Detalii jurisprudență - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Deliberând asupra cauzei de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

I. I. Prin Sentinţa penală nr. 237 din 14 noiembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Vâlcea, s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei inculpatei A. din infracţiunea de fraudă informatică în formă continuată şi recidivă postcondamnatorie, prev. de art. 249 din C. pen. cu aplic. art. 35 alin. (1) din C. pen. şi art. 41 alin. (1) din C. pen. în infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 244 alin. (1), (2) din C. pen. în formă continuată prev. de art. 35 alin. (1) din C. pen. şi în stare de recidivă postcondamnatorie prev. de art. 41 alin. (1) din C. pen.

În baza art. 244 alin. (1), (2) din C. pen. cu aplic. art. 35 alin. (1) şi art. 41 alin. (1) din C. pen. şi art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., a fost condamnată inculpata A., la 8 luni închisoare.

În baza art. 96 din C. pen., s-a revocat suspendarea executării pedepsei sub supraveghere a pedepsei rezultante de 3 ani închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 450 din 18 septembrie 2013 a Judecătoriei Rm. Vâlcea.

În baza art. 96 alin. (5) din C. pen. rap. la art. 43 alin. (1), (2) din C. pen., inculpata a fost obligată să execute o pedeapsă de 3 ani şi 8 luni închisoare, în condiţiile art. 60 din C. pen.

Au fost admise acţiunile civile formulate de persoanele vătămate B. - Londra; C. - Brazilia, D. - Ucraina, E. - Ucraina, F. - Ucraina, G. - Ucraina şi H. - Federaţia Rusă şi reşedinţa pentru citare în Federaţia Rusă.

A fost obligată inculpata la plata sumei de: 430 EURO către partea civilă B.; 947 dolari către partea civilă C.; 1.109 EURO către partea civilă D.; 930 EURO către partea civilă E.; 470 EURO către partea civilă F.; 722 EURO către partea civilă G. despăgubiri materiale; 791 dolari către partea civilă H..

A fost respinsă cererea părţii civile G. pentru suma de 400 EURO daune morale.

S-a luat act că persoanele vătămate I., J. şi K. nu s-au constituit părţi civile.

În baza art. 112 lit. lit). e din C. pen., au fost confiscate de la inculpată sumele de 120 EURO, 250 EURO, respectiv 250 EURO.

S-a menţinut măsura sechestrului asigurător.

A fost obligată inculpata la plata sumei de 3000 RON cheltuieli judiciare către stat.

Onorariile apărătorilor desemnaţi din oficiu s-a dispus a se suporta din fondurile Ministerului de Justiţie.

II. Prin Decizia penală nr. 302/A din 28 martie, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori,în dosarul nr. x/2017, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen. au fost admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - DIICOT - Biroul Teritorial Vâlcea şi inculpata A., împotriva Sentinţei penale nr. 237 din 14 noiembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Vâlcea, secţia penală, în dosarul nr. x/2017.

A fost desfiinţată în parte sentinţa şi rejudecând:

A fost înlăturată dispoziţia referitoare la schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de fraudă informatică prevăzută de art. 249 C. pen. în infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 244 alin. (1), (2) C. pen. şi cea referitoare la menţinerea măsurii sechestrului asigurător, şi în consecinţă:

În baza art. 249 C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi art. 41 alin. (1) C. pen. şi art. 396 alin. (10) C. proc. pen. a fost condamnată inculpata A., la pedeapsa de 1 an şi 4 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fraudă informatică, pe care, în baza art. 43 alin. (1) C. pen., o adaugă la pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 450 din 18 septembrie 2013 a Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, în final inculpata urmând să execute 4 ani şi 4 luni închisoare, în condiţiile art. 60 din C. pen.

