Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 6 ianuarie 2020 pe rolul Înaltei Curţi de casaţie şi Justiţie, secţia I civilă sub nr. x/2020, revizuenta A., prin reprezentant legal B. a solicitat, în temeiul art. 509 pct. 8 C. proc. civ., desfiinţarea Încheierii nr. 2108 din 14 noiembrie 2019 pronunţată de această instanţă în Dosar nr. x/2019.
În motivare, revizuenta a arătat că încheierea menţionată este contrară Încheierii de şedinţă din 21 ianuarie 2015 pronunţată în Dosar nr. x/2015 de către Tribunalul Prahova şi Sentinţei nr. 30 din 23 aprilie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti în Dosar nr. x/2015.
Astfel, prin Încheierea de şedinţă din 21 ianuarie 2015, pronunţată de Tribunalul Prahova, secţia I civilă în Dosar nr. x/2013 (având ca obiect pensie de întreţinere-stadiu procesual apel), în cadrul dezbaterilor asupra excepţiei necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Ploieşti raportat la dispoziţiile art. 127 C. proc. civ. (calitatea reprezentantului legal al minorei de judecător), instanţa a reţinut că, întrucât titularul cererii de chemare în judecată este minora A., art. 127 nu este aplicabil.
De asemenea, prin Sentinţa nr. 30 din 23 aprilie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă în dosar nr. x/2015, a fost respinsă cererea de strămutare a Dosarului nr. x/2015 formulată de petentul C. (pârâtul în acel dosar) având drept unic motiv de strămutare calitatea de judecător a reprezentantului legal al minorei, rezultând astfel, chiar în lipsa motivării, că nici această instanţă nu a apreciat incidente în cauză dispoziţiile art. 140 alin. (2) C. proc. civ., cu referire la motivul de bănuială legitimă privitor la calitatea de judecător la Curtea de Apel Ploieşti a reprezentantului legal B..
Or, prin încheierea supusă revizuirii, a fost respinsă excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi în soluţionarea cererii de strămutare a Dosarului nr. x/2019 al Judecătoriei Ploieşti (invocată de intimata A., prin reprezentant legal B., prin întâmpinare) şi a fost admisă strămutarea formulată de petentul C.
În considerentele privind excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi din această încheiere s-a reţinut că, deşi art. 142 alin. (1) teza a III a C. proc. civ. se referă la calitatea părţii de judecător la o instanţă din circumscripţia curţii de apel competente, pentru identitate de raţiune, trebuie considerat că strămutarea se impune a fi dispusă şi atunci când judecătorul are calitatea de reprezentant legal, ca părinte al uneia din părţi.
Rezultă că statuările anterior menţionate încalcă autoritatea de lucru judecat a statuărilor conţinute în încheierea din 21 ianuarie 2015 a Tribunalului Prahova şi în Sentinţa nr. 30 din 23 aprilie 2015 a Curţii de Apel Ploieşti.
Condiţiile de admisibilitate ale cererii de revizuire sunt îndeplinite, întrucât: atât încheierea din 21 ianuarie 2015 a Tribunalului Prahova, cât şi Sentinţa nr. 30 din 23 aprilie 2015 a Curţii de Apel Ploieşti sunt definitive; sunt hotărâri ce pot face obiectul revizuirii, întrucât motivul de revizuire e cel prevăzut de art. 509 (1) pct. 8 C. proc. civ., nefiind necesar a se încadra în categoria hotărârilor pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul; sunt hotărâri pronunţate în litigii purtate între aceleaşi părţi; prin încheierea supusă revizuirii Înalta Curte nu s-a pronunţat asupra vreunei excepţii a autorităţii de lucru judecat cu referire la cele două hotărâri în raport de care se invocă contrarietatea, deşi autoritatea de lucru judecat a fost invocată, iar cele două hotărâri au fost depuse la dosar.
Concluzionând, revizuenta a susţinut că, prin încălcarea autorităţii de lucru judecat (efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat reglementat de art. 431 alin. 2 C. proc. civ.) a încheierii din 21 ianuarie 2015, definitivă, pronunţată în Dosarul nr. x/2015 al Tribunalului Prahova, ÎCCJ a respins excepţia de necompetenţă materială în soluţionarea cererii de strămutare a Dosarului nr. x/2019 al Judecătoriei Ploieşti şi s-a declarat competentă să o judece, deşi revizuenta precizează că a invocat în cuprinsul întâmpinării la cererea de strămutare autoritatea de lucru judecat a încheierii din 21 ianuarie 2015 a Tribunalului Prahova.
