Asupra cauzei penale de faţă;
Examinând actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin Încheierea din data de 16 ianuarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală în Dosarul nr. x/2019, a fost respinsă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 207 alin. (1), (3) C. pen. în raport cu disp. art. 1 alin. (3) din Constituţia României, formulată de inculpatul A..
Pentru a dispune astfel, Curtea de Apel Timişoara a reţinut următoarele:
În cauză s-a formulat de către inculpatul A. o excepţie de neconstituţionalitate a prevederilor art. 207 alin. (1), (3) C. pen. în raport cu disp. art. 1 alin. (3) din Constituţia României, excepţia vizând faptul că acest text de lege este neconstituţional în măsura în care nu se face distincţia între folosul urmărit, respectiv just sau injust. De asemenea, s-a arătat că există interpretări diferite ale instanţelor, şi astfel se impune ca instanţa de control constituţional să dea o decizie interpretativă cu privire la acest text legal.
Analizând cererea formulată după punerea în discuţie, Curtea a reţinut că cererea este admisibilă în raport cu cele trei condiţii prev. de art. 29 din Legea nr. 47/1992 republicată, întrucât acestea nu sunt îndeplinite în mod cumulativ.
Astfel, primele două condiţii sunt îndeplinite în mod echivoc, întrucât s-a invocat neconstituţionalitatea unui text de lege, respectiv a C. pen., care este în vigoare şi, de asemenea, Curtea Constituţională nu a mai pronunţat o decizie în sensul admiterii în legătură cu această excepţie de neconstituţionalitate.
Instanţa însă a apreciat că nu este îndeplinită o a treia condiţie esenţială, şi anume legătura strânsă dintre conţinutul excepţiei de neconstituţionalitate şi soluţionarea dosarului, aspect care conduce la inadmisibilitatea cererilor de sesizare a Curţii Constituţionale.
Astfel, în opinia instanţei cererea vizează interpretarea şi aplicarea legii, aspecte ce intră în competenţa instanţelor de judecată, iar nu a Curţii Constituţionale.
În sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională a identificat două condiţii pentru stabilirea legăturii excepţiei de neconstituţionalitate cu soluţionarea cauzei, condiţii care trebuie să fie îndeplinite în mod cumulativ: aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecăţii şi necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate (Decizia nr. 438 din 8 iulie 2014).
În ceea ce priveşte cererea privind excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 207 alin. (1), (3) C. pen. în raport cu disp. art. 1 alin. (3) din Constituţia României, excepţia vizând faptul că nu se face distincţia între folosul urmărit, respectiv just sau injust, există interpretări diferite ale instanţelor de judecată în acest sens, şi astfel se impune ca, Curtea Constituţională să dea o decizie interpretativă cu privire la acest text legal, Curtea a constatat că unificarea practicii judiciare, interpretarea şi aplicarea legii nu este o problemă de neconstituţionalitate şi nu intră în sfera de atribuţii a Curţii Constituţionale.
În opinia instanţei, excepţia de neconstituţionalitate trebuie să aibă construcţia unei argumentări a neconstituţionalităţii textului de lege invocat, iar rezultatul final al excepţiei de neconstituţionalitate (admiterea efectivă a excepţiei de către instanţa competentă) să conducă la un rezultat concret din punct de vedere al mersului dosarului în mod obiectiv.
În prezenta cauză, cererea privind excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, din perspectiva faptului că interpretarea legii se efectuează de către instanţa de judecată, iar unificarea practicii judiciare şi pronunţarea unei decizii în acest sens de către Curtea Constituţională nu reprezintă o problemă de neconstituţionalitate şi nu intră în sfera de atribuţii a Curţii Constituţionale.
Împotriva încheierii din data de 16 ianuarie 2020, prin care s-a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală în dosarul nr. x/2019, a formulat recurs recurentul A..
Acesta a solicitat să fie sesizată Curtea Constituţională cu excepţia invocată, iar aceasta să pronunţe o decizie interpretativă, prin care să constate că art. 207 alin. (3) din C. pen. este constituţional doar în măsura în care sintagmele "în scopul de a dobândi în mod injust un folos nepatrimonial", precum şi "în scopul de a dobândi în mod injust un folos patrimonial", se referă la folosul care este injust, iar în măsura în care nu se face distincţie între folosul just sau injust, ci doar la modalitatea injustă, chiar de dobândire a unui folos injust, atunci să fie declarat neconstituţional articolul invocat.
Examinând actele dosarului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul formulat este nefondat, având în vedere următoarele considerente:
Din analiza coroborată a textului de lege criticat şi a motivelor invocate de către recurent în cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, nefiind îndeplinită una dintre cerinţele de admisibilitate expres prevăzute de lege.
