Acțiune în restituirea unei sume de bani. Invocarea existenței unui contract de împrumut de consumație. Condiții de admisibilitate din perspectiva dispozițiilor art. 1200 alin. (1) din Codul civil
Cuprins pe materii: Drept comercial. Contracte
Index alfabetic: acțiune în restituire
-contract de împrumut de consumație
- remiterea sumei
C. civ., art. 1174 alin. (4), art. 1178, art. 1186, art. 1193 alin. (1), art. 1196,
art. 1200 alin. (1), art. 1240, art. 2158
C. proc. civ., art. 249, art. 265, art. 273, art. 277
Remiterea materială a unei sume de bani nu este suficientă pentru a proba perfectarea unui contract de împrumut, câtă vreme nu s-a dovedit acordul de voinţe al părţilor cu intenţia de a constitui raportul juridic pretins.
Ordinul dat de reclamant băncii, de a vira din propriul cont curent în contul pârâtului o sumă de bani, indiferent de scopul declarat la data efectuării tranzacţiei, nu poate reprezenta oferta de a contracta adresată unei persoane care nu este prezentă, în sensul art. 1193 alin. (1) C. civ., din moment ce un atare înscris nu este niciodată receptat de către beneficiarul plăţii, în condiţiile art. 1200 alin. (1) C. civ.
Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 1868 din 22 octombrie 2019
Prin cererea înregistrată la data de 22 iulie 2016, sub nr. x/300/2016 pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 100.000 Euro, cu titlu de împrumut nerestituit, la plata dobânzii legale aferente, calculată de la data introducerii cererii de chemare în judecată şi la cheltuieli de judecată.
A susţinut, în esenţă, că a acordat un împrumut pârâtului, în două tranşe, prin virament bancar la data de 23 august 2013 virând suma de 30.000 Euro, iar la data de 11 septembrie 2013, suma de 70.000 Euro, iar pârâtul nu şi-a îndeplinit obligaţia de a restitui suma împrumutată.
Prin sentinţa nr. 197 din 10 ianuarie 2017, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a declinat competenţa materială de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
La această din urmă instanţă, la Secţia a III-a civilă, cauza a fost înregistrată la data de 9 martie 2017, sub nr. x/3/2017.
Prin sentinţa nr. 778 din 9 iunie 2017, Tribunalul Bucureşti a admis acţiunea şi a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 100.000 Euro, în echivalent lei la cursul BNR de la data plăţii, reprezentând împrumut nerestituit şi la plata dobânzilor legale aferente, de la 21 iulie 2016 şi până la data plăţii efective.
A fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 8077,7 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul, înregistrat la data de 20 noiembrie 2017 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă.
Prin decizia nr. 142 din 12 februarie 2018, a fost admis apelul declarat de pârâtul B. împotriva sentinţei nr. 778 din 9 iunie 2017. A fost schimbată în tot hotărârea atacată, în sensul respingerii acţiunii, ca neîntemeiată. Totodată, a fost obligată reclamanta-intimată să plătească pârâtului-apelant suma de 12897 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 249 C. proc. civ. cel care face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege.
Prin urmare, în cauză, revenea reclamantei sarcina probei existenţei contractului de împrumut încheiat între aceasta şi pârât cu privire la suma de 100.000 Euro, iar, pe cale de consecinţă, existenţa obligaţiei pârâtului de a restitui suma împrumutată.
Prima instanţă a reţinut că, deşi nu a existat un contract de împrumut încheiat în formă scrisă, reclamanta a dovedit existenţa contractului prin începutul de dovadă scrisă reprezentat de înscrisul bancar care atestă virarea din contul reclamantei în contul pârâtului a sumei de bani ce face obiectul cererii, început de dovadă scrisă completat cu prezumţia simplă a judecătorului precum şi cu răspunsul la interogatoriu al pârâtului.
În primul rând, Curtea a constatat că înscrisurile bancare depuse de reclamantă nu reprezintă început de dovadă scrisă cu privire la existenţa contractului de împrumut.