De asemenea, Sentinţa nr. 30 C. civ./2015 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti (prima hotărâre) şi Încheierea nr. 2108 din 14 noiembrie 2019 pronunţată de ÎCCJ (ultima hotărâre), dau dezlegare contrară prin considerente potrivnice, aceleiaşi chestiuni litigioase referitoare la aprecierea calităţii reprezentantului legal B., de judecător la Curtea de Apel Ploieşti ca fiind/nefiind motiv de bănuială legitimă în sensul art. 140 alin. (2) C. proc. civ., deoarece prima dintre instanţe a apreciat această calitate ca nefiind motiv de bănuială legitimă în sensul art. 140 alin. (2) C. proc. civ., în timp ce a doua instanţă a apreciat că această calitate constituie motiv de bănuială legitimă, în înţelesul şi sensul aceleiaşi norme.
Revizuenta a formulat şi cerere de repunere în termenul de revizuire prin care a arătat că ultima hotărâre (Încheierea nr. 2108 din 14 noiembrie 2019) i-a fost comunicată la data de 4 decembrie 2019, acesta fiind momentul la care a luat cunoştinţă de încălcarea autorităţii de lucru judecat dezvoltată prin motivul de revizuire. Faţă de această situaţie, nu putea formula cererea de revizuire în termen de 1 lună de la pronunţarea ultimei hotărâri (14 noiembrie 2019), întrucât nu avea cunoştinţă de aspectele ce au constituit apoi motiv de revizuire. Întrucât data de 4 ianuarie 2020 (data la care se împlinea termenul de 1 lună de la comunicare) a fost într-o zi de sâmbătă, termenul de formulare a revizuirii s-a prorogat, potrivit legii, în prima zi lucrătoare următoare, respectiv, 6 ianuarie 2020, dată la care a fost formulată cererea de revizuire.
Cererea de repunere în termenul de revizuire a fost admisă cu prilejul dezbaterilor, pentru considerentele menţionate în practicaua prezentei decizii.
La data de 27 ianuarie 2020, a fost depusă la dosar întâmpinare formulată de intimatul-pârât C. prin care a solicitat respingerea cererii de repunere în termenul de formulare a cererii de revizuire şi respingerea cererii de revizuire ca inadmisibilă, dat fiind că niciuna din hotărârile pretins contrare nu evocă fondul, ci acestea au soluţionat diverse incidente procedurale, fiind pronunţate în cauze distincte şi neexistând o contrarietate între ele. De asemenea, în raport de conţinutul dispoziţiilor art. 144 alin. (2) C. proc. civ. cererea de revizuire este inadmisibilă deoarece priveşte două încheieri date asupra strămutării, încheieri care nu se motivează şi sunt definitive. Prin aceeaşi întâmpinare, s-a solicitat, sub un ultim aspect, respingerea cererii de revizuire ca neîntemeiată.
Analizând cererea dedusă judecăţii, Înalta Curte constată că a fost învestită cu soluţionarea unei cereri de revizuire întemeiate pe cazul prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - când "există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri".
În esenţă, revizuenta a invocat existenţa unei contrarietăţi sub aspect pozitiv (la nivelul considerentelor) pe de o parte între Încheierea nr. 2108 din 14 noiembrie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în Dosarul nr. x/2018 şi încheierea din 21 ianuarie 2015 a Tribunalului Prahova pronunţată în Dosarul nr. x/2013, sub aspectul modului de rezolvare a excepţiei de necompetenţă a instanţei învestită, în fiecare caz în parte, cu soluţionarea litigiului, iar, pe de altă parte, între Încheierea nr. 2108 din 14 noiembrie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi Sentinţa nr. 30 din 23 aprilie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti (în soluţionarea cererii de strămutare a Dosarului nr. x/2013 al Tribunalului Prahova), sub aspectul evaluării motivului de bănuială legitimă decurgând din calitatea reprezentantului legal al minorei A., numita B., de judecător la Curtea de Apel Ploieşti.
