Ședințe de judecată: Martie | | 2024
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Secţia Penală

Decizia nr. 68/RC/2020

Şedinţa publică din data de 20 februarie 2020

Asupra recursului în casaţie de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 79 din 9 mai 2019 pronunţată în Dosarul nr. x/2018 al Tribunalului Maramureş a fost condamnat inculpatul - A., pentru săvârşirea infracţiunii de:

- loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, prev. de art. 195 din C. pen. raportat la art. 75 alin. (2) lit. b) din C. pen., art. 76 din C. pen., cu aplicarea art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., la pedeapsa de 3 ani închisoare.

În baza art. 91 şi urm. din C. pen., s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei pe un termen de supraveghere de 4 ani.

În temeiul art. 93 din C. pen., inculpatul a fost obligat a respecta pe durata termenului de supraveghere următoarele obligaţii:

- să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Maramureş la datele fixate de acesta

- să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa

- să anunţe în prealabil schimbarea locuinţei şi orice deplasare ce depăşeşte 5 zile

- să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă

- să presteze 60 de zile de muncă neremunerată în folosul comunităţii în perioada termenului de supraveghere Primăriei Baia Mare.

Supravegherea respectării acestor obligaţii se va face de către Serviciul de Probaţiune Maramureş.

S-a atras atenţia inculpatului asupra consecinţelor prev. de art. 91 alin. (4) din C. pen. şi de art. 96 din C. pen.

În temeiul art. 72 din C. pen. s-a dedus din pedeapsă perioada reţinerii de 24 de ore (26.07.2018).

În temeiul art. 399 alin. (1) şi (3) din C. proc. pen. s-a revocat măsura controlului judiciar dispusă faţă de inculpat.

În temeiul art. 25 din C. proc. pen. a fost obligat inculpatul să plătească despăgubiri civile părţii civile Spitalul Judeţean de Urgenţă, Dr. Constantin Opriş" Baia Mare în cuantum de 2.494,02, plus dobânda legală până la data plăţii efective.

În temeiul art. 112 alin. (1) lit. b) din C. pen. s-au confiscat obiectele înregistrate la poziţia nr. 130/2018 din Registrul mijloacelor de probă existent în cadrul Tribunalului după rămânerea definitivă a cauzei.

S-a dispus arhivarea suportului optic înregistrat la poziţia nr. 131/2018 din Registrul mijloacelor de probă existent în cadrul Tribunalului Maramureş -, după rămânerea definitivă a cauzei.

În temeiul art. 274 alin. (1) din C. proc. pen. a fost obligat inculpatul la plata sumei de 3000 RON, cheltuieli judiciare avansate de stat.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că fapta a avut loc în următoarele împrejurări:

Victima B. locuia de câţiva ani, fără forme legale, pe str. x din Baia Mare, într-o anexă a gospodăriei fratelui său, C., deoarece şi-a vândut apartamentul, iar din banii obţinuţi şi-a cumpărat băuturi alcoolice. De altfel, B. era cunoscut printre locuitorii de pe str. x ca fiind o persoană care consuma excesiv băuturi alcoolice, din cauza cărora devenea agresiv verbal şi avea, în mod vizibil, o stare fizică alterată.

În după amiaza zilei de 24.07.2018, B. se afla în stare avansată de ebrietate pe str. x, pe uliţa dintre imobilele în care locuiesc martorul D. (nr. 4/3), inculpatul A. (nr. 12/1) şi cel în care funcţionează un atelier de dezmembrări auto. În aceeaşi zonă, iniţial în apropierea curţii şi apoi în curtea locuinţei martorului D. se jucau, martorul E. (11 ani) şi F., nepotul inculpatului A., împrejurare care l-a deranjat pe B., care l-a atins cu o urzică pe F. şi l-a lovit pe E. cu palma peste faţă. E. şi-a anunţat mama, iar F. şi-a anunţat bunicul despre cele întâmplate.

Inculpatul A. a ieşit din curtea locuinţei sale şi s-a deplasat câţiva metri, spre poarta imobilului în care funcţionează atelierul de dezmembrări auto, în faţa porţii căruia stătea rezemată de un autoturism victima B., între cei doi având loc un schimb de cuvinte, inculpatul întrebând nervos victima ce a avut cu copii, iar victima cerându-i să vină la ea dacă are curaj. În deplasarea spre locul în care se afla victima, A. s-a înarmat cu o şipcă din lemn, dintr-o stivă de lemne aflată lângă gradul imobilului inculpatului.

A., în timp ce repeta "ce ai avut cu copii" a aplicat, cu intensitate, cu şipca din lemn, mai multe lovituri victimei, peste spate, în timp ce aceasta era rezemată de autoturismul menţionat anterior. În urma loviturilor aplicate peste spate, şipca din lemn s-a rupt în două bucăţi, iar victima a căzut în faţa autoturismului, inculpatul continuând să o lovească peste piciorul drept cu bucata din şipca de lemn ce a mai rămas. La un moment dat, inculpatul a încetat agresiunile asupra victimei şi s-a dus în curtea locuinţei sale, lăsând victima în locul respectiv, deşi aceasta se văieta că o doare piciorul.

După aproximativ o oră - o oră şi jumătate, victima B. s-a târât până în faţa locuinţei martorului D., care l-a observat şi care, în jurul orei 18:00, împreună cu martorul G., l-a transportat la locuinţa martorului C., unde victima a fost ajutată de cumnata sa, martora H. să se spele şi să se pună în pat.

În urma loviturilor primite, B. s-a plâns că i-a fost fracturat piciorul drept, însă ulterior starea sa de sănătate s-a înrăutăţit, motiv pentru care la data de 25.07.2018, ora 15:30, martorul C. a solicitat intervenţia unui echipaj medical şi a anunţat incidentul organelor de poliţie.

B. a fost transportat la Spitalul Judeţean de Urgenţă "Dr. Constantin Opriş" din Baia Mare şi a fost internat la secţia ATI Ortopedie cu diagnosticul "fractură de femur drept, în urma agresiunii", însă a decedat în cursul aceleaşi zile, în jurul orei 21:30.

Prin raportul de expertiză medico-legală nr. x/17.09.2018 al Serviciului Judeţean de Medicină Legală Maramureş s-a concluzionat că:

"- moartea numitului B. a fost violentă,

- moartea s-a datorat şocului traumatic şi hemoragic survenit în evoluţia unui traumatism toracic cu fracturi costale C2, 3, 4, 5, 7 cu deplasare şi pneumotorax masiv drept drenat şi a unei fracturi închise cu deplasare diafiză femur drept cu hematom masiv de membru pelvian drept,

- leziunile cu rol tanatogenerator s-au putut produce prin loviri repetate cu corp dur alungit, precum şi prin mecanism indirect de torsiune (fractura de femur), în acelaşi context lezional traumatic, pot data din 24.07.2018 şi sunt în legătură de cauzalitate directă cu decesul.

- sângele recoltat de la cadavru nu conţine alcool,

- decesul datează din 25 iulie 2018".

Prin încheierea penală din 24 aprilie 2019 a Tribunalului Maramureş, pronunţată în Dosarul nr. x/2018, s-a admis cererea formulată de inculpatul A., prin apărătorul său ales şi s-a dispus schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de omor, prevăzută de art. 188 alin. (1) C. pen. în infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, prevăzută de art. 195 alin. (1) C. pen.

Tribunalul a apreciat că încadrarea juridică în infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, prevăzută de art. 195 alin. (1) C. pen. s-a impus în raport cu elementele obiective şi subiective ale cauzei.

În ceea ce priveşte elementele obiective, tribunalul a avut în vedere regiunea vizată şi anume zona toracelui posterior, precum şi a membrului inferior, regiuni unde nu se află organe vitale.

Astfel, potrivit raportului de expertiză medico-legală nr. x/17.09.2018 al Serviciului Judeţean de Medicină Legală Maramureş "moartea s-a datorat şocului traumatic şi hemoragic survenit în evoluţia unui traumatism toracic cu fracturi costale C2, 3, 4, 5, 7 cu deplasare şi pneumotorax masiv drept drenat şi a unei fracturi închise cu deplasare diafiză femur drept cu hematom masiv de membru pelvian drept,

- leziunile cu rol tanatogenerator s-au putut produce prin loviri repetate cu corp dur alungit, precum şi prin mecanism indirect de torsiune (fractura de femur), în acelaşi context lezional traumatic, pot data din 24.07.2018 şi sunt în legătură de cauzalitate directă cu decesul".

De asemenea, tribunalul a apreciat că, în raport de dimensiunile instrumentului folosit pentru cauzarea leziunilor (instrumentul folosit are dimensiunile aproximative ale unei cozi de mătură, judecătorul procedând la examinarea corpului delict ataşat dosarului, potrivit procesului-verbal, existent la dosar, fila x), care în cele din urmă au cauzat decesul victimei, instrumentul nu era apt pentru a produce prin natura sa moartea victimei.

Astfel, potrivit procesului-verbal de examinare întocmit la data de 27 iulie 2018, obiectul folosit la agresarea victimei este un fragment dintr-o şipcă din lemn de stejar, prelucrată industrial, având dimensiuni relativ mici de 37 cm/4 cm/2 cm.

În ceea ce priveşte poziţia subiectivă a inculpatului, tribunalul a apreciat că acesta a acţionat cu intenţie în ceea ce priveşte acţiunile de lovire a victimei, însă producerea rezultatului final, respectiv moartea acesteia, a intervenit ca urmare a faptului că inculpatul nu a prevăzut, deşi, în raport de situaţia concretă, trebuia şi putea să prevadă, poziţie subiectivă ce caracterizează forma culpei. Aşadar, instanţa apreciază că raportat la faptă în ansamblul său, inculpatul a acţionat din punct de vedere subiectiv cu praeterintenţie, formă de vinovăţie specifică infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte.

La evaluarea componentei subiective a infracţiunii instanţa a avut în vedere că în raport de pregătirea inculpatului, acesta nu a prevăzut rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l prevadă în raport şi cu faptul că victima avea o constituţie firavă şi era consumator cronic de alcool. Având în vedere toate acţiunile ulterioare faptei, rezultă că poziţia subiectivă a inculpatului nu a fost aceea de a acţiona cu intenţie, chiar şi indirectă, în ceea ce priveşte decesul victimei.