A fost ridicată măsura sechestrului asigurător instituită prin Ordonanţa din data de 10 mai 2017 emisă de procuror asupra sumelor de 900 RON, 260 lire sterline şi 350 EURO.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariile avocaţilor desemnaţi din oficiu pentru apelanta-inculpată, şi respectiv pentru intimaţii - părţi civile, în cuantum de 868 RON şi respectiv 2.470 RON, au fost avansate din fondurile Ministerului Justiţiei în contul Baroului Argeş şi au rămas în sarcina statului.

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen. cheltuielile ocazionate de soluţionarea apelului au rămas în sarcina statului.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Curtea, examinând sentinţa apelată, în raport de criticile formulate, de actele şi lucrările dosarului, dar şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, conform art. 417 alin. (1) şi (2). din C. proc. pen. şi în limitele impuse de art. 418 din C. proc. pen., a constatat că ambele apeluri sunt întemeiate, pentru următoarele considerente:

Instanţa de fond a reţinut în mod corect situaţia de fapt şi a realizat un examen complet al mijloacelor de probă administrate, dar a apreciat greşit că fapta comisă de inculpata A. constituie infracţiunea de înşelăciune în formă continuată prevăzută de art. 244 alin. (1), (2) din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi art. 41 alin. (1) din C. pen.

S-a constatat şi că în cauză au fost administrate probe directe şi indirecte care au dovedit tipicitatea obiectivă şi subiectivă a infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată inculpata A., fiind întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de fraudă informatică în formă continuată prevăzută de art. 249 din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen., art. 41 alin. (1) din C. pen. şi art. 5 din C. pen. (10 acte materiale), fiind greşită schimbarea încadrării juridice,constând în aceea că în perioada decembrie 2014 - mai 2014, procedând la introducerea/modificarea unor date informatice constând în programe ce păreau că permit urmărirea traseului unor produse pe internet şi adrese de email ce lăsau să se înţeleagă că aparţin unei societăţi comerciale cunoscute (L.), inculpata A. a prejudiciat un număr de zece persoane vătămate cu suma totală de 25.783,21 RON, nerecuperată.

De asemenea, s-a apreciat că în mod corect s-a reţinut că inculpata a comis infracţiunea în stare de recidivă postcondamnatorie întrucât aceasta a fost săvârşită în cursul termenului de încercare stabilit prin Sentinţa penală nr. 450 din 18 septembrie 2013 pronunţată de Judecătoria Rm. Vâlcea în dosar nr. x/2013,definitivă la 2 decembrie 2013, hotărâre prin care s-a dispus condamnarea acesteia la pedeapsa de 3 ani închisoare cu suspendare sub supraveghere pentru acelaşi gen de fapte, comise în cursul anului 2012.

În prealabil, cu referire la susţinerea că judecata a avut loc în cadrul procedurii abreviate, pe baza unui înscris autentic în care este menţionat dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Vâlcea şi nu dosarul nr. x/2017, cum ar fi fost corect, în mod evident s-a apreciat că este vorba despre o eroare de tehnoredactare care nu justifică neluarea în seamă a actului şi această concluzie se bazează pe însăşi conduita procesuală a inculpatei care a solicitat în mod constant amânarea soluţionării cauzei pentru a i se da posibilitatea să solicite aplicarea regulilor procedurii simplificate şi chiar a depus eforturi pentru a se asigura că înscrisul a ajuns la dosar.

De asemenea, curtea a constatat că instanţa de fond a făcut aplicabilitatea dispoziţiilor art. 377 alin. (4) din C. proc. pen., la termenul din data de 7 noiembrie 2018, punând în discuţie posibilitatea schimbării încadrării juridice a faptei de fraudă informatică în formă continuată, în infracţiunea de înşelăciune în formă continuată, nu înainte de a întreba pe apărătorul desemnat din oficiu dacă solicită amânarea soluţionării cauzei pentru pregătirea apărării, care a răspuns în sens negativ.

Totodată, instanţa de apel a menţionat că astfel cum a precizat şi argumentat parchetul, şi cum a statuat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în jurisprudenţa sa (Decizia 2106 din 13 iunie 2013), şi instanţa de control judiciar a reţinut că infracţiunea de fraudă informatică este o variantă a infracţiunii de înşelăciune săvârşită în spaţiul virtual, cea de-a doua fiind norma generală şi prima menţionată constituind norma specială.

