Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Obiectul acţiunii şi hotărârea primei instanţe sesizate
1.1. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Mureş, secţia civilă, la data de 26.11.2018 sub nr. x/2018, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., şi K. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Tribunalul Bistriţa-Năsăud, cu citarea obligatorie a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării:
- recalcularea indemnizaţiilor de încadrare, conform Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu data numirii în funcţia de judecător şi în continuare, şi după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000 (diferenţe de drepturi salariale în raport de indemnizaţiile procurorilor DNA şi DIICOT - O.U.G. nr. 27/2006);
- repararea prejudiciului creat prin neaplicarea dispoziţiilor legale reprezentat de diferenţa salarială rezultată dintre noua indemnizaţie de încadrare şi indemnizaţia actuală de încadrare începând cu data numirii în funcţia de judecător şi în continuare, până la data efectivă a noii indemnizaţii de încadrare (prin obligarea pârâţilor la plata, respectiv la alocarea fondurilor necesare plăţii diferenţelor băneşti corespunzătoare), sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie şi la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, până la data plăţii efective;
- obligarea Ministerului Justiţiei să emită ordine de salarizare conform cu cele solicitate de la data numirii în funcţia de judecător şi pentru viitor.
1.2. Prin Sentinţa civilă nr. 636/07.05.2019, Tribunalul Mureş a admis excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Mureş şi a declinat în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, competenţa soluţionării acţiunii civile, cu citarea obligatorie a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării.
A reţinut instanţa că pricina se poartă între reclamanţi, judecători şi ordonatorii de credite care au atribuţii în stabilirea şi plata drepturilor lor salariale. Reclamanţii au solicitat recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000 (diferenţe de drepturi salariale în raport de indemnizaţiile procurorilor DNA şi DIICOT).
Prin urmare, vorbim despre modalitatea de încadrare a reclamanţilor, care se face prin Ordin al Ministrului Justiţiei.
Într-adevăr, potrivit art. 7 din Capitolul VIII din Anexa V la Legea nr. 153/2017, "(1) Prin derogare de la art. 37 din lege, personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulţumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestaţie, în termen de 20 de zile calendaristice de la data comunicării actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, la organele de conducere ale Ministerului Justiţiei, Consiliului Superior al Magistraturii, Inspecţiei Judiciare, Institutului Naţional al Magistraturii şi Şcolii Naţionale de Grefieri, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ori la colegiile de conducere ale curţilor de apel sau parchetelor de pe lângă acestea sau la organele de conducere ale celorlalte instituţii din sistem care au stabilit drepturile salariale, după caz. Contestaţiile se soluţionează în termen de cel mult 30 de zile calendaristice. (2) Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti."
Ca atare, salarizarea personalului din justiţie se face pe baza unor ordine de salarizare pe care trebuie să le emită în prealabil ordonatorul principal de credite (în cazul din speţă fiind vorba despre Ministerul Justiţiei). Totodată, în cazul în care angajatul este nemulţumit de modalitate de calcul a salariului care rezultă din ordin, are posibilitatea să conteste actul administrativ, în conformitate cu dispoziţiile alin. (2) din textul de lege citat. În speţă, reclamanţii invocă faptul că încadrarea lor nu este corectă, solicitând încadrarea prin raportare la un alt coeficient, criticând practic ordonatorul de credite pentru refuzul de a emite un ordin de salarizare, în conformitate cu textele legale incidente. Apreciază că din raţiuni de simetrie juridică, acţiunea prin care se reclamă refuzul ordonatorului de credite de a emite un nou ordin de salarizare ar trebui să aibă acelaşi regim juridic ca şi acţiunea prin care se contestă ordinul de salarizare emis şi care este considerat ilegal. Prin urmare, sunt aplicabile şi în această pricină dispoziţiile art. 7 din Capitolul VIII din Anexa V la Legea nr. 153/2017, întrucât aceste prevederi sunt speciale în ceea ce priveşte modalitatea de stabilire a salariilor pentru personalul din justiţie.
În acest context, reţinând că reclamanţii sunt judecători, făcând aplicarea art. 7 alin. (2) din Capitolul VIII din Anexa V la Legea nr. 153/2017, concluzionează că în speţă competenţa materială de soluţionare a pricinii aparţine Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal. Aceeaşi competenţă ar interveni şi dacă s-ar aplica dreptul comun în materia contenciosului administrativ, întrucât, în esenţă, suntem în prezenţa criticării încadrării efectuate de Ministerul Justiţiei.