De asemenea, instanţa a avut în vedere că în raport cu zonele în care inculpatul a aplicat victimei loviturile, acesta nu a avut reprezentarea rezultatului acţiunilor sale, cu atât mai mult cu cât victima acuza dureri doar la nivelul piciorului, iar faptul că nu s-a putut deplasa singur după agresiune putea fi pus şi pe seama stării sale de ebrietate. Potrivit declaraţiei inculpatului dată în cursul urmăririi penale, lipsa de reacţie a acestuia în sensul de a ajuta victima să se ridice în urma agresiunii se datora faptului că aceasta "era foarte beată şi era şi foarte slabă desigur din cauza consumului de alcool", arătând în continuare că, deşi victima susţinea că-l doare piciorul, aceasta de nenumărate ori "stătea pe marginea şanţului uneori ore întregi şi chiar zile".

În drept, tribunalul a apreciat că fapta inculpatului A., care, în data de 24.07.2018, în jurul orelor 18:00, în timp ce se afla pe strada x din Baia Mare, în apropierea locuinţei sale de domiciliu, pe fondul unui conflict spontan cu victima B., a aplicat acesteia, cu o şipcă din lemn, mai multe lovituri, în zona toracelui posterior şi a membrului inferior drept, cauzându-i leziuni care au produs decesul, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, prevăzută de art. 195 din C. pen. raportat la art. 75 lit. b) din C. pen., art. 76 din C. pen., cu aplicarea art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., pentru care instanţa l-a condamnat inculpat la pedeapsa de 3 ani închisoare.

Instanţa a dat eficienţă dispoziţiilor art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea pentru care inculpatul A. a fost judecat reducându-se cu o treime. Aşadar, tribunalul a individualizat în concret pedeapsa în raport cu criteriul enunţat anterior, în limitele de pedeapsă reduse cu o treime. De asemenea, reţinându-se şi circumstanţa atenuantă prevăzută de art. 75 lit. b) din C. pen. s-a dat eficienţă şi dispoziţiilor art. 76 din C. pen., de reducere cu încă o treime a limitelor de pedeapsă.

În ceea ce priveşte solicitarea de reţinere a circumstanţei atenuante legale prevăzute de art. 75 lit. a) din C. pen., respectiv săvârşirea infracţiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii determinate de o provocare din partea persoanei vătămate produsă prin violenţă, printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau printr-o altă acţiune ilicită gravă, tribunalul, evaluând probaţiunea administrată în cauză, a apreciat că nu sunt elemente factuale care să contureze o astfel de stare de provocare.

Astfel, tribunalul a apreciat că injuriile adresate de victimă inculpatului, nepotului acestuia, F., şi martorului E., precum şi atitudinea agresivă pe care victima a manifestat-o faţă de cei doi minori nu au fost de natură a provoca o tulburare de o intensitate, atât de puternică încât să se circumscrie noţiunii de provocare în sensul legii penale, însă toate aceste elemente au fost avute în vedere de instanţă ca circumstanţe atenuante judiciare reglementate în cuprinsul dispoziţiilor art. 75 alin. (2) lit. b) din C. pen.

Instanţa a apreciat că victima a avut un comportament care a creat fără îndoială inculpatului o stare de nervozitate, însă, analizând în concret, atât acţiunile inculpatului, vârsta şi experienţa de viaţă a acestuia, cât şi pe cele ale victimei, care era în stare de ebrietate, în cauză nu sunt întrunite condiţiile reţinerii situaţiei comiterii infracţiunii pe fondul existenţei unei stării de tulburare puternică ori emoţii generate de acţiunile provocatoare ale victimei.

Toate aceste elemente, precum şi atitudinea inculpatului după comiterea infracţiunii, care diminuează periculozitatea sa şi anume faptul că acesta a vizitat victima la domiciliu, ocazie cu care i-a oferit suma de 100 RON pentru obţinerea de medicamente, cerându-şi, de asemenea, scuze pentru cele întâmplate, au fost avute în vedere de instanţă ca circumstanţe atenuante judiciare reglementate în cuprinsul dispoziţiilor art. 75 alin. (2) lit. b) din C. pen.

La individualizarea judiciară a pedepsei aplicate inculpatului şi a modului de executare, tribunalul a avut în vedere, pe lângă elementele menţionate anterior care constituie circumstanţa atenuantă prevăzută de art. 75 pct. 2 lit. b) C. pen., gradul de pericol social concret al infracţiunii reţinute în sarcina acestuia, regretul manifestat de inculpat, lipsa antecedentelor penale, precum şi vârsta înaintată a acestuia, inculpatul având la data faptei 74 de ani.

Instanţa a apreciat că scopul pedepsei poate fi atins şi fără executarea pedepsei în regim de detenţie, fiind întrunite condiţiile prevăzute la art. 91 din C. pen., mai exact pedeapsa aplicată este de 3 ani închisoare, limita maximă prevăzută de lege pentru a putea fi dispusă suspendarea executării pedepsei. De asemenea, instanţa a avut în vedere atitudinea inculpatului avută anterior săvârşirii infracţiunii, în concret lipsa antecedentelor penale, conduita procesuală şi posibilităţile reale de îndreptare, inculpatul oferind indicii că, conştientizează pe deplin fapta comisă şi consecinţele acesteia, precum şi acordul manifestat de inculpat de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii, toate aceste elemente venind în sprijinul individualizării executării pedepsei în condiţiile art. 91 şi următoarele din C. pen., tribunalul a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei pe un termen de supraveghere de 4 ani.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureş.

Acesta a criticat sentinţa pe motiv că în mod greşit s-a admis cererea inculpatului intimat A. şi s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei din rechizitoriu din infracţiunea de omor prev. de art. 188 alin. (2) din C. pen. în infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, prev. de art. 195 alin. (1) din C. pen.

În esenţă, s-a motivat că relevantă în identificarea intenţiei cu care a acţionat inculpatul a fost aplicarea unor lovituri puternice victimei în zona toracelui, deci el a prevăzut posibilitatea de a produce moartea victimei şi, chiar dacă nu a urmărit-o, a acceptat-o.

Mai mult, s-a considerat că intenţia rezultă inclusiv din atitudinea inculpatului după săvârşirea faptei, de a abandona victima fără să-i acorde vreun ajutor.

Sub un alt aspect, s-a criticat nelegalitatea reţinerii circumstanţei atenuante judiciare, prev. de art. 75 alin. (2) lit. b) din C. pen., fiindcă comportamentul agresiv al victimei manifestat anterior faptei faţă de doi minori nu poate constitui o împrejurare legate de fapta comisă care diminuează gravitatea acesteia.

În consecinţă, s-a apreciat că faţă de inculpat trebuie aplicată o pedeapsă cu închisoare în regim de detenţie.

Prin Decizia penală nr. 1016/A/2019 din şedinţa din data de 27 septembrie 2019 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori pronunţată în Dosarul nr. x/2018 a fost admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureş împotriva Sentinţei penale nr. 79 din 09 mai 2019 a Tribunalului Maramureş, pe care a desfiinţat-o împreună cu încheierea penală din data de 24.04.2019 cu privire la latura penală a cauzei şi judecând:

S-a respins cererea formulată de inculpatul A. de schimbare a încadrării juridice a faptei din infracţiunea prev. de art. 188 alin. (1) din C. pen., în infracţiunea prev. de art. 195 din C. pen.

A fost condamnat inculpatul A., pentru săvârşirea infracţiunii de omor, prev. de art. 188 alin. (1) din C. pen. cu aplic. art. 75 alin. (2) lit. b) din C. pen., art. 76 alin. (1) din C. pen. şi art. 396 alin. (10) din C. proc. pen. la pedeapsa de 4 ani 5 luni 10 zile închisoare.

S-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi d) din C. pen. pe o perioadă de 2 ani.

S-a făcut aplicarea art. 65, 66 alin. (1) lit. a), b) şi d) din C. pen.

În temeiul art. 72 din C. pen. s-a dedus din pedeapsă perioada reţinerii de 24 de ore (26.07.2018).

S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei penale atacate.

Cheltuielile judiciare în apelul Parchetului au rămas în sarcina statului.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a examinat cauza prin prisma motivelor de apel invocate, precum şi sub toate aspectele de fapt şi de drept, astfel cum prevede art. 417 alin. (2) din C. proc. pen., şi a constatat următoarele:

Prima instanţă a reţinut o stare de fapt ce corespunde probelor administrate în cursul urmăririi penale, precum şi declaraţiei de recunoaştere a învinuirii dată de către inculpat în cursul judecării cauzei .

Astfel, s-a reţinut că inculpatul intimat în 24 iulie 2018 la ora 18.00, pe str. x din Baia-Mare, în contextul unui conflict spontan cu victima B. în vârstă de 52 de ani, a aplicat acestuia mai multe lovituri cu o şipcă de lemn, în zona toracelui posterior şi a membrului inferior drept, cauzându-i leziuni care au produs decesul ei în 25 iulie 2018 la ora 21.30, la spital.

În apel, parchetul nu a criticat starea de fapt reţinută de către instanţă, ce corespunde stării de fapt reţinute în actul de sesizare al instanţei, ci doar greşita schimbare a încadrării juridice a faptei, din infracţiunea de omor în infracţiunea de lovituri cauzatoare de moarte.

Analizând acest motiv de apel, curtea a constatat că argumentele ce au determinat prima instanţă să schimbe încadrarea juridică a faptei nu corespund, în primul rând, raportului de expertiză medico-legală întocmit în cauză.

Raportul menţionat a concluzionat că moartea victimei a fost violentă şi s-a datorat şocului traumatic şi hemoragic survenit în evoluţia unui traumatism toracic drept, cu fracturi costale C2, 3, 4, 5 şi 7 cu deplasare şi pneumotorax masiv drept drenat, dar şi consecutiv unei fracturi închise cu deplasare diafiză femur drept, cu hematom masiv de membru pelvin drept.