Sub acest aspect, a rezultat aşadar că, norma prevăzută de art. 49 din Legea nr. 161/2003, în prezent art. 249 din C. pen., prin raportare la art. 244 din C. pen., constituie norma specială ce reglementează o formă particulară de fraudă, cea în sistem informatic, fiind de esenţa infracţiunii fraudarea subiectului pasiv prin inducerea în eroare.

În dezacord cu opinia exprimată de instanţa de fond, curtea a reţinut că norma legală care sancţionează frauda informatică nu impune ca producerea pagubei să fie concomitentă cu introducerea datelor informatice şi nici nu instituie cerinţa ca producerea pagubei să aibă loc independent de orice intervenţie a unei persoane şi numai ca urmare a introducerii datelor informatice.

Apoi, activitatea ulterioară desfăşurată de inculpată se grefează pe datele informatice introduse iniţial de inculpată, care nu pot fi considerate acte pregătitoare întrucât nu pot fi disociate de ansamblul acţiunilor de inducere în eroare desfăşurate.

De asemenea, în mod evident, între introducerea datelor informatice şi urmarea imediată s-a apreciat că există legătură de cauzalitate, întrucât poate fi în mod rezonabil reţinută ca drept cauză a urmării produse.

Şi explicaţia cuvântului fraudă (dată de dicţionar) - act de rea-credinţă săvârşit de cineva, înşelăciune, de obicei pentru a realiza un profit material de pe urma drepturilor altuia - vine să susţină aceeaşi constatare: frauda informatică reprezintă o variantă agravată a infracţiunii de înşelăciune, elementul de agravare fiind reprezentat de mediul virtual în care este comisă, în care ascunderea identităţii reale a autorului este facilă şi motivantă, tentantă, aşa explicându-se şi tratamentul sancţionator mai aspru în raport cu înşelăciunea.

Prin urmare, apelul parchetului referitor la greşita schimbare a încadrării juridice s-a apreciat că este întemeiat şi a fost admis.

În schimb, s-a menţionat că revocarea suspendării sub supraveghere este obligatorie pentru instanţa de judecată atunci când constă că pe parcursul termenului de supraveghere, cum este cazul în speţă, cel condamnat a săvârşit o nouă infracţiune, descoperită până la împlinirea termenului şi pentru care s-a pronunţat o condamnare la pedeapsa închisorii, chiar după expirarea acestui termen. Totodată, s-a arătat şi că imperativă este şi executarea pedepsei în regim privativ de libertate întrucât revocarea beneficiului suspendării reprezintă de fapt sancţiunea pentru neatingerea prevenirii comiterii de alte infracţiuni, în acest sens pronunţându-se Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - secţiile unite, în soluţionarea unui recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 1/2011, cu aplicabilitate şi după intrarea în vigoare a noului C. pen.

Totodată, s-a menţionat şi că este fără relevanţă, potrivit art. 96 alin. (4) din C. proc. pen., dacă persoana condamnată a respectat măsurile de supraveghere şi a executat obligaţiile impuse ori stabilite de lege, aşa cum susţine inculpata că s-a întâmplat, şi asta pentru că prevalează condamnarea definitivă pentru comiterea unei infracţiuni în cursul termenului de încercare.

Cu privire la norma de incriminare a faptei şi la caracterul mai favorabil din perspectiva art. 5 din C. pen., curtea a notat regimul sancţionator mai blând din legea nouă (art. 249 din C. pen. care prevede pedeapsa închisorii de la 2 ani la 7 ani), spre deosebire de cel anterior, mai aspru (art. 49 din Legea nr. 161/2003 care prevede pedeapsa închisorii de la 3 ani la12 ani), astfel încât a dispus condamnarea inculpatei cu luarea în considerare a limitelor pedepsei închisorii din legea penală în vigoare reduse cu o treime în contextul utilizării procedurii simplificate.

