Ședințe de judecată: Martie | | 2024
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Secţia I civilă

Decizia nr. 590/2020

Şedinţa publică din data de 27 februarie 2020

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată 17 decembrie 2015 pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamanţii A., B., reprezentat prin A. şi C. au solicitat obligarea pârâtei SC D. SA la plata sumei de 2.661 RON, reprezentând despăgubiri materiale şi a sumei de 350.000 RON - pentru reclamanta A., a sumei de 100.000 RON - pentru reclamantul C. şi a sumei de 400.000 RON - pentru reclamantul B., reprezentând despăgubiri morale.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de tribunal:

Prin Sentinţa civilă nr. 794 din 13 martie 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, a fost admisă, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A., B., reprezentat prin A. şi C., precum şi C., în contradictoriu cu pârâta SC D. SA şi cu intervenientul forţat E..

A fost obligată pârâta la plata către reclamanta A. a sumei de .2661,06 RON, reprezentând despăgubiri pentru daune materiale şi a sumei de 150.000 RON, reprezentând despăgubiri pentru daune morale.

A fost obligată pârâta la plata către reclamantul B. a sumei de 75.000 RON, reprezentând despăgubiri pentru daune morale.

A fost obligată pârâta la plata către reclamantul C. a sumei de 25.000 de RON, reprezentând despăgubiri pentru daune morale.

A fost obligată pârâta la plata către reclamanţi a sumei de 10.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Hotărârea pronunţată în apel de curtea de apel:

Prin Decizia nr. 2026 A din 22 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a fost admis apelul pârâtei, a fost schimbată, în parte, sentinţa apelată, în sensul că a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a despăgubirilor pentru daunele materiale în cuantum de 2.417,22 RON în loc de 2.661,06 RON.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

A fost respins apelul formulat de reclamanţi, ca nefondat şi au fost obligaţi reclamanţii la plata către pârâtă a sumei de 20 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

4. Calea de atac formulată în cauză:

Împotriva Deciziei nr. 2026 A din 22 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, pârâta SC D. SA a formulat recurs, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Prin criticile formulate, pârâta a susţinut că nu a fost stabilit gradul de vinovăţie al asiguratului E. la producerea accidentului de circulaţie din 21 ianuarie 2015, cu atât mai mult cu cât există dubii cu privire la locul producerii accidentului respectiv, la modalitatea concretă în care acesta a avut loc, pârâta făcând referire la art. 1371 C. civ. şi art. 28 din Norma CSA nr. 23/2014.

Pârâta a criticat hotărârea recurată, prin prisma faptului că instanţa de apel nu a avut în vedere susţinerile cuprinse în memoriul de apel, referitoare la aplicarea prevederilor art. 1371 C. civ. şi art. 28 din Norma CSA 14/2011.

A susţinut că este exagerat cuantumul daunelor morale acordate de instanţele de fond reclamanţilor, întrucât aceştia s-au recuperat medical foarte bine, aşa cum rezultă din actele medicale. Suma acordată cu titlul de daune morale nu este pertinentă şi proporţională, astfel încât să nu conducă la îmbogăţire fără justă cauză.

În plus, reclamantul C. nu a fost prejudiciat direct de accident, considerent pentru care apreciază că nu i se cuveneau daune morale, având în vedere că nu există temei pentru obligarea pârâtei la daune morale în favoarea acestuia, nefiind îndeplinite prevederile art. 1391 C. civ. în persoana acestui reclamant.

Recurenta-reclamantă a mai arătat că instanţa de apel nu s-a raportat la jurisprudenţa în materie atunci când a stabilit nivelul despăgubirilor, apreciind că daunele morale stabilite pentru reclamanţi sunt destul de mari, nereflectând practica jurisprudenţei în această materie.

A solicitat ca, în situaţia admiterii recursului, să fie desfiinţat şi titlul executoriu reprezentat de decizia recurată şi întoarcerea executării silite.

5. Procedura de filtru:

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor.

