Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cauzei
Prin cererea înregistrată la data de 18 noiembrie 2016 pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamanta A. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi Municipiul Bucureşti, prin Primar general, să se constate dobândirea dreptului de proprietate, prin efectul uzucapiunii de 30 de ani, reglementată de dispoziţiile art. 1890 C. civ. din 1864, asupra imobilului compus din teren în suprafaţă de 1040 mp şi a construcţiilor existente pe teren, în suprafaţă de 919 mp, situate în Bucureşti, str. x.
2. Sentinţa pronunţată de tribunal
Prin Sentinţa nr. 1659 din 2 octombrie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti şi a respins acţiunea în contradictoriu cu acest pârât. A respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu acest pârât, ca neîntemeiată.
3. Decizia pronunţată de curtea de apel Soluţia primei instanţe a fost menţinută de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 698 A din 7 mai 2019, prin care s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei tribunalului.
4. Calea de atac a recursului formulată în cauză
Împotriva deciziei a declarat recurs reclamanta A. SA, formulând următoarele critici subsumate art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.:
- În mod greşit instanţa de apel a validat soluţia primei instanţe, de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti, prin Primar general, în condiţiile în care această autoritate a fost chemată în judecată în calitate de titular al patrimoniului imobiliar, în considerarea regimului juridic al terenului în suprafaţă de 1.040 mp şi al construcţiei aflate pe acesta, imobile al căror proprietar nu este cunoscut. Astfel fiind, regimul juridic al imobilului este asemănător celui în care proprietarul a decedat, fără moştenitori, iar succesiunea acestuia este vacantă, fiind incidente din această perspectivă, dispoziţiile art. 477 C. civ., art. 1864 şi respectiv, ale art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, care fac referire la faptul că bunurile aflate într-o astfel de situaţie trec în proprietatea statului.
Mai mult, în cauză operează puterea de lucru judecat a Sentinţei nr. 114 din 1 februarie 2016 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin care a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Primăriei sector 5, motivat de faptul că aceasta are asupra imobilului doar un drept de administrare, iar din perspectiva Legii nr. 215/2001 şi a Legii nr. 213/2008, drepturile proprii pot fi invocate numai de către unităţile administrative, respectiv comune, oraşe sau municipii.
- Cu privire la fondul pricinii, s-a susţinut că decizia instanţei de apel este dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1847 şi 1890 C. civ., respectiv respingerea apelului reclamantei s-a realizat pe aspecte ce exced situaţiei de fapt şi de drept deduse judecăţii, instanţa înţelegând să reitereze aceleaşi considerente reţinute de către tribunal, fără să analizeze în mod corespunzător toate probele administrate.
S-a arătat că, în mod nejustificat, instanţa de apel a înlăturat toate susţinerile şi apărările reclamantei, reţinând, în mod eronat, că în cauză nu sunt îndeplinite cazurile de intervertire a detenţiei precare reglementate de art. 1858 C. civ.
De asemenea, s-a susţinut că nu au fost analizate criticile raportat la dispoziţiile legale imperative incidente în cauză, precum şi la documentele administrate în probaţiune, potrivit cărora aceasta exercită asupra imobilului o posesie utilă, de bună credinţă, publică şi sub nume de proprietar, pe o perioadă de peste 70 de ani.
În justificarea acestei susţineri, recurenta a reiterat aspectele de fapt prezentate în etapele procesuale anterioare cu privire la antecesoarele sale şi la actele care atestă regimul juridic al imobilului în litigiu.
S-a arătat că în mod eronat instanţele anterioare au reţinut că reclamanta ar avea doar calitatea de detentor precar deoarece, pe de o parte, niciunul dintre pârâţi nu a depus probe din care să rezulte că aceasta ar fi exercitat asupra imobilului doar o detenţie precară, iar pe de altă parte, au fost ignorate dovezile, înscrisurile şi depoziţiile de martori care atestă că asupra imobilului au fost efectuate lucrări de reparaţii capitale, de întreţinere, au fost achitate taxe şi impozite, reclamanta comportându-se ca un adevărat proprietar, iar nu ca un detentor precar, astfel că în cauză sunt îndeplinite şi dovedite condiţiile uzucapiunii.
Toate înscrisurile administrate demonstrează faptul că reclamanta a posedat imobilul nu în calitate de detentor precar, ci de adevărat proprietar, o dovadă în acest sens fiind şi somaţia prin care Municipiul Bucureşti a atenţionat-o ca în conformitate cu HCGMB nr. 180/2017, privind instituirea unor obligaţii ce revin instituţiilor publice, agenţilor economici şi cetăţenilor, să efectueze lucrări de reparaţii şi întreţinere asupra imobilului, or, pentru a efectua astfel de lucrări, este nevoie de autorizaţii conform Legii nr. 50/1991, autorizaţii care nu se eliberează decât proprietarilor.