În tot cursul procesului penal nu au fost contestate felul şi cauza medicală a morţii victimei.

Plecând de la această premisă, a reieşit indubitabil că, deşi loviturile aplicate de către inculpat au vizat zona toracică, totuşi intensitatea de aplicare a acestora a avut ca efect multiple fracturi costale, organele interne fiind astfel lezate.

Deci, inculpatul a avut reprezentarea rezultatului, datorită intensităţii cu care a aplicat victimei loviturile.

Indiferent cu ce-ar fi lovit inculpatul, dacă intensitatea loviturii a declanşat fracturi costale multiple şi un pneumotorax masiv, reprezentarea survenirii decesului victimei a fost indiscutabilă.

Intensitatea de aplicare a loviturilor a fost constantă chiar dacă loviturile au vizat piciorul victimei, astfel încât victimei i-a fost cauzată o fractură închisă cu deplasare de diafiză femur drept.

Raportul de expertiză medico-legală a concluzionat clar că leziunile traumatice cu rol tanatogenerator au determinat prin intensitatea, morfologia şi topografia lor, instalarea şocului traumatic şi hemoragic, ce se constituie în cauza imediată a decesului.

Pentru existenţa tipicităţii infracţiunii de omor este suficientă această analiză.

Trecând totuşi mai departe, la analiza celorlalte argumente reţinute de către prima instanţă referitoare la instrumentul folosit, în al doilea rând, curtea de apel nu şi-a însuşit considerentul din sentinţă, potrivit căruia obiectul folosit la agresarea victimei nu este apt prin natura lui, să producă moartea victimei, fiind un fragment dintr-o şipcă din lemn de stejar, prelucrată industrial, cu dimensiuni relativ mici, de 37 cm/4 cm/2 cm.

Din planşa fotografică a reieşit că aceasta fixează examinarea obiectului predat de către inculpat organului de urmărire penală respectiv doar o bucată din şipca ruptă, nu întreaga şipcă.

În plus, aceasta nu era o simplă şipcă, fiind de fapt o bucată de lemn de esenţă tare, stejar, cu o lungime de aproximativ de 40 cm şi o lăţime de 4 cm, în grosime de 2 cm, dimensiuni suficiente să amplifice intensitatea loviturilor aplicate victimei.

Chiar şi pe baza analizei şipcii reiese în mod evident că inculpatul a iniţiat o intensitate puternică loviturilor aplicate, atât de puternică încât această bucată de lemn s-a rupt.

În consecinţă, leziunile nu s-au produs ca urmare a debilităţii victimei, deci nu este relevantă în această speţă analiza stării de sănătate a victimei din perspectiva rezultatului urmărit de către inculpat.

Cu alte cuvinte, raportul de expertiză medico legală concluzionează indubitabil şi de necontestat că leziunile tanatogeneratoare s-au datorat intensităţii cu care inculpatul a aplicat loviturile în mod conştient.

Pentru a fi în prezenţa praeterintenţiei specifice infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, prev. de art. 195 din C. pen. este necesar potrivit art. 16 alin. (5) din C. pen., ca fapta inculpatului, constând într-o acţiune intenţionată să producă un rezultat mai grav care se datorează culpei acestuia.

Or, tocmai datorită forţei pe care inculpatul a impregnat-o loviturilor aplicate, acesta a prevăzut că poate surveni decesul victimei şi a acceptat acest rezultat.

Raportat la această stare de fapt, necontestată, nu sunt concludente apărările formulate de inculpat în concluziile depuse în apel referitoare la împrejurarea că victima era în stare de ebrietate ori la starea de sănătate precară a acesteia.

Niciunul dintre aceste aspecte nu se află în raport de cauzalitate cu cauza medicală a morţii.

Cu atât mai mult nu este concludentă susţinerea inculpatului că datorită vârstei sale de 74 de ani el nu avea forţa necesară de a aplica lovituri puternice (aspect contrazis chiar de rezultatul imediat al acestor lovituri), după cum nu este concludentă nici prezentarea teoriilor principale privind determinarea intenţiei de a suprima viaţa victimei, în speţă situaţia de fapt fiind clară.

În acelaşi timp, nu poate fi primită apărarea inculpatului că s-a aflat în stare de provocare determinată de lovirea nepotului său de către inculpat cu o urzică ori de faptul că victima îi certa frecvent pe copii care se jucau în preajmă,ori că aceasta era foarte agresivă.

Ca atare, nu poate fi reţinută în favoarea inculpatului circumstanţa atenuantă, prev. de art. 75 alin. (1) lit. a), constând în săvârşirea infracţiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, determinată de o provocare din partea persoanei vătămate.

În schimb, în favoarea inculpatului se impune reţinerea circumstanţei atenuante prev. de art. 75 alin. (2) lit. b) din C. pen., deoarece intervenţia inculpatului a avut loc în contextul în care victima s-a legat de nepotul acestuia şi de prietenul lui, minori care se jucau în preajma locuinţei lor.

Acest aspect constituie o împrejurare legată de faptă ce diminuează periculozitatea inculpatului, ce se impune a fi reţinută în favoarea lui, având ca efect reducerea cu 1/3 a limitelor speciale ale pedepsei potrivit art. 76 alin. (1) din C. pen.

La această reducere a limitelor pedepsei se mai adaugă cauza legală de reducere a limitelor pedepsei cu încă 1/3, prevăzută de art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., datorită desfăşurării judecării cauzei în procedură simplificată.

Pentru toate aceste considerente, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen. a fost admis apelul procurorului, a fost desfiinţată sentinţa atacată împreună cu încheierea de schimbare a încadrării juridice şi a fost respinsă cererea inculpatului de schimbare a încadrării juridice a faptei din infracţiunea de omor, prev. de art. 188 alin. (1) din C. pen., în infracţiunea, prev. de art. 195 din C. pen.

În consecinţă, ţinând seama de toate criteriile legale de individualizare judiciară a pedepsei prev. de art. 74 din C. pen., respectiv vârsta de 75 ani a inculpatului, lipsa antecedentelor penale până la această vârstă, motivul săvârşirii infracţiunii, scopul urmărit, dar şi starea sa de sănătate a aplicat acestuia pedeapsa de 4 ani, 5 luni şi 10 zile închisoare.

Consecutiv, a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a) - b) şi d din C. pen. pe o perioadă de 2 ani, precum şi pedepsele accesorii aferente.

În baza art. 422 din C. proc. pen. s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului durata reţinerii de 24 ore din 26 iulie 2018 - precum şi măsura arestului la domiciliu din 27 iulie 2018, dispusă prin încheierea judecătorului de drepturi şi libertăţi din cadrul Tribunalului Maramureş nr. 32/27 iulie 2018 pronunţată în Dosar nr. x/2018 până în 16 noiembrie 2018, când a rămas definitivă Încheierea penală nr. 157/13 noiembrie 2018, pronunţată în Dosar nr. x/2018.2 a judecătorului de cameră preliminară prin care s-a dispus înlocuirea arestului la domiciliu cu măsura controlului judiciar.

S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

Văzând şi dispoziţiile art. 275 alin. (3) din C. proc. pen.

Împotriva acestei decizii, a declarat, în termenul legal, recurs în casaţie inculpatul A., prin apărători aleşi,solicitând în principal, în temeiul prevederilor art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. b), pin) referire la cazul de recurs în casaţie reglementat de dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., trimiterea cauzei spre rejudecare către instanţa de apel, reţinându-se un motiv de nulitate absolută prin nerespectarea, de către instanţa de apel a Deciziei CCR nr. 250/219 referitoare la admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 386 alin. (1) din C. proc. pen., decizie publicată în M. Of. al României, în vigoare de la 20 iunie 2019, iar în subsidiar, în temeiul prevederilor art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. b) prin referire la cazul de recurs în casaţie reglementat de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., pronunţarea unei hotărâri legale.

În dezvoltarea motivelor recursului în casaţie, inculpatul prin apărători aleşi a făcut referire la soluţiile dispuse de ambele instanţe. Cu privire la motivarea instanţei de apel prin raportare la probatoriul administrat în cauză şi a conţinutului cererii de apel formulate de către parchet a apreciat că decizia instanţei de apel este nelegală pentru modul în care procurorul în apelul declarat a departajat raţionamentul avut în vedere la schimbarea încadrării juridice şi anume, cel al reţinerii circumstanţei atenuante judiciare, prev. de art. 75 alin. (2) lit. b) din C. pen., schimbare care, practic, se datorează reţinerii acestei circumstanţe atenuante.

În atare condiţii, parchetul, în faţa instanţei de apel nu a formulat cerere de schimbare a încadrării juridice, instanţa de apel nu a pus în discuţie în şedinţă publică şi sub imperiul principiului contradictorialităţii a schimbării încadrării juridice şi nu s-a pronunţat prin încheiere, cu privire la acest aspect, astfel cum, în mod imperios se dispune prin Decizia CCR nr. 250/2019 referitoare la admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 386 alin. (1) din C. proc. pen.. Parchetul, prin motivele de apel formulate, a adus critici încheierii pronunţate în data de 24.04.2019 a Tribunalului Maramureş, prin care s-a dispus schimbarea încadrării juridice, fără a face precizări clare şi explicitate cu privire la concluziile formulate în faţa instanţei de fond (privind reţinerea circumstanţei atenuante care a condus la schimbarea încadrării juridice) prin care a achiesat la cererea inculpatului, concluzii pe care le combate în motivele de apel, însă, fără a le argumenta şi a le raporta la un probatoriu care să justifice această nouă poziţie.

Prin modalitatea în care a formulat motivele de apel, neaducând justificări cu privire la poziţia din fondul cauzei de solicitare a admiterii reţinerii circumstanţei atenuante, a apreciat aceste motive ca fiind o veritabilă răzgândire asupra celor precizate iniţial, care nu îşi găseşte reglementarea în dispoziţiile art. 408 şi urm. din C. proc. pen.

