Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 160 din 11 martie 2014, Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea precizată formulată de reclamanta SC A. SRL în procedura insolvenţei, prin administrator judiciar SC B. Timişoara, în contradictoriu cu pârâta SC C. SA Bucureşti, şi a fost obligată reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 2.287 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut, în esenţă, că prin Contractul de credit nr. x din 25 noiembrie 2009, pârâta SC C. SA a acordat reclamantei SC A. SRL un împrumut de 600.000 euro, din care suma de 300.000 euro se utiliza la data constituirii garanţiilor stabilite în contract, iar suma de 300.000 euro se putea utiliza după prezentarea situaţiilor financiare contabile revizuite şi acceptate de bancă.
S-a constatat că reclamanta a susţinut că banca şi-a încălcat principala obligaţie contractuală şi anume obligaţia de punere la dispoziţie a împrumutatului contractat, mai exact modul în care s-a stabilit în contract că va fi eliberată a doua tranşă au fost stabilite într-un mod cu totul discreţionar.
Referitor la clauza repudiată de reclamantă, ce a fost apreciată ca abuzivă, imorală şi discreţionară ce i-a afectat consimţământul prin faptul că banca nu şi-a îndeplinit obligaţia de informare, instanţa a apreciat că toată argumentaţia reclamantei gravitează în jurul noţiunii de clauze abuzive pe care însă nu le poate invoca în raport de dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 care stabileşte că în noţiunea de consumator nu pot intra decât persoanele fizice sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, cu excluderea persoanelor juridice printre care şi societăţile comerciale.
Instanţa de fond a constatat că refuzul băncii de a pune la dispoziţie a doua tranşă din împrumut trebuie analizată prin prisma dispoziţiilor dreptului comun, regăsite în C. civ., şi sub acest aspect a apreciat că nu există o încălcare a contractului de către bancă.
S-a reţinut că, clauza privind eliberarea celei de a doua tranşe de împrumut de 300.000 euro condiţionat de depunerea de către împrumutat a situaţiilor financiare contabile revizuite şi acceptate de bancă nu este o clauză contrară art. 5 din C. civ. de la 1865 şi nici lipsită de cauză sau având o cauză ilicită conform art. 966 şi art. 968 C. civ. de la 1865 în condiţiile în care de principiu, acordarea unui împrumut bancar consistent impune existenţa unor garanţii temeinice pentru bancă printre acestea fiind esenţiale situaţiile financiare ale societăţii comerciale care reflectă şi pot previziona evoluţia economică financiară a firmei.
Prin urmare, instanţa de fond a reţinut că depunerea situaţiilor financiare şi solicitarea de către bancă a unor garanţii suplimentare pentru a îşi manifesta acordul în vederea aprobării celei de a doua tranşe de împrumut nu reprezintă o clauză şi o manifestare discreţionară, ci una firească, de protecţie a capitalului împrumutătorului iar societatea reclamantă, care este la rândul ei un profesionist, cunoştea sau trebuia să cunoască aceste rigori comerciale astfel că nu poate afirma că s-a aflat pe o poziţie de inferioritate şi consimţământul său ar fi fost viciat într-un fel asupra clarităţii acestei clauze.
În concluzie, prima instanţă a reţinut că, clauza repudiată nu poate fi cauza producerii unui prejudiciu reclamantei întrucât imposibilitatea accesării celei de a doua tranşe de împrumut nu îi poate fi imputabilă băncii ci chiar reclamantei care nu a prezentat situaţiile financiare şi mai mult, chiar prezentate, aceste situaţii financiare nu duceau automat la eliberarea celei de a doua tranşe de împrumut dacă în urma analizei acestor înscrisuri banca aprecia că nu există siguranţa că societatea poate restitui împrumutul în condiţiile contractuale asumate.
Apelul declarat de reclamanta SC A. SRL, împotriva acestei sentinţe a fost anulat, ca netimbrat, de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă prin Decizia civilă nr. 734/A din 6 octombrie 2014 şi a fost obligată reclamanta apelantă la 2.363 RON cheltuieli de judecată către intimata SC C. SA.
