre criticile lor cum ar fi: conturarea unui "total" al veniturilor părţilor şi nediferenţierea celor care au fost canalizate în concret pentru susţinerea lucrărilor. Instanţa de apel a apreciat că se justifică soluţia instanţei de fond şi este corectă şi analiza modalităţii în care reclamanta şi pârâtul D. au contribuit la dobândirea bunului comun; luarea în considerare a veniturilor obţinute pe întreaga durată a căsătoriei, reluându-se referirea instanţei de fond la multitudinea creditelor bancare contractate şi care ar fi generat datorii rambursate pe întreaga perioadă a căsătoriei ori stabilirea veniturilor obţinute de reclamantă şi a cheltuielilor pe care ea le-a avut. Despre acestea s-a precizat exclusiv că "soluţia primei instanţe fiind legală şi temeinică şi din această perspectivă, în concordanţă cu probaţiunea administrată ... nu pot fi reţinute niciuna dintre criticile apelanţilor pârâţi care să justifice modificarea soluţiei în sensul solicitat".
Critica nu este întemeiată. Faptul că instanţa de apel apreciază în acelaşi mod în care a făcut-o prima instanţă situaţia de fapt şi de drept dintr-un dosar, nu înseamnă că hotărârea nu este motivată. Pe de altă parte, se observă că instanţa de apel a justificat de ce consideră corect modul în care a procedat prima instanţă pentru determinarea dreptului de creanţă, probele administrate de părţi neputând clarifica în concret contribuţia efectivă a fiecărei părţi la efectuarea investiţiilor. În consecinţă, critica nu întruneşte cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
Printr-un alt motiv de recurs, pârâţii au susţinut că nelegalitatea deciziei din apel decurge din faptul că s-a considerat greşit că solicitarea fundamentată pe principiul îmbogăţirii fără justă cauză este chestiunea cu caracter principal, iar clarificarea regimului juridic al dreptului de creanţă reprezintă un aspect secundar. Recurenţii arată că, în planul strict al motivării soluţiei, pentru a justifica modul în care instanţa de fond a construit rezolvarea speţei, instanţa de apel s-a aplecat strict asupra aspectelor de ordin procesual ale cauzei, arătând că intenţia reclamantei a fost aceea de a-şi valorifica dreptul de creanţă împotriva pârâţilor B., iar desfăşurarea lucrărilor sub durata căsătoriei a impus clarificarea regimului dreptului de creanţă, ca aspect secundar al litigiului. În mod greşit a respins critica pârâţilor cu motivarea că "calificarea în speţă ca fiind principal sau accesoriu a capătului de cerere având ca obiect pretenţia de obligare la despăgubire, nefiind de natură a conduce la concluzia susţinută de apelanţi...". Instanţa de apel nu a mai abordat apoi deloc planul raporturilor de drept material. Despre acestea a menţionat doar că nu s-a ajuns la concluzia pârâţilor, nu s-au nesocotit prevederile legale referitoare la subrogaţia reală cu titlu particular, în stabilirea întinderii obligaţiei de restituire instanţa de fond a avut în vedere corect regimul juridic al dreptului de creanţă litigios şi a dispus judicios partajul acestuia.
Critica nu este întemeiată.
În primul rând, Înalta Curte constată că pârâţii nu arată în ce măsură o anumită calificare a naturii principale sau accesorii a unor cereri în cadrul litigiului a fost de natură să pervertească procedura urmată pentru soluţionarea acestora şi, în final, soluţia adoptată de instanţă.
În al doilea rând, instanţa de apel nu s-a limitat la aprecierea legalităţii şi temeiniciei sentinţei exclusiv urmare a unei anumite calificări date de prima instanţă capetelor de cerere formulate, ci a analizat şi pe fond raporturile juridice dintre părţi arătând că prima instanţă nu a făcut o contopire între patrimoniul pârâţilor B. şi C. cu cel al fiului lor D.. În realitate, instanţa a reţinut numai existenţa unui drept de creanţă comun al reclamantei şi al fostului său soţ, iar în urma partajului, în persoana acestui din urmă pârât s-a născut dreptul de a şi-l valorifica ori nu faţă de pârâţii B. şi C..