A reţinut în acest sens dispoziţiile art. 310 C. proc. civ., potrivit cărora:
„(1) Se socoteşte început de dovadă scrisă orice scriere, chiar nesemnată şi nedatată, care provine de la o persoană căreia acea scriere i se opune ori de la cel al cărui succesor în drepturi este acea persoană, dacă scrierea face credibil faptul pretins.
(2) Constituie început de dovadă scrisă şi înscrisul, chiar nesemnat de persoana căreia acesta i se opune, dacă a fost întocmit în faţa unui funcţionar competent care atestă că declaraţiile cuprinse în înscris sunt conforme celor făcute de acea persoană.
(3) Începutul de dovadă scrisă poate face dovada între părţi numai dacă este completat prin alte mijloace de probă, inclusiv prin proba cu martori ori prin prezumţii.”
Cu alte cuvinte, pentru a fi apreciat ca început de dovadă scrisă, scrierea trebuia să provină de la partea căreia i se opune, în cazul de faţă - pârâtul, sau, în cazul în care înscrisul nu este semnat, acesta poate fi întocmit şi de un funcţionar competent care atestă că declaraţiile cuprinse în înscris sunt conforme celor făcute de persoana căreia i se opune înscrisul.
Raportând dispoziţia legală la înscrisurile apreciate de prima instanţă ca început de dovadă scrisă, s-a observat că ele nu provin de la pârât, ci de la reclamantă, astfel încât nu este îndeplinită condiţia ca scrierea să provină de la cel căreia i se opune.
Înscrisurile bancare depuse de reclamantă sunt apte să demonstreze virarea în contul pârâtului a sumei de bani, precum şi ridicarea acestei sume, nu însă şi manifestarea de voinţă a părţilor cu privire la natura actului juridic ca fiind cea de contract de împrumut de consumaţie.
Raportat la contractul de împrumut de consumaţie, astfel cum acesta este definit de dispoziţiile art. 2158 C. civ., acesta este un contract real, reclamanta care pretinde restituirea sumei împrumute având obligaţia să dovedească atât acordul de voinţă cât şi remiterea sumei împrumutate. Dovedirea remiterii sumei de bani face dovada tradiţiunii, cu referire strictă la caracterul real al contractului, fiind necesar, ca mai înainte să se dovedească existenţa acordului de voinţă cu privire la natura juridică a contractului.
În circumstanţele concrete ale cauzei, nici prezumţia judiciară nu putea fi reţinută ca mijloc de probă apt să dovedească existenţa contractului dintre reclamantă şi pârât, în această privinţă prima instanţă făcând o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 329 C. proc. civ.
Potrivit acestei dispoziţii legale, prezumţiile judiciare pot fi primite numai în cazurile în care legea admite dovada cu martori.
Or, în cauză, faţă de cuprinsul dispoziţiilor art. 309 alin. 2 C. proc. civ., coroborat cu alin. 4 din acelaşi articol, proba cu martori pentru dovedirea existenţei contractului de împrumut era inadmisibilă, ceea ce conduce şi la concluzia inadmisibilităţii prezumţiei judiciare pentru dovedirea existenţei contractului.
În cauză reclamanta a susţinut existenţa unui contract de împrumut pentru suma de 100.000 Euro, sau a 2 contracte de împrumut, pentru suma de 30.000 Euro, respectiv 70.000 Euro, situaţie în care, valoarea obiectului actului juridic fiind mai mare de 250 lei, existenţa actului nu putea fi dovedit cu martori, legea cerând astfel pentru dovedirea acestuia forma scrisă.
Reclamanta nu se încadrează nici în ipotezele de excepţie prevăzute de art. 309 alin. 4 C. proc. civ., care permit dovedirea actului juridic cu o valoare de peste 250 lei, prin proba cu martori.