Pe fondul cauzei, inculpatul a formulat o cerere de schimbare a încadrării juridice, asupra căreia, instanţa de fond s-a pronunţat prin încheiere pe cale separată, arătând că, între timp, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 386 alin. (1) din C. proc. pen. şi a dispoziţiilor art. 377 alin. (4) teza I din C. proc. pen., apreciind că aceste dispoziţii sunt constituţionale în măsura în care instanţa se pronunţă cu privire la schimbarea încadrării juridice dată faptei prin actul de sesizare printr-o hotărâre judecătorească care nu soluţionează fondul.

Textul Deciziei CCR nr. 250/2019 îl consideră ca fiind clar şi, în opinia apărării, nu lasă loc de interpretare: orice pronunţare asupra unei cereri de schimbare (propusă de părţi sau invocată din oficiu), chiar dacă ea este în sensul menţinerii încadrării date prin actul de sesizare, trebuie realizată separat de hotărârea privitoare la fondul cauzei penale.

De asemenea, în cuprinsul § 42 al deciziei, Curtea arată: "numai dispunerea schimbării încadrării juridice a faptei, prin hotărâre care nu soluţionează fondul cauzei, ulterior punerii în discuţia părţilor a noii încadrări juridice, însă anterior soluţionării cauzei, prin sentinţă sau decizie, asigură caracterul echitabil al procesului şi posibilitatea exercitării în continuare a unei apărări efective, în procesul penal, de către inculpat, în condiţiile în care doar în raport cu o încadrare juridică în mod definitiv stabilită, în cursul procesului penal, iar nu la finalul acestuia, inculpatul îşi poate face apărări concrete."

Iar în § 46, Curtea statuează: "pentru asigurarea caracterului echitabil al procesului penal şi în vederea exercitării în mod efectiv a dreptului la apărare de către inculpat, singura interpretare care asigură textului criticat - art. 386 alin. (1) din C. proc. pen. - conformitatea cu dispoziţiile din Constituţie şi Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale este aceea care impune ca schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare să se realizeze de către instanţa de judecată prin hotărâre care nu soluţionează fondul cauzei, ulterior punerii în discuţia părţilor a noii încadrări juridice a faptei, însă anterior soluţionării fondului cauzei."

În susţinerea acestei opinii pot fi invocate şi dispoziţiile art. 377 alin. (4) sau 386 alin. (1) din C. proc. pen.. Astfel, conform art. 377 alin. (4) din C. proc. pen.: "Dacă instanţa constată, din oficiu, la cererea procurorului sau a părţilor, că încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare trebuie schimbată, este obligată să pună în discuţie noua încadrare şi să atragă atenţia inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă."

Într-adevăr, aşa cum a reţinut Curtea Constituţională prin Decizia nr. 250/2019: "Respectarea de către instanţa de judecată a obligaţiilor reglementate în art. 386 alin. (1) din C. proc. pen., în condiţiile în care aceasta se pronunţă cu privire la schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare la finalul procesului, prin hotărâre judecătorească, sentinţă sau decizie, nu este în măsură să menţină caracterul echitabil al procesului penal şi exercitarea în mod efectiv de către inculpat a dreptului la apărare în procesul penal."

Concluzia anterioară este justificată având în vedere faptul că încadrarea juridică a faptei are efecte atât în sfera dreptului substanţial, determinând stabilirea temeiului juridic al răspunderii penale, a felului şi limitelor pedepsei aplicabile, cât şi în plan procesual penal, din perspectiva menţinerii şi luării măsurilor preventive, a dispunerii asistării obligatorii de către avocat a inculpatului, a stabilirii competenţei instanţei de judecată, astfel că schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare are consecinţe cu privire la toate aceste aspecte, instanţa fiind obligată, faţă de noua încadrare juridică a faptei, să dispună în consecinţă, potrivit normelor procesual penale în vigoare, cu privire la eventualele măsuri preventive dispuse în cauză, obligativitatea asigurării asistenţei juridice a inculpatului ori să-şi decline competenţa în favoarea instanţei superioare, dacă infracţiunea este de competenţa materială a acesteia. Însă, în măsura în care instanţa de judecată se pronunţă cu privire la schimbarea încadrării juridice (pusă în discuţie din oficiu ori potrivit cererii părţilor sau reprezentantului Ministerului Public) la finalul procesului, prin hotărâre judecătorească, sentinţă sau decizie, în funcţie de stadiul procesual, o eventuală antamare a aspectelor menţionate apare a fiind tardivă procedural. Particularizând, Curtea a reţinut că echitatea procedurii impune ca soluţionarea cauzei să se facă de către o instanţă competentă material, care să dispună, în mod legal, cu privire la luarea, prelungirea, revocarea, înlocuirea măsurilor preventive ori cu privire la asistarea de către avocat a inculpatului, atunci când asistenţa este obligatorie, în raport cu "acuzaţia penală" ce face obiectul procesului penal.

De altfel, chiar şi în situaţia în care instanţa de judecată schimbă încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare, însă consecinţele procedurale relevate nu se produc, Curtea constată că, pronunţând noua încadrare juridică a faptei direct prin hotărârea judecătorească, la finalul procesului, instanţa de judecată privează inculpatul de posibilitatea reală de a se apăra în procesul penal, cu nerespectarea art. 24 alin. (1) din Constituţie, şi îi încalcă dreptul la un proces echitabil, astfel cum este acesta instituit în art. 6 § 1 şi 3 lit. a) din Convenţie şi art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală".

În aceeaşi decizie se conchide: "Numai dispunerea schimbării încadrării juridice a faptei, prin hotărâre care nu soluţionează fondul cauzei, ulterior punerii în discuţia părţilor a noii încadrări juridice, însă anterior soluţionării cauzei, prin sentinţă sau decizie, asigură caracterul echitabil al procesului şi posibilitatea exercitării în continuare a unei apărări efective, în procesul penal, de către inculpat, în condiţiile în care doar în raport cu o încadrare juridică în mod definitiv stabilită, în cursul procesului penal, iar nu la finalul acestuia, inculpatul îşi poate face apărări concrete."

În cauza de faţă, în apel, inculpatul avea deja schimbată încadrarea juridică, iar cercetarea apelului trebuia să se facă cu privire la infracţiunea prev. de art. 195 din C. pen., astfel că, parchetul avea la îndemână formularea, în faţa instanţei de apel, a unei cereri de schimbare a încadrării juridice, din infracţiunea prev. de art. 195 din C. pen., în cea prev. de art. 188 alin. (1) din C. pen., iar instanţa de apel avea obligaţia de a pune în discuţie, în şedinţă publică această cerere, inculpatul având, la rândul său, dreptul de a propune probe şi de a-şi formula apărarea, în acest sens intervine şi încălcarea dreptului la apărare a inculpatului care, fiind pus în perspectiva agravării situaţiei sale, nu i s-a creat nicio şansă în a se apăra în acest sens, datorată faptului că procurorul nu a formulat cerere de schimbare a încadrării juridice, iar instanţa nu apus în discuţie acest aspect.

Inculpatul prin apărătorii aleşi nu a considerat legală procedura de asimilare a motivelor de apel cu instituţia schimbării încadrării juridice, pentru ca, inculpatul, în faţa instanţei de control judiciar a fost chemat, în calitate de intimat, să se apere, ca făptuitor al infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte şi nu pentru cea de omor, întrucât, încadrarea juridică fusese deja tranşată pe fondul cauzei.

Faţă de aceste considerente, parchetul era ţinut în a formula o cerere de schimbare a încadrării juridice, din infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte în cea de omor şi, după ce instanţa de apel se pronunţa faţă de această cerere, se puneau concluzii pe fondul cauzei sub imperiul noii încadrări, sau sub cel al menţinerii încadrării schimbate în fondul cauzei.

După cum a precizat în paragrafele anterioare, pe fondul cauzei, instanţa de fond a admis cererea de schimbare a încadrării juridice, reţinând "precizarea formulată azi de procuror cu privire la reţinerea circumstanţei atenuante" (încheierea pronunţată la data de 24.04.2019).

În încheierea pronunţată pe fondul cauzei în data de 24.04.2019, reprezentantul parchetului a formulat următoarele concluzii:

"Referitor la solicitarea de a se reţine circumstanţa atenuantă a comiterii prevăzută de art. 75 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., a apreciat că aceasta este întemeiată pentru motivele arătate în solicitare şi consideră că este evident ca victima, acţionând în maniera arătată, respectiv, urzicând pe nepotul inculpatului, respectiv cauzând o stare de temere atât prin faptul că l-a urzicat pe acesta, cât şi prin faptul că a agresat pe celălalt minor cu care se juca în prezenţa sa lovindu-l cu palma, apreciază că au existat premisele unei stări de provocare şi a unei stări de surescitare pentru inculpat, aşa încât, fapta efectiv comisă de acesta a fost săvârşită în condiţiile acelei circumstanţe. Pentru aceste motive, formulează concluzii de reţinere a acestei circumstanţe" . Se consideră că apelul a fost nejustificat, nemotivat şi nefondat.

Concluziile formulate de către reprezentantul parchetului sunt chestiuni deja afirmate, luate în considerare şi câştigate cauzei şi nu ar trebui să existe posibilitatea revenirii asupra acestora, mai ales că, în apel, nu s-au prezentat argumente plauzibile, de natură să justifice modificarea poziţiei parchetului asupra acestui aspect cu privire asupra poziţiei procesuale asupra căreia parchetul nu avea posibilitatea să revină sau mai precis, instanţa de apel, nu deţinea pârghiile juridice să le ia în considerare, se poate argumenta cu poziţia procesuală a unui inculpat care, pe fondul cauzei, solicită judecarea cauzei în procedura simplificată, prin recunoaşterea faptei săvârşite, iar, după judecarea fondului, apelează sentinţa de fond şi îşi modifică poziţia procesuală, afirmând că nu mai recunoaşte săvârşirea faptei, practica judiciară a demonstrat că instanţa de apel nu admite schimbarea poziţiei procesuale a inculpatului. În contrapartidă, a considerat că nici poziţia parchetului, de modificare a solicitările expuse pe fondul cauzei, solicitări care au cântărit greu în soluţia instanţei "Cu privire la solicitarea formulată de inculpatul A. de schimbare a încadrării juridice a faptei (...) reţinând precizarea formulată azi de procuror cu privire la reţinerea circumstanţei atenuante, tribunalul reţine (...)" (încheierea din 24.04.2019 a Tribunalului Maramureş) nu trebuia să fie luată în considerare, instanţa de control judiciar având să menţină concluziile parchetului, expuse pe fondul cauzei.