Motivând cererea de revizuire, s-a arătat de către revizuentă că, deşi toate cele trei litigii în care s-au pronunţat hotărârile judecătoreşti indicate s-au purtat între aceleaşi părţi, respectiv minora A., prin reprezentant legal B., în calitate de reclamant, şi pârâtul C., instanţele judecătoreşti care le-au pronunţat au dezlegat în mod contrar chestiunea competenţei de judecată a cauzei cu soluţionarea căreia erau învestite fiecare dintre acestea şi pe cea a evaluării motivului de bănuială legitimă constând în calitatea de judecător la Curtea de Apel Ploieşti a reprezentantului său legal.
Astfel, prin încheierea din 21 ianuarie 2015 a Tribunalului Prahova (Dosar nr. x/2019) s-a arătat că incidenţa normelor de competenţă se stabileşte prin raportare la persoana şi calitatea părţii reclamante - minora - iar nu a reprezentantului său legal, B., astfel că s-a decis că art. 127 C. proc. civ., ce stabileşte competenţa teritorială pentru cauzele în care reclamanţii sau pârâţii sunt judecători, nu sunt aplicabile. Cu încălcarea însă a autorităţii de lucru judecat, sub aspect pozitiv, a acestei încheieri, prin Încheierea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 2108 din 14 noiembrie 2019, cu prilejul soluţionării excepţiei de necompetenţă materială a acestei instanţe în soluţionarea cererii de strămutare a Dosarului nr. x/2019 al Judecătoriei Ploieşti, secţia civilă, s-a determinat competenţa în soluţionarea cauzei în raport de calitatea reprezentantului legal al minorei.
De asemenea, a fost dezlegată contrar prin Încheierea nr. 2108 din 14 noiembrie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în raport de Sentinţa nr. 30/2015 a Curţii de Apel Ploieşti pronunţată în Dosarul nr. x/2015 chestiunea litigioasă a motivului de bănuială legitimă, în sensul art. 140 (2) C. proc. civ., constând în calitatea de judecător la Curtea de Apel Ploieşti a reprezentantului legal al reclamantei, B..
Înalta Curte reţine, în raport de apărarea formulată de intimatul-pârât prin întâmpinare în sensul inadmisibilităţii cererii de revizuire că, în ceea ce priveşte motivul prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. revizuirea nu este subordonată strict cerinţei generale ca hotărârile pretins contrare să dezlege un raport juridic litigios pe fondul său, aşa după cum a susţinut aceasta, fiind necesar şi suficient ca acestea să dezlege de o manieră contrară una şi aceeaşi chestiune litigioasă, dintre cele la care se referă dispoziţiile art. 430 alin. (1) sau 2 C. proc. civ.. De asemenea, nu constituie un argument de inadmisibilitate a cererii de revizuire nici dispoziţiile art. 144 alin. (2) C. proc. civ. invocate de intimat cu referire la contrarietatea pretinsă între Încheierea nr. 2108 din 14 noiembrie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi Sentinţa nr. 30/2015 a Curţii de Apel Ploieşti.
Împrejurarea că, potrivit acestei norme legale, hotărârea asupra strămutării se dă fără motive şi este definitivă nu sustrage căii de atac extraordinare a revizuirii hotărârea - indiferent de denumirea ei concretă, încheiere/sentinţă - prin care instanţa soluţionează cererea de strămutare, ci dimpotrivă, menţiunea "definitivă" constituie chiar indiciul existenţei accesului la o atare cale de atac (aceasta având, în mod evident, o altă semnificaţie decât menţiunea "Fără nicio cale de atac" care, într-adevăr exclude posibilitatea promovării inclusiv a căilor extraordinare de atac împotriva unei hotărâri).
În sfârşit, faptul că Încheierea nr. 2108 din 14 noiembrie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi Sentinţa nr. 30/2015 a Curţii de Apel Ploieşti au soluţionat cereri de strămutare ale unor dosare distincte constituie un argument de inadmisibilitate a unei cereri de revizuire vizând contrarietatea de dispozitive, când este necesară verificarea condiţiei triplei identităţi: de părţi, obiect (care, în atare ipoteză, este diferit) şi cauză. Însă prin cererea dedusă prezentei judecăţi, revizuenta a reclamant un caz de contrarietate de considerente, a cărei admisibilitate nu e subsumată unei atare condiţii.
În raport de motivele invocate în susţinerea cererii însă, Înalta Curte reţine caracterul nefondat al acesteia.
