Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Şedinţa publică din data de 7 noiembrie 2019

Deliberând asupra recursurilor în casaţie de faţă, constată că, prin sentinţa penală nr. 97/F din 19 mai 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2014, s-a dispus, în baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., achitarea inculpatei A. pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 309 C. pen., favorizarea făptuitorului, prevăzută de art. 269 alin. (1) C. pen., şi fals intelectual, prevăzută de art. 321 alin. (1) C. pen.

În baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., s-a hotărât, de asemenea, achitarea inculpatei B. pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 309 C. pen., favorizarea făptuitorului, prevăzută de art. 269 alin. (1) C. pen., şi fals intelectual, prevăzută de art. 321 alin. (1) C. pen.

În baza art. 25 alin. (5) C. proc. pen., a fost lăsată nesoluţionată acţiunea civilă faţă de inculpatele A. şi B., iar, în temeiul art. 397 alin. (5) C. proc. pen., au fost menţinute măsurile asigurătorii dispuse asupra bunurilor acestora prin ordonanţele nr. 51/P/2012 din 31 martie 2014 ale Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie.

În baza art. 46 C. proc. pen., s-a disjuns cauza, atât pe latură penală, cât şi pe latură civilă, în ceea ce o priveşte pe inculpata C., dispunându-se, totodată, în conformitate cu art. 275 alin. (3) C. proc. pen., rămânerea în sarcina statului a cheltuielilor judiciare avansate de acesta, urmând ca onorariul avocatului din oficiu, în cuantum de 360 RON, să fie suportat din fondurile Ministerului Justiţiei.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că, prin rechizitoriul nr. x/2012 din 15 aprilie 2014 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, au fost trimise în judecată, în stare de libertate, inculpatele A., C. şi B. pentru comiterea infracţiunilor de abuz în serviciu, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) C. pen., cu referire la art. 309 C. pen., favorizarea făptuitorului, prevăzută de art. 269 alin. (1) C. pen., şi fals intelectual, prevăzută de art. 321 alin. (1) C. pen., toate cu aplicarea art. 38 alin. (1) şi (2) C. pen.

În esenţă, în actul de sesizare, referitor la acuzaţia de abuz în serviciu, s-a reţinut că cele trei inculpate, în calitatea lor de judecători la Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, şi-au îndeplinit în mod defectuos atribuţiile de serviciu, întrucât, cu prilejul soluţionării dosarului penal nr. x/2011, având ca obiect contestaţie în anulare, prin decizia penală nr. 381 din 22 februarie 2012, pronunţată în cauză, au desfiinţat în mod nelegal hotărârile judecătoreşti prin care numitul D. fusese condamnat la pedeapsa de 7 ani închisoare, respectiv sentinţa penală nr. 1240 din 15 iunie 2010 a Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, decizia penală nr. 802/A din 16 decembrie 2010 a Tribunalului Bucureşti şi decizia penală nr. 741/R din 04 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, anulând, totodată, mandatul de executare a pedepsei de 7 ani închisoare emis pe numele acestuia, cu consecinţa obţinerii unui folos necuvenit de către condamnat, prin exonerarea sa de executarea unei pedepse privative de libertate de 7 ani închisoare, dar şi de plata despăgubirilor civile în sumă de 18.839 684,5 RON, la care fusese obligat către E..

Circumscris infracţiunii de favorizarea făptuitorului, s-a arătat că pronunţarea de către cele trei inculpate a deciziei penale nr. 381/2012, prin care a fost anulată condamnarea definitivă de 7 ani închisoare dispusă faţă de numitul D., a constituit un ajutor pentru acesta, în sensul de a nu mai executa respectiva pedeapsă, aplicată prin decizia definitivă nr. 741/R din 04 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti şi de a nu mai plăti despăgubirile civile la care fusese obligat.

Referitor la infracţiunea de fals intelectual, s-a reţinut că cele trei inculpate, cu prilejul redactării deciziei penale nr. 381 din 22 februarie 2012, pe care au pronunţat-o anterior, au atestat fapte şi împrejurări care nu corespund adevărului (paginile 24, 25, 31, 36, 46, 61 şi 62 din hotărâre), respectiv au susţinut nereal că toate dosarele derivate din dosarul iniţial nr. x/2002 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie au avut la bază aceeaşi situaţie faptică - cesiunea de creanţă şi obţinerea de credite, acelaşi prejudiciu şi aceleaşi părţi.

Preliminar prezentării, în materialitatea lor, a faptelor imputate inculpatelor, în rechizitoriu a fost descris contextul general în care a fost pronunţată decizia penală nr. 381/2012, cu referire la infracţiunile pentru care a fost cercetat condamnatul D..

S-a reţinut de către judecătorul fondului că acuzaţiile formulate de parchet împotriva inculpatelor pentru cele trei infracţiuni, respectiv abuz în serviciu, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, fals intelectual şi favorizarea făptuitorului, au urmat două coordonate fundamentale: prima referitoare la faptul că decizia penală nr. 381/2012 pronunţată de acestea, în calitatea lor de judecători, este nelegală şi netemeinică, iar cea de-a doua privitoare la darea de către condamnatul D. a unei sume de bani, cu titlu de mită, în vederea admiterii contestaţiei în anulare.

În legătură cu nelegalitatea şi netemeinicia deciziei penale nr. 381/2012, în actul de sesizare, s-a reţinut că, prin această hotărâre, inculpatele au admis contestaţia în anulare formulată de condamnatul D., în temeiul art. 386 lit. d) C. proc. pen. (1968), au desfiinţat decizia penală nr. 741/R/2011 a Curţii de Apel Bucureşti, decizia penală nr. 802/A/2010 a Tribunalului Bucureşti şi sentinţa penală nr. 1240/2010 a Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti şi, rejudecând, în baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. j) C. proc. pen. (1968), au dispus încetarea procesului penal pentru infracţiunea pentru care anterior D. fusese condamnat, fără a fi îndeplinite condiţiile legale pentru admisibilitatea unei astfel de căi extraordinare de atac, motivând, în esenţă, că acesta a mai fost cercetat anterior pentru aceleaşi fapte pentru care s-au dispus soluţii de netrimitere în judecată de către Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Dolj, soluţii menţinute prin deciziile nr. 1057/2010, nr. 683/2009 şi nr. 282/2010 ale Curţii de Apel Craiova.

Procurorul redactor al rechizitoriului a arătat că soluţia pronunţată de inculpate a fost adoptată cu încălcarea legii şi prin denaturarea realităţii deoarece contestaţia în anulare este o cale de atac admisibilă numai în cazuri excepţionale, iar cea întemeiată pe art. 386 lit. d) C. proc. pen. (1968) presupune pronunţarea a două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă, dar şi existenţa unei identităţi de fapte şi persoane. În plus, contestaţia în anulare este admisibilă numai dacă instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra cauzei de încetare a procesului penal în temeiul art. 10 lit. j) C. proc. pen..(1968) şi dacă prin ambele hotărâri definitive s-a soluţionat fondul cauzei. Or, în cauză, nu a existat autoritate de lucru judecat, deoarece soluţiile adoptate anterior cu privire la faptele imputate numitului D. au fost pronunţate în procedura plângerilor împotriva rezoluţiilor de neîncepere a urmăririi penale, întemeiate pe dispoziţiile art. 278¹ C. proc. pen. (1968).

Parchetul a mai reţinut că, printr-o interpretare proprie şi în baza unui raţionament fals, inculpatele au ignorat atât decizia nr. XVII din 19 martie 2007 a instanţei supreme, prin care s-a statuat că hotărârea pronunţată în cadrul procedurii reglementate de art. 278¹ C. proc. pen. (1968) nu conţine o rezolvare a fondului cauzei şi, deci, nu se bucură de autoritate de lucru judecat, cât şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materia inadmisibilităţii contestaţiei în anulare având ca temei art. 386 lit. d) C. proc. pen. (1968), atunci când una dintre hotărâri a fost pronunţată ca urmare a plângerii împotriva soluţiilor procurorului, precum şi deciziile nr. 233/2005 şi nr. 328/2012 ale Curţii Constituţionale, prin care s-a stabilit că, în cadrul procedurii prevăzute de art. 278¹ C. proc. pen. (1968), nu se realizează o judecare a fondului cauzei, ci doar un examen de legalitate al soluţiei procurorului.

În plus, s-a arătat că inculpatele au examinat existenţa cauzei de încetare a procesului penal constând în autoritatea de lucru judecat, deşi cunoşteau că acest aspect fusese analizat şi de instanţele de apel şi recurs, care au constatat motivat că nu este incidentă în cauză, criticând chiar modul în care cele două instanţe de control judiciar "au refuzat să recunoască autoritatea de lucru judecat". În aceste condiţii, procurorul a reţinut că, prin decizia nr. 381/2012 pronunţată de inculpate în calea extraordinară de atac, s-a rejudecat fondul cauzei ce a format obiectul dosarului nr. x/2006, deşi admisibilitatea unei astfel de contestaţii în anulare întemeiate pe existenţa unei cauze de încetare a procesului penal este exclusă atunci când instanţa de recurs s-a pronunţat asupra ei, cazul prevăzut la art. 386 lit. d) C. proc. pen. (1968) având caracter subsidiar faţă de cel de la art. 386 lit. c) C. proc. pen. (1968). Or, procedând într-o asemenea manieră, inculpatele au transformat contestaţia în anulare într-un apel deghizat, încălcând dreptul la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, prelungind procesul penal şi creând practic un nou grad de jurisdicţie neprevăzut de lege (al patrulea), de vreme ce au criticat motivarea instanţei de recurs.

Subliniind că nu a existat autoritate de lucru judecat în raport cu faptele pentru care D. a fost cercetat anterior şi pentru care s-au dispus soluţii de netrimitere în judecată, parchetul a arătat că cele trei inculpate, urmărind pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti favorabile acestuia, care să ducă la neexecutarea pedepsei de 7 ani închisoare, dar şi la neplata prejudiciului de 18.839.684,5 RON stabilit prin hotărârea judecătorească cu titlu de despăgubiri civile către E., au atestat, în conţinutul deciziei penale nr. 381/2002, împrejurări necorespunzătoare adevărului, atunci când au concluzionat că între faptele care au format obiectul dosarului nr. x/2002 (în care s-a pronunţat decizia penală definitivă nr. 741/R/2011) şi cele care au făcut obiectul dosarelor penale nr. x/2008 (în care s-a pronunţat decizia penală nr. 1057/2010), nr. 59/D/P/2008 (în care s-a pronunţat decizia penală nr. 798/2008) şi nr. 7/D/P/2008 (în care s-a pronunţat decizia penală nr. 683/2009) există identitate în ceea ce priveşte situaţia de fapt, respectiv aceleaşi acte materiale - obţinerea de credite bancare şi cesiunea de creanţe, însă cu o altă încadrare juridică, aceeaşi sesizare (nr. 250/P/2001), cu acelaşi conţinut, prejudiciu şi părţi civile. S-a apreciat, în acest context, că, în mod deliberat, inculpatele nu au menţionat, în cuprinsul hotărârii pronunţate, care au fost faptele materiale concrete ce au stat la baza deciziilor penale nr. 1057/2010, nr. 798/2008, nr. 292/2010 şi nr. 683/2009 şi nici faptul că cercetările efectuate de organele de urmărire penală au fost succesive, ca urmare a disjungerilor, iar nu paralele.

