Asupra conflictului negativ de competenţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei:
1. Cererea de chemare în judecată:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, la data de 19 martie 2019, sub nr. x/2019, reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC B. SRL a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa: să interzică pârâtei folosirea în activitatea sa comercială, oferirea spre comercializare, comercializarea şi deţinerea produselor şi oferirea serviciilor corespunzătoare claselor 16, 30, 35 şi 43, identice cu cele pe care reclamanta le comercializează sub marca x, sub sancţiunea unor daune cominatorii de 1.000 RON/zi; să interzică pârâtei folosirea în activitatea sa comercială, oferirea spre comercializare, comercializarea şi deţinerea ambalajelor acestor produse, care conţin imaginile identice cu cele pe care le comercializează reclamanta în baza protecţiei asigurate prin înregistrarea modelului nr. F 2011 148 (019761), sub sancţiunea unor daune cominatorii de 1.000 RON/zi; obligarea pârâtei la plata sumei de 10.000 RON daune materiale şi 10.000 RON daune morale pentru prejudiciile create în ultimii trei ani; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În drept au fost invocate prevederile art. 36 din Legea nr. 84/1998, art. 30 din Legea nr. 129/1992, art. 1357-1359 C. civ. şi art. 219 C. civ.
Pârâta SC B. SRL a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca nefondată, precum şi cerere reconvenţională, în contradictoriu cu reclamanta şi pârâtul Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, solicitând decăderea reclamantei-pârâte din drepturile asupra mărcii naţionale individuale combinate x, pentru clasele 16, 30, 35 şi 43, pentru neutilizarea acesteia pe o perioadă neîntreruptă, de 5 ani anterior promovării cererii; obligarea Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci la publicarea deciziei de decădere a mărcii în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială - Secţiunea Mărci şi obligarea reclamantei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 45-47 din Legea nr. 1998.
2. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă:
2.1. Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă, prin Sentinţa civilă nr. 1157 din data de 25 iunie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2019, a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă a constatat că, potrivit dispoziţiilor art. 46 alin. (1) din Legea nr. 84/1998, invocate de pârâtă în cererea reconvenţională, "Orice persoană interesată poate solicita Tribunalului Bucureşti, oricând în cursul duratei de protecţie a mărcii, decăderea titularului din drepturile conferite de marcă dacă: a) fără motive justificate, într-o perioadă neîntreruptă de 5 ani, socotită de la data înscrierii în Registrul mărcilor, marca nu a făcut obiectul unei folosiri efective pe teritoriul României pentru produsele sau serviciile pentru care aceasta a fost înregistrată sau dacă această folosire a fost suspendată pentru o perioadă neîntreruptă de 5 ani".
Prin urmare, a reţinut că aceste dispoziţii legale reprezintă o normă atributivă de competenţă teritorială exclusivă în favoarea Tribunalului Bucureşti, în privinţa cererilor având ca obiect decăderea din drepturile conferite de o marcă.
În ceea ce priveşte cererea principală, a apreciat că, din punct de vedere teritorial, Tribunalul Bucureşti şi-a reţinut deja competenţa, prin soluţionarea cererii înregistrate sub nr. x/2018.
2.2. Învestit cu soluţionarea cauzei, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin Sentinţa civilă nr. 2407 din data de 17 octombrie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2019, a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanţa şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea conflictului negativ de competenţă.
Astfel, a reţinut că, în speţă, competenţa teritorială pentru judecata cererii principale aparţine, faţă de alegerea reclamantei, instanţei de la sediul pârâtei, potrivit dispoziţiilor art. 107 alin. (1) C. proc. civ., iar declinarea competenţei, în temeiul prevederilor legale care reglementează competenţa pentru judecata cererii reconvenţionale, nu se impune, având în vedere dispoziţiile art. 123 alin. (1) C. proc. civ.
Totodată, a apreciat că reţinerea spre judecată de către Tribunalul Bucureşti a procesului declanşat de cererea de ordonanţă preşedinţială, purtat între aceleaşi părţi, nu are niciun efect asupra prezentei proceduri.
II. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la prezentul conflict negativ de competenţă:
Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Dispoziţiile art. 133 pct. 2 C. proc. civ. prevăd că există conflict negativ de competenţă atunci când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanţă învestită îşi declină la rândul său competenţa în favoarea uneia dintre instanţele care anterior s-au declarat necompetente.
Înalta Curte constată că Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă, şi Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, şi-au declinat reciproc competenţa de soluţionare a cauzei, prezentul conflict negativ de competenţă fiind generat de constatările diferite a celor două instanţe cu privire la dispoziţiile legale în temeiul cărora se stabileşte instanţa competentă a soluţiona prezentul litigiu.
Astfel, Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă a dat eficienţă dispoziţiilor art. 46 alin. (1) din Legea nr. 84/1998, prin raportare la cererea reconvenţională formulată în cauză, reţinând şi că, în ceea ce priveşte cererea principală competenţa de soluţionare a fost deja stabilită ca urmare a judecării de către Tribunalul Bucureşti a litigiului ce se poartă între aceleaşi părţi şi având ca obiect ordonanţă preşedinţială, în timp ce Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 107 C. proc. civ., reţinând şi prevederile art. 123 alin. (1) din acelaşi cod.