La individualizarea pedepsei curtea a avut în vedere cerinţele generale prevăzute de art. 74 din C. pen., şi în concret, prejudiciul cauzat, modul în care a acţionat inculpata, intervalul de timp de la data epuizării acţiunii ilicite până la acest moment (mai 2014 - aproximativ 4 ani) care a atenuat starea de pericol, situaţia familială a inculpatei prezentată de înscrisurile de la dosar (are 2 copii minori, unul cu grave probleme de sănătate, în prezent este însărcinată), aşa încât a aplicat o pedeapsă de 1 an şi 4 luni închisoare, pe care a adăugat-o la pedeapsa de 3 ani închisoare, urmare revocării beneficiului suspendării sub supraveghere.

Curtea a subliniat temeinicia susţinerilor apelantei-inculpate cu privire la sumele de bani ridicate de organele de urmărire penală cu ocazia percheziţiei domiciliare efectuate la domiciliul fostei sale soacre, numita M., faţă de care s-a dispus instituirea măsurii sechestrului asigurător prin Ordonanţa din 10 mai 2017, în vederea recuperării prejudiciului şi cheltuielilor judiciare avansate de către stat.

Astfel, s-a apreciat că nu se poate susţine că, sumele de bani ridicate de la domiciliul soacrei inculpatei, unde aceasta din urmă se deplasa în mod neregulat, în lipsa oricăror alte date, ar aparţine inculpatei, o astfel de presupunere fiind fără temei deoarece procesul-verbal de percheziţie nu indică locul în care au fost descoperiţi banii, alte aspecte care să susţină că ar aparţine inculpatei iar aceasta nu a fost prezentă cu ocazia desfăşurării acţiunii organelor de cercetare penală.

Întrucât inculpata a mai fost condamnată anterior la pedeapsa închisorii, în speţă fiind reţinute dispoziţiile art. 41 din C. pen., referitoare la starea de recidivă postcondamnatorie, pedeapsa principală rezultată aplicată se va executa în condiţiile art. 60 din C. pen., prin executare efectivă.

În final, la examinarea din oficiu a cauzei s-a reţinut că nu au fost constatate aspecte care să justifice modificarea sentinţei apelate.

III.Împotriva Deciziei penale nr. 302/A din 28 martie 2019, a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori, dată în dosarul nr. x/2017, a declarat recurs în casaţie inculpata A., la data de 11 iunie 2019.

Prin încheierea din data de 21 noiembrie 2019, în baza art. 440 alin. (4) din C. proc. pen., s-a admis în principiu, cererea de recurs în casaţie formulată de inculpata A. împotriva Deciziei penale nr. 302/A din 28 martie 2019, a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori, dată în dosarul nr. x/2017 şi s-a dispus trimiterea cauzei Completului C9, în vederea judecării cererii de recurs în casaţie formulată de inculpata A. cu citarea părţilor, pentru termenul din 23 ianuarie 2020.

Pentru a dispune astfel, s-a reţinut că cererea de recurs în casaţie îndeplineşte condiţiile de formă prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. a), b), c) şi d) C. proc. pen., în sensul că a fost formulat în scris, în cuprinsul acesteia fiind menţionate numele, prenumele recurentei, adresa acesteia, hotărârea care se atacă, Decizia penală nr. 302/A din 28 martie 2019, a Curţii de Apel Piteşti, calea extraordinară de atac a fost exercitată, în termenul legal, motivele recursului în casaţie, se indică cazul de casare pe care se întemeiază cererea, precum şi semnătura persoanei care a exercitat calea de atac.

Condiţia prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. rezultă din indicarea temeiului de drept pe care se întemeiază recursul în casaţie, respectiv dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 şi pct. 12 din C. proc. pen., respectiv faptul că, a fost condamnată pentru o faptă ce nu era prevăzută de legea penală şi s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.

