Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 397 din 29 mai 2018, pronunţată de Judecătoria Miercurea Ciuc, în Dosarul penal nr. x/2017, printre altele, s-au dispus următoarele:
În temeiul art. 386 din C. proc. pen. şi art. 5 alin. (1) din C. pen., s-a schimbat încadrarea juridică a faptelor reţinute în sarcina inculpatului A., din 5 infracţiuni de înşelăciune, prevăzute de art. 244 alin. (1) şi (2) din C. pen. (persoane vătămate B., C., D., E. şi F.), cu aplicarea art. 41 alin. (1) din C. pen., cu referire la art. 43 alin. (1) din C. pen., privind recidiva postcondamnatorie, art. 38 alin. (1) din C. pen. privind concursul real de infracţiuni şi cu aplicarea art. 5 alin. (1) din C. pen. privind legea penală mai favorabilă, în infracţiunea de înşelăciune în formă continuată, prevăzută de art. 215 alin. (1) şi (2) din C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 (5 acte materiale) şi art. 37 alin. (1) lit. a) din C. pen. din 1969.
În temeiul art. 396 alin. (2) din C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A., cu antecedente penale (recidivist), la pedeapsa de 5 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune în formă continuată, prevăzută de art. 215 alin. (1) şi (2) din C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 (5 acte materiale) şi art. 37 alin. (1) lit. a) din C. pen. din 1969.
În temeiul art. 39 alin. (1) şi (2) raportat la art. 34 alin. (1) lit. b) şi art. 35 alin. (1) din C. pen. din 1969, a fost contopită pedeapsa aplicată cu restul rămas neexecutat la data recidivei (6 ani, 8 luni şi 8 zile închisoare) din pedeapsa de 10 ani închisoare şi 4 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) din C. pen. din 1969, aplicată prin Sentinţa penală nr. 213/27.05.2010 pronunţată de Tribunalul Botoşani, definitivă prin Decizia penală nr. 4484/13.12.2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în pedeapsa cea mai grea de 6 ani, 8 luni şi 8 zile închisoare, care a fost sporită cu 6 luni închisoare, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa de 7 ani, 2 luni şi 8 zile închisoare şi 4 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) din C. pen. din 1969.
S-a făcut aplicarea art. 71 alin. (2) raportat la art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) din C. pen. din 1969.
S-a dedus din pedeapsa stabilită perioada executată din data de 05.04.2013 la zi.
S-a dispus anularea mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. x/2010 emis de Tribunalul Botoşani şi emiterea unor noi forme de executare a pedepsei.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în fapt, cu privire la inculpatul A., următoarele:
- în luna aprilie 2013, inculpatul A. a indus în eroare pe persoana vătămată B., folosind-se de nume şi calităţi mincinoase, prin prezentarea ca adevărată a unor fapte mincinoase (câştigarea unor premii în bani ca urmare a unor concursuri organizate de compania G.), în scopul de a obţine pentru sine sau pentru alţii foloase materiale injuste, cauzând persoanei vătămate o pagubă constând în virarea în conturile indicate de inculpat a unor sume de bani;
- în perioada aprilie - iunie 2013, inculpatul A. împreună cu inculpatul H., a indus în eroare pe persoanele vătămate C., D., E. şi F., folosind-se de nume şi calităţi mincinoase, prin prezentarea ca adevărate a unor fapte mincinoase (câştigarea unor premii în bani ca urmare a unor concursuri organizate de compania G.), în scopul de a obţine pentru sine sau pentru alţii foloase materiale injuste, cauzând persoanelor vătămate o pagubă constând în virarea în conturile indicate de inculpaţi.
În drept, s-a reţinut că faptele inculpatului A. îndeplinesc fiecare condiţiile tipicităţii infracţiunii de înşelăciune, prevăzută de art. 244 alin. (1) şi (2) din C. pen., pedepsită cu închisoarea de la unu la 5 ani.
În acelaşi timp, s-a reţinut că faptele inculpatului întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (1) şi (2) din C. pen. din 1969, în vigoare la data săvârşirii faptelor.