Prioritar, Înalta Curte reţine că, în speţă, competenţa teritorială de soluţionare a cauzei se stabileşte prin raportare la cererea principală, având în vedere dispoziţiile art. 123 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora cererile accesorii, adiţionale, precum şi cele incidentale se judecă de instanţa competentă pentru cererea principală, chiar dacă ar fi de competenţa materială sau teritorială a altei instanţe judecătoreşti, cu excepţia cererilor în materia insolvenţei sau concordatului preventiv, care sunt de competenţa exclusivă a tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are sediul debitorul.
De asemenea, întrucât competenţa de soluţionare a unei cauze se stabileşte prin raportare la situaţia concretă şi particulară a fiecărei speţe în parte şi la dispoziţiile legale aplicabile acesteia, nu are relevanţă în stabilirea instanţei competente a soluţiona prezentul litigiu împrejurarea că unul dintre cele două tribunale aflate în conflict a reţinut spre judecare o altă cauză, având ca obiect ordonanţă preşedinţială, ce se poartă între aceleaşi părţi, în care s-a solicitat luarea unor măsuri provizorii, până la rămânerea definitivă a hotărârii care urmează a se pronunţa în dosarul nr. x/2017, aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti, având ca obiect contestaţie la Hotărârea Comisiei de Contestaţii Mărci nr. x/2016.
În speţă, prin cererea de chemare în judecată, invocând prevederile art. 36 din Legea nr. 84/1998, art. 30 din Legea nr. 129/1992, art. 1357-1359 C. civ. şi art. 219 C. civ., reclamanta SC A. SRL a susţinut folosirea fără drept de către pârâta SC B. SRL a unui semn identic cu marca şi modelul al căror titular este.
Regula de drept comun în materia competenţei teritoriale este înscrisă în art. 107 alin. (1) C. proc. civ., conform căruia, cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediu pârâtul, dacă legea nu dispune astfel.
Pe de altă parte, legiuitorul a înţeles să reglementeze pentru anumite situaţii o competenţă teritorială alternativă, astfel încât, pe lângă instanţa de la domiciliul sau sediul pârâtului, mai sunt competente şi alte instanţe.
Potrivit dispoziţiilor art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., care reglementează o competenţă teritorială alternativă, în afară de instanţele prevăzute de art. 107-112 din acelaşi cod, mai este competentă instanţa în a cărei circumscripţie s-a săvârşit fapta ilicită sau s-a produs prejudiciul, pentru cererile privind obligaţiile izvorâte dintr-o asemenea faptă.
Totodată, pentru toate cazurile în care legea stabileşte o competenţă teritorială alternativă, dreptul de a alege între mai multe instanţele deopotrivă competente revine exclusiv reclamantului, în temeiul art. 116 C. proc. civ.
În speţă, pârâta SC B. SRL, cu sediul în Poiana Braşov, are şi un sediu secundar în judeţul Constanţa, iar, prin cererea de chemare în judecată, s-a invocat că pârâta continuă să folosească fără drept semnul identic cu marca şi modelul al căror titular este reclamanta, atât la sediu, cât şi pe litoral în foarte multe locaţii aferente punctelor de lucru şi sediilor secundare.
Prin urmare, fapta ilicită invocată de către reclamantă se pretinde a fi fost săvârşită inclusiv în locaţiile aferente sediului secundar al pârâtei, situate pe raza judeţului Constanţa şi, ca atare, în aplicarea criteriului instanţei de la locul săvârşirii faptei ilicite, Tribunalul Constanţa este competent teritorial a soluţiona prezenta pricină.
Totodată, conform normei de competenţă reglementată de art. 109 C. proc. civ., cererea de chemare în judecată împotriva unei persoane juridice de drept privat se poate face şi la instanţa locului unde ea are un dezmembrământ fără personalitate juridică, pentru obligaţiile ce urmează a fi executate în acel loc sau care izvorăsc din acte încheiate prin reprezentantul dezmembrământului ori din fapte săvârşite de acesta.
Or, şi raportat la aceste dispoziţii legale, Tribunalul Constanţa este competent a judeca prezenta cauză, obligaţiile asupra căruia poartă litigiul urmând a fi executate şi la locul în care pârâta îşi are sediul secundar, respectiv pe raza judeţului Constanţa, prin cererea de chemare în judecată, solicitându-se interzicerea pretinselor acte de folosire fără drept a semnului identic cu marca şi modelul al căror titular este reclamanta, săvârşite de către pârâtă, atât la sediul său, cât şi în cadrul punctelor de lucru corespunzătoare sediilor secundare.
Cum, în aplicarea art. 116 C. proc. civ., reclamanta a înţeles să introducă acţiunea la Tribunalul Constanţa, instanţă competentă teritorial să soluţioneze pricina, raportat la dispoziţiile art. 113 alin. (1) pct. 9 şi art. 109 C. proc. civ., astfel învestit, acest tribunal nu mai putea să dispună declinarea competenţei, chiar dacă ar mai fi existat şi o altă instanţă deopotrivă competentă să soluţioneze litigiul.
Faţă de considerentele expuse şi de dispoziţiile legale evocate, Înalta Curte, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanţa, secţia a II-a civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanţa, secţia a II-a civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 martie 2020.
GGC - CL