În motivarea recursului în casaţie recurenta a arătat în esenţă, cu referire la pct. 12 din art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., că, în mod greşit, instanţa de fond a soluţionat cauza în procedura simplificată făcând aplicarea dispoziţiilor art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., în condiţiile în care nu a formulat o cerere în acest sens, nu a fost prezentă în faţa instanţei de fond, şi nu a declarat personal în faţa instanţei de fond că recunoaşte acuzaţiile ce i-au fost aduse, că îşi însuşeşte probele administrate şi că doreşte ca judecata în cauză să se facă în procedura simplificată.

Sub acest aspect, a arătat că declaraţia notarială dată în faţa Ambasadei României de la Londra se referă la dosarul nr. x/2016, dosar civil ce are ca obiect pretenţii şi în care recurenta inculpată nu are nicio calitate procesuală.

A mai menţionat că, având în vedere aceste aspecte în opinia apărării înscrisul autentic este nul absolut, întrucât numărul de dosar este greşit.

S-a menţionat că instanţa de apel nu era îndrituită să îndrepte eroarea materială, astfel cum a procedat instanţa Curţii de Apel Piteşti, întrucât pentru simetria actelor juridice, acesta trebuia să fie îndreptat de către autoritatea emitentă cu respectarea anumitor proceduri ce au fost indicate în cererea de recurs în casaţie.

Aşadar, faţă de aceste susţineri a solicitat a se constata că în cauză nu pot fi reţinute dispoz.art. 396 alin. (10) din C. proc. pen.

Sub acest aspect a menţionat că în mod greşit instanţa de apel a reţinut săvârşirea celor 10 acte materiale în formă continuată, deşi cel puţin două acte materiale reţinute în sarcina sa au fost săvârşite sub imperiul vechiul C. pen., respectiv la datele de 27 decembrie 2013 şi 31 ianuarie 2014, astfel că recurenta a apreciat că a fost condamnată pentru o faptă ce nu era prevăzută de legea penală la acel moment.

Faţă de aceste motive, a solicitat admiterea recursului în casaţie astfel cum a fost formulat, casarea sentinţei şi deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, procedura de soluţionare a cauzei urmând a se desfăşura potrivit dispoziţiilor de drept comun fără a fi avută în vedere acea declaraţie notarială.

În drept, s-au invocat prevederile art. 438 alin. (1) pct. 7şi pct. 12 din C. proc. pen.

IV.Examinând, pe fond, recursul în casaţie declarat de inculpata A. prin prisma criticilor circumscrise cazurilor de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 şi pct. 12 din C. proc. pen., Înalta Curte constată următoarele:

Recursul în casaţie este conceput ca fiind o cale extraordinară de atac, reprezentând un ultim nivel de jurisdicţie în care procurorul şi părţile pot solicita reformarea unei hotărâri definitive, însă doar în limita cazurilor de casare prevăzute expres şi limitativ de legiuitor în art. 438 din C. proc. pen.

Potrivit dispoziţiilor art. 433 din C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligată să verifice, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar, conform art. 447 din C. proc. pen., pe această cale instanţa verifică exclusiv legalitatea deciziei.

Astfel, se constată că, în actuala reglementare, prin intermediul recursului în casaţie, sunt supuse verificării hotărârile definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege şi exclusiv pentru motive de nelegalitate. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanţa de fond şi, respectiv, apel, intră în puterea lucrului judecat şi excedează cenzurii instanţei învestită cu judecarea recursului în casaţie.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi verificată doar pentru motivele expres şi limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casaţie să poată fi invocate şi, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.