Pentru a reţine această concluzie, Curtea a constatat, pentru argumentele anterior expuse, că nu există un început de dovadă scrisă, astfel încât ipoteza de la punctul 1 nu este îndeplinită. Părţile nu au susţinut că un astfel de înscris ar fi existat, situaţie în care nu este aplicabilă nici ipoteza de la punctul 2. Părţile nu au convenit, fie şi tacit, să administreze proba cu martori, în cauză reţinându-se punctul de vedere al reclamantei, care, în concluziile asupra probei testimoniale solicitate de pârât a invocat inadmisibilitatea unei astfel de probe, tocmai în considerarea dispoziţiilor art. 309 alin. 2 C. proc. civ. În fine, nici pct. 5 şi 6 nu sunt îndeplinite, căci în discuţie nu este valabilitatea actului prin prisma fraudei sau a viciilor de consimţământ şi nici nu s-a cerut lămurirea cauzei actului juridic, ci dovedirea însăşi a existenţei actului.
Prima instanţă a reţinut ca mijloc de probă şi mărturisirea pârâtului la interogatoriu. Şi în această privinţă, Curtea a constatat o greşită apreciere a probei, întrucât răspunsul pârâtului la interogatoriu nu reprezintă o mărturisire simplă, ea având natura unei mărturisiri calificate.
În practica judiciară şi doctrină se reţine că mărturisirea este calificată atunci când mărturisirea cuprinde o recunoaştere a faptului alegat de partea care a propus interogatoriul, însă se adaugă anumite elemente sau împrejurări în legătură directă cu acest fapt şi anterioare sau concomitente acestuia, care îi schimbă consecinţele juridice, făcând ca, în fapt, răspunsul să fie negativ la întrebarea formulată de partea adversă.
În cauză, pârâtul a recunoscut primirea sumei de 100.000 Euro, însă a adăugat un fapt anterior, în sensul că suma de bani nu a fost primită cu titlu de împrumut, ci cu titlu de rambursare în urma unor tranzacţii imobiliare.
Sintetizând, Curtea a reţinut că prin niciunul din mijloacele de probă administrate reclamanta nu a dovedit existenţa unui contract de împrumut între aceasta şi pârât cu privire la suma de bani a cărei restituire se cere.
Dimpotrivă, contrar celor reţinute de prima instanţă, concluzia anterior reţinută se coroborează cu înscrisul ce emană de la reclamantă, reprezentat de declaraţia sa de avere pentru anul 2013, în care reclamanta declară că nu are calitatea de creditor cu privire la sume împrumutate care să depăşească suma de 5.000 Euro, în cursul anului 2013.
Şi din acest punct de vedere, Curtea a constatat o greşită apreciere a probatoriului, în condiţiile în care, independent de raţiunile pentru care reclamanta a avut obligaţia completării declaraţiei de avere, declaraţia reprezenta un înscris semnat de reclamantă şi care putea avea cel puţin semnificaţia unei mărturisiri extrajudiciare, care, în condiţiile art. 350 alin. 1 C. proc. civ., era lăsată la aprecierea judecătorului.
Coroborând însă aspectele rezultate din probele administrate de reclamantă, în sensul că acestea, pentru motivele expuse, nu erau apte să dovedească faptul pretins de reclamantă, cu mărturisirea extrajudiciară a reclamantei, în sensul că în anul 2013 nu a încheiat contracte de împrumut cu o valoare însumată mai mare de 5.000 Euro, s-a impus concluzia că reclamanta a dovedit numai remiterea sumei de 100.000 Euro, fără a dovedi însă şi titlul cu care a fost remisă această sumă de bani pârâtului, situaţie în care, pe cale de consecinţă, nu a dovedit existenţa obligaţiei pârâtului de a restitui această sumă de bani, ca obligaţie născută din contractul de împrumut.
În consecinţă, câtă vreme reclamanta nu a dovedit faptul alegat, este lipsită de relevanţă în cauză analiza susţinerilor pârâtului cu privire la titlul cu care a fost remisă această sumă, în condiţiile în care instanţa a fost învestită numai cu o cerere de chemare în judecată întemeiată pe obligaţia de restituire a unei sume de bani împrumutate.
Pentru aceste motive, văzând şi dispoziţiile art. 480 C. proc. civ., Curtea a admis apelul declarat de pârât şi a schimbat, în tot, sentința apelată în sensul că, a respins acțiunea, ca neîntemeiată.