În continuare, în rechizitoriu a fost prezentată situaţia de fapt ce a stat la baza fiecăreia dintre soluţiile pronunţate, concluzionându-se că actele materiale cercetate în cauzele respective au fost altele decât cele care au stat la baza deciziei penale nr. 741/R/2011, după cum prejudiciul a fost diferit, ca şi persoanele ce au format obiectul investigaţiilor şi societăţile implicate în activitatea imputată.

Astfel, s-a arătat că decizia penală nr. 741/R/2011 a Curţii de Apel Bucureşti i-a vizat pe inculpaţii F., G., H. şi D., primii trei fiind trimişi în judecată pentru infracţiunea prevăzută de art. 246 raportat la art. 248¹ combinat cu art. 258 C. pen. (1969), iar cel din urmă pentru complicitate la această infracţiune, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), reţinându-se că, în perioada iunie - februarie 2000, E. S.A. a cesionat creanţe în valoare de 10.678.612,4 RON unui grup de 11 firme din municipiul Craiova şi a acordat credite pe termen scurt sub formă de linii de credit în valoare de 8.053.561,1 RON, cu încălcarea prevederilor Legii nr. 58/1998 şi a Normelor Interne de Creditare, cu privire la documentaţia de creditare, analiza bonităţii şi constituirea de garanţii, beneficiarul direct al încălcării de către funcţionarii bancari a normelor de creditare fiind inculpatul D., asociat şi administrator al firmelor din grup. Prin urmare, situaţia de fapt a vizat cesiunea de creanţe şi obţinerea de credite cu încălcarea legii, prejudiciul fiind de 18.732.173,5 RON, iar parte civilă E..

În ceea ce priveşte deciziile penale nr. 798/2008 şi nr. 292/2010 ale Curţii de Apel Craiova, s-a reţinut că acestea au menţinut, în procedura prevăzută de art. 278¹ C. proc. pen. (1968), rezoluţia nr. 59/D/P din 15 ianuarie 2008 a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, Biroul Teritorial Dolj, faţă de numiţii D., I., J., K., L. şi M. (cu privire la infracţiunile prevăzute de art. 7 din Legea nr. 39/2003 şi art. 23 din Legea nr. 656/2002), faţă de I., N., L., O., J., P. şi M. (pentru infracţiunile prevăzute de art. 6 şi art. 13 din Legea nr. 241/2005 şi art. 43 din Legea nr. 82/1991 raportat la art. 289 C. pen. din 1969) şi faţă de numiţii Q., R. şi S. (pentru infracţiunea prevăzută de art. 290 C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969). Situaţia de fapt cercetată în cauza nr. 59/D/P/2008 s-a referit la faptul că N., în calitate de administrator al S.C. T. S.A. Craiova, în luna septembrie 2004, a scos din patrimoniul acestei societăţi bunuri în valoare de 11.513.500.000.000 RON, cedate ulterior către U., fără ca suma să fie înregistrată ca venituri şi fără să fie colectată taxa pe valoare adăugată de 2.187.470.000 RON.

De asemenea, s-au efectuat cercetări şi în legătură cu faptul că, la 01 ianuarie 2004, S.C. T. S.A., Sucursala V., a încheiat cu W., în mod formal, contractul având ca obiect efectuarea de reclamă şi publicitate, înregistrând o taxă pe valoare adăugată deductibilă de 38.638 RON, iar S.C. X. S.R.L., administrată de O., K. şi M., a încheiat 36 de contracte fictive de prestări servicii, pe baza cărora s-au efectuat plăţi de 1.260.000 RON. În fine, investigaţiile au vizat şi faptul că S.C. T. S.A. nu a înregistrat în evidenţa contabilă creanţa sa asupra S.C. Y. S.A. Craiova, reprezentând venituri din penalităţi de întârziere, încasate prin executare silită, în sumă de 836.056 RON, prejudiciind bugetul de stat cu suma de 668.813 RON, impozit pe profit şi TVA.

Constatându-se că între faptele descrise mai sus există o legătură, fiind rezultatul unui grup infracţional organizat, constituit la iniţiativa lui D., precum şi faptul că, prin mai multe societăţi controlate de acesta, a fost retrasă suma totală de 2.400.000 RON de către Z. de la AA., au fost efectuate cercetări şi sub aspectul infracţiunii de spălare de bani şi al infracţiunii de constituire a unui grup infracţional organizat.

Prin urmare, faptele cercetate au fost spălarea de bani, evaziunea fiscală, fals şi constituirea unui grup infracţional organizat, săvârşite în perioada 2004 -2005, persoanele cercetate au fost altele decât cele la care se referă decizia penală nr. 741/R/2011, prejudiciul este distinct, partea civilă ar fi putut fi Statul, prin D.G.F.P. Dolj, iar societăţile implicate sunt diferite de cele vizate de decizia menţionată.

S-a mai arătat că, prin decizia penală nr. 683/2009 a Curţii de Apel Craiova, a fost menţinută, în procedura prevăzută de art. 278¹ C. proc. pen. (1968), soluţia de neîncepere a urmăririi penale faţă de D., BB., M., I. şi J., dispusă prin ordonanţa 7/D/P din 16 mai 2008 a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, în legătură cu infracţiunea de constituire a unui grup infracţional organizat, prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003, constatându-se că există o cauză care înlătură caracterul penal al faptei.

În aceeaşi cauză, cercetările au vizat şi infracţiunile de evaziune fiscală şi spălare de bani, prevăzute de art. 9 lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 şi art. 23 din Legea nr. 656/2002, însă pentru acestea a fost declinată competenţa în favoarea Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Serviciul Teritorial Dolj.

Cercetările în acest dosar au vizat faptul că, în perioada 30 iulie 1999 - 30 septembrie 1999, E. a cesionat creanţele pe care le avea de încasat de la diverşi debitori, în sumă totală de 107.175.632.000 RON, către 11 firme controlate de D. şi, deşi suma de 203.330.798.000 RON trebuia încasată în contabilitatea CC., acest lucru nu a fost făcut, astfel încât s-a calculat un impozit pe profit sustras de 50.832.699.500 RON. Astfel, s-a concluzionat de către parchet că situaţia de fapt cercetată în această cauză, plasată în perioada 1999 - 2001, este distinctă de cea care a format obiectul dosarului în care s-a pronunţat decizia penală nr. 741/R/2011, iar prejudiciul şi persoanele cercetate sunt, de asemenea, diferite.

Cu referire la decizia penală nr. 1057/2010 a Curţii de Apel Craiova, s-a reţinut de către parchet că aceasta a menţinut soluţia de neîncepere a urmăririi penale dispusă prin rezoluţia nr. 83/P/2008 din 13 noiembrie 2009 a Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Serviciul Teritorial Craiova, faţă de D., BB. şi M., pentru infracţiunile prevăzute de art. 9 lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005, art. 323 C. pen. (1969) şi art. 23 din Legea 656/2002, faptele cercetate vizând împrejurarea că D. şi alţi funcţionari din cadrul CC. nu ar fi înregistrat în contabilitatea acesteia venituri financiare reprezentând dobânzi şi penalităţi calculate în baza tranzacţiei de compensare nr. 22 din 10 ianuarie 2001, precum şi cesiunea depozitului în favoarea DD. S.A., conform contractului de cesiune de creanţe nr. x din 11 februarie 2001. Totodată, a fost cercetată şi legalitatea transferurilor de fonduri între CC., Z. şi S.C. AA. S.A. Craiova, S.C. DD. S.A., S.C. Reconversia S.A. Neînregistrarea în evidenţa contabilă de către Cooperativa de Credit a sumei de 203.330.798.000 RON a avut ca efect sustragerea de la plata impozitului pe profit în valoare de 50.832.699.500 RON, aşa cum s-a stabilit prin actul de control al D.G.F.P. Dolj.

Prin urmare, s-a constatat că actele materiale cercetate în această cauză sunt diferite de cele care au stat la baza deciziei penale nr. 741/R/2011, prejudiciul este altul, persoanele cercetate şi societăţile implicate sunt distincte, iar, în cauză, nu a fost efectuată o expertiză contabilă, soluţia fiind dispusă în baza actelor premergătoare.

În final, în actul de sesizare s-a susţinut că între cauzele în care s-au pronunţat soluţii de neîncepere a urmăririi penale şi cea în care D. a fost condamnat la 7 ani închisoare nu a existat identitate de obiect, modalităţile de sesizare fiind diferite şi succesive, la fel şi actele materiale şi infracţiunile cercetate, şi nici similitudine de părţi civile şi prejudiciu, de vreme ce numărul persoanelor cercetate şi calităţile procesuale erau diferite. Ca atare, s-a arătat că echivalenţa pusă de inculpate între complicitatea la infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor pentru care D. a fost condamnat definitiv şi infracţiunile de evaziune fiscală, spălare de bani, grup infracţional organizat şi fals în înscrisuri sub semnătură privată, pentru care s-au adoptat soluţii de neîncepere a urmăririi penale, săvârşite la intervale diferite de timp, în baza unor rezoluţii infracţionale distincte, a fost contrară legii şi practicii judiciare şi contravine adevărului juridic.

Sub acelaşi aspect, s-a subliniat că soluţiile de neîncepere a urmăririi penale au fost adoptate în baza actelor premergătoare, care sunt acte de procedură situate în afara procesului penal şi care au rolul limitat de a forma convingerea organului de urmărire penală în vederea începerii sau neînceperii urmăririi penale. De aceea obţinerea probelor în faza actelor premergătoare a fost supusă cenzurii şi sancţionată de instanţele de judecată, atunci când s-a apreciat că sunt încălcate dispoziţiile legale, cu consecinţa restituirii cauzei.