Prin urmare, din punctul de vedere al competenţei materiale, apreciază că prezenta pricină aparţine Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Per a contrario dacă s-ar considera că se pune în discuţie doar plata drepturilor salariale, ar însemna ca încadrarea reclamanţilor să rămână cea veche, ceea ce ar avea drept rezultat necorelarea raportului de muncă real cu cel scriptic.
1.3. Prin Sentinţa nr. 493 din 24 septembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanţii A., C., E., F., G., H., I., J. şi K., B., - în nume propriu şi reprezentant al reclamanţilor, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Tribunalul Bistriţa-Năsăud, Consiliului Naţional Pentru Combaterea Discriminării, în favoarea Curţii de Apel Suceava, secţia contencios administrativ şi fiscal.
2. Hotărârea celei de-a doua instanţe
Curtea de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţa civilă nr. 112 din 10 decembrie 2019, a admis excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Suceava.
A declinat competenţa de soluţionare a cauzei, având ca obiect "calcul drepturi salariale" privind pe reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J. şi K., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Tribunalul Bistriţa-Năsăud şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, în favoarea Tribunalului Mureş, secţia de litigii de muncă şi asigurări sociale.
A constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a trimis cauza Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea acestuia.
S-a reţinut ca fiind definitorie calificarea corectă a obiectului litigiului dedus judecăţii, numai statuându-se judicios asupra acestuia, putându-se proceda în mod corespunzător la stabilirea competenţei, declinările succesive de competenţă ce au operat deja în cauză (de la Tribunalul Mureş la Curtea de Apel Bucureşti şi apoi de la aceasta din urmă la prezenta instanţă, Curtea de Suceava), fiind generate de diferita interpretare a obiectului litigiului dedus judecăţii.
Se reţine astfel că, potrivit petitului acţiunii, reclamanţii, judecători în cadrul Judecătoriei Bistriţa şi în cadrul Judecătoriei Năsăud, au solicitat, în temeiul Legii nr. 71/2015 şi O.U.G. nr. 20/2016, recalcularea indemnizaţiilor de încadrare cu luarea în considerarea coeficientului de multiplicare de 19, cu repararea prejudiciului creat prin plata discriminatorie, respective diferenţa salarială rezultată, şi emiterea de noi ordine de salarizare de către minister. S-a arătat în cuprinsul acţiunii faptul că reclamanţii se află într-o situaţie de discriminare întrucât, colegi judecători care s-au aflat în sistem anterior noilor legi de salarizare, au obţinut prin hotărâri judecătoreşti un atare coeficient (sens în care s-a făcut referire la sentinţele vizate), nefiind permisă situaţia de deosebire faţă de reclamanţi. De asemeni, potrivit precizărilor reclamanţilor din cuprinsul răspunsului la întâmpinare, reclamanţii au arătat că au avut în vedere o acţiune în egalizare salarială întemeiată pe discriminare salarială în raport cu ceilalţi magistraţi care au un atare drept câştigat.
Or, o astfel de acţiune cu obiect principal acordarea de drepturi salariale, este o acţiune ce izvorăşte din raportul de activitate al reclamanţilor, judecători, un litigiu de dreptul muncii aşadar, tot astfel ca şi alte litigii de dreptul muncii generate de pretenţiile salariale ale judecătorilor (şi în care nu se pune problema de anulare a actelor de salarizare deja emise, care reprezintă o situaţie special şi separată, cum se va arăta ulterior), şi care este de competenţa tribunalului, în componenţa sa destinată soluţionării litigiilor de muncă. De altfel, în această manieră, corectă în aprecierea prezentei instanţe, au acţionat reclamanţii, învestind cu acţiunea lor Tribunalul Mureş (ţinând cont şi de prevederile art. 127 C. proc. civ.).
Nu se poate aprecia că prezenta cauză are natura unui litigiu de contencios administrativ. Este de reţinut astfel că, atragerea judecăţii pentru această cerere privind drepturi salariale în sfera contenciosului administrativ, ar fi putut fi generată în principiu de două ipoteze, care nu se verifică în cauză: fie grefarea litigiului pe vreuna din ipotezele art. 8 din Legea nr. 554/2004, fie incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 109 din Legea nr. 188/1999 privind statul funcţionarilor publici (ceea ce nu este cazul, magistraţii nefiind consideraţi funcţionari publici).