Reţinând că partea care a pierdut procesul este intimata-reclamantă, în considerarea dispoziţiilor art. 453 alin. 1 C. proc. civ., a obligat-o pe aceasta să plătească apelantului-pârât suma de 12.897 lei cu titlu de cheltuieli de judecată (4039 taxă de timbru în apel, 8858 lei onorariu avocat), în conformitate cu înscrisurile depuse la dosar.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta A., înregistrat la data de 26 aprilie 2018 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă.
Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalităţii, pentru următoarele motive:
Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ.
A susţinut recurenta că, în contra celor reţinute de instanţa de apel, voinţa părţilor în sensul încheierii unui contract de împrumut este neechivocă.
În acest sens, a arătat că, raportat la caracterul real al contractului de împrumut, care presupune tradiţiunea bunului, a transferat sumele către intimat, în sarcina căruia s-a născut astfel obligaţia de restituire a lor.
În continuare, a evocat dispoziţiile art. 1.178, 2.158 alin. (1), 2.159 alin. (2) şi 2.164 C. civ. şi a susţinut că în mod nelegal a reţinut instanţa de prim control judiciar că nu s-a făcut dovada încheierii unui contract de împrumut, atât timp cât a fost respectată condiţia de formă a tradiţiunii bunului, iar obligaţia de restituire este implicită şi se prezumă absolut prin efectul legii.
Pe de altă parte, a susţinut că, prin prisma dispoziţiilor art. 265, 273 şi 277 C. proc. civ., dispoziţia de plată, care poartă menţiunea titlului sub care a virat suma de bani, are natura unui înscris-dovadă a contractului.
A arătat recurenta că, în speţă, sunt incidente normele materiale aplicabile încheierii contractului între persoane absente; astfel, a virat suma de bani în contul intimatului, cu menţiunea că viramentul constituie un împrumut, iar acesta a acceptat oferta prin retragerea din cont a sumelor de bani.
În acest context, a evocat dispoziţiile art. 1.186, 1.196 şi 1.240 C. civ., care reglementează momentul şi locul încheierii contractului, acceptarea ofertei şi formele de exprimare a consimţământului şi a subliniat că acceptând suma de bani, în condiţiile în care se menţionase că sunt viraţi cu titlu de împrumut, intimatul s-a obligat implicit, conform art. 1.272 C. civ., la tot ce presupune un astfel de contract, inclusiv la restituirea sumei de bani.
În opinia recurentei, o probă concludentă o reprezintă chiar apărările formulate de intimat care, pe parcursul derulării procesului, a propus trei justificări, adaptându-şi apărarea în funcţie de probele administrate, ceea ce demonstrează reaua-credinţă a acestuia.
Astfel, a arătat că pârâtul a susţinut iniţial că nu a primit nicio sumă de bani, pentru ca ulterior să afirme că sumele au fost primite cu titlu de comision, iar, în măsura în care nu a putut susţine această variantă, a specificat că a fost vorba despre o plată efectuată din recunoştinţă.
Or, în ipoteza în care ar fi existat o altă justificare a plăţii decât împrumutul, intimatul ar fi arătat-o încă din faza iniţială a procesului şi nu şi-ar fi modificat apărările pe parcurs.
În final, a susţinut că în mod greşit a reţinut instanţa de apel relevanţa declaraţiei sale de avere, în care nu se regăsea împrumutul acordat, în condiţiile în care nici contractele de vânzare luate în considerare de curtea de apel în motivarea hotărârii nu se regăseau în sus-menţionata declaraţie.
În drept, a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Recurenta a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri, în cadrul căreia a solicitat emiterea unei adrese către bancă, în vederea transmiterii la dosar a extrasului de cont de la momentul împrumutului, pentru a face dovada existenţei menţiunii titlului de împrumut.
Recursul a fost depus la Curtea de Apel Bucureşti, în termenul prevăzut la art. 485 alin. (1) C. proc. civ.
La data 11 iunie 2018 intimatul a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţiile nulităţii şi inadmisibilităţii; în subsidiar, a solicitat respingerea ca nefondat a recursului.
Conform art. 493 alin. 2 - 4 C. proc. civ., în forma în vigoare anterior modificărilor introduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului, raport care, după analiza acestuia în completul de filtru, a fost comunicat părţilor.