Prin încheierea din 7 noiembrie 2019, completul de filtru a admis în principiu recursul şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică pentru soluţionare la 27 februarie 2020.

6. Apărările formulate în cauză:

Intimaţii-reclamanţi au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

În ceea ce priveşte primul motiv de recurs, subsumat dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cu referire la faptul că hotărârea instanţei de apel este nemotivată, se constată că acesta este nefondat.

Instanţa de apel, analizând motivele de apel invocate de pârâtă, a concluzionat că sunt întemeiate criticile formulate de pârâtă în ceea ce priveşte acordarea despăgubirilor pentru daunele materiale (al căror cuantum a fost reapreciat de instanţa de apel), fiind respinse ca neîntemeiate restul criticilor prezentate în cuprinsul motivelor de apel, vizând aspectul culpei exclusive a intervenientului forţat în producerea accidentului.

Simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată ori neînsuşirea de către instanţă a apărărilor formulate de către parte, sunt aspecte ce nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul exigenţelor art. 425 C. proc. civ.

Contrar susţinerilor pârâtei, în sensul că nu a fost stabilit gradul de vinovăţie al asiguratului E. la producerea accidentului de circulaţie, iar culpa ar fi una comună a reclamantei şi a intervenientului forţat, se constată că instanţa de apel a făcut o analiză judicioasă a cauzei, coroborând declaraţia martorului audiat, cu concluziile raportului de expertiză tehnică auto efectuat de tribunal, precum şi cu procesul-verbal de audiere a reclamantei întocmit în dosarul de urmărire penală, din ansamblul mijloacelor de probă administrate ajungând la concluzia că "teza apelantei-pârâte, în sensul existenţei culpei comune în producerea accidentului, nu este susţinută de niciun mijloc de probă. (...) Dat fiind faptul că dinamica producerii incidentului rutier, stabilită prin raportul de expertiză judiciară, pe baza declaraţiilor persoanelor implicate şi a celorlalte înscrisuri depuse de părţi, nu putea fi decât într-una din cele două variante prezentate, culpa comună a apelantei-reclamante şi a intimatului-intervenient forţat este exclusă."

Astfel, reţinând că în apel nu s-a făcut dovada contrară a celor reţinute de prima instanţă pe aspectul situaţiei de fapt, prin alte mijloace de probă admise de lege, Curtea a concluzionat că evenimentul rutier s-a produs din culpa exclusivă a intervenientului forţat, validând raţionamentul primei instanţe.

Dispoziţiile art. 1371 C. civ. şi art. 28 din Norma CSA nr. 23/2014, la care a făcut trimitere recurenta-pârâtă în cuprinsul memoriului de recurs, au în vedere vinovăţia (culpa) comună - situaţia în care persoana prejudiciată a contribuit din culpă la producerea accidentului sau la mărirea prejudiciului, cel chemat să răspundă fiind ţinut răspunzător numai pentru partea de prejudiciu care îi este imputabilă.

Or, Curtea a reţinut că s-a probat pe deplin vinovăţia intervenientului forţat E. şi că în cauză nu poate fi vorba de o culpă a conductorului auto şi a reclamantei. A reţinut, de asemenea, că au fost probate condiţiile angajării răspunderii civile delictuale.

În ceea ce priveşte criticile aduse sentinţei sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate, Curtea a constatat că nu se poate reţine că sumele acordate apelanţilor-reclamanţi cu titlu de despăgubiri pentru daune morale sunt exagerate, nerezonabile, prima instanţă stabilind sumele de 150.000 RON (pentru apelanta-reclamantă A.), respectiv 75.000 RON (pentru apelantul-pârât B.) pe baza unor criterii obiective, ţinând cont de circumstanţele cauzei.

Drept urmare, din moment ce a reţinut că reclamanta (victima) nu a avut nicio culpă, vinovăţia exclusivă aparţinând intervenientului (conducătorul auto) care avea posibilitatea de a evita accidentul, dacă acorda prioritate de trecere pietonului aflat în traversare regulamentară, ar fi fost iraţional ca instanţa să analizeze gradul (procentul) de culpă al conducătorului auto.