În susţinerea lipsei de similitudine/identitate între faptele pentru care inculpatul D. a fost cercetat în diferite cauze, procurorul semnatar al rechizitoriului a realizat o prezentare a succesiunii acestora, ce a fost redată, în rezumat, şi în cuprinsul hotărârii pronunţate de judecătorul fondului.

Astfel, s-a arătat că, prin rechizitoriul nr. x/2002 din 09 noiembrie 2006 al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, au fost trimişi în judecată inculpaţii F., G. şi H., pentru infracţiunea prevăzută de art. 246 raportat la art. 248¹ combinat cu art. 258 C. pen. (1969), şi D. pentru complicitate la această infracţiune, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), dispunându-se, totodată, disjungerea cauzei cu privire la: valorificarea de către D. a unei părţi din creanţele preluate de la E. pentru obţinerea unor poliţe de risc financiar de la ANR S.A. Bucureşti, utilizate într-un proces de compensare cu S.C. EE.; faptele de evaziune fiscală săvârşite de D. ca urmare a neînregistrării în contabilitate a creanţelor cesionate; faptele sesizate de numiţii FF., GG., HH., II.; faptele de înşelăciune reclamate de JJ. cu privire la D. şi alţii; faptele de înşelăciune reclamate de KK..

Referitor la modalitatea de sesizare a Direcţiei Naţionale Anticorupţie, iniţial a fost adoptată rezoluţia nr. 93/P/11 noiembrie 2002 de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care a fost declinată competenţa în favoarea D.N.A., în ceea ce priveşte modalitatea de acordare a creditelor de către E. grupului de firme administrate de D., sub aspectul infracţiunii prevăzute de art. 10 lit. b) teza a II-a şi teza a III-a şi lit. c) din Legea nr. 78/2000, cauza fiind înregistrată la D.N.A. sub nr. x/2002. Prin rezoluţia din 20 octombrie 2003, Direcţia Naţională Anticorupţie a dispus neînceperea urmăririi penale sub aspectul infracţiunilor prevăzute de art. 10 lit. b) şi c) din Legea nr. 78/2000, în ceea ce priveşte utilizarea creditelor acordate de E., neurmărirea destinaţiei creditelor şi a creditelor restante, cu motivarea că faptele nu erau prevăzute de legea penală la momentul comiterii lor, precum şi declinarea competenţei în favoarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru efectuarea de cercetări sub aspectul infracţiunilor prevăzute de art. 246, art. 215 alin. (5) C. pen. (1969) şi art. 266 din Legea nr. 31/1990. Dată fiind existenţa unui conflict negativ de competenţă, procurorul general al Parchetului de pe lângă Î.C.C.J. a stabilit că, în cauză, competenţa de soluţionare aparţine Direcţiei Naţionale Anticorupţie, deoarece Legea nr. 78/2000 este una specială, iar infracţiunea reţinută în sarcina membrilor Comitetului de Direcţie al E. este una care a continuat să fie săvârşită şi după intrarea în vigoare a acesteia. Prin urmare, s-a stabilit că Direcţia Naţională Anticorupţie va continua să efectueze cercetări sub aspectul comiterii infracţiunilor prevăzute de art. 10 lit. b) tezele a II-a şi a III-a şi art. 10 lit. c) din Legea nr. 78/2000.

Ulterior, în favoarea Direcţiei Naţionale Anticorupţie au fost declinate alte două cauze, una la data de 2 noiembrie 2014 de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie având ca obiect valorificarea creanţelor preluate de la E. pentru obţinerea unor poliţe de risc financiar de la LL. S.A., utilizate într-un proces de compensare cu EE., reţinându-se că, deşi societăţile deţinătoare ale poliţelor de risc financiar aparţinând învinuitului D. s-au angajat să achite EE. datoriile cuprinse în procesul-verbal de compensare, acestea nu şi-au achitat obligaţia asumată, păgubind societatea creditoare cu suma de aproximativ 125 miliarde RON vechi.

Cea de-a doua cauză a fost declinată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 14 decembrie 2004, aceasta având ca obiect obţinerea de către S.C. MM. S.R.L., din grupul de firme controlate de D., a unor creanţe în valoare de 8.700.000.000 RON de la E..

Întrucât între faptele cercetate exista o strânsă legătură, dosarul având ca obiect "valorificarea" creanţelor preluate de la E. prin S.C. ANR S.A. (dosar nr. x/2004) şi cel privind preluarea de creanţe şi obţinerea de credite de la E. de către S.C. MM. S.R.L.Craiova (dosar nr. x/2002 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti) au fost conexate la dosarul nr. x/2002 înregistrat la Direcţia Naţională Anticorupţie.

Prin procesul-verbal din 10 mai 2004, în dosarul nr. x/P/2002, Direcţia Naţională Anticorupţie se sesizase din oficiu cu privire la comiterea infracţiunilor prevăzute de art. 248 C. pen. (1969) şi art. 10 lit. b) din Legea nr. 78/2000 de către funcţionari din cadrul E..

Ulterior, la dosarul nr. x/2002 au fost conexate sesizările formulate de numiţii FF., GG., HH., NN. şi II., vizând comiterea unor fapte penale de către D. şi funcţionari din cadrul B.I.R.; prin ordonanţa din 21 iunie 2006, s-a dispus conexarea la dosar a plângerii formulate de G. faţă de D., OO., PP., QQ., Q., RR., I., SS., TT. şi UU., acţionari sau administratori ai grupului de firme din Craiova, pentru comiterea infracţiunilor prevăzute de art. 289, art. 291 şi art. 215 alin. (1), (2), (3) şi 5 C. pen. (1969) în legătură cu preluarea de creanţe de la E. şi contractarea de credite în perioada 1999-2000; prin ordonanţa din 3 august 2006 a fost conexată sesizarea formulată de I. privind comiterea infracţiunii de înşelăciune cu ocazia derulării procedurii de executare silită asupra unui imobil din Craiova, ipotecat la E., de către D., N., I., VV. şi WW.; prin ordonanţa din 12 septembrie 2006 a fost conexată sesizarea D.G.F.P. Dolj cu privire la aspectele constatate prin actul de control încheiat ca urmare a verificărilor efectuate la S.C. T. S.A., dar şi petiţia formulată de KK..

Situaţia de fapt reţinută în rechizitoriul nr. x/2002 al Direcţiei Naţionale Anticorupţie a constat în aceea că, în perioada iulie 1999 - februarie 2000, E., prin nouă sucursale ale sale, a cesionat creanţe în valoare de 10.678.612,4 RON unui grup de 11 firme din Craiova şi a acordat credite pe termen scurt sub formă de linii de credit în valoare de 8.053.561,1 RON, cu încălcarea prevederilor Legii nr. 58/1998 şi a Normelor Interne de Creditare, beneficiarul acestor încălcări fiind D., asociat/administrator al firmelor din grup. În ceea ce priveşte latura civilă, s-a reţinut că prejudiciul cauzat prin infracţiune este de 18.732.173,5 RON şi se compune din 8.053.561,1 RON creat prin acordarea liniilor de credit şi 10.678.612,4 RON creat prin aprobarea şi încheierea contractelor de cesiune de creanţă. În actul de sesizare s-a menţionat, în mod expres, că vor face obiectul cercetărilor disjunse compensările cu EE. şi cu societăţile debitoare ale acesteia.

Prin sentinţa penală nr. 1240 din 15 iunie 2010, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti a dispus, în baza art. 26 raportat la art. 246, art. 248¹ şi art. 258 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), art. 74 alin. (1) lit. a) şi art. 76 lit. b) C. pen. (1969), condamnarea inculpatului D. la 4 ani închisoare; în baza art. 246 raportat la art. 248¹ şi art. 258 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), art. 74 alin. (1) lit. a) şi art. 76 lit. b) C. pen. (1969), condamnarea inculpatului F. la 4 ani închisoare; în baza art. 246 raportat la art. 248¹ şi art. 258 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), art. 74 alin. (1) lit. a) şi art. 76 lit. b) C. pen. (1969), condamnarea inculpatului G. la 3 ani închisoare, cu aplicarea art. 81 C. pen. (1969); în baza art. 246 raportat la art. 248¹ şi art. 258 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), art. 74 alin. (1) lit. a) şi art. 76 lit. b) C. pen. (1969), condamnarea inculpatei H. la 3 ani închisoare, cu aplicarea art. 81 C. pen. (1969).

Prin aceeaşi sentinţă a fost admisă în parte acţiunea civilă formulată de partea civilă E., inculpaţii fiind obligaţi în solidar la plata despăgubirilor în sumă de 8.053.561,1 RON, cu dobânda legală.

Prin decizia penală nr. 802/A din 16 decembrie 2010 a Tribunalului Bucureşti, au fost admise apelurile declarate de Direcţia Naţională Anticorupţie şi partea civilă E. împotriva sentinţei penale nr. 1240/2010, în sensul că, au fost majorate pedepsele aplicate inculpaţilor, astfel: pedeapsa inculpatului D. la 12 ani închisoare; pedeapsa inculpatului F. la 12 ani închisoare; pedeapsa inculpatului G. la 9 ani închisoare; pedeapsa inculpatei H. la 9 ani închisoare.

Totodată, a fost admisă în totalitate acţiunea civilă formulată de partea civilă E. şi au fost obligaţi inculpaţii în solidar la plata către aceasta a unor despăgubiri civile în sumă de 8.053.561,1 RON - valoare credit şi 10.678.612,4 RON - valoare creanţe cesionate, cu dobânda legală, calculată până la plata efectivă.

Prin decizia penală nr. 741/R din 04 aprilie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a admis recursurile declarate de inculpaţii D., F., G. şi H., a desfiinţat în parte decizia nr. 802/A/2010 a Tribunalului Bucureşti şi, rejudecând, a redus pedeapsa aplicată inculpatului D. la 7 ani închisoare, pe cea aplicată inculpatului F. la 7 ani închisoare, pedeapsa aplicată inculpatului G. la 5 ani închisoare, iar pe cea aplicată inculpatei H. la 4 ani închisoare, cu suspendarea sub supraveghere a executării acesteia.

Instanţele de apel şi de recurs au examinat criticile inculpatului D. privind existenţa autorităţii de lucru judecat, în raport cu faptul că faţă de acesta organele de urmărire penală au dispus soluţii de neîncepere a urmăririi penale, reţinând că rezoluţiile procurorului nu pot avea autoritate de lucru judecat în faţa instanţei de judecată.