În motivarea apelului, parchetul contrazice absolut toate considerentele pe care le-a expus pe fondul cauzei, însă, susţinând acelaşi probatoriu care a fost administrat în primele două faze procesuale (urmărire penală şi fond) - dacă pe fondul cauzei reprezentantul parchetului arată că în cauză au existat premizele unei stări de provocare şi de surescitare a inculpatului, concluzionând că se impune să se constate că au existat împrejurări menite să diminueze gravitatea faptei, iar acţiunea inculpatului a fost de natura intenţiei indirecte, în apel - pe baza aceloraşi mijloace de probă, fără argumente noi, care să fi fost omise neobservate pe fondul cauzei şi care să justifice poziţia parchetului - se pun concluzii sub aspectul intenţiei directe a inculpatului, intenţiei de a suprima viaţa persoanei vătămate.

În motivarea apelului, reprezentantul parchetului aduce aprecieri contradictorii - într-un paragraf arată că intenţia inculpatului a fost una specifică infracţiunii de omor - fără însă a preciza din ce probe reiese intenţia directă de suprimare a vieţii persoanei vătămate, pentru ca, în alt paragraf să arate că rezultatul acţiunii inculpatului a fost cel puţin acceptat de către acesta, însă diferenţa dintre cele două infracţiuni este dată tocmai de intenţia cu care făptuitorul săvârşeşte fapte - în infracţiunea de omor intenţia nu poate fi acceptată sub forma prevederii faptei, ci presupuse obligatoriu intenţia de a suprima viaţa - forma de vinovăţie neregăsită în cauza de faţă şi neprobată de către reprezentantul parchetului în calea de atac a apelului.

După cum a precizat, motivele de apel nu conţin critici de ordin procedural sau procesual, ci, pot fi considerate o veritabilă negare a aspectelor cu care parchetul a fost de acord pe fondul cauzei.

S-a apreciat că încadrarea juridică în infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, prev. de art. 195 alin. (1) din C. pen. este cea corectă în raport cu elementele obiective şi subiectiv ale cauzei.

În ceea ce priveşte elementele obiective, nu au fost de acord cu aprecierile parchetului, întrucât, persoana vătămată nu a fost lovită în zona vitală - membrele inferioare şi toracele nu reprezintă zone vitale; instrumental cu care inculpatul a acţionat, prin dimensiunea şi duritatea sa nu poate fi considerat apt pentru a produce moartea victimei; inculpatul nu a aplicat mai mult lovituri, astfel cum, reprezentantul parchetului arată în motivele de apel - cel puţin din materialul probator administrat în cauză, nu rezultă mai mult de 3 lovituri, iar parchetul nu a adus argumente probatorii noi faţă de cele instrumentate şi administrate pe fondul cauzei.

În ceea ce priveşte elementele subiective, inculpatul nu a negat niciodată că a acţionat cu intenţia de a lovi victima, însă, nu a prevăzut şi nu a acceptat rezultatul final, moartea victimei - mai mult, inculpatul s-a prezentat la domiciliul persoanei vătămate, l-a rugat să îl ducă la spital, ceea ce denotă că poziţia subiectivă a inculpatului nu a fost aceea de a acţiona cu intenţie, chiar şi indirectă, în ceea ce priveşte decesul victimei.

Ca atare, în cauză nu se poate constata că inculpatul a acţionat cu intenţia specifică infracţiunii de omor - iar parchetul, în solicitarea sa, de a nu se reţine circumstanţa atenuantă şi de a se constata încadrarea juridică corectă a infracţiunii de omor, face uz de aceleaşi argumente şi de aceleaşi probe administrate pe fondul cauzei.

Prin considerarea celor precizate, a solicitat a se aprecia că se impune menţinerea încadrării de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, prev. de art. 195 din C. pen., raportat la art. 75 alin. (2) lit. b) din C. pen., art. 76 din C. pen., cu aplicarea art. 396 alin. (10) din C. proc. pen. şi, pe cale de consecinţă, să se constate că instanţa de apel a aplicat o pedeapsă în alte limite decât cele prevăzute de lege.

Concluzionând, în baza aspectului ce constituie caz de recurs în casaţie potrivit dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen. şi, pe cale de consecinţă, se solicită să se constate că prezenta cerere îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 434 - 438 din C. proc. pen., să se dispună prin încheiere de şedinţă admiterea în principiu a acesteia, urmând să se trimite cauza la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vederea judecării recursului în casaţie.

În conformitate cu dispoziţiile art. 441 din C. proc. pen. se solicită să se dispună suspendarea executării hotărârii atacate până la judecarea recursului în casaţie şi să se ia măsura controlului judiciar, urmând a fi obligat să respecte condiţiile pe care i se vor impune în conformitate cu prevederile art. 215 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen.

Raportat la cazul de recurs în casaţie invocat în cauză, se solicită a se verifica, în conformitate cu prevederile art. 447 din C. proc. pen., legalitatea hotărârii atacate şi să se dispună: în principal, în temeiul prevederilor art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. b), prin referire la cazul de recurs în casaţie reglementat de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., trimiterea cauzei spre rejudecare de către instanţa de apel, reţinându-se un motiv de nulitate absolută prin nerespectarea, de către instanţa de apel a Deciziei CCR nr. 250/2019 referitoare la admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 386 alin. (1) din C. proc. pen., decizie publicată în M. Of. al României, în vigoare de la 20 iunie 2019, iar în subsidiar, în temeiul prevederilor art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. b) prin referire la cazul de recurs în casaţie reglementat de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., pronunţarea unei hotărâri legale.

La dosarul curţii de apel, filele x se află depuse cu adresa din 25.11.2019 concluzii scrise Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj, conform art. 439 alin. (4) din C. proc. pen. spre a fi avute în vedere la soluţionarea cererii de recurs în casaţie formulată de condamnat,

În concluziile scrise, parchetul a făcut referire la actul de sesizare, la soluţiile dispuse de prima instanţă şi instanţa de apel.

Se arată de către procuror, că prin cererea de recurs în casaţie formulată de condamnat, prin apărător ales, se invocă drept caz de recurs în casaţie cel prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen. "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege", reţinându-se că instanţa de apel a dispus condamnarea inculpatului aplicând o pedeapsă în alte limite decât cele prevăzute de lege, dar fără să se arate în concret care ar aceste limite de pedeapsă.

Referitor la acest aspect al cazului de casare invocat, este de menţionat că pedeapsa stabilită de către Curtea de Apel Cluj, ca instanţă de control judiciar, de 4 ani, 5 luni şi 10 zile închisoare este una legală, fiind situată la limita minimă prevăzută de lege.

Astfel, pentru infracţiunea de omor, prev. de art. 188 alin. (1) din C. pen., legea prevede pedeapsa închisorii de la 10 la 20 de ani.

Cum în favoarea inculpatului s-a reţinut circumstanţa atenuantă prev. de art. 75 alin. (2) lit. b) din C. pen. (împrejurările legate de fapte comisă, care diminuează gravitatea infracţiunii sau periculozitatea infractorului"), limitele legale ale pedepsei (10 la 20 de ani) au fost reduse, conform art. 76 alin. (1) din C. pen., cu o treime, fiind cuprinse între 6 ani şi 8 luni şi 13 ani şi 4 luni.

Apoi, pentru că inculpatul a înţeles să fie judecat în procedura simplificată, reglementată de art. 374 alin. (4), art. 375 şi art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., limitele de pedeapsă amintite mai sus au mai fost reduse tot cu o treime, conform art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., ele fiind cuprinse între 4 ani, 5 luni şi 10 zile şi 8 ani, 10 luni şi 20 de zile.

Este de precizat că aplicarea succesivă a reducerilor de pedeapsă s-a efectuat conform art. 79 alin. (1) din C. pen.

Prin urmare, se constată că pedeapsa aplicată de către instanţa de control judiciar, situată la limita minimă prevăzută de lege, este una situată în limitele prevăzute de lege, dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen. nefiind incidente sub nicio formă.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv invocat în susţinerea recursului în casaţie, anume omisiunea instanţei de control judiciar de a pune în discuţie schimbarea încadrării juridice, din infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte în infracţiunea de omor şi de a se pronunţa asupra acestei schimbări printr-o încheiere separată, conform Deciziei Curţii Constituţionale nr. 250/2019, este de precizat că instanţa de control judiciar s-a pronunţat asupra acestui fapt prin respingerea cererii formulată de inculpat de schimbarea încadrării juridice din omor în loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, cerere care i-a fost admisă prin încheierea penală din 24.04.2019 pronunţată de Tribunalul Maramureş, nefiind vorba, din nou, de o schimbare a încadrării juridice dată faptei prin actul de sesizare a instanţei de judecată.

Pentru motivele arătate, procurorul solicită a se constata că motivul de recurs în casaţie este unul formal şi, în consecinţă, să se respingă cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A., prin apărător ales, ca inadmisibilă.

Judecătorul de filtru a dispus întocmirea raportului de către magistratul asistent desemnat în cauză, în vederea discutării admisibilităţii cererii, în procedura prevăzută de art. 440 din C. proc. pen., până la data de 9 ianuarie 2020.

În raportul întocmit aflat la dosarul Înaltei Curţi, filele x, magistratul asistent a arătat că la data de 28.11.2019 a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A..

Magistratul asistent a concluzionat că cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. îndeplineşte doar formal cerinţele prevăzute în dispoziţiile art. 434, art. 437 alin. (1) lit. a), b), c) şi d) din C. proc. pen., fiind invocat doar formal cazul de casare prev. de art. 438 pct. 12 din C. proc. pen.

Îndeplinirea formală a unei condiţii, ca de exemplu indicarea unui caz de casare prevăzut de lege, deşi necesară, nu este suficientă pentru declararea, ca admisibil a recursului în casaţie.