Cum această soluţie nu este urmare a unei anumite calificări a capetelor de cerere cu care reclamanta a învestit instanţa, iar instanţa de apel a prezentat propriul său raţionament pentru care a considerat că sentinţa este legală şi temeinică, Înalta Curte apreciază că aspectele invocate prin motivele de recurs nu întrunesc cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.
Printr-un alt motiv de recurs pârâţii au arătat că instanţa de apel a trecut cu vederea criticile pe seama cărora ar fi trebuit să explice pretinsa însărăcire a recurentei reclamante precum şi cum poate fi justificată cota de 71,53% ce i-a fost acordată din cuantumul dreptului de creanţă considerat bun comun al ei şi al pârâtului D. În opinia recurenţilor, criticile neanalizate privesc:
- problema vânzării apartamentului din str. x m 13, survenită ulterior finalizării lucrărilor, în 15 iulie 2010, cu privire la care instanţa a reţinut doar faptul că s-ar fi probat utilizarea sumei astfel obţinute pentru stingerea creditelor accesate la finanţarea acestora. Nici un cuvânt însă despre ceea ce s-a dovedit cu Adresa nr. x din 29 august 2015 şi înscrisurile ataşate, trimise de J., şi anume faptul că exact în aceeaşi zi, din preţul primit, recurenta reclamantă a restituit mamei ei suma de 163.300 RON, echivalentă cu 38,000 euro;
- pretinsa donaţie primită de reclamantă de la mama sa, în sumă de 75,000 euro, aşa cum au declarat martorele H. şi G.. S-a motivat că faţă de acest lucru nu s-ar putea contrapune argumentul că reclamanta deţinea conturi, carduri şi a utilizat instrumente bancare. Nu există nicio motivare despre faptul că niciuna din declaraţiile martorelor în legătură cu acest aspect nu se coroborează cu vreo altă probă, că niciuna dintre martore nu a văzut direct predarea unei asemenea sume în numerar, în condiţiile în care niciun înscris de la dosar nu consemnează o operaţiune bancară de acest fel. De asemenea, nu s-a explicat faptul că s-ar fi demonstrat că această sumă, sau cât anume din ea, a fost folosită pentru finanţarea lucrărilor, fie şi în forma restituirii creditelor. Cu atât mai puţin că ar fi fost vreodată nevoie de ea;
- stabilirea veniturilor obţinute de reclamantă şi recunoaşterea cheltuielilor pe care le-a avut. Toate criticile pârâţilor în acest sens au fost apreciate a fi nefondate, iar soluţia primei instanţe a fi legală şi temeinică. Decizia instanţei de apel nu cuprinde nicio motivare referitoare la ceea ce, aşa cum s-a dovedit prin înscrisuri, au fost fapte real petrecute pe întreaga durată a căsătoriei dintre reclamantă şi pârâtul D., legate de veniturile şi cheltuielile ei, care au avut legătură exclusiv cu afacerile ei şi ale familiei ei şi nicio legătură cu investiţiile la imobilul din str. x.
Motivarea deciziei ignoră cu totul faptul că, deşi recurenta reclamantă spune că a investit în imobilul de pe str. x şi este singura persoană care a susţinut băneşte lucrările, prin probe certe, depuse în dosar chiar la cererea ei, ceea ce se dovedeşte nu arată în niciun fel folosirea efectivă a sumelor pentru achiziţionare de material sau pentru plata facturilor către firmele furnizoare sau executante ale lucrărilor, ci dimpotrivă, cheltuieli şi pierderi nelegate de imobilul din str. x în valoare de cel puţin 150.000 euro;
- niciun fel de referire şi, cu atât mai puţin, o analiză clară şi coerentă a criticilor prin prisma cărora pârâţii au arătat, relativ la pretinsa însărăcire a reclamantei şi stabilirea în favoarea ei a cotei din dreptul de creanţă considerat a fi bun comun (majorată de instanţa de apel la 71,53%), că poate fi reţinut cu acest titlu doar acea parte care nu a fost acoperită din sumele proprii ale pârâtului D. Motivarea deciziei omite faptul că pârâţii au demonstrat legătura dintre veniturile pârâtului D. şi cheltuielile făcute pentru lucrări şi că valoarea acestora era peste valoarea dreptului de creanţă, cu consecinţa de a nu putea fi reţinută o însărăcire a reclamantei, mai ales în cuantumul de 71,53%.