S-a mai menţionat că, prin rechizitoriul nr. x din 02 noiembrie 2007, Direcţia Naţională Anticorupţie a dispus trimiterea în judecată a inculpatului XX., pentru infracţiunile prevăzute de art. 248 - 248¹ C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), şi de art. 323 C. pen. (1969), precum şi a inculpaţilor D., I., M., YY., VV., ZZ. şi AAA. pentru infracţiunile prevăzute de art. 26 raportat la art. 248 - 248¹ C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), şi de art. 323 C. pen. (1969), reţinându-se în fapt că, în perioada august 2000 - iulie 2001, cei nouă inculpaţi s-au asociat în scopul comiterii de infracţiuni, încheind în mod fraudulos 14 convenţii de plată care au condus la prejudicierea EE. cu suma de 26.082.460,55 RON. Totodată, s-a disjuns urmărirea penală şi a fost constituit un nou dosar, fiind declinată competenţa de soluţionare a acestuia în favoarea Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, Biroul Teritorial Dolj, pentru a efectua cercetări faţă de D. sub aspectul infracţiunilor prevăzute de art. 9 lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005, art. 7 din Legea nr. 39/2003 şi art. 23 din Legea nr. 656/2002.

Situaţia de fapt reţinută în rechizitoriul nr. x/2007 a vizat valorificarea de către inculpatul D. a unei părţi a creanţelor preluate de la E. pentru obţinerea unor poliţe de risc financiar şi utilizarea acestora într-un proces de compensare cu S.C. EE., prejudiciul cauzat celei din urmă societăţi, în sumă de 26.082.460,55 RON, fiind nerecuperat.

Actul de sesizare a fost înregistrat pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, fiind pronunţată sentinţa penală nr. 1199/2013, prin care inculpatul D. a fost condamnat la pedeapsa de 11 ani închisoare, pentru complicitate la infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice.

În prezentarea rezumativă a cauzelor în care a fost cercetat inculpatul D., s-a mai arătat de către judecătorul fondului că, prin ordonanţa nr. 7/D/P din 16 mai 2008 a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, Biroul Teritorial Dolj, s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de acesta, pentru infracţiunea de constituire a unui grup infracţional organizat, prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003, şi, totodată, disjungerea şi declinarea competenţei de soluţionare a cauzei privind infracţiunile reglementate de art. 9 lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 şi art. 23 din Legea nr. 656/2002, în favoarea Direcţiei Naţionale Anticorupţie.

Activitatea cercetată în acest dosar a constat în aceea că, în perioada august 2000 - iulie 2001, inculpaţii D., OO., I., M., YY., VV., ZZ., AAA. şi XX. s-au asociat în scopul comiterii de infracţiuni, încheind în mod fraudulos 14 convenţii de plată prin care s-a realizat prejudicierea EE. cu suma de 260.824.605.500 RON.

În cuprinsul ordonanţei, s-a arătat că, în perioada 30 iulie 1999 - 30 septembrie 1999, E. a cesionat creanţele pe care le avea de încasat de la diverşi debitori, în sumă totală de 107.175.362.000 RON, către 11 firme controlate de D. şi, deşi suma de 203.330.798.000 RON trebuia înscrisă în contabilitatea CC., ca venituri financiare, acest lucru nu a fost făcut, fiind calculat un impozit pe profit sustras în valoare totală de 60.832.699.500 RON.

S-a mai constatat că infracţiunea prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003 nu era prevăzută de legea penală la momentul când au fost comise faptele, motiv pentru care s-a dispus neînceperea urmăririi penale pentru aceasta, în temeiul art. 10 lit. e) C. proc. pen. (1968). În ceea ce priveşte infracţiunea de evaziune fiscală, deoarece s-a apreciat că prejudiciul depăşeşte 1 milion de euro, conform art. 13 pct. 1² din O.U.G. nr. 43/2002, s-a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Direcţiei Naţionale Anticorupţie, tot acest parchet urmând a cerceta şi infracţiunea de spălare de bani aflată în strânsă legătură cu infracţiunea de evaziune fiscală.

Împotriva acestei ordonanţe au formulat plângeri D. şi RR., care au fost respinse de procurorul şef al Direcţiei, prin ordonanţa nr. 3D/II/2 din 13 ianuarie 2009, menţinută prin sentinţa penală nr. 188 din 13 aprilie 2009 a Tribunalului Dolj şi decizia penală nr. 683 din 26 iuie 2009 a Curţii de Apel Craiova, ca urmare a respingerii plângerilor formulate de cei doi.

În cadrul aceluiaşi demers, s-a mai reţinut că, prin rezoluţia nr. 83/P/2008 din 10 decembrie 2008, Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Craiova, a dispus, în baza art. 10 lit. d) şi g) C. proc. pen. (1968), neînceperea urmăririi penale faţă de D., M. şi BB., pentru infracţiunile prevăzute de art. 9 lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005, art. 323 C. pen. (1969) şi art. 23 din Legea nr. 656/2002, cu motivarea că nu poate fi reţinută vinovăţia unei persoane cu privire la neînregistrarea în evidenţa contabilă a unui înscris ce nu poate produce consecinţe juridice, astfel că, nefiind îndeplinite condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de evaziune fiscală, nu se poate reţine nici întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunilor de spălare de bani şi asociere în vederea comiterii de infracţiuni. Prin ordonanţa nr. 372/II/2 din 27 aprilie 2009 a procurorului ierarhic superior a fost infirmată rezoluţia nr. 83/P/2008 şi s-a dispus reluarea cercetărilor.

În cuprinsul rezoluţiei, s-a menţionat, în mod explicit, că faptele cercetate constau în aceea că D. şi alţi funcţionari din cadrul CC. nu au înregistrat în evidenţa financiar contabilă veniturile financiare reprezentând dobânzi şi penalităţi calculate în baza tranzacţiei de compensare nr. 22 din ianuarie 2001 şi nici cesiunea depozitului în favoarea S.C. DD. S.A., conform contractului de cesiune de creanţe nr. x din 11 februarie 2001.

În urma reluării cercetărilor, prin rezoluţia nr. 83/P/2008 din 13 noiembrie 2009, Direcţia Naţională Anticorupţie a dispus aceeaşi soluţie de neîncepere a urmăririi penale faţă de D., M. şi BB., pentru faptele prevăzute de art. 9 lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005, art. 323 C. pen. (1969) şi art. 23 din Legea nr. 656/2002, cu aceeaşi motivare, si anume că, fiind vorba despre un înscris care nu este apt să producă consecinţe juridice, nu se poate pune în discuţie nici obligaţia înregistrării în evidenţa contabilă a acestuia, nefiind întrunite, pe cale de consecinţă, nici elementele constitutive ale infracţiunilor de asociere în vederea comiterii de infracţiuni şi spălare de bani. Această soluţie a fost menţinută prin sentinţa penală nr. 132 din 22 martie 2010 a Tribunalului Dolj şi decizia penală nr. 1057/2010 a Curţii de Apel Craiova.

S-a mai reţinut în sentinţa primei instanţe că, prin rezoluţia nr. 59/D/P din 15 ianuarie 2008, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, Serviciul Teritorial Craiova, a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de: N., D., I., L., K., M. pentru infracţiunile prevăzute de art. 7 din Legea nr. 39/2003 şi art. 23 din Legea nr. 656/2002; I., N., L., O., J., BBB., M. pentru infracţiunile prevăzute de art. 6, art. 9 şi art. 13 din Legea nr. 241/2005 şi art. 43 din Legea nr. 82/1991 raportat la art. 289 C. pen. (1969); Q., R., S. pentru infracţiunea prevăzută de art. 290 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969).

Împotriva acestei rezoluţii au formulat plângere CCC., D. şi I., ce au fost respinse prin rezoluţiile nr. 87/D/II/2 din 14 octombrie 2008, nr. 89/D/II/2 din 07 noiembrie 2008 şi nr. 37D/II/2 din 26 februarie 2008 ale procurorului şef al D.I.I.C.O.T., Serviciul Teritorial Craiova, menţinute prin decizia penală nr. 292/2010 a Curţii de Apel Craiova, cu schimbarea temeiului soluţiei de neîncepere a urmăririi penale faţă de D. şi CCC. în art. 10 lit. a) şi c) C. proc. pen. (1968).

Faptele pentru care a fost cercetat D. au vizat implicarea acestuia în derularea unor tranzacţii suspecte prin DDD., în cursul anului 2005, Z. încasând de la AA., prin numita I., suma de 2400 milioane RON care au fost viraţi în conturile mai multor societăţi. Faţă de D. s-a dispus neînceperea urmăririi penale atât pentru infracţiunea prevăzută de art. 23 din Legea nr. 656/2002, cât şi pentru cea prevăzută de art. 7 din Legea 39/2003, întrucât nu s-a dovedit provenienţa ilicită a banilor.

Împotriva rezoluţiei nr. 59/D/P/2008 a formulat plângere şi D.G.F.P. Dolj, ce a fost respinsă prin sentinţa penală nr. 280 din 18 iunie 2008 a Tribunalului Dolj, menţinută prin decizia penală nr. 798 din 18 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Craiova.

Ca urmare, s-a constatat că faptele cercetate în această cauză au fost spălarea banilor, iniţierea sau constituirea unui grup infracţional organizat, evaziune fiscală, fals intelectual şi fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzute de art. 7 din Legea nr. 39/2003, art. 23 din Legea nr. 656/2002, art. 6, art. 9 şi art. 13 din Legea nr. 241/2005, art. 43 din Legea nr. 82/1991 raportat la art. 289 C. pen. (1969) şi art. 290 C. pen. (1969). Acestea au fost sesizate de D.G.F.P. Dolj, au vizat perioada 2004 - 2005, iar societăţile implicate în circuitul suspect au fost S.C. T. S.A., Z., U., EEE., FFF., AA. şi T. S.A.