În condiţiile în care, prin Decizia nr. 368/2017, Curtea Constituţională a constatat că sintagma "şi împotriva aceluiaşi subiect pasiv" din cuprinsul dispoziţiilor art. 35 alin. (1) din C. pen. este neconstituţională, instanţa de fond a apreciat că faptele reţinute în concurs real pot fi încadrate ca infracţiune continuată, având în vedere că inculpatul a săvârşit la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii, acţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni.
Unicitatea de rezoluţie infracţională rezultă din împrejurările comiterii faptelor şi omogenitatea actelor infracţionale, respectiv modul de operare similar cu care inculpatul a acţionat consecvent în vederea obţinerii de foloase materiale (sume de bani) în mod injust, de la victime.
S-a reţinut că, la o analiză globală, legea penală mai favorabilă apare ca fiind C. pen. din 1969, chiar dacă acesta prevede limite de pedeapsă mai mari. S-a avut în vedere, în acest sens, faptul că tratamentul juridic prevăzut de C. pen. actual pentru pluralitatea de infracţiuni (concurs şi recidivă postcondamnatorie) ar atrage în mod inevitabil o pedeapsă finală executabilă mai mare. De altfel, în cazul antecedentelor inculpatului pentru tratamentul juridic al pluralităţii de infracţiuni s-au aplicat deja, cu caracter definitiv, prevederile mai favorabile ale vechiul C. pen.
Ca urmare, s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor, cu reţinerea prevederilor C. pen. din 1969 privind infracţiunea continuată, concursul de infracţiuni şi recidiva.
S-a reţinut că săvârşirea faptelor de înşelăciune în materialitatea lor rezultă din coroborarea deplină a probelor administrate în cauză cu recunoaşterea comiterii lor de către inculpatul A. (recunoaştere făcută în cursul urmăririi penale, cu excepţia participării inculpatului I.).
Referitor la atitudinea inculpatului A., s-a reţinut că nu poate fi considerată una total sinceră, întrucât prin declaraţiile date în cursul urmăririi penale a urmărit în mod vădit exonerarea de la răspundere penală a celorlalţi participanţi. În cursul judecăţii, inculpatul A. a uzat de dreptul de a nu participa la judecarea cauzei.
Instanţa de fond a constatat, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că faptele există, constituie infracţiuni şi au fost săvârşite de inculpat.
La stabilirea pedepselor aplicate inculpatului au fost avute în vedere criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 72 din C. pen. din 1969, respectiv dispoziţiile părţii generale ale acestui cod, limitele de pedeapsă fixate în partea specială (închisoare de la 3 la 15 ani), gradul de pericol social ridicat al faptelor săvârşite, persoana infractorului, împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
În raport de criteriile menţionate, instanţa a aplicat o pedeapsă majorată, având în vedere numărul mare de acte materiale, rolul principal pe care inculpatul A. l-a avut atât în pregătirea şi executarea actelor infracţionale, tragerea foloaselor de pe urma acestora şi conduita după săvârşirea faptelor în cursul procesului penal.
Din situaţia juridică a inculpatului A. a rezultat că a început efectiv executarea pedepsei la data de 14.12.2001, dar au fost deduse perioada reţinerii şi arestării preventive începând cu data de 15.12.2009, astfel că la data recidivei, respectiv 05.04.2013 (data consumării primului act material - în dauna persoanei vătămate B.), acesta executase 3 ani, 3 luni şi 22 zile din pedeapsa de 10 ani închisoare. Astfel, restul rămas neexecutat era de 6 ani, 8 luni şi 8 zile închisoare.
Conform prevederilor art. 39 alin. (1) şi (2) din C. pen. din 1969, în cazul recidivei postcondamnatorii, pedeapsa stabilită pentru infracţiunea săvârşită ulterior şi pedeapsa aplicată pentru infracţiunea anterioară se contopesc potrivit dispoziţiilor art. 34 şi 35. Sporul prevăzut în art. 34 alin. (1) lit. b) din C. pen. din 1969 se poate mări până la 7 ani. Dacă pedeapsa anterioară a fost executată în parte, contopirea se face între pedeapsa ce a mai rămas de executat şi pedeapsa aplicată pentru infracţiunea săvârşită ulterior.