Astfel, deşi recurentul inculpat a susţinut că i s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege, de către instanţa de apel, acesta nu a arătat în concret care ar fi aceste limite de pedeapsă.

Referitor la acest aspect al cazului de casare invocat, este de menţionat că pedeapsa stabilită de către Curtea de Apel Cluj, ca instanţă de control judiciar, de 4 ani, 5 luni şi 10 zile închisoare este una legală, fiind situată la limita minimă prevăzută de lege.

Astfel, pentru infracţiunea de omor, prev. de art. 188 alin. (1) din C. pen., legea prevede pedeapsa închisorii de la 10 la 20 de ani.

Cum în favoarea inculpatului s-a reţinut circumstanţa atenuantă prev. de art. 75 alin. (2) lit. b) din C. pen. (împrejurările legate de fapta comisă, care diminuează gravitatea infracţiunii sau periculozitatea infractorului"), limitele legale ale pedepsei (10 la 20 de ani) au fost reduse, conform art. 76 alin. (1) din C. pen., cu o treime, fiind cuprinse între 6 ani şi 8 luni şi 13 ani şi 4 luni.

Apoi, pentru ca inculpatul a înţeles să fie judecat în procedura simplificată, reglementată de art. 374 alin. (4), art. 375 şi art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., limitele de pedeapsă amintite mai sus au mai fost reduse tot cu o treime, conform art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., ele fiind cuprinse între 4 ani, 5 luni şi 10 zile şi 8 ani, 10 luni şi 20 zile.

Este de precizat că aplicarea succesivă a reducerilor de pedeapsă s-a efectuat conform art. 79 alin. (1) din C. pen.

Prin urmare, se constată că pedeapsa aplicată de către instanţa de control judiciar, situată la limita minimă prevăzută de lege, este una situată în limitele prevăzute de lege, dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., nefiind incidente în cauză.

Totodată, în ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv invocat în susţinerea recursului în casaţie, anume omisiunea instanţei de control judiciar de a pune în discuţie schimbarea încadrării juridice, din infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte în infracţiunea de omor şi de a se pronunţa asupra acestei schimbări printr-o încheiere separată, conform Deciziei Curţii Constituţionale nr. 250/2019, este de precizat că instanţa de control judiciar s-a pronunţat asupra acestui fapt prin respingerea cererii formulată de inculpat de schimbare a încadrării juridice din omor în loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, cerere care i-a fost admisă prin încheierea penală din 24.04.2019 pronunţată de Tribunalul Maramureş, nefiind vorba, din nou, de o schimbare a încadrării juridice dată faptei prin actul de sesizare a instanţei de judecată.

Toate celelalte aspecte invocate de către recurentul A. sunt aspecte de fapt care nu pot face obiectul analizei în calea de atac a recursului în casaţie. Situaţia de fapt a fost definitiv stabilită, cu autoritate de lucru judecat, d către instanţele care au judecat cauze pe fond, în primă instanţă şi în apel.

Aşadar, astfel de critici nu pot fi circumscrise niciunui alt caz de casare prevăzut de lege.

În plus, indiferent de aprecierea motivelor de recurs invocate de recurent, referitor la reevaluarea materialului probator în scopul verificării temeiniciei deciziei atacate, ca reprezentând un motiv de nelegalitate ori netemeinicie, acesta nu poate fi valorificat în contextul cazurilor exprese şi limitativ reglementate de art. 438 din C. proc. pen.

Astfel, aşa cum prevăd dispoziţiilor art. 447 din C. proc. pen., în calea de atac a recursului în casaţie nu poate fi verificată temeinicia hotărârii pronunţate, ci doar legalitatea acesteia.

Prin încheierea de şedinţă de Cameră de Consiliu din 09 ianuarie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, completul a admis cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 1016/A/2019 din data de 27 septembrie 2019 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, pronunţată în Dosarul nr. x/2018.

S-a trimis cauza Completului 9 în vederea soluţionării recursului în casaţie şi s-a fixat termen la data de 20 februarie 2020, cu citarea părţilor şi desemnarea unui apărător din oficiu.

A fost respinsă cererea de suspendare a executării deciziei recurate.

Pentru a se reţine, astfel, completul deliberând asupra admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie, în baza actelor dosarului a constatat următoarele:

I. Prin Sentinţa penală nr. 79 din 9 mai 2019 pronunţată în Dosarul nr. x/2018 al Tribunalului Maramureş a fost condamnat inculpatul A., pentru săvârşirea infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, prev. de art. 195 din C. pen. raportat la art. 75 alin. (2) lit. b) din C. pen., art. 76 din C. pen., cu aplicarea art. 396 alin. (10) din C. proc. pen. la pedeapsa de 3 ani închisoare.

În baza art. 91 şi urm. din C. pen., s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei pe un termen de supraveghere de 4 ani.

În temeiul art. 93 din C. pen., inculpatul a fost obligat a respecta pe durata termenului de supraveghere următoarele obligaţii:

· să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Maramureş la datele fixate de acesta;

· să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

· să anunţe în prealabil schimbarea locuinţei şi orice deplasare ce depăşeşte 5 zile;

· să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă;

· să presteze 60 de zile de muncă neremunerată în folosul comunităţii în perioada termenului de supraveghere Primăriei Baia Mare.

Supravegherea respectării acestor obligaţii se va face de către Serviciul de Probaţiune Maramureş.

S-a atras atenţia inculpatului asupra consecinţelor prev. de art. 91 alin. (4) din C. pen. şi de art. 96 din C. pen.

În temeiul art. 72 din C. pen. s-a dedus din pedeapsă perioada reţinerii de 24 de ore (26.07.2018).

În temeiul art. 399 alin. (1) şi (3) din C. proc. pen. s-a revocat măsura controlului judiciar dispusă faţă de inculpat.

În temeiul art. 25 din C. proc. pen. a fost obligat inculpatul să plătească despăgubiri civile părţii civile Spitalul Judeţean de Urgenţă, Dr. Constantin Opriş" Baia Mare în cuantum de 2.494,02, plus dobânda legală până la data plăţii efective.

În temeiul art. 112 alin. (1) lit. b) din C. pen. s-au confiscat obiectele înregistrate la poziţia nr. 130/2018 din Registrul mijloacelor de probă existent în cadrul Tribunalului după rămânerea definitivă a cauzei.

S-a dispus arhivarea suportului optic înregistrat la poziţia nr. 131/2018 din Registrul mijloacelor de probă existent în cadrul Tribunalului Maramureş -, după rămânerea definitivă a cauzei.

În temeiul art. 274 alin. (1) din C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 3000 RON, cheltuieli judiciare avansate de stat.

II. Prin Decizia penală nr. 1016/A/2019, a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori,dată în Dosarul nr. x/2018, s-a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureş împotriva Sentinţei penale nr. 79 din 09 mai 2019 a Tribunalului Maramureş, pe care a desfiinţat-o împreună cu încheierea penală din data de 24.04.2019, cu privire la latura penală a cauzei şi în rejudecare:

A fost respinsă cererea formulată de inculpatul A. de schimbare a încadrării juridice a faptei din infracţiunea prev. de art. 188 alin. (1) din C. pen., în infracţiunea prev. de art. 195 din C. pen. .

A fost condamnat inculpatul A., pentru săvârşirea infracţiunii de omor, prev.de art. 188 alin. (1) din C. pen. cu aplic. art. 75 alin. (2) lit. b) din C. pen., art. 76 alin. (1) din C. pen. şi art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., la pedeapsa de 4 ani 5 luni 10 zile închisoare.

A fost aplicată inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi d) din C. pen. pe o perioadă de 2 ani.

S-a făcut aplicarea art. 65, 66 alin. (1) lit. a), b) şi d) din C. pen.

În temeiul art. 72 din C. pen., s-a dedus din pedeapsă perioada reţinerii de 24 de ore (26.07.2018).

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei penale atacate.

Cheltuielile judiciare în apelul Parchetului au rămas în sarcina statului. Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Examinând cauza prin prisma motivelor de apel invocate, precum şi sub toate aspectele de fapt şi de drept, astfel cum prevede art. 417 alin. (2) C. proc. pen., Curtea a constatat următoarele:

Prima instanţă a reţinut o stare de fapt ce corespunde probelor administrate în cursul urmăririi penale, precum şi declaraţiei de recunoaştere a învinuirii dată de către inculpat în cursul judecării cauzei .

Astfel, s-a reţinut că inculpatul intimat în 24 iulie 2018 la ora 18.00, pe str. x din Baia-Mare, în contextul unui conflict spontan cu victima B. în vârstă de 52 de ani, a aplicat acestuia mai multe lovituri cu o şipcă de lemn, în zona toracelui posterior şi a membrului inferior drept, cauzându-i leziuni care au produs decesul ei în 25 iulie 2018 la ora 21.30, la spital.

În apel, parchetul nu a criticat starea de fapt reţinută de către instanţă, ce corespunde stării de fapt reţinute în actul de sesizare al instanţei, ci doar greşita schimbare a încadrării juridice a faptei, din infracţiunea de omor în infracţiunea de lovituri cauzatoare de moarte.

Analizând acest motiv de apel, curtea de apel a constatat că argumentele ce au determinat prima instanţă să schimbe încadrarea juridică a faptei nu corespund, în primul rând, raportului de expertiză medico-legală întocmit în cauză.

Raportul menţionat a concluzionat că moartea victimei a fost violentă şi s-a datorat şocului traumatic şi hemoragic survenit în evoluţia unui traumatism toracic drept, cu fracturi costale C2, 3, 4, 5, şi 7 cu deplasare şi pneumotorax masiv drept drenat, dar şi consecutiv unei fracturi închise cu deplasare diafiză femur drept, cu hematom masiv de membru pelvin drept.

În tot cursul procesului penal nu au fost contestate felul şi cauza medicală a morţii victimei.

Plecând de la această premisă, s-a apreciat că reiese indubitabil că, deşi loviturile aplicate de către inculpat au vizat zona toracică, totuşi intensitatea de aplicare a acestora a avut ca efect multiple fracturi costale, organele interne fiind astfel lezate.

Deci, inculpatul a avut reprezentarea rezultatului, datorită intensităţii cu care a aplicat victimei loviturile.