În legătură cu cea de-a doua categorie de argumente pe care s-au întemeiat acuzaţiile aduse inculpatelor, referitoare la darea de către condamnatul D. a unei importante sume de bani, în vederea pronunţării unei soluţii favorabile asupra contestaţiei în anulare, Curtea de apel a făcut trimitere la condiţiile şi împrejurările în care a fost pronunţată decizia penală nr. 381/2012, astfel cum au fost expuse în cuprinsul actului de sesizare a instanţei, în care s-a arătat, în esenţă, că, la data de 23 noiembrie 2011, D. a formulat, prin avocat ales GGG., o a treia contestaţie în anulare împotriva deciziei penale nr. 741/R din 04 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală (după ce prima, întemeiată generic pe dispoziţiile 386 C. proc. pen., a fost respinsă de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, cu motivarea că, la dosar, nu au fost depuse dovezi din care să rezulte că sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 386 lit. a), b), c) şi e) C. proc. pen., iar a doua cerere de contestaţie, în care a invocat formal cazul prevăzut de art. 386 lit. d) C. proc. pen., respectiv autoritatea de lucru judecat a deciziei penale nr. 1057/2010 a Curţii de Apel Craiova, a fost retrasă), înregistrată sub nr. de dosar x/2011 şi întemeiată pe art. 386 lit. d) C. proc. pen., menţionând că va depune motivele la primul termen de judecată. La 21 decembrie 2011, acesta a formulat "precizări" la motivele contestaţiei, în care a susţinut că pentru aceeaşi stare de fapt au fost pronunţate două decizii contradictorii, respectiv una de condamnare (decizia nr. 741/R/2011 a Curţii de Apel Bucureşti) şi una prin care s-a confirmat soluţia de neîncepere a urmăririi penale (decizia nr. 1057/2010 a Curţii de Apel Craiova), făcând, totodată, referire şi la deciziile penale nr. 683/2009, nr. 292/2010 şi nr. 671/2009 ale Curţii de Apel Craiova.

Contestaţia în anulare a fost repartizată completului de judecată compus din judecătorii A., C. şi B. şi a parcurs cinci termene de judecată: la cel din 21 decembrie 2011 a fost respinsă cererea de suspendare a executării pedepsei formulată de contestator şi s-a amânat cauza în vederea ataşării dosarului de fond; la cel din 01 februarie 2012 a fost respinsă contestaţia în anulare întemeiată pe art. 386 lit. c) C. proc. pen., ca fiind tardiv formulată, şi s-a acordat termen pentru discutarea contestaţiei formulate în temeiul art. 386 lit. d) C. proc. pen. la cel din 08 februarie 2012 s-a constatat că E. este parte interesată în cauză, stabilindu-se un nou termen în vederea citării acesteia; la termenul din 15 februarie 2012, cauza s-a amânat pentru 22 februarie 2012 în vederea pregătirii apărării de către partea civilă E., prin lichidator judiciar HHH. S.P.R.L.

La data de 22 februarie 2012, s-a pronunţat decizia penală nr. 381/2012 prin care a fost admisă contestaţia în anulare formulată de condamnatul D. şi desfiinţată în parte decizia penală nr. 741/R/2011 a Curţii de Apel Bucureşti, cu referire la contestator, cu privire la care s-a constatat că există autoritate de lucru judecat; totodată, s-a desfiinţat în parte sentinţa penală nr. 1240/2010 a Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti şi decizia penală nr. 802/A din 16 decembrie 2010 a Tribunalului Bucureşti, în ceea ce îl priveşte pe acesta şi, drept urmare, în baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. j) C. proc. pen. (1968), a fost încetat procesul penal pornit împotriva contestatorului pentru infracţiunea prevăzută de art. 26 raportat la art. 246 combinat cu art. 248¹ C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) raportat la art. 258 C. pen. (1969), a fost anulat mandatul de executare a pedepsei de 7 ani închisoare emis pe numele condamnatului şi s-a dispus punerea în libertate a acestuia, dacă nu este arestat în altă cauză.

Fiind solicitate de către parchet înregistrările audio ale şedinţelor de judecată, a rezultat că, la termenul din 22 februarie 2012, preşedinte al completului a fost inculpata A., care i-a solicitat avocatului ales al condamnatului, III., să se refere la presupusa identitate de obiect a cauzelor în care s-au pronunţat decizia penală nr. 741/R/2011 a Curţii de Apel Bucureşti şi decizia penală nr. 1057/2010 a Curţii de Apel Craiova. Preşedintele completului a dorit să schimbe ordinea în care se dă cuvântul în susţinerea contestaţiei în anulare - întâi procurorul şi, apoi, avocatul, cu motivarea că "trebuie să lămurească şi să convingă atât Parchetul, cât şi instanţa!". Cu acest prilej, procurorul de şedinţă a susţinut faptul că nu există identitate de obiect între cele două cauze în care s-au pronunţat deciziile penale menţionate, în dosarul Curţii de Apel Craiova fiind vorba de infracţiunile de evaziune fiscală, asociere în vederea comiterii de infracţiuni şi spălare de bani, iar în cauza în care contestatorul a fost condamnat de infracţiunea prevăzută de art. 246 raportat la art. 248¹ C. pen. (1969).

În cuprinsul rechizitoriului s-a mai menţionat - aspecte la care judecătorul fondului a făcut, de asemenea, referire în sentinţă - că, pentru a admite contestaţia în anulare şi a anula pedeapsa de 7 ani închisoare la care fusese condamnat D., inculpatele şi-au exercitat abuziv atribuţiile de serviciu, interpretând în mod voit, contrar legii, dispoziţiile art. 386 lit. d) C. proc. pen., ignorând litera, spiritul legii, dar şi practica judiciară majoritară în materia hotărârilor pronunţate în temeiul art. 278¹ C. proc. pen. (1969), inclusiv Decizia nr. XVII/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Astfel, urmărind pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti favorabile condamnatului D., inculpatele au atestat în cuprinsul deciziei nr. 381/2012 împrejurări necorespunzătoare adevărului, atunci când au concluzionat că între faptele pentru care s-a pronunţat decizia penală nr. 741/R/2011 şi cele care au făcut obiectul dosarelor nr. x/2008 (decizia penală nr. 1057/2010), nr. 59/D/P/2008 (decizia penală nr. 798 din 18 noiembrie 2008 şi decizia nr. 292 din 11 martie 2010) şi nr. 7/D/P/2008 (decizia nr. 683 din 26 iunie 2009) există identitate, fiind vorba de aceleaşi acte materiale, respectiv obţinerea de credite bancare şi cesiunea de creanţe, însă cu o altă încadrare juridică, de aceeaşi sesizare, cu acelaşi conţinut, precum şi de acelaşi prejudiciu şi părţi civile. Tot în scopul favorizării condamnatului D., inculpatele au omis, intenţionat, să precizeze în cuprinsul hotărârii judecătoreşti pronunţate faptele cercetate în dosarele anterioare, dar şi împrejurarea că cercetările efectuate de organele de urmărire penală nu au fost paralele, ci succesive, aspecte ce nu pot fi circumscrise principiului non bis in idem. În plus, nu au făcut referire nici la deciziile nr. 1164/2011 şi nr. 2217/2011, prin care s-a respins, ca inadmisibilă, prima contestaţie în anulare promovată de condamnat şi, respectiv, s-a luat act de retragerea celei de-a doua.

S-a mai arătat că, ulterior pronunţării deciziei penale nr. 381 din 22 februarie 2012 de către cele trei inculpate, ca urmare a denunţului formulat de GGG., s-a constituit dosarul nr. x/2013 de către Direcţia Naţională Anticorupţie, în care s-a dispus trimiterea în judecată: - a inculpatei C. pentru infracţiunea de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen. (1969) raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, constând în aceea că, în cursul lunii februarie 2012, în calitate de judecător la Curtea de Apel Bucureşti, a primit, prin intermediul numitei JJJ., suma de aproximativ 630.000 de euro de la inculpatul D., prin medierea învinuitului QQ. şi a inculpatei I., pentru a pronunţa, împreună cu ceilalţi doi membri ai completului de judecată învestit cu dosarul nr. x/2011, o soluţie de admitere a contestaţiei în anulare; - a inculpatului D. pentru infracţiunea de dare de mită, prevăzută de art. 255 alin. (1) C. pen. (1969) raportat la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, constând în aceea că, în perioada septembrie 2011 - februarie 2012, atât în mod direct, cât şi cu ajutorul inculpatului QQ., a inculpatei I., a martorei denunţătoare GGG. şi a inculpatei JJJ., a promis suma de 1.500.000 de euro, iar, ulterior, a remis suma de 1.200.000 de euro, din care aproximativ 630.000 de euro au ajuns în posesia inculpatei C., pentru ca aceasta, în calitate de judecător la Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, să pronunţe, împreună cu ceilalţi doi membri ai completului de judecată învestit cu dosarul nr. x/2011, o soluţie de admitere a contestaţiei în anulare formulate de D.; - a inculpatei I. pentru complicitate la infracţiunea de dare de mită, prevăzută de art. 26 raportat la art. 255 alin. (1) C. pen. (1969) şi art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, constând în aceea că, în perioada septembrie 2011 - februarie 2012, l-a ajutat, împreună cu inculpatul QQ., pe inculpatul D. să promită suma de 1.500.000 de euro învinuitei JJJ. şi, ulterior, să dea acesteia suma de 1.200.000 de euro, din care aproximativ 630.000 de euro au ajuns în posesia inculpatei C., pentru ca aceasta, în calitate de judecător la Curtea de Apel Bucureşti, să pronunţe o soluţie favorabilă asupra contestaţiei în anulare formulate de D.; - a inculpatului QQ. pentru complicitate la infracţiunea de cumpărare de influenţă, prevăzută de art. 26 C. pen. (1969) raportat la art. 6¹ alin. (1) din Legea nr. 78/2000, constând în aceea că, în perioada august - septembrie 2011, ca urmare a promisiunii inculpatului D. de remitere a sumei de 500.000 de euro inculpatei JJJ., care a lăsat să se creadă că are influenţă asupra judecătorilor de la Curtea de Apel Bucureşti, pentru a-i determina să pronunţe o soluţie favorabilă, constând în admiterea contestaţiei în anulare ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2011 al aceleiaşi instanţe, l-a ajutat pe D. să dea învinuitei respectivul folos, însă, întrucât beneficiul promis nu a fost obţinut, suma de 500.000 de euro a fost restituită învinuitului, respectiv pentru complicitate la infracţiunea de dare de mită, prevăzută de art. 26 C. pen. (1969) raportat la art. 255 alin. (1) C. pen. (1969) şi art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, constând în aceea că, în perioada septembrie 2011 - februarie 2012, l-a ajutat împreună cu inculpata I. pe inculpatul D. să promită suma de 1.500.000 de euro învinuitei JJJ. şi, ulterior, să dea acesteia suma de 1.200.000 de euro, din care aproximativ 630.000 de euro au ajuns în posesia inculpatei C., pentru pronunţarea unei soluţii favorabile în dosarul nr. x/2011; - a inculpatei JJJ. pentru infracţiunea de trafic de influenţă, prevăzută de art. 257 C. pen. (1969) raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, constând în aceea că, în perioada august - septembrie 2011, a pretins şi primit de la inculpatul D. suma de 500.000 de euro, lăsând să se creadă că are influenţă asupra judecătorilor de la Curtea de Apel Bucureşti, pentru a-i determina să pronunţe în beneficiul acestuia o hotărâre favorabilă, constând în admiterea contestaţiei în anulare şi înlăturarea pedepsei de 7 ani închisoare, în dosarul nr. x/2011, iar, ulterior, pentru că beneficiul produs nu a fost obţinut, banii au fost restituiţi în întregime, precum şi pentru complicitate la infracţiunea de luare de mită, prevăzută de art. 26 C. pen. (1969) raportat la art. 254 alin. (1) C. pen. (1969) şi art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, constând în aceea că, în cursul lunii februarie 2012, a ajutat-o pe inculpata C. să primească suma de 630.000 de euro de la inculpatul D., prin medierea învinuitului QQ. şi a inculpatei I., în scopul pronunţării, împreună cu ceilalţi doi membri ai completului de judecată, a unei soluţii favorabile în dosarul nr. x/2011.