Cu privire la individualizarea executării pedepsei, având în vedere starea de recidivă a inculpatului, s-a apreciat că nu se poate dispune decât executarea pedepsei în stare de detenţie.
Împotriva Sentinţei penale nr. 397 din 29 mai 2018, pronunţată de Judecătoria Miercurea Ciuc, în Dosarul penal nr. x/2017, în termen legal, a declarat apel inculpatul A., arătând că mandatul contopit, respectiv Sentinţa penală nr. 213/27.05.2010 a fost anulat prin mandatul nr. x/2018 al Judecătoriei Iaşi în data de 21.04.2018.
Examinând apelul promovat, prin prisma materialului aflat la Dosarul nr. x/2017 al Judecătoriei Miercurea Ciuc, a motivelor invocate, precum şi din oficiu, în limitele efectului devolutiv, potrivit dispoziţiilor art. 417 din C. proc. pen., instanţa de control judiciar a constatat că este fondată calea de atac declarată, impunându-se admiterea acesteia, cu consecinţa reformării hotărârii judecătoreşti analizate, pentru considerentele ce urmează a fi expuse:
În primul rând, s-a subliniat că inculpatul A., prin Sentinţa penală nr. 213/27.05.2010, pronunţată de Tribunalul Botoşani, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 4.484/13.12.2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a fost condamnat la pedeapsa principală de 10 ani închisoare şi 4 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) din C. pen. din 1969, pentru comiterea infracţiunii de tentativă la omor calificat.
Executarea acestei pedepse a început-o la data de 15.12.2009 şi urma să fie finalizată la data de 14.12.2019.
În al doilea rând, s-a reţinut că hotărârea instanţei de fond nu comportă nici un fel de critică sub aspectul stării de fapt, care a fost corect reţinută (pornind de la conţinutul materialului probator administrat pe parcursul desfăşurării procesului penal în faţa primei instanţe), fiind justă soluţia la care s-a oprit prima instanţă, relativ la condamnarea inculpatului-apelant, sub aspectul comiterii infracţiunii de înşelăciune, în formă continuată, compusă din 5 acte materiale, prevăzută de art. 215 alin. (1) şi (2) din C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 şi art. 37 alin. (1) lit. a) din C. pen. din 1969.
Pentru a face o asemenea apreciere, instanţa de apel a reţinut că din conţinutul materialului probator administrat rezultă fără putinţă de tăgadă faptul că inculpatul se face vinovat de comiterea faptei penale, în modalitatea descrisă, după admiterea propunerii de schimbare a încadrării juridice a faptei.
Raportându-se la particularităţile speţei deduse judecăţii şi luând în considerare toate criteriile de determinare a legii penale mai favorabile (condiţiile de incriminare, cerinţele privind tragerea la răspundere penală, condiţiile de sancţionare şi consecinţele condamnării), respectând în acelaşi timp şi cele statuate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 265 din 06 mai 2014, referitoare la mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile prin aplicarea globală a acesteia, instanţa de apel a apreciat că prima instanţă în mod corect a identificat prevederile vechiul C. pen., ca şi lege penală mai favorabilă, aplicabilă în cauză, în situaţia apelantului.
Faţă de întreg materialul probator administrat în cauză, s-a constatat, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că cele 5 acte materiale care alcătuiesc infracţiunea de înşelăciune, în formă continuată, care i se impută inculpatului A. există, sunt prevăzute de legea penală, au fost săvârşite cu vinovăţie, sunt nejustificate şi imputabile inculpatului.
De asemenea, s-a reţinut că, pentru fapta comisă, inculpatului i s-a aplicat o pedeapsă corect individualizată, prima instanţă a ţinut seama atât de circumstanţele reale ale comiterii faptei, cât şi de cele personale ale inculpatului, făcând aşadar o riguroasă interpretare şi aplicare a prevederilor art. 74 din C. pen. referitoare la criteriile de individualizare a pedepsei şi, prin urmare, cuantumul pedepsei stabilite, de 5 ani închisoare, reprezintă un tratament penal just, fiind respectat totodată şi principiul proporţionalităţii directe a sancţiunii, oglindit în cuantumul pedepsei, context în care nu se impune reducerea acesteia sub limita stabilită.