Înalta Curte a apreciat, ca şi în analiza primului motiv din recursul pârâţilor, că toate chestiunile prezentate anterior nu constituie în realitate aspecte din care să se poată deduce lipsa de motivare a deciziei recurate, ci privesc modul în care instanţa de apel a analizat şi apreciat probele administrate în cauză. Prin urmare, instanţa de recurs nu a fost învestită cu o critică în sensul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., de natură a atrage obligaţia examinării acesteia.
În temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâţii au formulat critici sub următoarele aspecte:
- s-au încălcat normele ce ţin de aplicarea principiului îmbogăţirii fără just temei, invocat în fundamentarea pretenţiilor recurentei reclamante. Astfel, deşi reclamanta era ţinută să demonstreze cert cheltuielile efectiv făcute de ea pentru una sau pentru toate lucrările aflate în discuţie, iar, raportat la resursele despre care a afirmat că le-a utilizat pentru susţinerea acestor lucrări, trebuia dovedit în limite foarte precise cât exact din aceste resurse a folosit pentru aceste lucrări, instanţa a avut în vedere toate veniturile (atât ale reclamantei, cât şi ale pârâtului D.) obţinute în timpul căsătoriei.
Analizând această critică, Înalta Curte constată că ceea ce se reproşează instanţelor de fond este aplicarea unei prezumţii simple pentru aprecierea însărăcirii reclamantei urmare a cheltuielilor pe care a susţinut că le-a făcut la imobilul proprietatea pârâţilor. Cum prezumţiile, în orice formă, sunt înscrise în art. 250 C. proc. civ. printre mijloacele de probă, în lipsa unui text care să prevadă altfel, critica formulată nu este întemeiată.
În egală măsură, în considerentele deciziei date în apel a fost prezentat pe larg raţionamentul pe care instanţa de apel l-a avut în vedere pentru respingerea criticilor formulate de pârâţi, iar acest raţionament s-a fundamentat pe analiza probelor administrate în cauză, respectiv înscrisuri şi depoziţii de martori, iar nu exclusiv pe prezumţii simple;
- instanţa a tratat superficial critica potrivit căreia nu ar fi trebuit să se omită ci, dimpotrivă, să se coreleze cuantumul veniturilor luate în calcul cu valoarea lucrărilor stabilită de experţi. Se susţine că, în condiţiile în care dreptul de creanţă stabilit (335.748,6 RON) reprezintă doar 20% din totalul veniturilor aşa cum au fost avute în vedere (1.620.435,54 RON), nediferenţierea veniturilor dă erori însemnate deoarece stabilirea însărăcirii s-a făcut luându-se în considerare nu doar venituri încasate ulterior perioadei în care acestea au fost obţinute, ci şi a unor venituri nenecesare acestui scop. Iar acest din urmă aspect a fost generat prin aceea că s-au omis cheltuielile făcute de reclamantă în interes propriu, pentru investiţii ce nu interesează patrimoniul comun al soţilor.
Critica nu poate fi primită, în condiţiile în care nu se conturează aspecte de nelegalitate ale deciziei, aşa cum impune art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Or, pârâţii nu au arătat în ce ar consta nesocotirea principiului îmbogăţirii fără justă cauză, urmare a modului în care instanţa a apreciat înscrisuri privitoare la venituri ce ar fi fost obţinute, în opinia lor, într-o altă perioadă decât cea în care au fost realizate lucrările, şi reţinută drept perioadă de însărăcire a reclamantei, respectiv înscrisuri care atestă cheltuielile pe care reclamanta le-a făcut în timpul căsătoriei în alt scop decât lucrările la imobil. Aceste aspecte sunt de natură a elucida situaţia de fapt la care s-au aplicat prevederile art. 1345 şi urm. C. civ. pentru determinarea şi aprecierea temeiului de drept al raporturilor dintre părţi.
Verificând decizia recurată, în lumina criticilor formulate de pârâţi prin motivele de apel, Înalta Curte constată că instanţele de fond au determinat o situaţie de fapt corectă, atât în privinţa perioadei avute în vedere pentru aprecierea veniturilor şi cheltuielilor efectuate, cât şi prin aprecierea depoziţiilor martorilor şi a răspunsurilor la interogatoriu, respectiv a datei înscrisurilor deduse analizei de către ambele părţi;
- s-au încălcat şi aplicat greşit dispoziţiile legale ale regimului comunităţii de bunuri a soţilor în privinţa stabilirii patrimoniului comun şi a determinării bunurilor proprii, iar apoi a conturării cotelor de contribuţie în dreptul de creanţă pe care instanţele l-au privit ca un bun comun al pârâtului D. şi al reclamantei împotriva pârâţilor B. şi C..