Dată fiind legătura dintre activitatea infracţională imputată inculpatelor în legătură cu pronunţarea deciziei nr. 381/2012 şi faptele ce au format obiectul dosarului nr. x/2013 al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, în cauză au fost preluate ca probe din acest dosar rechizitoriul, înregistrările convorbirilor ambientale şi telefonice, procesele-verbale de redare a acestora împreună cu suporţii optici, reţinându-se de către parchet, în urma coroborării lor, dar şi a depoziţiilor martorilor GGG., KKK. şi JJJ., că, în cursul lunii februarie 2012, cea din urmă a ajutat-o pe inculpata C. să primească suma de aproximativ 630.000 de euro de la D., prin intermediul fratelui acestuia, QQ., şi a inculpatei I., în scopul pronunţării împreună cu ceilalţi doi membri ai completului de judecată învestit cu dosarul nr. x/2011 a unei soluţii de admitere a contestaţiei în anulare formulate de D..

Parchetul a mai arătat că şi din procesele-verbale de redare a convorbirilor ambientale purtate de JJJ. cu GGG., LLL., I., D., MMM. şi NNN. au rezultat indicii temeinice cu privire la: remiterea sumei de 630.000 de euro cu titlu de mită către inculpata C.; împărţirea acestei sume cu ceilalţi membri ai completului de judecată; formularea de cereri repetate având ca obiect contestaţii în anulare şi retragerea lor ulterioară, după ce o contestaţie a ajuns la completul inculpatelor; faptul că neremiterea diferenţei de 300.000 de euro i-a creat martorei JJJ. dificultăţi în sensul că nu mai avea să fie primită de judecătoare.

În susţinerea acuzaţiilor au fost invocate şi declaraţiile martorilor OOO., PPP., QQQ., RRR. şi SSS., membri ai completelor care au pronunţat deciziile penale nr. 741/R/2011 a Curţii de Apel Bucureşti şi, respectiv, nr. 802/A/2010 a Tribunalului Bucureşti, din care a rezultat că între cauza dedusă judecăţii şi cele soluţionate de Curtea de Apel Craiova, prin care au fost menţinute soluţiile de neîncepere a urmăririi penale faţă de D., nu a existat identitate de obiect şi că hotărârile pronunţate în procedura plângerii prevăzute de art. 278¹ C. proc. pen. (1968) nu au autoritate de lucru judecat, deoarece nu privesc soluţionarea fondului cauzei.

În plus, s-a apreciat de către procuror că sunt relevante pentru lămurirea împrejurărilor în care a fost pronunţată decizia penală nr. 381/2012 şi depoziţiile martorilor LLL., RR., TTT., D., QQ., I., UUU..

Ca atare, faţă de toate argumentele expuse, Direcţia Naţională Anticorupţie a concluzionat că cele trei inculpate au săvârşit infracţiunile de fals intelectual, abuz în serviciu, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, şi favorizarea făptuitorului.

În ceea ce priveşte infracţiunea de fals intelectual, s-a arătat că, deşi inculpatele au avut la dispoziţie actele dosarelor în care s-au pronunţat deciziile penale nr. 741/R/2011, nr. 1057/2010, nr. 798/2008, nr. 292/2010 şi nr. 683/2009, au atestat în mod nereal în cuprinsul hotărârii pronunţate că acestea au avut la bază aceeaşi sesizare, că vizează aceeaşi situaţie de fapt, acelaşi prejudiciu, aceleaşi părţi (inclusiv parte civilă - E.) şi societăţi comerciale, dar şi aceeaşi expertiză contabilă. În acest sens, s-a subliniat că lipsa identităţii de obiect al cauzelor în care s-au dat deciziile penale nr. 1057/2010 şi nr. 741/R/2011 a fost cunoscută de inculpate, aspect ce reiese din conţinutul deciziei pronunţate, respectiv din menţiunile făcute de acestea la paginile 24 paragraf 2, 25 paragraf ultim, 31 paragraf 3, 36 paragrafe 3-6, 46 paragraf ultim, 47 paragraf 3, 61 paragraf 3 şi 62 paragraf 2.

Referitor la infracţiunea de abuz în serviciu, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, parchetul a reţinut că inculpatele şi-au exercitat cu rea-credinţă atribuţiile de serviciu cu prilejul pronunţării deciziei penale nr. 381/2012, contrar obligaţiei pe care o aveau de a afla adevărul, prin aplicarea şi interpretarea legii cu bună-credinţă, cu respectarea jurisprudenţei naţionale şi europene, a deciziilor în interesul legii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a deciziilor Curţii Constituţionale. S-a subliniat că legea procesual penală impune exercitarea drepturilor procedurale în condiţiile legii, examinarea în fond a unei cereri sau a unei căi de atac formulate în alte condiţii decât cele stabilite de dreptul naţional sau internaţional reprezentând o încălcare a acestuia, un abuz care nu poate avea corespondent într-o sancţiune disciplinară, ci doar într-una penală. Atunci când aplicarea legii, în aceste condiţii, este urmată de obţinerea unor foloase materiale, pentru sine sau pentru altul, devine cu atât mai evidentă exercitarea abuzivă a atribuţiilor de serviciu.

Or, s-a apreciat de către parchet că, prin pronunţarea deciziei penale nr. 381/2012, cu consecinţa anulării pedepsei de 7 ani închisoare la care fusese condamnat D., inculpatele au nesocotit cadrul legal reglementat de legea procesual penală (art. 386 lit. d) C. proc. pen. şi art. 278¹ C. proc. pen. anterior), practica judiciară naţională, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ale Curţii Constituţionale. Mai mult, acestea au încălcat autoritatea de lucru judecat a deciziei penale nr. 1164 din 26 mai 2011, prin care s-a respins, ca tardivă, contestaţia în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 386 lit. c) C. proc. pen., şi, de asemenea, au antamat fondul hotărârilor judecătoreşti pronunţate în dosarele nr. x/2006 şi nr. y/2006, făcând aprecieri cu privire la vinovăţia inculpatului, la competenţa materială a organelor de urmărire penală, la limitele sesizării instanţelor de judecată şi la motivarea hotărârilor anterioare. În plus, desfiinţarea ilegală a hotărârilor judecătoreşti anterioare şi anularea mandatului de executare a pedepsei închisorii de 7 ani, emis pe numele lui D., a avut drept consecinţă obţinerea unui folos necuvenit de către cel din urmă, prin exonerarea de executarea pedepsei privative de libertate şi de plata despăgubirilor civile, în sumă de 18.839.684,5 RON, către E., ceea ce a condus la prejudicierea intereselor legale ale acesteia.

Prin urmare, parchetul a considerat că faptele comise de inculpate constituie infracţiunea de abuz în serviciu, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) C. pen., cu referire la art. 309 C. pen.

În ceea ce priveşte infracţiunea de favorizarea făptuitorului, prevăzută de art. 269 alin. (1) C. pen., procurorul semnatar al actului de sesizare a menţionat că aceasta a constat în faptul că, prin pronunţarea deciziei penale nr. 381/2012, cele trei inculpate l-au ajutat pe D. să nu mai execute pedeapsa aplicată prin decizia penală nr. 741/R/2011 a Curţii de Apel Bucureşti, infracţiunea consumându-se în ambele variante, şi anume atât favorizarea personală a lui D., prin zădărnicirea executării sancţiunii penale, cât şi favorizarea prin acordarea ajutorului pentru asigurarea produsului infracţiunii.

S-a mai arătat în rechizitoriu că, deşi inculpatele au fost cercetate şi în procedura disciplinară, iar, prin decizia civilă nr. 435 din 25 noiembrie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, definitivă, s-a stabilit că nu sunt întrunite condiţiile angajării răspunderii disciplinare în legătură cu pronunţarea de către acestea a deciziei penale nr. 381/2012, totuşi, instanţa supremă nu a avut cum să prevadă împrejurarea că, ulterior, inculpata C. va fi trimisă în judecată pentru infracţiunea de luare de mită, constând în primirea sumei de 630.000 de euro, pentru a dispune anularea pedepsei de 7 ani închisoare la care fusese condamnat D..

Tot astfel, s-a precizat că faţă de cele trei inculpate s-au mai efectuat anterior cercetări de către Direcţia Naţională Anticorupţie, ca urmare a sesizării din oficiu, la data de 28 februarie 2012, pentru infracţiunile de abuz în serviciu, prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 246 C. pen. (1969) combinat cu art. 248¹ C. pen. (1969), şi favorizarea făptuitorului, prevăzută de art. 264 C. pen. (1969) raportat la art. 17 lit. a) din Legea nr. 78/2000, în legătură cu modul în care şi-au exercitat atribuţiile de serviciu cu ocazia pronunţării deciziei penale nr. 381/2012, însă, prin rezoluţia din 07 august 2012 emisă de procuror în dosarul nr. x/2012, în temeiul art. 249 alin. (1) şi (2) raportat la art. 11 pct. 1 lit. b) şi la) art. 10 lit. b) C. proc. pen. (1968), art. 249 alin. (2) raportat la art. 245 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. (1968) şi art. 38 raportat la art. 45 alin. (1) C. proc. pen. (1968), s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a acestora şi revocarea măsurilor asigurătorii, concluzionându-se că sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunilor sesizate, prin emiterea cu ştiinţă a unui act nelegal, însă, judecătorii se bucură de inamovibilitate, sunt independenţi şi orice autoritate sau instituţie este datoare să respecte această independenţă, potrivit Legii nr. 303/2004. În acest sens, considerându-se că, din lege, ar putea rezulta interpretarea potrivit căreia judecătorii nu pot răspunde, în temeiul art. 246 - art. 249 C. pen. (1969), pentru hotărâri pronunţate în exercitarea atribuţiilor de serviciu în aceleaşi condiţii cu ceilalţi funcţionari, s-a apreciat că există îndoială asupra cadrului legal în care poate fi atrasă răspunderea penală a acestora pentru infracţiuni de serviciu care au ca obiect măsuri adoptate prin hotărâri judecătoreşti, motiv pentru care, în baza principiului in dubio pro reo, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală, reţinându-se, totodată, că aceleaşi fapte fac obiectul cauzei disciplinare nr. 10/J/2012 aflată pe rolul Consiliului Superior al Magistraturii, secţia pentru judecători, fiind aplicabile în cauză dispoziţiile art. 10 lit. b) C. proc. pen. (1968).