Astfel, din economia dispoziţiilor Legii nr. 47/1992, rezultă că sesizarea instanţei de contencios constituţional în cadrul controlului de constituţionalitate a posteriori implică examinarea prealabilă a următoarelor exigenţe de admisibilitate cumulativ prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din lege:
- calitatea de parte în proces a autorului excepţiei;
- identificarea exactă a normei/normelor legale criticate, dar şi a măsurii în care legea sau ordonanţa în care sunt inserate se află în vigoare la data soluţionării cererii; sub acest aspect, se impune observaţia că indicarea explicită a textului normativ criticat este o condiţie absolut necesară în etapa evaluării admisibilităţii cererii, numai astfel putându-se determina obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, dar şi existenţa legăturii dintre norma criticată şi soluţia ce ar putea fi dată cauzei în care partea a înţeles să uzeze de mijlocul procedural al excepţiei;
- existenţa unei legături dintre norma legală criticată şi soluţia ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului; fiind expresia cerinţei pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului, "legătura cu soluţionarea cauzei" poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităţilor speţei, prin evaluarea atât a "aplicabilităţii textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi a necesităţii invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate" (mutatis mutandis, Decizia nr. 591 din 21 octombrie 2014 a Curţii Constituţionale, publicată în MO nr. 916 din 16 decembrie 2014);
- verificarea deciziilor pronunţate anterior de către Curtea Constituţională cu privire la constituţionalitatea acelei dispoziţii legale, pentru a exclude o eventuală inadmisibilitate a cererii ca efect al constatării neconstituţionalităţii normei criticate printr-o decizie precedentă.
Înalta Curte constată că, dacă evaluarea primelor două şi a ultimei condiţii dintre cele patru anterior enunţate implică un examen preponderent formal, cea de-a treia cerinţă cumulativă reclamă, în anumite cazuri, o evaluare mai amănunţită, ce nu se circumscrie în totalitate limitelor unei abordări pur formale a chestiunii admisibilităţii cererii de sesizare.
O atare evaluare nu contravine dispoziţiilor art. 2 ori art. 29 din Legea nr. 47/1992.
Curtea Constituţională este unica autoritate competentă să supună controlului de constituţionalitate actele normative prevăzute de art. 2 alin. (1) din legea specială.
Încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale are însă valenţele unui act procedural prin care sunt definite limitele învestirii autorităţii de jurisdicţie constituţională. În întocmirea unui astfel de act procedural, instanţa de judecată în faţa căreia a fost invocată excepţia are, potrivit legii, nu doar competenţa, ci şi responsabilitatea corelativă de a cenzura eventualele susţineri ale autorului excepţiei şi, în mod subsecvent, de a fixa limitele sesizării autorităţii de jurisdicţie constituţională, în strictă conformitate cu dispoziţiile legii pertinente, dar şi cu specificul cauzei.
În aceste coordonate de principiu, raportându-se la particularităţile cauzei, Înalta Curte constată că susţinerile recurentului nu au o legătură indisolubilă cu soluţionarea cauzei întrucât criticile aduse privesc modul de interpretare a dispoziţiilor legale a căror constituţionalitate a fost criticată, fapt ce revine prin excelenţă instanţei învestite cu soluţionarea cauzei.
Art. 207 C. pen.
(1) Constrângerea unei persoane să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, în scopul de a dobândi în mod injust un folos nepatrimonial, pentru sine ori pentru altul, se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.
(3) Dacă faptele prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) au fost comise în scopul de a dobândi în mod injust un folos patrimonial, pentru sine sau pentru altul, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani.
În concret, autorul excepţiei susţine că pentru a fi întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de şantaj nu este suficientă modalitatea în care a fost reţinută în sarcina sa săvârşirea faptei, respectiv una injustă, ci este necesar ca şi folosul urmărit să fie unul injust, iar în speţa de faţă folosul urmărit de inculpat a fost unul just, respectiv ultimul salariu pe care acesta nu l-a primit de la angajatorul său.
Astfel, a susţinut că este nevoie de intervenţia instanţei de contencios constituţional care să pronunţe o decizie interpretativă în acest sens.
Înalta Curte reţine că solicitarea recurentului priveşte modul de interpretare a dispoziţiilor criticate, respectiv art. 207 alin. (1) şi (3) C. pen., iar interpretarea legii, aşa cum a arătat şi instanţa fondului, se efectuează doar de către instanţa de judecată.
De asemenea, Înalta Curte subliniază că o excepţie de neconstituţionalitate trebuie să tindă la excluderea unei norme/text de lege din fondul legislativ activ, din dreptul pozitiv, iar nu la completarea/modificarea unor dispoziţii legale ori introducerea unor noi prevederi, cu consecinţa reconfigurării textului care incriminează infracţiunea de şantaj, aspect ce este de competenţa exclusivă a Parlamentului, conform art. 61 alin. (1) din Constituţia României. Astfel, raportat la prevederile art. 146 din Constituţia României şi art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, potrivit cărora Curtea Constituţională verifică constituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare atunci când este ridicată o excepţie de neconstituţionalitate a acestora în faţa unei instanţe judecătoreşti sau de arbitraj comercial, şi faţă de faptul că, în speţă, excepţia invocată nu vizează, în realitate, o problemă de neconstituţionalitate, ci de reformare legislativă în sensul reglementării exprese a "folosului" urmărit de către făptuitor (just sau injust), instanţa apreciază că aspectele invocate de autor nu reprezintă chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competenţa jurisdicţiei constituţionale.
Or, aşa cum s-a arătat anterior, completarea sau modificarea unor dispoziţii legale nu se regăseşte în competenţa Curţii Constituţionale a României.
Faţă de considerentele anterior prezentate, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva încheierii din data de 16 ianuarie 2020, prin care s-a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală în Dosarul nr. x/2019.
În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 313 RON, va rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva încheierii din data de 16 ianuarie 2020, prin care s-a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală în Dosarul nr. x/2019.
Obligă recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 313 RON, rămâne în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 31 ianuarie 2020.
Procesat de GGC - LM