Indiferent cu ce-ar fi lovit inculpatul, dacă intensitatea loviturii a declanşat fracturi costale multiple şi un pneumotorax masiv, reprezentarea survenirii decesului victimei este indiscutabilă.

Intensitatea de aplicare a loviturilor a fost constantă chiar dacă loviturile au vizat piciorul victimei, astfel încât victimei i-a fost cauzată o fractură închisă cu deplasare de diafiză femur drept.

Raportul de expertiză medico-legală a concluzionat clar că leziunile traumatice cu rol tanatogenerator au determinat prin intensitatea, morfologia şi topografia lor, instalarea şocului traumatic şi hemoragic, ce se constituie în cauza imediată a decesului.

Pentru existenţa tipicităţii infracţiunii de omor, s-a apreciat că este suficientă această analiză.

Trecând totuşi mai departe, la analiza celorlalte argumente reţinute de către prima instanţă referitoare la instrumentul folosit, în al doilea rând, curtea de apel nu şi-a însuşit considerentul din sentinţă potrivit căruia obiectul folosit la agresarea victimei nu este apt prin natura lui, să producă moartea victimei, fiind un fragment dintr-o şipcă din lemn de stejar, prelucrată industrial, cu dimensiuni relativ mici, de 37 cm/4 cm/2 cm.

Din planşa fotografică a reieşit că aceasta fixează examinarea obiectului predat de către inculpat organului de urmărire penală respectiv doar o bucată din şipca ruptă, nu întreaga şipcă.

În plus, aceasta nu era o simplă şipcă, fiind de fapt o bucată de lemn de esenţă tare, stejar, cu o lungime de aproximativ de 40 cm şi o lăţime de 4 cm, în grosime de 2 cm, dimensiuni suficiente să amplifice intensitatea loviturilor aplicate victimei.

Chiar şi pe baza analizei şipcii reiese în mod evident că inculpatul a iniţiat o intensitate puternică loviturilor aplicate, atât de puternică încât această bucată de lemn s-a rupt.

În consecinţă, leziunile nu s-au produs ca urmare a debilităţii victimei, deci nu este relevantă în această speţă analiza stării de sănătate a victimei din perspectiva rezultatului urmărit de către inculpat.

Cu alte cuvinte, s-a reţinut că, raportul de expertiză medico-legală a concluzionat indubitabil şi de necontestat că leziunile tanatogeneratoare s-au datorat intensităţii cu care inculpatul a aplicat loviturile în mod conştient.

Pentru a fi în prezenţa praeterintenţiei specifice infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, prev. de art. 195 din C. pen. este necesar potrivit art. 16 alin. (5) C. pen. ca fapta inculpatului, constând într-o acţiune intenţionată să producă un rezultat mai grav care se datorează culpei acestuia.

Or, tocmai datorită forţei pe care inculpatul a impregnat-o loviturilor aplicate acesta a prevăzut că poate surveni decesul victimei şi a acceptat acest rezultat.

Raportat la această stare de fapt, necontestată,instanţa de apel a apreciat că nu sunt concludente apărările formulate de inculpat în concluziile depuse în apel referitoare la împrejurarea că victima era în stare de ebrietate ori la starea de sănătate precară a acesteia.

De asemenea, s-a apreciat că niciunul dintre aceste aspecte nu se află în raport de cauzalitate cu cauza medicală a morţii.

Cu atât mai mult nu este concludentă susţinerea inculpatului că datorită vârstei sale de 74 de ani el nu avea forţa necesară de a aplica lovituri puternice (aspect contrazis chiar de rezultatul imediat al acestor lovituri), după cum nu este concludentă nici prezentarea teoriilor principale privind determinarea intenţiei de a suprima viaţa victimei, în speţă situaţia de fapt fiind clară.

În acelaşi timp, nu poate fi primită apărarea inculpatului că s-a aflat în stare de provocare determinată de lovirea nepotului său de către inculpat cu o urzică ori de faptul că victima îi certa frecvent pe copii care se jucau în preajmă,ori că aceasta era foarte agresivă.

Ca atare, s-a apreciat că nu poate fi reţinută în favoarea inculpatului circumstanţa atenuantă, prev. de art. 75 alin. (1) lit. a), constând în săvârşirea infracţiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, determinată de o provocare din partea persoanei vătămate.

În schimb, în favoarea inculpatului s-a impus reţinerea circumstanţei atenuante prev. de art. 75 alin. (2) lit. b) din C. pen., deoarece intervenţia inculpatului a avut loc în contextul în care victima s-a legat de nepotul acestuia şi de prietenul lui, minori care se jucau în preajma locuinţei lor.

Acest aspect constituie o împrejurare legată de faptă ce diminuează periculozitatea inculpatului, ce se impune a fi reţinută în favoarea lui, având ca efect reducerea cu 1/3 a limitelor speciale ale pedepsei potrivit art. 76 alin. (1) din C. pen.

La această reducere a limitelor pedepsei se mai adaugă cauza legală de reducere a limitelor pedepsei cu încă 1/3, prevăzută de art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., datorită desfăşurării judecării cauzei în procedură simplificată.

III. Împotriva Deciziei penale nr. 1016/A/2019 din data de 27 septembrie 2019, a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, pronunţată în Dosarul nr. x/2018, a declarat recurs în casaţie inculpatul A., la data de 11 noiembrie 2019.

Verificând admisibilitatea în principiu a cererii de recurs în casaţie cu care a fost învestită, Înalta Curte a constatat următoarele:

Recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac în anulare, care poate fi exercitată în cazurile limitativ prevăzute de lege.

Scopul recursului în casaţie îl constituie judecarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel că examinarea cauzei se limitează doar la verificarea respectării legii de către instanţa a cărei hotărâre a fost atacată sub aspectul soluţionării cauzei prin aplicarea şi interpretarea corectă a legii.

Astfel, nu pot fi examinate decât chestiunile ce privesc aspecte de drept, fără a putea cenzura situaţia de fapt reţinută ori temeinicia deciziei atacate, în limita cazurilor prevăzute de dispoziţiile art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

Potrivit dispoziţiilor art. 440 alin. (2) din C. proc. pen., dacă cererea de recurs în casaţie nu este făcută în termenul prevăzut de lege sau dacă nu s-au respectat dispoziţiile art. 434, 437 şi 438 din C. proc. pen. ori dacă cererea este vădit nefondată, instanţa respinge, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casaţie.

Astfel, Înalta Curte constată că Decizia penală nr. 1016/A/2019 din data de 27 septembrie 2019, a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, pronunţată în Dosarul nr. x/2018, face parte din categoria celor ce pot fi atacate cu recurs în casaţie, fiind pronunţată în ultimă instanţă, respectiv în apel, iar calea extraordinară de atac a fost exercitată, în termenul legal, de recurentul inculpat A., fiind aşadar respectate dispoziţiile art. 434 - art. 436 din C. proc. pen.

În ceea ce priveşte condiţiile de formă prevăzute de 437 alin. (1) lit. a), b) şi d) C. proc. pen. se constată că acestea au fost îndeplinite, astfel în cuprinsul acesteia fiind menţionate numele şi prenumele inculpatului, prin apărătorul ales, cabinet avocat I., se indică domiciliul procesual ales, se arată hotărârea care se atacă şi motivele şi se indică cazul de casare pe care se întemeiază cererea, care poarta semnătura şi ştampila apărătorului ales şi este însoţită de împuternicirea avocaţială.

Condiţia prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. rezultă din indicarea temeiul de drept pe care se întemeiază recursul în casaţie, şi anume, dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., respectiv faptul că instanţa de apel a dispus condamnarea inculpatului aplicând o pedeapsă în alte limite decât cele prevăzute de lege, dar fără să se arate în concret care ar fi aceste limite de pedeapsă.

Un al doilea motiv invocat în susţinerea recursului în casaţie, se referă la omisiunea instanţei de control judiciar de a pune în discuţie schimbarea încadrării juridice, din infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte în infracţiunea de omor şi de a se pronunţa asupra acestei schimbări printr-o încheiere separată, conform Deciziei Curţii Constituţionale nr. 250/2019.

În motivarea recursului în casaţie inculpatul a făcut o expunere detaliată a întregii proceduri judiciare desfăşurate, iar în ceea ce priveşte cazul de casare prev. de art. 438 pct. 12 din C. proc. pen. ("s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege"), recurentul face referire în esenţă la faptul că instanţa de apel a dispus condamnarea inculpatului aplicând o pedeapsă în alte limite decât cele prevăzute de lege, dar fără să se arate în concret care ar fi aceste limite de pedeapsă.

Faţă de aceste motive, s-a solicitat în principal trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel, reţinându-se ca motiv de nulitate absolută nerespectarea de către instanţa de apel a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 250/2019, şi în subsidiar pronunţarea de către instanţa de recurs a unei hotărâri legale.

Recurentul a solicitat şi suspendarea executării deciziei recurate până la soluţionarea recursului în casaţie şi luarea măsurii controlului judiciar, recurentul obligându-se să respecte condiţiile ce vor fi impuse de către instanţa de recurs.

Prin urmare, în această succesiune logico-juridică, se constată a fi îndeplinite condiţiile de formă prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. a), b), c) şi d) C. proc. pen., iar motivele de casaţie se încadrează în cele expres şi limitativ prevăzute de art. 438 C. proc. pen.

Cu privire la cererea de suspendare a executării deciziei recurate, formulată de către recurentul inculpat, instanţa a constatat că în speţa de faţă nu se impune luarea acestei măsuri.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 441 din C. proc. pen., "(1) Instanţa care admite în principiu cererea de recurs în casaţie sau completul care judecă recursul în casaţie poate suspenda motivat, în tot sau în parte, executarea hotărârii, putând impune respectarea de către condamnat a unora dintre obligaţiile prevăzute la art. 215 alin. (1) şi (2).

(2) În cazul în care persoana condamnată nu respectă obligaţiile impuse prin încheiere, completul care va judeca recursul în casaţie, din oficiu sau la cererea procurorului, poate dispune revocarea măsurii suspendării şi reluarea executării pedepsei.