S-a reţinut că infracţiunea de înşelăciune, în formă continuată, s-a epuizat la data de 20 mai 2013, data comiterii ultimului act material care intră în componenţa infracţiunii analizate.
Potrivit informaţiilor furnizate de Biroul de Evidenţă a Deţinuţilor din cadrul Penitenciarului Iaşi, la data de 20 mai 2013, din pedeapsa de 10 ani închisoare, aplicată de Tribunalul Botoşani, inculpatul mai avea de executat un rest de 2.399 zile închisoare. De asemenea, în perioada 24.07.2012 - 20.05.2013 inculpatul a executat în regim de detenţie, în condiţii necorespunzătoare, 294 de zile închisoare.
Potrivit dispoziţiilor art. 551 alin. (1) din Legea nr. 254/2013, republicată, privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal: "(1) La calcularea pedepsei executate efectiv se are în vedere, indiferent de regimul de executare a pedepsei, ca măsură compensatorie, şi executarea pedepsei în condiţii necorespunzătoare, caz în care, pentru fiecare perioadă de 30 de zile executate în condiţii necorespunzătoare, chiar dacă acestea nu sunt consecutive, se consideră executate, suplimentar, 6 zile din pedeapsa aplicată."
În cazul inculpatului - pentru cele 294 de zile închisoare, executate în condiţii de cazare necorespunzătoare - numărul zilelor acordate ca măsură compensatorie este în cuantum de 54 de zile.
Având în vedere cele statuate prin Decizia nr. 7/2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 548/2.07.2018), s-a scăzut din restul rămas neexecutat din pedeapsa de 10 ani închisoare, respectiv din 2.399 zile, numărul zilelor acordate ca măsură compensatorie şi anume 54 zile, obţinându-se astfel 2.345 zile, rest care este mai mic decât cel asupra căruia s-a oprit instanţa de prim grad.
În ceea ce priveşte susţinerea inculpatului din cadrul motivelor de apel, referitoare la faptul că Judecătoria Iaşi a anulat mandatul de executare a pedepsei de 10 ani închisoare, s-a reţinut că nu are nici o consecinţă juridică asupra soluţiei pronunţate în cauza pendinte, în condiţiile în care inculpatul a comis infracţiunea de înşelăciune, în formă continuată, care formează obiectul acestei cauze, în timp ce se afla în executarea pedepsei privative de libertate mai sus arătate, fiind astfel îndeplinite toate condiţiile referitoare la instituţia recidivei postcondamnatorii înserate în economia art. 37 alin. (1) lit. a) din C. pen. din 1969. În această situaţie, stabilirea pedepsei rezultante s-a făcut ţinându-se cont de regulile stipulate în prevederile art. 39 alin. (1) şi (2) din C. pen. din 1969.
S-a mai reţinut că întrucât pe numele apelantului sunt emise mai multe mandate de executare a pedepselor închisorii stabilite ca urmare a judecării acestuia în dosare penale diferite, aplicarea abia în apel a unui tratament sancţionator pentru întreaga pluralitatea de infracţiuni nu este posibilă, deoarece vine în contradicţie cu cele decise de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite prin Decizia nr. 70/2007 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 539/17.07.2008), care îşi păstrează valabilitatea şi sub imperiul noului C. pen./ C. proc. pen.
Totuşi, în vederea executării unei singure pedepse principale - în ipoteza în care infracţiunile sunt concurente - inculpatul are deschisă calea ulterioară a modificării pedepselor, prevăzută de art. 585 din C. proc. pen., la instanţa de executare a ultimei hotărâri sau la instanţa corespunzătoare în grad în circumscripţia căreia se află locul de detenţie.