În cauză, se constată că, prin cererea de recurs în casaţie formulată de inculpata A., s-a apreciat că, în mod greşit, instanţa de fond a soluţionat cauza în procedura simplificată făcând aplicarea dispoziţiilor art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., în condiţiile în care nu a formulat o cerere în acest sens, nu a fost prezentă în faţa instanţei de fond, şi nu a declarat personal în faţa instanţei de fond că recunoaşte acuzaţiile ce i-au fost aduse, că îşi însuşeşte probele administrate şi că doreşte ca judecata în cauză să se facă în procedura simplificată, arătând că declaraţia notarială dată în faţa Ambasadei României de la Londra se referă la dosarul nr. x/2016, dosar civil ce are ca obiect pretenţii şi în care recurenta inculpată nu are nici o calitate procesuală şi din această perspectivă înscrisul autentic este nul absolut, întrucât numărul de dosar este greşit.

Cu referire la pct. 7 al art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., recurenta a arătat că în mod greşit instanţa de apel prin decizia pronunţată, a condamnat-o pe inculpată, la pedeapsa de 1 an şi 4 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fraudă informatică, prev. de art. 249 din C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi art. 41 alin. (1) din C. pen., cu aplic. art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., şi chiar dacă cuantumul pedepsei îi este favorabil, limitele de pedeapsă prev. de C. pen., sunt de la 2 ani la 7 ani închisoare, menţionând că în mod greşit instanţa de apel a reţinut săvârşirea celor 10 acte materiale în formă continuată, deşi cel puţin două acte materiale reţinute în sarcina sa au fost săvârşite sub imperiul vechiul C. pen., respectiv la datele de 27 decembrie 2013 şi 31 ianuarie 2014, astfel că recurenta a apreciat că a fost condamnată pentru o faptă ce nu era prevăzută de legea penală la acel moment.

Înalta Curte reţine că potrivit art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen. hotărârile sunt supuse casării atunci când:

"s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege".

În aceste condiţii, prin prisma cazului de recurs în casaţie, reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., Înalta Curte constată că hotărârile sunt supuse casării în acele situaţii în care, în raport cu actele şi lucrările dosarului, s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.

Prin Decizia penală nr. 302/A din 28 martie, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori, au fost admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - DIICOT - Biroul Teritorial Vâlcea şi inculpata A., împotriva Sentinţei penale nr. 237 din 14 noiembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Vâlcea, secţia penală, în dosarul nr. x/2017.

A fost desfiinţată în parte sentinţa şi rejudecând:

În baza art. 249 C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi art. 41 alin. (1) C. pen. şi art. 396 alin. (10) C. proc. pen. a fost condamnată inculpata A., la pedeapsa de 1 an şi 4 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fraudă informatică, pe care, în baza art. 43 alin. (1) C. pen., a adăugat-o la pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 450 din 18 septembrie 2013 a Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, în final inculpata urmând să execute 4 ani şi 4 luni închisoare, în condiţiile art. 60 din C. pen.

A fost ridicată măsura sechestrului asigurător instituită prin Ordonanţa din data de 10 mai 2017 emisă de procuror asupra sumelor de 900 RON, 260 LIRE sterline şi 350 EURO, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Înalta Curte apreciază că instanţa de control judiciar a stabilit corect că judecata a avut loc în cadrul procedurii abreviate, pe baza unui înscris autentic în care deşi este menţionat dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Vâlcea şi nu dosarul nr. x/2017, cum ar fi fost corect, în mod evident s-a apreciat că este vorba despre o eroare de tehnoredactare care nu justifică neluarea în seamă a actului.

Înalta Curte constată că această concluzie se baza în mod absolut întemeiat pe conduita procesuală a inculpatei care a solicitat în mod constant amânarea soluţionării cauzei, pentru a i se da posibilitatea să solicite aplicarea regulilor procedurii simplificate şi chiar a depus eforturi pentru a se asigura că înscrisul a ajuns la dosar.

De asemenea, în mod corect s-a reţinut că instanţa de fond a făcut aplicabilitatea dispoziţiilor art. 377 alin. (4) din C. proc. pen., la termenul din data de 7 noiembrie 2018, punând în discuţie posibilitatea schimbării încadrării juridice a faptei de fraudă informatică în formă continuată, în infracţiunea de înşelăciune în formă continuată, nu înainte de a întreba apărătorul desemnat din oficiu dacă solicită amânarea soluţionării cauzei pentru pregătirea apărării, care a răspuns în sens negativ.