(3) Aducerea la îndeplinire a dispoziţiilor de suspendare a executării hotărârii şi supravegherea respectării obligaţiilor impuse se fac prin instanţa de executare."

Aşadar, din conţinutul textelor de lege anterior evocate, rezultă fără echivoc că suspendarea executării deciziei este una facultativă şi nu obligatorie, iar din actele şi lucrările dosarului nu rezultă că se impune o astfel de soluţie.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte a admis, în principiu, cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 1016/A/2019 din data de 27 septembrie 2019, a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, şi a dispus potrivit dispozitivului prezentei încheieri, şi a respins cererea de suspendare a executării deciziei recurate.

La termenul de astăzi, la interpelarea Înaltei Curţi, apărătorul ales al recurentului-inculpat A. a învederat că, deşi, i-a explicat acestuia în ce constă obiectul căii extraordinare de atac, recurentul-inculpat înţelege să solicite încuviinţarea depunerii la dosar a unor documente ce atestă starea sa precară de sănătate, precum şi dovada achitării prejudiciului.

În consecinţă, Înalta Curte a pus în discuţie cererea privind încuviinţarea probei cu înscrisurile indicate de apărare, reprezentantul Ministerului Public solicitând respingerea acesteia, cu motivarea că înscrisurile respective nu au relevanţă în ceea ce priveşte judecarea recursului în casaţie.

După deliberare, Înalta Curte, constatând că pricina are ca obiect recurs în casaţie, a respins proba cu înscrisurile menţionate de apărătorul recurentului-inculpat, verificarea criticilor putând fi efectuată numai în drept, pe baza motivelor de casare prevăzute de dispoziţiile art. 438 din C. proc. pen.

Nemaifiind alte cereri de formulat sau excepţii de ridicat, Înalta Curte a constatat cauza în stare de judecată şi a acordat cuvântul în dezbateri.

Apărătorul ales al recurentului-inculpat A., având cuvântul, a solicitat admiterea căii extraordinare de atac formulate, prezentul recurs în casaţie întemeiat pe dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen. şi trimiterea cauzei spre rejudecare, ca urmare a nerespectării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 250/2019 (M. Of. nr. 500/20.06.2019), referitoare la admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 386 alin. (1) din C. proc. pen.

Problema de drept, din punctul său de vedere, este una simplă, astfel că recurentul-inculpat a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de omor, acesta formulând, în faţa primei instanţe, o cerere de schimbare a încadrării juridice din infracţiunea de omor prevăzută de dispoziţiile art. 188 alin. (1) din C. pen., în infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte prevăzută de dispoziţiile art. 195 din C. pen., cerere asupra căreia Tribunalul Maramureş s-a pronunţat în data de 24 aprilie 2019 printr-o încheiere interlocutorie, în conformitate cu exigenţele stabilite prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 250/2019.

Ulterior, împotriva hotărârii de condamnare pentru săvârşirea infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, Parchetul a introdus calea ordinară de atac a apelului, criticând dispoziţiile primei instanţe, cuprinse în încheierea de schimbare a încadrării juridice, apel care a fost admis de către Curtea de Apel Cluj, direct, fără a pune în discuţie, din oficiu ori la solicitarea reprezentantului Ministerului Public, schimbarea încadrării juridice. Astfel, instanţa de apel a revenit la încadrarea juridică reţinută de organul de urmărire penală în actul de sesizare, condamnându-l pe recurentul-inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de omor, direct, fără ca, raportat la modul de administrare a probatoriului, o astfel de soluţie să fie, cel puţin, previzibilă.

Având în vedere cele relatate, apărătorul ales al recurentului-inculpat A. şi-a exprimat nemulţumirea faţă de soluţia Curţii de Apel Cluj, care prin hotărârea de condamnare, a operat o schimbare a încadrării juridice, nesocotind în acest mod voinţa exprimată de Curtea Constituţională, care prin Decizia nr. 250/2019, precitată, a stabilit foarte clar că, şi în ipoteza în care instanţa ar respinge cererea de schimbare a încadrării juridice, aceasta ar fi obligată să se pronunţe printr-o încheiere interlocutorie, pentru că numai în maniera aceasta s-ar putea asigura respectarea dreptului la apărare, în conformitate cu dispoziţiile europene aplicabile în materie.

A susţinut că prin admiterea apelului formulat de parchet, Curtea de Apel Cluj a recurs la un subterfugiu juridic de natură să încalce dreptul recurentului-inculpat la un proces echitabil, în condiţiile în care previzibilă era numai hotărârea de condamnare pronunţată de prima instanţă, care într-adevăr, se bucură de autoritate de lucru judecat provizorie, însă parchetul nu a formulat nicio cerere de schimbare a încadrării juridice şi nici nu au fost administrate probe noi, care să justifice schimbarea încadrării.

În concluzie, a arătat că prin nerespectarea acestor chestiuni, s-a încălcat dreptul la un proces echitabil al recurentului-inculpat, fiind, practic, reinterpretată Decizia nr. 250/2019 a Curţii Constituţionale, care este extrem de clară în privinţa procedurii de urmat în prezenta speţă. Toate aceste chestiuni de drept au fost analizate pe larg în motivele recursului în casaţie, depuse la dosar.

Concluziile reprezentantului parchetului cu privire la recursul în casaţie declarat de inculpat, cuvântul în replică al apărătorului şi poziţia exprimată de recurentul inculpat, în ultimul cuvânt au fost în detaliu arătate în partea introductivă a prezentei decizii.

Examinând recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva deciziei instanţei de apel, în raport cu motivele invocate ce se vor analiza prin prisma cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., Înalta Curte constată recursul în casaţie declarat de către inculpat ca fiind nefondat pentru considerentele ce se vor arăta.

Legiuitorul român a prevăzut în conţinutul art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen. că " Hotărârile sunt supuse casării când s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege."

Din analiza deciziei pronunţate de instanţa de apel s-a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureş împotriva Sentinţei penale nr. 79 din 09 mai 2019 a Tribunalului Maramureş, pe care a desfiinţat-o împreună cu încheierea penală din data de 24.04.2019, cu privire la latura penală a cauzei şi în rejudecare:

A fost respinsă cererea formulată de inculpatul A. de schimbare a încadrării juridice a faptei din infracţiunea prev. de art. 188 alin. (1) din C. pen., în infracţiunea prev. de art. 195 din C. pen. .

A fost condamnat inculpatul A., pentru săvârşirea infracţiunii de omor, prev. de art. 188 alin. (1) din C. pen. cu aplic. art. 75 alin. (2) lit. b) din C. pen., art. 76 alin. (1) din C. pen. şi art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., la pedeapsa de 4 ani 5 luni 10 zile închisoare.

A fost aplicată inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi d) din C. pen. pe o perioadă de 2 ani.

S-a făcut aplicarea art. 65, 66 alin. (1) lit. a), b) şi d) din C. pen.

În temeiul art. 72 din C. pen., s-a dedus din pedeapsă perioada reţinerii de 24 de ore (26.07.2018).

Astfel, Înalta Curte constată pedeapsa stabilită de către Curtea de Apel Cluj, ca instanţă de control judiciar, de 4 ani, 5 luni şi 10 zile închisoare, ca fiind o pedeapsă legală, întrucât este stabilită la limita minimului prevăzut de lege.

Astfel, pentru infracţiunea de omor, prev. de art. 188 alin. (1) din C. pen., legea prevede pedeapsa închisorii de la 10 la 20 de ani.

Instanţa de control judiciar a reţinut în favoarea inculpatului, circumstanţa atenuantă prev. de art. 75 alin. (2) lit. b) din C. pen. (împrejurările legate de fapte comisă, care diminuează gravitatea infracţiunii sau periculozitatea infractorului"), limitele legale ale pedepsei (10 la 20 de ani) au fost reduse, conform art. 76 alin. (1) din C. pen., cu o treime, fiind cuprinse între 6 ani şi 8 luni şi 13 ani şi 4 luni.

Apoi, pentru că inculpatul a uzat de procedura simplificată, reglementată de art. 374 alin. (4), art. 375 şi art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., limitele de pedeapsă amintite mai sus au mai fost reduse tot cu o treime, conform art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., ele fiind cuprinse între 4 ani, 5 luni şi 10 zile şi 8 ani, 10 luni şi 20 de zile.

Este de precizat că aplicarea succesivă a reducerilor de pedeapsă s-a efectuat conform art. 79 alin. (1) din C. pen.

În raport cu cele menţionate, Înalta Curte constată că pedeapsa aplicată de către instanţa de control judiciar, a fost stabilită la limita minimă prevăzută de lege şi se circumscrie limitelor legale de pedeapsă, aşa încât cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen. şi invocat de recurentul inculpat nu este incident.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv invocat în susţinerea recursului în casaţie, respectiv omisiunea instanţei de control judiciar de a pune în discuţie schimbarea încadrării juridice, din infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte în infracţiunea de omor şi de a se pronunţa asupra acestei schimbări printr-o încheiere separată, conform Deciziei Curţii Constituţionale nr. 250/2019, nu poate fi analizat prin cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., întrucât sfera de reglementare a acestuia vizează aplicarea pedepselor în alte limite decât cele prevăzute de lege.

De asemenea, motivul mai sus arătat nu poate fi examinat prin niciun alt caz de recurs în casaţie, aşa cum acestea sunt în mod strict şi limitativ prevăzute de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., neputându-se extinde sfera de analiză pe cale de interpretare, întrucât calea extraordinară de atac a recursului în casaţie vizează situaţii de nelegalitate asupra unor chestiuni de drept în mod concret evidenţiate, iar o asemenea situaţie a omisiunii discutării schimbării încadrării juridice, nu se regăseşte în cele expuse de legiuitor, aşa încât interpretarea extensivă este exclusă a motivului invocat, întrucât excede cadrului procesual reglementat al recursului în casaţie.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 1016/A/2019 din data de 27 septembrie 2019 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen. se va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen. onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 157 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 1016/A/2019 din data de 27 septembrie 2019 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 157 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată, în şedinţă publică, azi 20 februarie 2020.

GGC - GV