S-a susţinut că atât prima instanţă cât şi cea de apel au apreciat fără temei că A. SA ar fi exercitat în mod discontinuu, neregulat posesia asupra imobilului, pentru simplul motiv că de-a lungul timpului, antecesorii reclamantei au purtat diferite denumiri juridice, fiind supusă mai multor reorganizări şi restructurări.
5. Apărările formulate în cauză
Prin întâmpinarea formulată, intimatul-pârât Municipiul Bucureşti, prin Primar general a invocat excepţiile tardivităţii şi nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., iar în subsidiar, a solicitat respingerea, ca nefondat, a acestuia.
Recurenta-reclamantă, prin răspunsul la întâmpinare a solicitat respingerea excepţiilor invocate, arătând că recursul a fost declarat în termen, este motivat conform legii şi este întemeiat.
6. Procedura de filtru
Raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin Încheierea din 12 februarie 2019, completul de filtru a admis, în principiu, recursul, constatând neincidenţa excepţiilor invocate prin întâmpinare şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică, cu citare părţi, la data de 11 martie 2020.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Analizând criticile formulate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit următoarelor considerente:
- Susţinerea unei greşite determinări a cadrului procesual subiectiv prin constatarea lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti, este lipsită de temei.
Contrar aprecierii recurentei, în analiza poziţiei procesuale a acestui pârât, instanţele fondului au avut în vedere tocmai situaţia juridică a imobilului, obiect al uzucapiunii.
Astfel, în condiţiile în care bunul a fost preluat prin efectul naţionalizării, el a devenit proprietate de stat (conform art. 6 din Legea nr. 119/1948), fiind înregistrat ca atare în evidenţele cadastrale.
Or, proprietatea de stat este distinctă de cea a unităţilor administrativ-teritoriale (care au un patrimoniu propriu de bunuri ce pot aparţine deopotrivă domeniului public sau privat al acestora).
De aceea, în litigii în care se dispută dreptul de proprietate asupra unor bunuri care figurează proprietate de stat, acesta participă în nume propriu, ca titular de drepturi şi obligaţii, având ca reprezentant Ministerul Finanţelor Publice (cu rezerva situaţiei în care legea stabileşte un alt organ în acest sens), aşa cum rezultă în mod expres din dispoziţiile art. 223 alin. (1) C. civ., text a cărui aplicare corectă la speţă au făcut instanţele.
Susţinerea recurentei conform căreia regimul juridic al imobilului obliga instanţa să-l asimileze situaţiei bunurilor aparţinând succesiunilor vacante este lipsită de temei, câtă vreme pe situaţia de fapt a rezultat fără dubiu că imobilul a fost naţionalizat, devenind ca atare proprietate de stat şi fiind dat iniţial, în administrarea Ministerului Minelor şi Petrolului, apoi în administrarea mai multor întreprinderi socialiste de stat, al căror succesor final s-a pretins reclamanta.
Nici trimiterea pe care o face recurenta la dispoziţiile art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 ("terenurile aflate în proprietatea statului, situate în intravilanul localităţilor şi care sunt în administrarea primăriilor, la data prezentei legi, trec în proprietatea comunelor, oraşelor sau a municipiilor") nu este de natură să-i susţină critica de nelegalitate, câtă vreme la data intrării în vigoare a acestui act normativ imobilul nu se afla în administrarea primăriei pentru a face aplicabilă ipoteza normei şi a se considera că de la acel moment bunul a devenit proprietatea unităţii administrativ-teritoriale, întrucât figura proprietate de stat, prin efectul naţionalizării
Este eronată, de asemenea, susţinerea conform căreia chestiunea calităţii procesuale a Municipiului Bucureşti ar fi fost dezlegată cu puterea lucrului judecat într-un alt litigiu, conform Sentinţei nr. 114 din 1 februarie 2016 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, ale cărei efecte s-ar opune unei altfel de aprecieri în prezenta cauză.
În realitate, conform sentinţei menţionate, într-o acţiune vizând uzucapiunea asupra aceluiaşi imobil, îndreptată de reclamantă împotriva Unităţii Administrativ-Teritoriale sector 5, instanţa a stabilit lipsa calităţii procesuale a acestei pârâte, astfel încât acest aspect, care a făcut obiect al dezbaterii în respectivul proces este cel înzestrat cu efectul autorităţii de lucru judecat, iar nu împrejurări care nu au constituit obiect de analiză şi cercetare (Municipiul Bucureşti nefigurând ca parte în acel litigiu pentru a i se opune dezlegările jurisdicţionale din acea cauză).