Înalta Curte reţine că instanţa de apel era obligată să motiveze soluţia dată fiecărui motiv de apel formulat de apelanta-pârâtă, iar nu să răspundă tuturor argumentelor invocate de aceasta în susţinerea cererii de apel, motivarea unei hotărâri nefiind o problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut.

Or, considerentele hotărârii curţii de apel sunt clare şi concise, examinând succint motivele de apel şi punctând argumentele pentru care instanţa a concluzionat că sentinţa tribunalului este temeinică şi legală.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., ce vizează aplicarea greşită a legii în privinţa daunelor morale, ce în opinia recurentei au fost acordate într-un cuantum exagerat, cu referire şi la faptul că daunele morale se acordă în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România, Înalta Curte reţine că şi acest motiv de recurs este nefondat.

În ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale acordate de instanţele de fond reclamanţilor, recurenta a susţinut ca fiind exagerat întrucât aceştia s-au recuperat medical foarte bine, iar suma acordată cu titlul de daune morale nu este pertinentă şi proporţională,

În analiza acestei critici, se are în vedere faptul că în faza procesuală a recursului nu poate fi reapreciat cuantumul despăgubirilor care rezultă dintr-o reevaluare a situaţiei de fapt, prin prisma elementelor de probatoriu, întrucât o astfel de împrejurare excede limitelor analizei permise în calea extraordinară de atac.

Prin urmare, nefiind o problemă de legalitate, ci doar de temeinicie, nu poate constitui obiect al controlului judiciar în recurs, control care vizează exclusiv aspectele de nelegalitate.

De altfel, aşa cum a reţinut şi curtea de apel în cuprinsul hotărârii recurate, legislaţia nu cuprinde criterii concrete de determinare a cuantumului daunelor morale, astfel încât jurisprudenţa instanţelor naţionale este unicul criteriu oferit de lege, a cărui corectă aplicare poate face obiectul controlului judiciar în recurs.

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că instanţa de apel a validat raţionamentul primei instanţe, care a făcut o amplă analiză asupra stării de fapt, concluzionând că au fost aplicate, în mod corect, criteriile obiective valorificate de jurisprudenţă şi identificate de doctrină pentru determinarea daunelor morale.

În lipsa unor criterii legale de determinare a daunelor morale, întinderea acestora trebuie să se stabilească, în esenţă, în raport cu gravitatea vătămărilor produse victimei, natura şi intensitatea suferinţelor ce i-au fost cauzate, durata în timp a consecinţelor vătămătoare. La evaluarea despăgubirilor, instanţa trebuie să ţină seama de influenţa şi urmările faptei prejudiciabile asupra vieţii victimei, de gradul în care victima a reuşit să depăşească consecinţele faptei prejudiciabile şi alte asemenea criterii ce oferă repere în evaluarea suferinţei fizice produse prin vătămare corporală.

Cât priveşte întinderea prejudiciului, este evident că aceasta nu poate fi cuantificată potrivit unor reguli matematice sau economice, astfel încât în funcţie de împrejurările concrete ale speţei, statuând în echitate, instanţa urmează să acorde despăgubiri apte să constituie o satisfacţie echitabilă.

Cu privire la cuantumul daunelor morale, curtea de apel a reţinut că suma acordată de prima instanţă este echitabilă, aceasta făcând aplicarea criteriilor conturate în practica judiciară şi doctrină pentru evaluarea daunelor morale. Câtă vreme nu există o soluţie legislativă, instanţele sunt abilitate a aprecia în echitate cu privire la aceste despăgubiri, pe baza unor criterii stabilite în jurisprudenţa internă şi a Curţii Europene, analizând împrejurările concrete şi urmările faptei prejudiciabile, ţinând cont, totodată, de necesitatea păstrării unui echilibru între scopul urmărit, acela de compensaţie echitabilă pentru gravitatea suferinţei generate şi preocuparea ca, prin acordarea daunelor, să nu se producă o îmbogăţire fără justă cauză.