În opinia pârâţilor, la conturarea calităţii de bun comun a dreptului de creanţă instanţele au nesocotit prevederile art. 30 şi 31 lit. a) şi f) Codul familiei prin procedeul greşit al formării unei mase comune din toate veniturile pârâtului D. şi ale reclamantei, raportat la care, printr-o operaţiune de proporţionalitate s-au determinat doar nişte cote ipotetice de contribuţie. Pe de altă parte, textele sus-menţionate au fost încălcate prin omisiunea de a da eficienţă subrogaţiei reale cu titlu particular în ceea ce priveşte conturarea contribuţiei pârâtului la dobândirea dreptului de creanţă aflat în discuţie, concretizată în sumele proprii ale pârâtului, anterioare căsătoriei, şi pe care le-a utilizat efectiv pentru lucrări - 75.950,7 RON din depozitul de la K. + 12.950 RON, echivalentul sumei de 3.500 euro ce i-a fost restituită de constructorul apartamentului din str. x, veniturile bunurilor sale proprii, folosite, de asemenea, pentru acoperirea valorii lucrărilor (prin acoperirea creditelor accesate în comun cu reclamanta în acest scop) - 31.785,6 RON, reprezentând contravaloarea chiriilor de pe apartamentul din str. x, după scăderea impozitului, contravaloarea bunului său propriu, valorificat tocmai cu scopul de a acoperi valoarea lucrărilor (prin acoperirea creditelor accesate în comun cu reclamanta în acest scop) - 251.720 RON, contravaloarea preţului apartamentului din str. x, luat în considerare doar la 62.000 euro.
Critica nu este întemeiată.
În primul rând, nu s-a probat - pentru că nici nu s-a susţinut pe parcursul procesului - existenţa altor bunuri pe care reclamanta şi soţul său să le fi dobândit în timpul căsătoriei, astfel încât, prin omisiunea acestora, instanţele să fi stabilit în mod greşit masa bunurilor de împărţit între soţi. Singurul bun comun stabilit de instanţe este dreptul de creanţă al reclamantei şi soţului său faţă de proprietarii imobilului la care s-au realizat lucrările de construcţie şi investiţii.
În al doilea rând, înlăturarea cererii reclamantei de a considera că a avut o contribuţie exclusivă la dobândirea bunului comun, dreptul de creanţă, s-a făcut tocmai urmare a luării în considerare, prin aplicarea subrogaţiei reale cu titlu particular, a contribuţiei pârâtului, cu sume având natura unor bunuri proprii, la dobândirea acestei creanţe. Împrejurarea că, urmare a aprecierii probatoriului administrat, instanţele au determinat un anumit coeficient de contribuţie a fiecărei părţi, nu constituie o chestiune de legalitate, de apreciat în recurs.
În acest context, instanţele nu au încălcat prevederile art. 984 C. proc. civ., în condiţiile în care au respectat limitele cadrului procesual fixat de reclamantă prin cererea de chemare în judecată, precizată apoi, pârâţii neformulând o cerere reconvenţională prin care să solicite împărţirea tuturor bunurilor comune dobândite de cei doi soţi în timpul căsătoriei. Or, se observă că în privinţa mobilierului şi a candelabrelor, a frigiderului şi saunei, a căror valoare totală de 12.000 euro ar fi trebuit scăzută din creanţa recunoscută reclamantei, pârâţii au depus numai o întâmpinare, astfel cum s-a reţinut prin sentinţa civilă nr. 173 din 30 martie 2018 a Tribunalului Cluj, secţia civilă.
În consecinţă, criticile formulate nu întrunesc cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Având în vedere cele mai sus arătate, în temeiul art. 496 C. proc. civ. Înalta Curte, va respinge ambele recursuri, cu consecinţa rămânerii definitive a hotărârii atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva încheierii de şedinţă din 5 decembrie 2018 şi a Deciziei civile nr. 1A din 7 ianuarie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă.
Respinge, ca nefondat, recursul incident declarat de pârâţii D., B. şi C. împotriva aceleiaşi decizii.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 februarie 2020.
Procesat de GGC - LM