În ce priveşte art. 8 din Legea nr. 554/2004, cu denumirea marginală Obiectul acţiunii judiciare, este de reţinut că obiectul acţiunii în contencios administrativ este configurat astfel: persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale. De asemenea se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, precum şi prin refuzul de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim. De asemeni, potrivit art. 2 alin. (1) lit. a) din Lege, prin persoană vătămată - titulară a acţiunii în contencios - administrativ potrivit art. 8, se înţelege orice persoană titulară a unui drept ori a unui interes legitim, vătămată de o autoritate publică printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri.
Este de reţinut, aşadar, că potrivit textului legal mai sus citat, obiect al acţiunii de contencios administrativ este actul administrativ, tipic sau asimilat: pe calea contenciosului administrativ, pot fi supuse controlului de legalitate actele administrative tipice sau asimilate. Numai în acest cadru procesual instanţa este învestită să analizeze existenţa unei atingeri aduse unui drept ori unui interes legitim, nefiind de conceput în contencios administrativ o cerere de chemare în judecată prin care să se solicite constatarea sau recunoaşterea dreptului sau interesului legitim ori repararea unei pagube, independent de existenţa unei practici administrative vătămătoare, concretizate prin emiterea unui act administrativ nelegal sau prin refuzul de rezolvare a unei cereri, în ambele forme asimilate actului administrativ prin art. 2 alin. (2) din Lege. (G. Bogasiu, Legea contenciosului administrativ comentată şi adnotată, Ed. a III-a, Editura Universul juridic, Bucureşti 2015, pag. 272).
Or, în cauză, nu este dată nici una din ipotezele avute în vedere de dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 554/2004, nefiind obiect al acţiunii anularea vreunui act administrativ/refuz de soluţionare cerere. Este de subliniat că într-adevăr, în anumite condiţii, în măsura în care s-ar fi contestat un anumit act administrativ de stabilire a drepturilor salariale, litigiul devenea unul de contencios administrativ, dar şi atunci, în virtutea dispoziţiilor speciale (art. 7 din Cap. VII din Anexa V la Legea nr. 153/2017: personalul nemulţumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestaţie în termen de 30 zile de la comunicarea actului - articolul presupune, aşadar, atacarea efectivă a actului de stabilire a dreptului salarial), era în competenţa specială de primă instanţă a Curţii de Apel Bucureşti. Litigiul de faţă însă nu este un atare litigiu - nu se contestă în acest litigiu actul administrativ, ordin de salarizare, aşa cum greşit a interpretat Tribunalul Mureş, şi cum corect a conchis Curtea de Apel Bucureşti, nereţinându-şi competenţa.
Însă în acelaşi timp, o dată fiind exclusă această ipoteză - reţinându-se că nu se contestă un act administrativ de stabilire a drepturilor salariale, litigiul nu poate justifica natura de contencios administrativ, şi trimiterea de către Curtea de Apel Bucureşti, către prezenta instanţă curte de apel, secţia de contencios administrativ şi fiscal, nu poate subzista.
În acelaşi context, mai este de subliniat că, competenţa materială a curţii de apel este complet exclusă cât timp, nefiind vorba despre criticarea vreunui act administrativ, care să fi fost emis de o autoritate centrală, nu se poate pune problema decât eventual a competenţei tribunalului iar nu a curţii de apel, competenţa curţii fiind atrasă de calitatea actului administrativ criticat - de a fi fost emis de un organ central, iar nu de simpla chemare în judecată a organului central.
Curtea de Apel Bucureşti a considerat că atât timp cât în cauză s-a formulat şi o cerere de obligare la emitere ordine salarizare de către MJ, cauza este automat una de contencios administrativ. Aşa cum s-a arătat anterior, un atare obiect nu se încadrează celor din art. 8 din Legea nr. 554/2004 pentru a i se recunoaşte natura contencios administrativă. Dar, chiar dacă s-ar considera altfel - respectiv că o atare solicitare este una contencios administrativă şi în principiu privind competenţa curţii de apel, cum în cauza de faţă o astfel de cerere (emitere ordine de salarizare) are caracter subsidiar şi este o cerere accesorie faţă de cererile care formează obiect principal al judecăţii în cauză (soluţionarea ei depinzând de soluţionarea primului capăt de cerere), competenţa revine instanţei competente să judece capătul principal de cerere - tribunalul, în temeiul art. 123 C. proc. civ. (potrivit căruia cererile accesorii se judecă de instanţa competentă pentru cererea principală, chiar dacă ar fi de competenţa materială sau teritorială a altei instanţe judecătoreşti), această prorogare legală de competenţă, în favoarea instanţei de rang inferior, operând chiar cu încălcarea competenţei de ordin material, cum o arată şi textul expres.