Astfel, cât priveşte contrarietatea pretins existentă între Încheierea nr. 2108 din 14 noiembrie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (Dosar nr. x/2019) şi încheierea din 21 ianuarie 2015 a Tribunalului Prahova (Dosar nr. x/2013) relativ la modul de soluţionare a excepţiei de necompetenţă a fiecăreia dintre instanţele învestite cu soluţionarea celor două cauze disputate între părţi, Înalta Curte apreciază că nu se verifică susţinerile revizuentei de nesocotire a autorităţii de lucru judecat a primei încheieri.
În primul rând, se observă că prin cele două încheieri instanţele ce le-au pronunţat au tranşat asupra unor excepţii diferite de necompetenţă: prin încheierea din 21 ianuarie 2015 a Tribunalului Prahova, instanţa a fost chemată să statueze asupra competenţei sale teritoriale în soluţionarea cauzei cu referire la incidenţa dispoziţiilor art. 127 C. proc. civ., în timp ce prin Încheierea nr. 2108 din 14 noiembrie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a statuat asupra excepţiei de necompetenţă materială a Înaltei Curţi în soluţionarea cererii de strămutare cu referire la dispoziţiile art. 142 C. proc. civ.
În alt doilea rând, se reţine că, deşi ambele excepţii ridicate în cele două cauze au avut unul şi acelaşi punct de pornire - calitatea de judecător la Curtea de Apel Ploieşti a reprezentantului legal al reclamantei (minoră) A. - dezlegările instanţele judecătoreşti asupra acestora au fost date în aplicarea unor norme legale ce dau cadrul de reglementare unor instituţii juridice fundamental diferite.
Astfel, dacă în primul caz - încheierea din 21 ianuarie 2015 a Tribunalului Prahova - în rezolvarea excepţiei de necompetenţă teritorială instanţa a fost chemată să aplice regulile de drept comun în materie de competenţă teritorială, respectiv cele cuprinse în art. 127 C. proc. civ., ale cărui soluţii legislative se raportează strict la calitatea de reclamant sau pârât a judecătorului, în cel de-al doilea caz, prin Încheierea nr. 2108 din 14 noiembrie 2019 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a făcut aplicare dispoziţiilor art. 142 C. proc. civ. care reglementează instanţa competentă să soluţioneze cererea în materie de strămutare, recurgând la interpretarea şi aplicarea textului în lumina şi raţiunea acestei instituţii juridice.
Chiar dacă sunt menite să servească aceluiaşi scop, apărarea prestigiului şi imparţialităţii justiţiei, cele două instituţii procesuale - competenţa facultativă şi strămutarea - sunt diferite sub aspectul aplicării.
În considerarea fundamentului instituţiei juridice a strămutării - asigurarea unei imparţialităţi subiective şi obiective a instanţei în soluţionarea procesului - judecata unei atare cereri are loc, sub toate aspectele, inclusiv al normelor de competenţă, într-un cadru mai larg ce excede elementelor stricte ale litigiului şi poate presupune evaluarea şi a altor date aflate în legătură cu acestea, spre exemplu nu doar evaluarea situaţiei părţilor litigante, ci şi pe cea a persoanelor cu care ele se află într-o legătură mai apropiată ori mai îndepărtată.
Aceasta, în opoziţie cu instituţia procesuală a excepţiei de necompetenţă teritorială care, chiar întemeiată pe dispoziţiile art. 127 C. proc. civ.- mecanism conceput ca o alternativă a strămutării - nu poate fi altfel aplicată şi evaluată decât prin raportare strict la elementele litigiului, în speţă, la părţile litigante şi calitatea acestora.
Pentru aceste motive nu poate fi primită susţinerea revizuentei în sensul unei dezlegări contrare, realizată prin înfrângerea autorităţii de lucru judecat a considerentelor, în modul de rezolvare a excepţiilor de necompetenţă teritorială şi a aceleia de necompetenţă materială date prin Încheierea din 21 ianuarie 2015 a Tribunalului Prahova (Dosar nr. x/2013) şi, respectiv, prin Încheierea nr. 2108 din 14 noiembrie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (Dosar nr. x/2019).
Cât priveşte însă pretinsa contrarietate de considerente între Sentinţa nr. 30/2015 a Curţii de Apel Ploieşti, ce a respins cererea de strămutare a Dosarului nr. x/2013 al Tribunalului Prahova, şi Încheierea nr. 2108 din 14 noiembrie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ce a admis cererea de strămutare a Dosarului nr. x/2019 al Judecătoriei Ploieşti, afirmată de parte ca fiind prezentă sub aspectul evaluării diferite a motivului de bănuială legitimă constând în calitatea de judecător la Curtea de Apel Ploieşti a reprezentantului legal B., se constată că o evaluare a motivului invocat nici nu poate avea loc, sub acest aspect revizuirea nefiind posibilă în considerarea dispoziţiilor art. 144 alin. (2) C. proc. civ. Aceasta întrucât este de neconceput o revizuire întemeiată pe motivul prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. constând în contrarietatea considerentelor unor hotărâri care, potrivit legii, se dau fără motivare şi cărora le lipsesc în mod real considerentele.