Prin Decizia nr. 785 din 11 martie 2015 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de reclamanta SC A. SRL prin administrator judiciar SC B. împotriva Deciziei civile nr. 734/AS din 6 octombrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara sub număr de Dosar x/2012, la data de 26 martie 2015.
Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă prin Decizia nr. 361/A din 25 aprilie 2016 a admis apelul declarat de către reclamanta SC A. SRL, prin administratorul judiciar SC B.. împotriva Sentinţei civile nr. 160 din 11 martie 2014 pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. x/2012; a schimbat sentinţa atacată şi, pe fond, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantă împotriva pârâtei-intimate SC C. SA; a obligat pârâta la plata sumei de 992.727 RON cu titlu de beneficiu nerealizat, 82.024,24 RON reprezentând cheltuieli accesorii creditului către reclamantă; a respins în rest acţiunea şi a obligat pârâta intimată la plata sumei de 12.325 RON cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de expert, în apel.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 2060 din 8 decembrie 2016 a admis recursurile declarate de reclamanta SC A. SRL prin administrator judiciar SC B. şi pârâta SC A. SRL împotriva Deciziei nr. 361/A din 25 aprilie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă; a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În rejudecare, cauza a fost reînregistrată sub nr. x/2012**.
Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă prin Decizia nr. 555/A din 26 iunie 2019 a respins apelul formulat de reclamanta SC A. SRL prin administrator judiciar SC B. împotriva Sentinţei civile nr. 160 din 11 martie 2014 pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă şi a obligat apelanta să achite intimatei suma de 42.861,08 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
În argumentarea acestei decizii, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că din analiza tuturor probelor administrate în cauză şi având în vedere şi îndrumările instanţei de control judiciar, apelanta-reclamantă nu a dovedit condiţiile răspunderii civile a intimatei-pârâte.
Totodată, s-a reţinut că s-au dovedit a fi reale şi alte motive invocate de către pârâta-intimată în justificarea refuzului său de acordare a celei de-a doua tranşe, respectiv: scăderea indicatorului de solvabilitate, a veniturilor din activitatea de exploatare, creşterea stocului de marfă, achiziţionarea unui teren în valoare de 550.000 de euro la 30 octombrie 2009 de la o persoană fizică, plătit în numerar, iar pe de altă parte, nu s-a probat că prin acest refuz apelanta-reclamantă a fost prejudiciată în vreun fel, din moment ce activitatea sa nu a fost afectată.
Mai mult, a reţinut instanţa de apel, prezintă relevanţă şi faptul că ulterior acestui refuz apelanta-reclamantă a încheiat un alt contract de credit cu o altă bancă, prin care i s-a virat o sumă superioară.
Or, reţine instanţa de apel, premisa ce a stat la baza acestui litigiu a fost aceea că prin omisiunea virării sumei respective de bani, ceea ce a implicat faptul că apelanta-reclamantă nu a mai avut la dispoziţie aceste lichidităţi, a fost prejudiciată, ipoteză care însă nu poate fi susţinută.
Instanţa de apel a apreciat că, în mod judicios prima instanţă a reţinut că depunerea situaţiilor financiare şi solicitarea de către bancă a unor garanţii suplimentare pentru a îşi manifesta acordul în vederea aprobării celei de a doua tranşe de împrumut nu reprezintă o clauză şi o manifestare discreţionară, ci una firească, de protecţie a capitalului împrumutătorului.
De asemenea, s-a reţinut că şi dacă erau prezentate aceste situaţii financiare nu duceau automat la eliberarea celei de a doua tranşe de împrumut, dacă în urma analizei acestor înscrisuri banca aprecia că nu există siguranţa că societatea poate restitui împrumutul în condiţiile contractuale asumate.
Împotriva acestei decizii reclamanta SC A. SRL prin administrator judiciar SC B.. a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ.