De altfel, tocmai pentru eliminarea echivocului asupra calificării obiectului cererii, reclamanţii au şi depus la dosarul cauzei o cerere de renunţare la judecata ultimului capăt de cerere - emitere ordine, cerere căreia însă nu i se poate da curs decât după corecta învestire a instanţei competente (cererea de renunţare fiind însă relevantă, o dată în plus, în privinţa aprecierii însuşite de prezenta instanţă, că prin această acţiune s-a urmărit o simplă acţiune în despăgubire grefată pe legislaţia de egalizare).
Cum în acest fel se determină declinarea cauzei în favoarea instanţei învestite iniţial şi care şi-a declinat deja competenţa (printr-o declinare succesivă, după declinarea de către Tribunalul Mureş, cauza a ajuns, prin declinarea şi de către Curtea de Apel Bucureşti, a fi declinată către Curtea de Apel Suceava, iar, urmare a prezentei hotărâri, cauza urmând a reveni la Tribunalul Mureş), curtea constată ivit conflictul de competenţă, sens în care va suspenda din oficiu orice procedură şi va înainta cauza spre soluţionarea acestuia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Se reţine că de altfel, în practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, existenţa conflictului de competenţă este dată ori de câte ori există două sau mai multe instanţe sesizate cu aceeaşi pricină care şi-au declinat reciproc competenţa, sau dacă ultima instanţă învestită îşi declină la rândul său competenţa în favoarea uneia dintre instanţele care s-au declarat necompetente (Decizia nr. 3419 din 18.10.2018, Decizia nr. 3973/24.08.2011, Decizia nr. 3972/24.08.2011 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal).
3. Considerentele Înaltei Curţi asupra regulatorului de competenţă
Înalta Curte, constatând îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 133 alin. (2), art. 134, art. 135 alin. (1) C. proc. civ., urmează a pronunţa regulatorul de competenţă în raport cu obiectul cauzei, precum şi cu dispoziţiile legale incidente cauzei.
Reclamanţii judecători la Judecătoria Bistriţa, la Judecătoria Năsăud şi la Tribunalul Bistriţa-Năsăud, au solicitat, în temeiul Legii nr. 71/2015 şi O.U.G. nr. 20/2016, recalcularea indemnizaţiilor de încadrare cu luarea în considerarea coeficientului de multiplicare de 19, cu repararea prejudiciului creat prin plata discriminatorie, respective diferenţa salarială rezultată, şi emiterea de noi ordine de salarizare de către minister. S-a arătat în cuprinsul acţiunii faptul că reclamanţii se află într-o situaţie de discriminare întrucât, colegi judecători care s-au aflat în sistem anterior noilor legi de salarizare, au obţinut prin hotărâri judecătoreşti un atare coeficient (sens în care s-a făcut referire la sentinţele vizate), nefiind permisă situaţia de deosebire faţă de reclamanţi. De asemeni, potrivit precizărilor reclamanţilor din cuprinsul răspunsului la întâmpinare, reclamanţii au arătat că au avut în vedere o acţiune în egalizare salarială întemeiată pe discriminare salarială în raport cu ceilalţi magistraţi care au un atare drept câştigat.
Or, o astfel de acţiune cu obiect principal acordarea de drepturi salariale, este o acţiune ce izvorăşte din raportul de activitate al reclamanţilor, judecători, un litigiu de dreptul muncii aşadar, tot astfel ca şi alte litigii de dreptul muncii generate de pretenţiile salariale ale judecătorilor (şi în care nu se pune problema de anulare a actelor de salarizare deja emise, care reprezintă o situaţie special şi separată, cum se va arăta ulterior), şi care este de competenţa tribunalului, în componenţa sa destinată soluţionării litigiilor de muncă. De altfel, în această manieră, corectă în aprecierea prezentei instanţe, au acţionat reclamanţii, învestind cu acţiunea lor Tribunalul Mureş (ţinând cont şi de prevederile art. 127 C. proc. civ.).
Conform art. 7, Cap. VIII din Anexa V la Legea nr. 153/2017:
"(1) Prin derogare de la art. 37 din lege, personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulţumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestaţie, în termen de 20 de zile calendaristice de la data comunicării actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, la organele de conducere ale Ministerului Justiţiei, Consiliului Superior al Magistraturii, Inspecţiei Judiciare, Institutului Naţional al Magistraturii şi Şcolii Naţionale de Grefieri, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ori la colegiile de conducere ale curţilor de apel sau parchetelor de pe lângă acestea sau la organele de conducere ale celorlalte instituţii din sistem care au stabilit drepturile salariale, după caz. Contestaţiile se soluţionează în termen de cel mult 30 de zile calendaristice.(2) Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti."