Totodată, instanţa de apel a reţinut corect astfel cum a statuat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în jurisprudenţa sa (Decizia nr. 2106 din 13 iunie 2013), că infracţiunea de fraudă informatică este o variantă a infracţiunii de înşelăciune săvârşită în spaţiul virtual, cea de-a doua fiind norma generală şi prima menţionată constituind norma specială.

Aşadar, recursul în casaţie fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac ce trebuie să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi cel al respectării autorităţii de lucru judecat, recursul în casaţie vizează numai legalitatea anumitor hotărâri definitive indicate de lege şi numai anumite motive expres şi limitativ, fără ca pe calea recursului în casaţie să se poată invoca şi analiza alte motive ce ţin de împrejurările şi circumstanţele săvârşirii faptei şi ale inculpaţilor.

Raportat la aceste prevederi, se constată că prin cererea de recurs în casaţie inculpata A. nu a invocat în realitate aspecte de nelegalitate prin prisma cazului de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., referitor la aplicarea unor pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege, ci a criticat hotărârea instanţei de control judiciar prin prisma menţinerii sentinţei instanţei de fond sub aspectul soluţionării cauzei în procedura abreviată, având drept consecinţă posibilitatea rejudecării cauzei de către instanţa de fond, ceea ce nu este posibil în calea recursului în casaţie.

Or, în procedura recursului în casaţie, prin prisma cazului de casare prevăzut de disp. art. 438 pct. 12 din C. proc. pen. invocat, se verifică legalitatea pedepsei aplicate, în raport cu încadrarea juridică şi circumstanţele de fapt reţinute, în mod definitiv, de instanţa care a judecat apelul.

Din această perspectivă, se observă că, în cauză, s-a aplicat o pedeapsă legală între limitele prevăzute de dispoziţiile legale incriminatoare.

Cazul de casare prevăzut de art. 438 pct. 12 din C. proc. pen., ar fi fost incident în situaţia în care "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege", altfel spus, dacă pedepsele aplicate nu s-ar fi încadrat în limitele prevăzute de lege, ceea ce în speţă nu este cazul.

Cazul de casare prevăzut de art. 438 pct. 7 din C. proc. pen., este incident în situaţia în care o hotărâre este supusă casării în situaţia în care "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală."

În esenţă, acest caz de casare este o expresie a principiului legalităţii incriminării, prevăzut, atât la nivel constituţional - art. 23 alin. (12), cât şi la nivel convenţional - art. 7 paragraful 1.

Tradiţional, în materie procesual penală, "prevederea faptei de legea penală" şi "întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii" au fost apreciate drept noţiuni distincte şi au fost tratate diferit. O faptă poate fi prevăzută de legea penală, dar în concret să-i lipsească un element constitutiv, în schimb, nu există o faptă care să nu fie prevăzută de legea penală, dar să întrunească elementele constitutive ale unei infracţiuni.

Deşi se poate susţine şi ideea că noţiunea de "prevedere în legea penală" se suprapune cu noţiunea de conţinut juridic al infracţiunii, instanţa consideră că şi conţinutul juridic al infracţiunii este mai larg decât cel constitutiv care se referă exclusiv la actul de conduită incriminat.

Prevederea faptei de legea penală presupune existenţa unui model legal de incriminare care să descrie fapta interzisă sau ordonată, existenţa unei fapte concrete şi tipicitatea (corespondenţa dintre trăsăturile faptei concrete şi modelul de incriminare). Prin urmare, orice infracţiune trebuie să fie prevăzută de legea penală ca atare, dar nu orice faptă prevăzută de legea penală este şi infracţiune, fiindcă prevederea în lege este doar o trăsătură a acesteia.

Cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. are în vedere situaţia în care s-a săvârşit o faptă de către inculpat - persoana fizică sau persoană juridică - pe care prima instanţă sau instanţa de apel a considerat-o infracţiune, când în realitate, fapta nu se găseşte în niciuna din prevederile legii penale ca infracţiune, fiind corespondentul cazului de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 13 C. proc. pen. anterior.

Este situaţia faptelor care au un caracter civil, comercial, administrativ sau disciplinar, pe care legea penală nu le-a prevăzut ca infracţiuni, dar şi cazul faptei care fusese prevăzută ca infracţiune de legea penală, dar între timp a fost dezincriminată.

Fapta neprevăzută de legea penală şi fapta care nu constituie infracţiune sunt două noţiuni diferite, tratate distinct în C. pen. anterior (art. 10 lit. b) şi 10 lit. d) C. proc. pen.), implicând situaţii concrete diferite, astfel încât, în opinia Înaltei Curţi, nu se poate extinde înţelesul sintagmei "fapta nu e prevăzută de legea penală" şi la situaţia când fapta nu întruneşte elementele constitutive prevăzute de lege ale unei infracţiuni, punct de vedere conturat la nivelul jurisprudenţei secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (ex. Încheierea nr. 131/RC din 25 iulie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală) şi reconfirmat în Şedinţa de secţie din 20 ianuarie 2015.

Prin urmare, faţă de considerentele teoretice mai sus prezentate, se observă că practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, este în sensul că în situaţie similară, există infracţiunea de fraudă informatică. Modalităţile alternative ale normei de incriminare privind comiterea infracţiunii de fraudă informatică au ca punct şi efect comun două aspecte, pe de o parte fraudarea subiectului pasiv, în sensul prejudicierii acestuia, care nu se poate produce decât prin inducerea în eroare a victimei şi al doilea aspect, cel care vizează obţinerea unui folos material injust pentru subiectul activ.

În acest sens fiind şi Decizia nr. 2106 din 13 iunie 2013, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, şi în literatura juridică de specialitate, respectiv "modalitatea de introducere a datelor informatice în această procedură, infracţiunea presupune, inserare, înfăţişare în format prealabil informatic sau concepte inexistente anterior".

Aşadar, se reţine că această modalitate a infracţiunii, se realizează şi în cazul în care sunt introduse date informatice false, nereale, pe diverse platforme, aşa cum s-a întâmplat şi în cauza de faţă.

Or, în acest context, toate argumentele invocate de către recurentă, în sensul că simpla introducere a datelor informatice nu sunt de natură să producă în sine un prejudiciu în sarcina persoanei vătămate nu poate să denatureze considerentele avute în vedere de legiuitor atunci când a reglementat infracţiunea de fraudă informatică.

Mai mult decât atât, în cadrul acestei căi de atac, nu se poate înfăptui o nouă judecată bazată pe reaprecierea probelor, nu se poate analiza conţinutul mijloacelor de probă, nu se poate da o nouă apreciere materialului probator şi nu se poate stabili o altă situaţie de fapt, acestea fiind atributul exclusiv al instanţei de fond şi al instanţei de apel.

Prin urmare, Înalta Curte constată că prin criticile aduse hotărârii definitive, recurenta-condamnată nu a evidenţiat elemente de nelegalitate, în aşa măsură încât să se ajungă la concluzia că faptele pentru care a fost condamnată, nu constituie infracţiuni, ci a solicitat o reinterpretare a probelor, prin prisma unor critici comune cu cele formulate cu titlu de apărări în fond şi cu titlu de motive de apel, având drept consecinţă reevaluarea materialului probator prin prisma întrunirii elementelor constitutive ale infracţiunilor reţinute în sarcina sa.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpata A. împotriva Deciziei penale nr. 302/A din 28 martie 2019, a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori, dată în dosarul nr. x/2017.

Va obliga recurenta inculpată la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpata A. împotriva Deciziei penale nr. 302/A din 28 martie 2019 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în dosarul nr. x/2017.

Obligă recurenta inculpată la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 05 martie 2020.

Procesat de GGC - MM

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

scj