Ulterior, prin ordonanţa nr. 10/C1 din 29 ianuarie 2014 a procurorului şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, a fost infirmată din oficiu această rezoluţie şi s-a dispus redeschiderea şi reluarea urmăririi penale faţă de inculpate, reţinându-se că, prin rechizitoriul nr. x/2013 din 15 noiembrie 2013, inculpata C. a fost trimisă în judecată pentru infracţiunile de luare de mită, trafic de influenţă, complicitate la trafic de influenţă, înşelăciune în formă continuată şi instigare la infracţiunea de spălare de bani constând, printre altele, în aceea că, în cursul lunii februarie 2012, a primit de la D., prin intermediul inculpatei JJJ., suma de 630.000 de euro, în scopul pronunţării, împreună cu ceilalţi doi membri ai completului de judecată, a unei soluţii de admitere a contestaţiei în anulare formulate de D. în dosarul nr. x/2011.

În ceea ce priveşte latura civilă a cauzei şi măsurile asigurătorii dispuse, s-a arătat că persoana vătămată E. S.A., prin lichidator judiciar HHH. S.P.R.L., s-a constituit parte civilă în procesul penal cu suma de 18.839.684,5 RON, reprezentând despăgubiri civile, la care a solicitat adăugarea dobânzilor legale până la plata efectivă a debitului. Prin adresa ulterioară nr. 151 din 5 martie 2014, partea civilă şi-a menţinut cererea de constituire pentru valoarea de 18.838.804,50 RON, la care a solicitat calcularea dobânzilor legale, arătând că suma iniţială a fost diminuată cu 880 RON, încasaţi în contul creanţei de la executorul judecătoresc.

Raportat la solicitarea părţii civile, dar şi la faptul că, prin decizia penală nr. 381/2012 pronunţată de cele trei inculpate au fost desfiinţate deciziile penale nr. 741/R/2011, nr. 802/A/2010 şi sentinţa penală nr. 1240/2010 în integralitatea lor în privinţa contestatorului D., dispunându-se încetarea procesului penal pe motivul existenţei autorităţii de lucru judecat, s-a apreciat de către parchet că a fost paralizată şi obligaţia acestuia de a plăti despăgubirile civile în solidar cu ceilalţi inculpaţi, în condiţiile în care niciunul dintre aceştia nu a avut bunuri în privinţa cărora să se poată face executarea, motiv pentru care, fiind prejudiciate interesele legale ale persoanei vătămate, pentru repararea pagubei cauzată acesteia, s-a dispus, prin ordonanţele nr. 51/P din 31 martie 2014, instituirea unor măsuri asigurătorii asupra bunurilor mobile şi imobile aparţinând acuzatelor.

După sesizarea instanţei cu rechizitoriul nr. x/2012 din 15 aprilie 2014 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, prin încheierea din 16 iunie 2014, a respins, în temeiul art. 346 alin. (1) C. proc. pen., excepţiile invocate de inculpatele B., A. şi C., a constatat legalitatea sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală şi a dispus începerea judecăţii în cauză, hotărârea rămânând definitivă prin încheierea nr. 2732 din 30 septembrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, care a respins contestaţiile formulate de acuzate.

Prealabil începerii cercetării judecătoreşti, instanţa de fond a stabilit cadrul procesual, sens în care, printre altele, a admis cererea formulată de cele trei inculpate de introducere în cauză a Ministerului Justiţiei în calitate de parte responsabilă civilmente.

În cursul cercetării judecătoreşti la fond a fost administrată proba cu înscrisuri (copii ale declaraţiilor date de martorii JJJ., GGG., KKK., QQ., D., RR., I. în dosarul nr. x/2014 aflat pe rolul Curţii de Apel Constanţa, planificările şedinţelor de judecată din perioada ianuarie - februarie 2012 de la secţia I penală a Curţii de Apel Bucureşti, copii ale sentinţelor penale nr. 74/P din 8 mai 2014 şi nr. 3/P din 26 martie 2015 ale Curţii de Apel Constanţa, copie a cererii de executare silită în dosarul de executare nr. 754/2011 aflat pe rolul Biroului executorului judecătoresc VVV., copia deciziei penale nr. 825/A din 10 iunie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, acte în circumstanţiere, jurisprudenţă şi doctrină relevantă în raport cu obiectul cauzei) şi proba testimonială (fiind audiaţi martorii JJJ., KKK., GGG., LLL., D., I., QQ., RR., UUU., PPP., QQQ., OOO., WWW., SSS., RRR., III., XXX., TTT., YYY., WW.).

La data de 22 iulie 2015, a fost depusă la dosar adresa din 20 iulie 2015 emisă de Direcţia Naţională Anticorupţie, conform căreia în această cauză a fost începută urmărirea penală in rem pentru infracţiunea de luare de mită, iar, la termenul de judecată din 24 septembrie 2015, a fost transmisă o altă adresă a aceleiaşi unităţi de parchet, comunicându-se că, prin ordonanţa nr. 166/P/2014 din 27 august 2015, s-a dispus efectuarea în continuare a urmăririi penale faţă de inculpatele A. şi B. pentru infracţiunea de luare de mită.

Printre altele, Curtea a respins cererea celor trei inculpate privind solicitarea fişelor de post de la Ministerul Justiţiei, arătând, în esenţă, că judecătorii, în virtutea funcţiei pe care o exercită, sunt părţi ale unor raporturi de muncă, însă drepturile şi îndatoririle acestora se exercită potrivit legii şi statutului profesiei, şi nu în baza unor fişe de post individuale.

Partea civilă E. a comunicat instanţei, prin lichidatorul judiciar ZZZ. S.P.R.L., că, anterior, la 12 decembrie 2014, fostul lichidator judiciar şi-a diminuat pretenţiile în cauză la valoarea de 18.802.405,24 RON, întrucât s-a distribuit către B.I.R. suma de 36.399,26 RON, în timp ce 54.272,07 RON au fost reţinuţi în contul onorariului de executorul judecătoresc, în cadrul procedurii de executare silită. Ulterior, în cadrul acestei proceduri, s-au distribuit sume numai în contul onorariului executorului judecătoresc, comunicându-se că nu au existat modificări ale valorii cu care E. s-a constituit parte civilă în cauză.

După ce, în prealabil, a supus dezbaterii părţilor această chestiune, judecătorul fondului a apreciat că este absolut necesară disjungerea cauzei faţă de inculpata C., considerând că pronunţarea unei soluţii în speţă în privinţa acuzatei nu se poate realiza fără a avea reprezentarea întregii activităţi infracţionale ce îi este imputată. În acest sens, s-a arătat că dosarul în care inculpata a fost trimisă în judecată pentru luare de mită (nr. 250/36/2014 al Curţii de Apel Constanţa) în legătură cu îndeplinirea atribuţiilor de serviciu cu prilejul pronunţării deciziei penale nr. 381/2012 nu era soluţionat definitiv la data finalizării cercetării judecătoreşti în prezenta cauză, or, infracţiunile de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, favorizarea făptuitorului şi fals intelectual, de care aceasta este acuzată în cauza de faţă, se află în concurs cu infracţiunea de luare de mită care formează obiectul dosarului nr. x/2014, concurs cu conexitate etiologică, între infracţiunile ce formează obiectul celor două dosare existând legătura mijloc - scop. Ca atare, apreciind că nu există o certitudine, rezultată dintr-o hotărâre judecătorească definitivă, că inculpata a comis infracţiunea scop de care este acuzată şi neavând alte elemente din care să rezulte, în mod indubitabil, intenţia acesteia în a pronunţa o hotărâre judecătorească greşită şi în a-l favoriza pe condamnatul D., având în vedere că toate infracţiunile din prezenta cauză nu pot fi comise decât cu vinovăţie sub forma intenţiei, Curtea a concluzionat în sensul necesităţii disjungerii cauzei faţă de această inculpată, în vederea pronunţării unei soluţii corecte, legale şi fundamentate pe elemente cu un grad ridicat de certitudine. În sprijinul adoptării unei asemenea măsuri procesuale, prima instanţă a menţionat, în plus, că, în cazul magistraţilor, infracţiunea de abuz în serviciu nu poate consta numai în pronunţarea unei soluţii, fie ea şi greşită, în lipsa unui element exterior care să vicieze procesul cognitiv şi deliberativ, să altereze convingerea judecătorului şi s-o deturneze de la substanţa ei reală, internă.

Examinând cauza prin raportare la probele administrate, instanţa de fond a reţinut că acuzaţiile aduse inculpatelor A. şi B. prin actul de sesizare vizează împrejurările pronunţării şi, ulterior, redactării considerentelor deciziei penale nr. 381 din 22 februarie 2012, dată în dosarul nr. x/2011, prin care s-a admis contestaţia în anulare formulată de condamnatul D. împotriva deciziei penale nr. 741/R din 04 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, care a fost desfiinţată în parte, cu privire la contestator, pentru existenţa autorităţii de lucru judecat. Prin aceeaşi hotărâre pronunţată de inculpate, a fost desfiinţată, în parte, în ceea ce îl priveşte pe contestator, şi sentinţa penală nr. 1240 din 15 iunie 2010 a Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, precum şi decizia penală nr. 802/A din 16 decembrie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, dispunându-se, în baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. j) C. proc. pen. (1968), încetarea procesului penal pornit împotriva acestuia pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 26 C. pen. (1969) raportat la art. 246 C. pen. (1969) combinat cu art. 248¹ C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) raportat la art. 258 C. pen. (1969), cu consecinţa anulării mandatului de executare a pedepsei închisorii emis pe numele condamnatului şi a punerii sale de îndată în libertate, dacă nu este arestat în altă cauză.