Înalta Curte constată că legiuitorul a prevăzut competenţa materială şi teritorială exclusivă a Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, doar în cazul litigiilor având ca obiect plângerile formulate de personalul vizat împotriva hotărârilor prin care se soluţionează contestaţia împotriva actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale.
Or, în cauză, reclamanţii nu au formulat o astfel de plângere, nu au parcurs procedura contestaţiei împotriva actelor administrative ale ordonatorului de credite, ci au solicitat obligarea pârâtului la plata diferenţei dintre drepturile salariale primite şi cele pretins cuvenite.
Aşadar, reţine că dispoziţiile speciale ale art. 7, Cap. VIII din Anexa V la Legea nr. 153/2017 nu sunt incidente în cauză, ele neputând fi extinse prin analogie la orice litigii având ca obiect drepturile salariale ale magistraţilor.
De asemenea, litigiul de faţă nu are natura unuia de contencios administrativ, câtă vreme reclamanţii nu contestă un act administrativ tipic (ordinul ministrului justiţiei de stabilire a drepturilor salariale) şi nici nu deduc judecăţii un act administrativ asimilat, în condiţiile în care din actele dosarului nu rezultă că s-au adresat ordonatorilor de credite pârâţi, iar aceştia au respins sau nu au soluţionat eventualele cereri. De altfel, potrivit precizărilor reclamanţilor din cuprinsul răspunsului la întâmpinare, reclamanţii au arătat că au avut în vedere o acţiune în egalizare salarială întemeiată pe discriminare salarială în raport cu ceilalţi magistraţi care au un atare drept câştigat.
Tot prin raportare la obiectul dedus judecăţii, Înalta Curte constată că nu există alte dispoziţii speciale prin care să fie instituită competenţa materială a instanţelor de contencios administrativ.
Astfel, ori de câte ori legiuitorul a dorit ca litigiile privind anumite categorii profesionale să nu intre sub jurisdicţia muncii, ci să fie soluţionate de către instanţele de contencios administrativ, a prevăzut-o expres, prin instituirea unor norme speciale de atribuire a competenţei. Spre exemplu, potrivit art. 109 din Legea nr. 188/1999, "cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public sunt de competenţa secţiei de contencios". Temeiul legal al soluţiei adoptate asupra conflictului de competenţă administrativ şi fiscal a tribunalului, cu excepţia situaţiilor pentru care este stabilită expres prin lege competenţa altor instanţe".
Or, în privinţa litigiilor vizând drepturile salariale ale magistraţilor, în afara situaţiei circumstanţiate prevăzute la art. 7, Cap. VIII din Anexa V la Legea nr. 153/2017, legiuitorul nu a instituit alte norme speciale, prin care să atribuie competenţa de soluţionare instanţelor de contencios administrativ, astfel că acestea intră sub jurisdicţia muncii.
Potrivit art. 278 alin. (2) din Codul muncii, "prevederile prezentului cod se aplică cu titlu de drept comun şi acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete şi aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective", iar conform art. 1 alin. (2), "prezentul cod se aplică şi raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, numai în măsura în care acestea nu conţin dispoziţii specifice derogatorii."
Înalta Curte apreciază că instanţa competentă material să soluţioneze litigiul de faţă este instanţa specializată în dreptul muncii, raportul juridic dedus judecăţii intrând în categoria conflictelor de muncă, iar nu a contenciosului administrativ, această calificare fiind dată şi de către reclamanţi în cuprinsul cererii de chemare în judecată depuse la secţia specializată a Tribunalului Mureş.
Pe cale de consecinţă, sunt aplicabile dispoziţiile art. 1, art. 231, art. 278 alin. (2), art. 266, art. 269 din C. muncii, ultimul coroborat cu art. 208 din Legea dialogului social nr. 62/2011, potrivit căruia "conflictele individuale de muncă se soluţionează în primă instanţă de către tribunal".
4. Temeiul legal al soluţiei adoptate asupra conflictului de competenţă
Pentru considerentele expuse şi în conformitate cu dispoziţiile art. 135 alin. (1) şi (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei, în primă instanţă, în favoarea Tribunalului Mureş, secţia de litigii de muncă şi asigurări sociale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J. şi K. şi pe pârâţii Ministerul Justiţiei, Tribunalul Bistriţa-Năsăud, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, în favoarea Tribunalului Mureş, secţia de litigii de muncă şi asigurări sociale.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 6 februarie 2020.
Procesat de GGC - NN