- Criticile deduse judecăţii cu privire la fondul litigiului sunt, de asemenea, neîntemeiate, recurenta nedemonstrând încălcarea normelor de drept material aplicabile (art. 1847 - 1890 C. civ.), pentru a atrage incidenţa motivului prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Astfel, fără a se putea proceda la o reevaluare a probelor şi a situaţiei de fapt - prezentate de reclamantă în memoriul de recurs în mod neprocedural, specific unei căi devolutive de atac - Înalta Curte constată că sub aspectul legalităţii soluţiei se contestă existenţa unei detenţii precare, întrucât niciunul dintre pârâţi nu a prezentat vreun contact de închiriere şi în acelaşi timp, a rezultat că reclamanta a efectuat lucrări de reparaţii capitale asupra imobilului, de întreţinere, a achitat taxe şi impozite, ceea ce înseamnă că s-a comportat ca un proprietar, iar nu ca un detentor precar.
Susţinerile recurentei sunt eronate, în condiţiile în care calitatea de detentor precar nu poate fi dedusă doar dintr-un contract de locaţiune pentru a se putea pretinde că în absenţa depunerii acestuia nu este dovedită detenţia precară.
În realitate, detenţia precară presupune, în termenii art. 1853 C. civ., exercitarea de acte asupra unui bun al altuia, altfel decât sub nume de proprietar (enumerarea din text "în calitate de locatari, depozitari, uzufructuari etc", fiind una exemplificativă), ceea ce este relevant sub aspectul elementului psihologic sau intenţional fiind lipsa de manifestare a pretenţiei de a-şi apropria bunul ca proprietar.
În speţă, lipsa acestui element volitiv (animus sibi habendi) a fost determinată în mod corect de către instanţe raportat la situaţia juridică a imobilului - ce făcea obiectul unui drept de administrare directă, care nu permitea de altfel, în regimul politico-juridic anterior, o manifestare de voinţă în sensul transformării dreptului de proprietate de stat într-un altfel de drept (faţă de caracterele juridice recunoscute, illo tempore, proprietăţii socialiste de stat, ca fiind inalienabilă, imprescriptibilă achizitiv, insesizabilă şi ca atare, nesusceptibilă de a i se opune uzucapiunea).
De asemenea, faptul că reclamanta a făcut dovada plăţii de taxe şi impozite, inclusiv a reparaţiilor de după cutremurul din 1970, nu demonstrează existenţa unei posesii utile, sub nume de proprietar şi nici un caz de intervertire a precarităţii în posesie utilă.
Aceasta întrucât plata impozitelor şi a taxelor putea fi efectuată de oricine în numele proprietarului, înregistrarea în evidenţele fiscale a reclamantei realizându-se pe baza unor simple declaraţii (conform Direcţiei de Impozite Locale sector 5) şi înscriindu-se în exerciţiul dreptului de administrare (care presupunea şi achitarea sarcinilor corespunzătoare bunului dat în administrare).
Mai mult, sub acest aspect, examinând probele administrate, instanţa de apel a constatat că înscrierile fiscale au fost efectuate în perioada 1983 - 1985 sub numele Ministerului Petrolului şi al Ministerului Resurselor Industriei, abia în anul 1996, conform Protocolului nr. 8454 din 13 august 1996, comunicându-se că imobilul trece în patrimoniul A. SA.
Or, în acest context factual, în care în evidenţele fiscale asupra proprietăţii imobiliare figurau organe ale statului - ale administraţiei centrale de stat - reclamanta nu poate pretinde că îşi manifestase voinţa neechivocă de a poseda bunul sub nume de proprietar (separat de împrejurarea că exista o imposibilitate juridică obiectivă, aşa încât până în anul 1990 o astfel de manifestare nici nu era posibilă, faţă de formele recunoscute ale proprietăţii).
La fel, nu poate valora intenţie de a poseda sub nume de proprietar sau de a interverti detenţia în posesie utilă, împrejurarea că reclamanta a efectuat acte de consolidare, reparaţii, întreţinere, inclusiv după cutremurul din 1977.
Aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, astfel de acte nu sunt veritabile acte de rezistenţă la exerciţiul dreptului titularului, cărora să li se poată da valoarea juridică recunoscută de art. 1858 alin. (1) pct. 2 C. civ., aşa încât posesia care nu fusese exercitată sub nume de proprietar până la acel moment să se poată transforma într-o posesie utilă.