În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., după o prezentare a situaţiei de fapt, recurenta-reclamantă a arătat, în esenţă, că instanţa de apel a interpretat greşit atât concluziile raportului de expertiză întocmit de dl. expert D., cât şi însăşi natura, înţelesul şi intenţia părţilor de la momentul semnării actului juridic dedus judecăţii, pronunţând decizia criticată cu aplicarea greşită a legii.
Totodată, recurenta-reclamantă a susţinut că, decizia recurată nu cuprinde motivele concrete pe care se sprijină, lipsind din cuprinsul deciziei considerentele de fapt şi de drept pentru care au fost înlăturate susţinerile reclamantei în sprijinul cererilor formulate, instanţa rezumându-se la a arăta în cadrul a 5 fraze din a doua jumătate a paginii 6 că nu s-au dovedit condiţiile răspunderii civile delictuale, raportându-se la îndrumările Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că, prin considerarea refuzului de acordare a tranşei drept unul întemeiat, instanţa de apel a interpretat greşit însăşi actul juridic dedus judecăţii, respectiv Contractul de credit nr. x din 25 noiembrie 2009, schimbând natura convenţiei dintre părţi, obiectul contractului fiind acordarea sumei de 600.000 euro cu titlu de împrumut şi nu acordarea sumei de 300.000 euro, după care părţile să încheie un nou contract pentru aceeaşi sumă, fiind evident că dacă aceasta ar fi fost voinţa părţilor s-ar fi procedat în consecinţă, fiind încheiate două contracte distincte.
În argumentarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel s-a raportat greşit la o altă perioadă de timp decât cea în care s-au desfăşurat evenimentele ce fac obiectul litigiului (respectiv lunile noiembrie - decembrie 2009), pentru a constata o uşoară scădere a solvabilităţii reclamantei calculată în intervalul iunie 2009 - ianuarie 2010.
Recurenta-reclamantă consideră soluţia pronunţată de instanţa de apel rezultatul unei aplicări greşite a legii, deoarece instanţa de apel trebuia să analizeze strict perioada de timp cuprinsă între data semnării contractului şi momentul refuzului de achitare a sumei convenite, perioadă în care, din expertizele regăsite la dosar, rezultă existenţa faptei culpabile a pârâtei.
După o prezentare a situaţiei de fapt dinaintea momentului încheierii contractului de credit, a analizei şi corespondenţei purtate între părţi, a obligaţiilor inserate în contract, recurenta-reclamantă consideră că este îndeplinită condiţia existenţei faptei culpabile, contractul nefiind doar un acord de voinţă al părţilor, acesta cuprinzând interesele reunite ale părţilor semnatare.
Recurenta-reclamantă consideră că ceea ce nu a fost tratat în decizia instanţei de apel este specificul activităţii unei farmacii, existând clienţi care plătesc în numerar, însă marea parte a produselor farmaceutice sunt decontate de Casa de Asigurări de Sănătate, unele chiar cu întârzieri de 12 luni.
Pentru aceste motive recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate şi pe cale de consecinţă admiterea apelului declarat împotriva Sentinţei civile nr. 160 din 11 martie 2014 pronunţată de Tribunalul Timiş, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.
Prin întâmpinarea depusă la dosar intimata-pârâtă C. SA a solicitat respingerea recursului cu consecinţa menţinerii deciziei recurate ca fiind temeinică şi legală.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, analizând decizia prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, reţine caracterul nefondat al recursului pentru următoarele considerente:
Cu prioritate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că la data de 23 octombrie 2019 recurenta-reclamantă SC A. SRL prin administrator judiciar E. a depus prin serviciul registratură "cerere de redeschidere a dezbaterilor", ce va fi recalificată de instanţă ca cerere de repunere pe rol, susţinând, în esenţă, că nu i-a fost comunicată întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în urma verificărilor efectuate, a constatat că întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă C. SA a fost comunicată recurentei-reclamante la data de 9 octombrie 2019 prin plic (astfel cum rezultă din menţiunea grefierului de şedinţă la fila x), la adresa indicată în cererea de recurs. Aşadar neexistând motive temeinice care să susţină repunerea pe rol a cauzei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge cererea de repunere pe rol.