În raport de considerentele expuse, prin Decizia penală nr. 18/A din data de 31 ianuarie 2019 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. x/2017, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., a fost admis apelul declarat de apelantul inculpat A. împotriva Sentinţei penale nr. 397 din 29 mai 2018 pronunţată de Judecătoria Miercurea Ciuc, în Dosarul penal nr. x/2017 şi, în baza art. 423 alin. (1) din C. proc. pen., a fost desfiinţată parţial hotărârea atacată şi rejudecând cauza în limitele de mai jos:
S-a constatat că restul rămas de executat din pedeapsa principală de 10 ani închisoare, aplicată inculpatului A. prin Sentinţa penală nr. 213 din 27.05.2010 pronunţată de Tribunalul Botoşani, la data de 20 mai 2013 (data epuizării infracţiunii), era de 2.399 zile închisoare.
S-a constatat că în perioada cuprinsă între 24.07.2012 - 20.05.2013 inculpatul a executat în regim de detenţie, în condiţii necorespunzătoare, 294 de zile închisoare.
În temeiul art. 551 alin. (1) din Legea nr. 254/2013, republicată, privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, s-a constatat că în cazul inculpatului se consideră executate - ca măsură compensatorie - pentru fiecare perioadă de 30 de zile executate în condiţii necorespunzătoare, chiar dacă acestea nu sunt consecutive, suplimentar, 6 zile din pedeapsa aplicată, adică 54 de zile, care au fost scăzute din restul rămas neexecutat din pedeapsa de 10 ani închisoare, respectiv din 2.399 zile, numărul zilelor acordate ca măsură compensatorie, rezultând astfel 2.345 zile.
În temeiul art. 39 alin. (1) şi (2), raportat la art. 34 alin. (1) lit. b) şi art. 35 alin. (1) din C. pen. din 1969, a fost contopită pedeapsa aplicată de 5 ani închisoare cu restul rămas neexecutat, astfel cum a fost redus, respectiv cu 2.345 zile închisoare, în pedeapsa cea mai grea de 2.345 zile închisoare, care a fost sporită cu 6 luni (180 zile) închisoare, urmând ca inculpatul să execute în final, pedeapsa rezultantă de 2.525 zile închisoare şi 4 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) din C. pen. din 1969.
Au fost menţinute dispoziţiile din hotărârea atacată referitoare la: schimbarea încadrării juridice a faptelor reţinute în sarcina inculpatului A.; condamnarea inculpatului A. la pedeapsa principală de 5 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, în formă continuată (compusă din cinci acte materiale), prevăzută de art. 215 alin. (1) şi (2) din C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 şi art. 37 alin. (1) lit. a) din C. pen. din 1969; aplicarea prevederilor art. 71 alin. (2), raportat la art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) din C. pen. din 1969; deducerea perioadei executate; anularea mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. 335/2010 emis de Tribunalul Botoşani şi emiterea unui nou mandat conform noilor dispoziţii; aplicarea măsurilor de siguranţă; modalitatea de soluţionare a laturii civile; obligarea inculpatului la plata cheltuielilor judiciare.
Împotriva Deciziei penale nr. 18/A din data de 31 ianuarie 2019 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. x/2017, A. a declarat o cale de atac, intitulată "contestaţie împotriva cheltuielilor de judecată din Sentinţa penală nr. 18/2019 din 31.01.2019 a Curţii de Apel Târgu Mureş din Dosarul nr. x/2017 al Judecătoriei Miercurea Ciuc", susţinând că nu este de acord cu soluţia dată şi cheltuielile de judecată.
La termenul din data de 18 februarie 2020, reprezentantul Ministerului Public a invocat excepţia inadmisibilităţii căii de atac formulate, având în vedere că hotărârea pronunţată în apel este definitivă şi nu mai poate fi supusă unei căi de atac la instanţa superioară.