Astfel, Curtea a reţinut că "valoarea acestor despăgubiri este în concordanţă cu elementele la care a făcut referire apelanta-pârâtă - nivelul general de trai al societăţii, condiţiile concrete socioeconomice de la momentul acordării lor - şi, totodată, acestea asigură atingerea scopului pentru se acordă astfel de despăgubiri (...)."

În cuprinsul motivelor de recurs recurenta-pârâtă ar fi trebuit să dezvolte argumentele pentru care consideră, în concret, că raţionamentul curţii de apel este eronat şi nelegal.

Simpla susţinere a recurentei că sumele acordate de instanţă nu reflectă practica jurisprudenţei în această materie, nu este suficientă pentru a putea determina stabilirea unui cuantum micşorat al despăgubirilor, care, astfel cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, se determină în funcţie de împrejurările concrete ale fiecărei speţe, existând o marjă de apreciere pentru instanţa aflată în situaţia de a statua cu privire la cuantificarea despăgubirilor. De altfel, recurenta-pârâtă nu indică spre exemplificare, în concret, care ar fi jurisprudenţa în materie referitoare la repararea prejudiciului nepatrimonial rezultat din aceeaşi categorie de fapte ilicite - accidente cauzate de autovehicul ce au avut ca urmare vătămarea corporală - care ar determina stabilirea unui cuantum diferit al despăgubirilor.

Analiza unei jurisprudenţe relevante în materie presupune verificarea unor cazuri concrete pentru a identifica situaţii similare în care, aplicându-se criteriile create pe cale jurisprudenţială, s-au determinat anumite valori ale prejudiciului, acestea constituind o marjă de apreciere pentru instanţa aflată în situaţia de a statua cu privire la cuantificarea despăgubirilor.

În ceea ce priveşte critica formulată de recurenta-pârâtă referitoare la faptul că reclamantul C. nu ar fi fost prejudiciat direct de accident, considerent pentru care apreciază că nu i se cuveneau daune morale, se reţine că aceasta constituie o critică nouă (de inadmisibilitate), formulată omisso medio, fără a fi fost invocată în apel şi fără să fi făcut obiectul analizei instanţei de apel, fiind invocată direct în faza procesuală a recursului, considerent pentru care nu poate fi supusă analizei în actualul stadiu procesual.

De altfel, se constată că tribunalul a acordat suma de 25.000 RON reclamantului C. cu titlul de despăgubiri pentru daune morale suferite ca urmare a accidentării fiului său B., iar nu în considerarea faptului că ar fi fost "prejudiciat direct" de accident, astfel cum susţine recurenta-pârâtă.

De asemenea, se reţine că Decizia nr. 12/2016 pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, invocată de pârâtă în cuprinsul memoriului de recurs, nu are în vedere ipoteza din speţă, având în vedere că prin această hotărârea s-a stabilit că: " Dispoziţiile art. 1.391 alin. (1) din C. civ. se interpretează în sensul că, într-o cauză penală având ca obiect o infracţiune de vătămare corporală din culpă, doar victima infracţiunii, care a suferit un prejudiciu, este îndreptăţită să obţină o despăgubire pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială. Dispoziţiile art. 1.371 alin. (1) din C. civ. se interpretează în sensul că autorul faptei va fi ţinut să răspundă numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o în cazul în care victima prejudiciului a contribuit şi ea cu vinovăţie la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu l-a evitat, în tot sau în parte, deşi putea să o facă."

Pentru considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, reţinând că aspectele de nelegalitate deduse judecăţii pe calea prezentului recurs sunt lipsite de temei, nefiind îndeplinite dispoziţiile art. 488 pct. 6 sau pct. 8 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC D. SA împotriva Deciziei civile nr. 2026/A din 22 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 februarie 2020.

GGC - LM