Prealabil examinării criticilor invocate în cererea de recurs, se constată că modul în care instanţele de fond au interpretat probele administrate şi au stabilit pe baza acestora o anumită situaţie de fapt nu mai constituie motiv de recurs în actuala reglementare a art. 304 C. proc. civ.
Aşa fiind, criticile care vizează situaţia de fapt sau aprecierea probelor nu vor fi supuse analizei instanţei de recurs, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va proceda doar la examinarea aspectelor de nelegalitate ce ar putea fi încadrate în motivele indicate prin cererea de recurs.
Prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. recurenta-reclamantă a invocat faptul că instanţa de apel a interpretat greşit atât concluziile raportului de expertiză întocmit de dl. expert D., cât şi însăşi natura, înţelesul şi intenţia părţilor de la momentul semnării actului juridic dedus judecăţii, precum şi că hotărârea nu cuprinde considerentele de fapt şi de drept pentru care i-au fost înlăturate susţinerile în sprijinul cererilor formulate.
Criticile privind presupusa interpretare greşită a raportului de expertiză, precum şi însăşi natura, înţelesul şi intenţia părţilor de la momentul semnării actului juridic dedus judecăţii sunt aspecte de netemeinicie ce nu pot fi analizate în această etapă procesuală, astfel încât vor fi înlăturate.
În ceea ce priveşte pretinsa nemotivare a deciziei recurate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că instanţa de apel, cu respectarea limitelor rejudecării, fixate prin decizia de casare - Decizia nr. 2060 din 8 decembrie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă - a expus în mod coerent şi sistematic argumentele substanţiale ce au întemeiat raţionamentul judiciar ce a condus la soluţia pronunţată în cauză, raportându-se atât la dispoziţiile normative aplicabile speţei, cât şi la contextul faptic şi juridic de la data realizării acordului de voinţă consemnat în Contractul de credit nr. x din 25 noiembrie 2009.
Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, se constată că hotărârea curţii de apel cuprinde motivele pe care se sprijină şi care au format convingerea instanţei, precum şi pe cele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor, instanţa nefiind ţinută obligată să răspundă fiecărui argument invocat de părţi, putând să sistematizeze susţinerile părţilor şi chiar să procedeze într-o altă ordine, decât cea prezentată de părţi, la examinarea acestora, atât timp cât motivarea unei soluţii clare şi convingătoare impune acest lucru şi cât nu sunt încălcate exigenţele dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., - ceea ce în speţă nu se regăseşte.
În consecinţă, împrejurarea că recurenta-reclamantă este nemulţumită de aceste argumente şi de soluţia pronunţată în cauză nu determină incidenţa niciuneia dintre tezele reglementate de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. întrucât s-a răspuns în fapt şi în drept la criticile aduse sentinţei, iar concluziile instanţei conduc logic şi convingător la soluţia din dispozitiv.
Din perspectiva punctului 8 al art. 304 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că, prin considerarea refuzului de acordare a tranşei drept unul întemeiat, instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, respectiv Contractul de credit nr. x din 25 noiembrie 2009, schimbând natura convenţiei dintre părţi.
Susţinerea recurentei-reclamante este nefondată.
Astfel, având în vedere conţinutul contractului, instanţele anterioare au dat prioritate voinţei reale a părţilor contractante. Această concluzie se bazează tocmai pe faptul că instanţele au observat legătura dintre voinţa reală şi voinţa juridică astfel cum aceasta din urmă este delimitată prin noţiunea de cauză a actului juridic.
Cu alte cuvinte, principiul de interpretare a contractelor a fost respectat, instanţa reţinând în mod corect că, prin refuzul pârâtei de acordare a celei de-a doua tranşe, recurenta-reclamantă nu poate pretinde că a fost prejudiciată în vreun fel, din moment ce activitatea sa nu a fost afectată.