A specula asupra considerentelor avute în vedere de cele două instanţe în soluţionarea cererilor de strămutare ce au vizat dosare diferite, aşa cum propune revizuenta atunci când invocă o contrarietate a considerentelor inexistente ale celor două hotărâri avute în vedere, înseamnă a deschide calea unei judecăţi speculative şi discreţionare într-o procedură, cea a revizuirii, care poate constitui ea însăşi un factor de insecuritate juridică atunci când este utilizată peste sau dincolo de permisiunea strict reglementată a legiuitorului.
Tocmai întrucât consideră că unul din elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care impune, printre altele, ca hotărârile judecătoreşti definitive să nu fie repuse în discuţie (cauza Brumărescu împotriva României), CEDO a statuat cu valoare de principiu că securitatea juridică presupune că nicio parte în proces nu este îndreptăţită să solicite revizuirea unei hotărâri judecătoreşti definitive doar în scopul de a obţine o reexaminare a cauzei. Competenţa instanţelor sesizate cu o cerere de revizuire trebuie exercitată doar pentru a corecta erorile judiciare şi omisiunile justiţiei, nu pentru a efectua o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu trebuie tratată ca un recurs deghizat şi simpla posibilitate de a exista două puncte de vedere asupra problemei juridice ridicată de cauza respectivă nu este un motiv pentru reexaminare. Cu toate acestea, exigenţele respectării principiului securităţii nu sunt absolute, instanţa europeană admiţând că, în anumite circumstanţe, cu caracter excepţional, redeschiderea unei proceduri poate fi măsura reparatorie cea mai adecvată în cazul în care art. 6 din Convenţie a fost încălcat. În orice caz, revizuirea ar trebui să fie exercitată de autorităţi pentru a realiza, în cel mai mare grad posibil, un echilibru just între interesele aflate în joc.
Luând în considerare toate aceste aspecte, Înalta Curte va respinge ca nefondată, în ansamblu, cererea de revizuire dedusă judecăţii.
Faţă de cele arătate, de soluţia ce se va adopta şi de faptul că intimatul a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.380 RON, pe care le-a dovedit cu acte, Înalta Curte constată că revizuenta este parte căzută în pretenţii potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., situaţie faţă de care va fi obligată la plata acestora către intimat.
Contrar susţinerilor revizuentei, conform cărora în prezentul stadiu procesual nu se pot acorda cheltuieli de judecată, acestea urmând a fi stabilite în procesul de fond, funcţie de culpa ce se va stabili în acea etapă, Înalta Curte constată că revizuirea reprezintă o cale extraordinară de atac în promovarea căreia partea, deşi are dreptul, nu este obligată să o exercite, iar odată exercitată este supusă dispoziţiilor legale ce reglementează instituţia juridică a cheltuielilor de judecată, raportat la soluţia pe care instanţa de judecată o va pronunţa şi la împrejurarea dacă există sau nu o solicitare în acest sens.
Cum în cauză instanţa de judecată apreciază că cererea de revizuire nu poate fi primită, iar intimatul a formulat cerere de acordare a cheltuielilor de judecată, pe care le-a şi dovedit, Înalta Curte va dispune obligarea revizuentei la plata acestora, conform legii.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge cererea de revizuire şi va obliga revizuenta, la plata, către intimatul C., a sumei de 2380 RON cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge cererea de revizuire formulată de revizuenta A., prin reprezentant legal B., cu domiciliul procesual ales la Cabinet de Avocat D., în Bucureşti, str. x, împotriva Încheierii nr. 2108 din 14 noiembrie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în Dosar nr. x/2019, în contradictoriu cu intimatul C., cu domiciliul în Ploieşti, judeţul Prahova.
Obligă revizuenta la plata sumei de 2.380 RON cheltuieli de judecată în favoarea intimatului C.
Cu recurs în 30 de zile de la comunicare la completul de 5 judecători.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 februarie 2020.
GGC - LM