Prin încheierea din 21 mai 2019, s-a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul B., pentru considerentele reţinute în respectivul act de procedură. Prin aceeaşi încheiere, conform art. 493 alin. 7 C. proc. civ., a fost admis în principiu recursul şi s-a fixat termen de judecată pe fond a căii de atac, cu citarea părţilor.
Recursul de faţă este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Contrar celor susţinute prin motivele de recurs, instanţa de apel nu a aplicat în mod eronat normele de drept material ce reglementează contractul de împrumut de consumaţie sau pe cele referitoare la momentul sau locul încheierii contractului între absenţi.
Este de netăgăduit că contractul de împrumut de consumaţie este un contract consensual şi real, în sensul dispoziţiilor art. 1178 şi art. 1174 alin. (4) C. civ., raportat la art. 2158 alin. 1 C. civ.
Este adevărat, de asemenea, că voinţa de a contracta poate fi exprimată verbal sau în scris, precum şi printr-un comportament care, potrivit legii, convenţiei părţilor, practicilor statornicite între acestea sau uzanţelor, nu lasă nicio îndoială asupra intenţiei de a produce efectele juridice corespunzătoare [art. 1240 alin. (1) şi (2) C. civ.]
Ceea ce a arătat însă instanţa de apel, în mod corect, este faptul că există o diferenţă între contract (având natura juridică de negotium iuris) şi înscrisul care îl constată (având natura juridică de instrumentum probationis), după cum nu se confundă cerinţele de formă ad validitatem cu forma ad probationem. Aşadar, instanţa de prim control judiciar nu a reţinut că exteriorizarea voinţei părţilor trebuie să aibă loc într-o anumită formă pentru încheierea valabilă a contractului de împrumut de consumaţie, ci doar că există anumite reguli pentru dovedirea actelor juridice care depăşesc o anumită valoare.
În ce priveşte condiţiile de validitate ale unui contract real, legiuitorul a arătat că acesta se consideră încheiat atunci când acordul de voinţă al părţilor este însoţit sau urmat de remiterea materială a bunului (obiectul derivat al raportului juridic), conform art. 1174 alin. 4 C. civ. Or, ceea ce a reţinut instanţa de apel este faptul că remiterea materială a unei sume de bani nu este suficientă pentru a proba perfectarea unui contract de împrumut, câtă vreme nu s-a dovedit acordul de voinţe al părţilor cu intenţia de a constitui raportul juridic pretins de reclamantă.
În sfârşit, nu se poate reţine nici încălcarea, de către instanţa de apel, a prevederilor art. 1186, art. 1196 şi art. 1240 C. civ. Ordinul dat de reclamantă băncii, de a vira din propriul cont curent în contul pârâtului o sumă de bani, indiferent de scopul declarat la data efectuării tranzacţiei, nu poate reprezenta oferta de a contracta adresată unei persoane care nu este prezentă, în sensul art. 1193 alin. 1 C. civ., din moment ce un atare înscris nu este niciodată receptat de către beneficiarul plăţii, în condiţiile art. 1200 alin. 1 C. civ. Aşadar, neexistând o ofertă de a contracta comunicată pârâtului, era de prisos a analiza ce forme putea să îmbrace manifestarea voinţei juridice a destinatarului ofertei de a încheia contractul propus.
În sfârşit, recurenta a invocat încălcarea prevederilor art. 265, art. 273 şi art. 277 C. proc. civ., critică ce poate fi subscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ. Însă nu au fost dezvoltate critici concrete care să atingă sau să combată raţionamentul pe care instanţa de apel şi-a fundamentat soluţia. Astfel, primul text de lege defineşte înscrisul, ca mijloc de probaţiune, iar cel de-al doilea, puterea doveditoare a înscrisului sub semnătură privată. Or, instanţa de prim control judiciar nu a fost pusă în situaţia de a analiza forţa probantă a unui astfel de înscris, din moment ce a constatat inexistenţa nu numai a unui înscris sub semnătură privată care să constate raportul juridic dedus judecăţii, ci chiar lipsa unui început de dovadă scrisă.