În cauză, se constată că instanţa de apel a făcut o aplicare corectă a dispoziţiilor legale, sub aspectul interpretării clauzelor stabilite de părţi dându-le înţelesul şi finalitatea urmărită la încheierea convenţiei supuse spre analiză instanţelor, astfel că natura raporturilor juridice a fost determinată ţinând seama de Contractul de credit nr. x din 25 noiembrie 2009 şi de clauzele acestuia, iar actului dedus judecăţii nu i-a fost dată o altă calificare
Este de reţinut că, situaţia de fapt stabilită de prima instanţă şi confirmată de instanţa de apel, constituie o premisă care nu mai poate fi repusă în discuţie în cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea recursului, iar argumentele recurentei-reclamante nu relevă nicio încălcare a dispoziţiilor legale de natură să impună casarea sau modificarea soluţiei adoptate.
În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii - instanţa de recurs reţine că acesta nu este operant în cauză.
Acest motiv de recurs trebuie analizat în contextul celorlalte prevederi procedurale care califică recursul drept o cale extraordinară de atac nedevolutivă, ceea ce înseamnă pe de o parte că regulile instituite pentru promovarea şi susţinerea criticilor trebuie să fie respectate întocmai, iar pe de altă parte, că prin recurs se examinează legalitatea soluţiilor anterior pronunţate fără să fie provocată o rejudecare a fondului în orice situaţie.
În speţă, din redarea criticilor pe care recurenta-reclamantă şi-a sprijinit motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se poate constata că au fost aduse spre o nouă examinare chestiuni de fond legate de administrarea şi interpretarea probelor care nu se încadrează în motivul de nelegalitate invocat. În realitate recurenta-reclamantă prin trimitere la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se limitează la o simplă indicare "de formă" a textului din moment ce din "dezvoltarea motivului" nu rezultă că s-a adus o argumentare în drept a acestuia.
În concret, trebuie observat că art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizează două ipoteze şi anume lipsa temeiului legal şi încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Ipotezele acestui motiv care au în vedere încălcarea legii de drept material, nu se regăsesc în dezvoltarea criticilor întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.. Altfel spus, recurenta-reclamantă nu a arătat care sunt dispoziţiile legale greşit aplicate sau interpretate, ci s-a limitat la a reconsidera din punctul său de vedere probele care au stat la baza soluţiei, înscrisurile, precum şi alte chestiuni de fapt care ţin de judecata în fond şi nu de nelegalitatea soluţiei rezultat al aplicării greşite a legii.
În concret, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că argumentele prezentate în susţinerea acestui motiv de nelegalitate se constituie într-o reiterare a situaţiei de fapt şi se referă exclusiv la analiza şi aprecierea probelor de către instanţa de apel, criticile vizând situaţia de fapt reţinută de către această instanţă, respectiv aprecierea pretins eronată a perioadei de timp dintre momentul semnării contractului de credit şi momentul refuzului de achitare a sumei convenite, concluziile raportului de expertiză, a corespondenţei purtate între părţi, a obligaţiilor inserate în contract şi a specificul activităţii unei farmacii privind încasările financiare.
Prin urmare, faţă de dispoziţiile procedurale care limitează posibilităţile de rediscutare a probelor, după ce s-a judecat fondul şi apelul, prevederi raţionale faţă de modul de organizare a sistemului căilor de atac, în care recursul este cale de atac de reformare, nedevolutivă, criticile bazate pe aceste chestiuni vor fi înlăturate, întrucât nu vizează nelegalitatea soluţiei care a fost pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.
Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 312 (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
Constatând culpa procesuală a recurentei - reclamante SC A. SRL prin administrator judiciar E. în declanşarea litigiului de faţă, în raport de cererea formulată de intimata - pârâtă C. SA, urmează a se aplica dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. şi a obliga recurenta - reclamantă la plata către intimata - pârâtă a sumei de 22.524,32 RON reprezentând cheltuieli de judecată, justificată/dovedită prin înscrisurile de la dosar recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge cererea de repunere pe rol.
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă SC A. SRL prin administrator judiciar E. împotriva Deciziei nr. 555/A din 26 iunie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.
Obligă recurenta-reclamantă SC A. SRL prin administrator judiciar E. la plata sumei de 22.524,32 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă C. SA.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 octombrie 2019.
Procesat de GGC - LM