Examinând excepţia inadmisibilităţii căii de atac invocată de reprezentantul Ministerului Public, Înalta Curte reţine următoarele:
Dând eficienţă principiului stabilit prin dispoziţiile art. 129 din Constituţia României, revizuită, privind exercitarea căilor de atac în condiţiile legii procesual penale, precum şi celui privind liberul acces la justiţie statuat prin art. 21 din legea fundamentală, respectiv exigenţelor determinate prin art. 13 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, legea procesual penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, acelaşi pentru persoane aflate în situaţii identice.
Revine, aşadar, părţii interesate obligaţia sesizării instanţelor de judecată în condiţiile legii procesual penale, prin exercitarea căilor de atac apte a provoca un control judiciar al hotărârii atacate.
Potrivit dispoziţiilor din Partea specială, Titlul III, Capitolele III, III1, V din C. proc. pen., admisibilitatea căilor de atac este condiţionată de exercitarea acestora potrivit dispoziţiilor legii procesual penale, prin care au fost reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile de atac şi ierarhia acestora, termenele de declarare şi motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârii atacate.
Recunoaşterea unei căi de atac în alte condiţii decât cele prevăzute de legea procesual penală constituie o încălcare a principiului legalităţii acestora şi, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.
Raportând consideraţiile teoretice anterior expuse la speţa dedusă judecăţii, se constată că inculpatul A. a declarat o cale de atac care nu este prevăzută de legea procesual penală şi, în consecinţă, este inadmisibilă.
Astfel, în prezenta cauză, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost sesizată cu o cale de atac declarată de A. (intitulată "contestaţie") împotriva Deciziei penale nr. 18/A din data de 31 ianuarie 2019 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. x/2017.
Potrivit dispoziţiilor art. 4251 alin. (1) din C. proc. pen., calea de atac a contestaţiei se poate exercita numai atunci când legea o prevede expres, dispoziţiile acestui articol fiind aplicabile când legea nu prevede altfel.
Hotărâre (Decizia penală nr. 18/A din data de 31 ianuarie 2019 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. x/2017) împotriva căreia inculpatul a declarat calea de atac este definitivă, potrivit dispoziţiilor art. 552 alin. (1) din C. proc. pen. ("Hotărârea instanţei de apel rămâne definitivă la data pronunţării acesteia, atunci când apelul a fost admis şi procesul a luat sfârşit în faţa instanţei de apel").
Din interpretarea dispoziţiilor art. 4251 alin. (1) din C. proc. pen., rezultă că legea procesual penală nu prevede calea de atac a contestaţiei împotriva Deciziei penale nr. 18/A din data de 31 ianuarie 2019, hotărâre care este definitivă şi a fost pronunţată în urma soluţionării apelului declarat de inculpat împotriva sentinţei penale pronunţate de instanţa de fond. Prin urmare, calea de atac exercitată de inculpat nu poate fi calificată ca fiind contestaţie în sensul art. 4251 alin. (1) din C. proc. pen. anterior menţionat.
Calea de atac exercitată de către inculpatul A. nu poate fi calificată nici ca apel întrucât, dispoziţiile art. 408 alin. (1) din C. proc. pen., prevăd că pot fi atacate cu apel sentinţele, nu şi deciziile. Or, hotărârea atacată de inculpat este o decizie pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, ca instanţă de apel şi este definitivă.
Concluzionând, Înalta Curte reţine că împotriva hotărârii pronunţate de Curtea de Apel Târgu Mureş, legea procesual penală nu prevede posibilitatea exercitării căii ordinare de atac a apelului sau a contestaţiei.
Drept urmare, Înalta Curte urmează să respingă, ca inadmisibilă, calea de atac declarată de A. împotriva Deciziei penale nr. 18/A din data de 31 ianuarie 2019 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. x/2017.
Conform dispoziţiilor art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va fi obligat A. la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
În temeiul dispoziţiilor art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru A., în cuantum de 313 RON, va rămâne în sarcina statului şi se va suporta din fondurile Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibilă, calea de atac declarată de A. împotriva Deciziei penale nr. 18/A din data de 31 ianuarie 2019 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. x/2017.
Obligă pe A. la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru A., în cuantum de 313 RON, rămâne în sarcina statului şi se suportă din fondurile Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 februarie 2020.
GGC - GV