De altfel, instanţele de fond nici nu au fost puse în situaţia de a examina regulile ce vizează dovada actelor juridice care depăşesc o anumită valoare, din moment ce nu li s-a solicitat administrarea altor probe în afara a două extrase de cont curent şi a interogatoriului pârâtului.
Cât priveşte pretinsa încălcare a prevederilor art. 277 C. proc. civ., constată că sunt inaplicabile speţei, din moment ce părţile raportului juridic dedus judecăţii nu sunt profesionişti, în sensul art. 3 alin. (2) şi (3) C. civ. În orice caz, nu există nici un indiciu că reclamanta sau pârâtul exploatează o întreprindere, definită, sintetic ca fiind o afacere organizată şi nici una dintre părţi nu s-a prevalat de o atare calitate.
În sfârşit, criticile referitoare la valoarea probantă pe care judecătorii din apel au acordat-o declaraţiei de avere a reclamantei nu sunt veritabile critici de nelegalitate, ci de netemeinicie. Potrivit art. 264 C. proc. civ., aprecierea probelor se face în mod liber, potrivit convingerii instanţei învestite cu o cale devolutivă de atac. Aşa fiind, nu pot reprezenta critici de nelegalitate decât invocarea unor eventuale încălcări ale normelor care interzic sau limitează puterea de apreciere a judecătorului, sau a celor privind admisibilitatea probelor ori administrarea acestora.
În mod asemănător, nu poate cenzura instanţa de recurs, învestită cu o cale extraordinară de atac şi limitată, în demersul său, la aspecte de legalitate, modul în care judecătorii din apel au evaluat poziţia procesuală a pârâtului, pretins oscilantă în ce priveşte scopul plăţii făcute de reclamantă.
De altfel, instanţa de apel nu a făcut altceva decât să aplice un principiu de drept milenar, consacrat de art. 249 C. proc. civ., potrivit căruia, de vreme ce reclamantul afirmă mai întâi o pretenţie în justiţie, sarcina probei revine în primul rând, acestuia (actor incumbit probatio). Altfel spus, reclamanta-recurentă era îndatorată să facă dovada existenţei raportului juridic invocat, în timp ce pârâtul era obligat să probeze, numai dacă s-ar fi impus, ulterior (dacă era cazul) faptele obstacol care au împiedicat formarea raportului juridic invocat de reclamantă, adevărata natură a relaţiilor juridice dintre părţi, eventuale fapte ulterioare ce au fost de natură să modifice sau să stingă raportul juridic respectiv ş.a.m.d.
Faţă de considerentele ce preced, potrivit art. 496 alin. 1 C. proc. civ., Înalta Curte a respins recursul, ca nefondat.
Conform art. 453 alin. 1 C. proc. civ., reţinând că recurenta, prin respingerea căii de atac al cărei titular este, a pierdut procesul şi se află, prin urmare, în culpă procesuală, a obligat-o pe aceasta la plata cheltuielilor de judecată către partea adversă.
În ce priveşte însă cuantumul acestor cheltuieli, constată că s-au depus înscrisuri doveditoare (factura fiscală nr. 91 din 23 mai 2018 şi ordinul de plată nr. 1 din 11 iunie 2018) din care rezultă că s-a achitat un onorariu avocatului intimatului, pentru faza procesuală a recursului, de 46.756,60 lei. Uzând de dreptul conferit de prevederile art. 451 alin. 2 C. proc. civ., instanţa constată că acest onorariu este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei, precum şi faţă de activitatea desfăşurată de avocat în această etapă procesuală. Concret, fără a nega dreptul oricărui profesionist al dreptului de a-şi evalua propria activitate, constată că, în recurs, mandatarul intimatului a depus o întâmpinare şi un punct de vedere la raport (acte de procedură impuse de faza procesuală în discuţie) şi s-a prezentat la singurul termen de judecată, în şedinţă publică, acordat în cauză.
Aşadar, reducerea onorariului avocatului, la un cuantum apreciat rezonabil, de 4500 lei, se impune în raport de activitatea prestată de mandatarul intimatului, în exercitarea dreptului instanţei de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, sumele de această natură.