Separat de împrejurarea, menţionată anterior, că până în anul 1990 astfel de acte de rezistenţă nu puteau fi făcute în contra titularului dreptului de proprietate de stat, ele oricum, se înscriau în exerciţiul dreptului de administrare (nefiind lucrări care să poată fi realizate doar de titularul dreptului de proprietate ci dimpotrivă, fiind în sarcina celui care are în administrare bunul).
Mai mult, recurenta însăşi arată că a fost somată de către Municipiul Bucureşti, ca în îndeplinirea obligaţiilor ce le revin tuturor agenţilor economici, să efectueze reparaţia şi întreţinerea imobilului deţinut.
Or, efectuarea unor astfel de lucrări la solicitarea autorităţii administrative locale nu înseamnă decât respectarea unor norme şi a unei conduite impuse, nicidecum o manifestare voită, neconstrânsă, în calitate de proprietar.
Susţinerea că pentru efectuarea unor astfel de lucrări este nevoie de autorizaţii, conform Legii nr. 50/1991, iar aceste autorizaţii s-ar elibera, cum pretinde recurenta, numai proprietarilor de imobile, nu demonstrează posesia utilă şi nici faptul că reclamanta era considerată proprietar de către terţi.
Pe de o parte, pentru că actul normativ menţionat nu prevede, cum greşit se susţine, emiterea de autorizaţii pentru executarea unor astfel de lucrări numai pe numele proprietarilor de imobile, ci oricărui titular al unui drept real (art. 1 din Legea nr. 50/1991), iar dreptul de administrare este un astfel de drept real, ca dezmembrământ al dreptului de proprietate.
Pe de altă parte, somaţia făcută către o persoană pentru reabilitarea imobilului nu poate reprezenta, în sine, o dovadă a dreptului de proprietate pentru destinatarul respectivei notificări ci, cel mult, o prezumţie simplă de proprietate, supusă ca orice prezumţie de această natură, dovezii contrare (care, în speţă, s-a făcut în sensul demonstrării unei detenţii precare inapte să ducă la dobândirea proprietăţii).
- Este eronată, de asemenea, susţinerea recurentei conform căreia instanţa de apel ar fi reţinut un viciu al posesiei dedus din discontinuitatea acesteia pe motiv că de-a lungul timpului antecesorii acesteia ar fi purtat mai multe denumiri, ca urmare a reorganizării şi restructurării.
În realitate, instanţa de apel a reţinut, în mod corect, că antecesoarele reclamantei n-au putut poseda bunul sub nume de proprietar câtă vreme dreptul de administrare operativă de care beneficiau, illo tempore, unităţile socialiste, era unul corespunzător proprietăţii de stat şi ca atare, dat fiind regimul juridic al acestei forme de proprietate, exercitarea dreptului nu se putea face decât în limitele recunoscute, în numele şi pentru proprietatea de stat (deci o posesie pentru altul).
În acest context, fără a se putea ignora cadrul politic şi juridic în care a început şi apoi, a avut loc deţinerea bunului, s-a făcut în mod corect aplicarea prezumţiei reglementate de art. 1855 C. civ., conform căruia "Când posesorul a început a poseda pentru altul, se presupune că a conservat aceeaşi calitate, dacă nu este proba contrarie".
Or, în speţă, o astfel de probă nu s-a putut face cel puţin până la nivelul anului 1990, până când a subzistat imposibilitatea juridică a deţinerii bunului sub nume de proprietar, în calitate de titular al unui drept de administrare directă corespunzător dreptului de proprietate de stat.
Aşadar, conform celor arătate anterior, instanţa de apel nu a reţinut o discontinuitate a posesiei ca impediment la dobândirea dreptului de proprietate prin efectul prescripţiei achizitive, ci lipsa elementului intenţional, psihologic (animus sibi habendi) dat de regimul juridic al proprietăţii la epoca deţinerii bunului, care să o facă aptă, prin stăpânirea în termenul prevăzut de lege, să ducă la transformarea posesiei (în realitate, detenţie precară) ca stare de fapt, într-o stare de drept în favoarea reclamantei.
În consecinţă, instanţele de fond au pronunţat o decizie legală atunci când au constatat că, nefăcându-se dovada unei posesii utile de către reclamantă, aceasta nu poate pretinde cu temei că a devenit proprietar urmare a efectului achizitiv al stăpânirii bunului înăuntrul termenului prescris de dispoziţiile art. 1890 C. civ.
Pentru toate aceste considerente, criticile formulate au fost găsite nefondate, urmând să fie respins recursul şi menţinută decizia legală a instanţei de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. SA împotriva Deciziei nr. 698 A din 7 mai 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 martie 2020.
GGC - LM