Din analiza considerentelor deciziei penale nr. 381 din 22 februarie 2012, judecătorul fondului a constatat că admiterea contestaţiei în anulare formulată de condamnatul D. împotriva deciziei penale nr. 741/R/04 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, cu consecinţa desfiinţării acesteia şi a hotărârilor judecătoreşti anterioare (fond şi apel), a încetării procesului penal şi a anulării mandatului de executare a pedepsei închisorii de 7 ani, s-a întemeiat pe cazul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 386 lit. d) C. proc. pen. (1968), respectiv "când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă". În esenţă, cele trei inculpate, judecători ai cauzei menţionate, au reţinut că la pronunţarea deciziei de condamnare a inculpatului D. la pedeapsa de 7 ani închisoare a fost încălcat principiul non bis in idem, reglementat de art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, principiu care se opune nu doar ca o persoană să fie condamnată penal de către jurisdicţiile aceluiaşi stat după ce anterior a fost deja achitată sau condamnată prin hotărâre definitivă, dar şi ca o persoană să fie urmărită de două ori de către jurisdicţiile aceluiaşi stat. Totodată, au reţinut că principiul non bis in idem este aplicabil atunci când faptele sunt aceleaşi, în materialitatea lor, chiar dacă li s-a dat o încadrare juridică diferită, aducându-se de asemenea, argumente doctrinare, de text legal, dar şi jurisprudenţiale.

Invocând aceste categorii de argumente teoretice şi jurisprudenţiale, în motivarea soluţiei pronunţate, inculpatele au reţinut că împotriva condamnatului D. s-au desfăşurat proceduri paralele, respectiv au existat mai multe proceduri îndreptate împotriva acestuia, iar cea soldată cu condamnarea sa la pedeapsa de 7 ani închisoare a fost precedată de alte proceduri în care s-a dispus neînceperea urmăririi penale pentru aceleaşi fapte, soluţii menţinute de instanţele de judecată în procedura plângerii formulate potrivit art. 278¹ C. proc. pen. (1968). Inculpatele au arătat că hotărârea definitivă care se opunea deschiderii unei noi proceduri penale şi care avea autoritate de lucru judecat este decizia penală nr. 1057 din 27 septembrie 2010 a Curţii de Apel Craiova, însă au menţionat că aceleaşi fapte au mai fost examinate, sub alte încadrări, şi în deciziile nr. 292 din 11 martie 2010 şi nr. 683 din 26 iunie 2009 ale Curţii de Apel Craiova, cele trei hotărâri judecătoreşti, pronunţate în procedura plângerii împotriva soluţiilor de netrimitere în judecată, acoperind întreaga activitate infracţională, compusă din aceleaşi acte şi fapte materiale reţinute în sarcina condamnatului D., vizând acelaşi prejudiciu, aceeaşi perioadă a activităţii infracţionale şi având la bază aceeaşi sesizare.

Raportat la acuzaţiile parchetului referitoare la nelegalitatea şi netemeinicia deciziei penale nr. 381/2012, prima instanţă a făcut trimitere, cu titlu prealabil, la dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, art. 10 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi art. 18 alin. (2) din Codul deontologic al magistraţilor, după care, în baza examinării considerentelor deciziei, a celorlalte hotărâri care îl vizează pe D., a prevederilor legale incidente, a jurisprudenţei în materie şi a doctrinei, a concluzionat că decizia pronunţată de cele trei inculpate nu este afectată de vicii de nelegalitate şi nu a fost pronunţată cu încălcarea procedurilor, însă este esenţialmente netemeinică, bazându-se pe argumentul greşit al identităţii faptelor pentru care a fost cercetat D. în procedurile penale care s-au succedat. Chiar dacă a fost de acord cu opinia acuzării că cele trei inculpate au dat o hotărâre cu interpretarea greşită a situaţiei de fapt, Curtea a subliniat, însă, că judecătorii pronunţă soluţiile în raport cu propria lor convingere, iar raţionamentul logico-judiciar al acestora, aşa cum a reţinut şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în procedura disciplinară derulată împotriva celor trei în legătură cu pronunţarea aceleiaşi decizii, nu poate face obiectul cenzurii decât în căile legale de atac şi nu poate constitui temei pentru tragerea lor la răspundere, în lipsa altor elemente exterioare acestui raţionament.

Referitor la viciile de nelegalitate şi la încălcarea procedurii în materie, pe care le-a invocat Ministerul Public în susţinerea acuzaţiilor, instanţa de fond a reţinut că D., înainte de a fi condamnat definitiv la pedeapsa de 7 ani închisoare prin decizia penală nr. 741/R/2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, a fost urmărit şi în alte cauze penale, finalizate cu soluţii de neîncepere a urmăririi penale, ce au fost confirmate de Curtea de Apel Craiova în procedura plângerii împotriva actelor procurorului. În legătură cu aceste soluţii ale procurorului de netrimitere în judecată, confirmate prin hotărâri judecătoreşti definitive în procedura prevăzută de art. 278¹ C. proc. pen. (1968), s-a arătat că, deşi în jurisprudenţă şi în doctrină s-a cristalizat opinia că nu pot constitui bază pentru invocarea autorităţii de lucru judecat în raport cu o nouă procedură penală, acest punct de vedere nu este unanim, fiind exprimată şi părerea contrară, îmbrăţişată, de altfel, şi de judecătorul fondului, care a apreciat că prima opinie nu este susţinută de textele de lege, de principiile penale aplicabile şi nici de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, putându-se vorbi, cel mult, de existenţa unei practici judiciare neunitare sub acest aspect.

Astfel, făcând referire la conţinutul textelor de lege care reglementau actele procurorului de netrimitere în judecată, în vigoare la data emiterii soluţiilor de neîncepere a urmăririi penale faţă de D. (art. 11 raportat la art. 10 şi art. 228 C. proc. pen. din 1968), Curtea a constatat că, prin rezoluţia nr. 83/P/2008 din 13 noiembrie 2009, confirmată prin decizia nr. 1057/2010 a Curţii de Apel Craiova, în raport cu care s-a susţinut că există autoritate de lucru judecat, s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 10 lit. c) C. proc. pen. (1968), respectiv fapta nu a fost săvârşită de D.. Or, atâta vreme cât această soluţie nu a fost desfiinţată, ci, dimpotrivă, confirmată de instanţa de judecată prin hotărâre definitivă şi nu au apărut fapte sau împrejurări noi necunoscute de organul de urmărire penală, aşa cum prevedeau dispoziţiile art. 278¹ alin. (11) C. proc. pen. (1968), decizia instanţei penale se bucură de putere de lucru judecat, deoarece a pus capăt, în mod definitiv, unui conflict de drept penal. În plus, s-a apreciat că în materia contestaţiei în anulare (deci şi în cauza soluţionată de inculpate) nu îşi găseşte aplicare decizia nr. XVII/2007 a instanţei supreme pronunţată în recurs în interesul legii, întrucât prin aceasta s-a stabilit că revizuirea nu este admisibilă împotriva unei hotărâri judecătoreşti pronunţate în procedura prevăzută de art. 278¹ C. proc. pen. (1968), fără să se refere şi la alte căi extraordinare de atac, or, în materie de procedură, normele sunt de strictă interpretare şi aplicare.

Ca atare, judecătorul primei instanţe a concluzionat că hotărârile judecătoreşti pronunţate în procedura prevăzută de art. 278¹ C. proc. pen. (1968), prin care se confirmă o soluţie de neîncepere a urmăririi penale, împiedică derularea unei noi proceduri ce vizează aceeaşi persoană şi aceeaşi faptă (cu menţiunea că, în cauză, nu a fost vorba de aceeaşi faptă), dispoziţiile alin. (11) al textului de lege menţionat instituind în mod expres această interdicţie. În acest context, s-a apreciat că inclusiv interpretarea potrivit căreia aceste hotărâri ar avea o autoritate de lucru judecat provizorie, numai până la descoperirea unor fapte sau împrejurări noi, nu împiedică aplicarea principiului non bis in idem, după cum nu prezintă relevanţă nici faptul că soluţia de netrimitere în judecată a fost pronunţată în baza unor acte premergătoare, din moment ce legiuitorul a inclus în categoria soluţiilor procurorului care prohibesc o a doua urmărire penală, conform art. 278¹ alin. (11) C. proc. pen. (1968), şi pe aceea a neînceperii urmăririi penale.

Prin urmare, raportându-se şi la jurisprudenţa naţională în materie, Curtea de apel a apreciat că, în cauză, nu poate fi reţinută nesocotirea normelor de procedură, cu referire la considerarea în mod greşit a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în temeiul art. 278¹ C. proc. pen. (1968) ca având autoritate de lucru judecat, ci, cel mult, se poate constata că, din acest punct de vedere, practica judiciară este neunitară, fapt ce nu este imputabil inculpatelor.

Nefondată a fost considerată de instanţă şi susţinerea parchetului referitoare la constatarea, în mod nelegal, de către inculpate a existenţei autorităţii de lucru judecat, atâta timp cât respectiva chestiune fusese invocată de condamnatul D. în apel şi recurs, arătându-se, în esenţă, că o asemenea condiţie de admisibilitate a contestaţiei în anulare (constând în nepronunţarea de către instanţa de recurs asupra unei cauze de încetare a procesului penal pentru care existau probe la dosar) este specifică doar cazului prevăzut la art. 386 lit. c) C. proc. pen. (1968), şi nu celui reglementat de art. 386 lit. d) C. proc. pen. (1968).

Nici aspectul că inculpatele au soluţionat direct contestaţia, fără admiterea în principiu, nu s-a considerat că reprezintă o încălcare a normelor de procedură, deoarece, potrivit art. 391 C. proc. pen. (1968), instanţa examinează admisibilitatea în principiu a cererii de contestaţie numai în cazurile prevăzute de art. 386 lit. a)-c) şi e C. proc. pen. (1968).

În consecinţă, Curtea a reţinut, în esenţă, că inculpatele nu au încălcat normele de procedură edictate de lege pentru soluţionarea contestaţiei în anulare - aspect observat şi în acţiunea disciplinară promovată împotriva acestora, când Înalta Curte a apreciat că nu se poate reţine grava lor neglijenţă -, constatând, în schimb, că în materia acestei căi extraordinare de atac există o abordare şi o practică judiciară diferită. De altfel, chiar dacă s-ar fi constatat o astfel de încălcare, s-a apreciat că acest aspect, prin el însuşi, nu putea conduce la concluzia că inculpatele au comis faptele penale de care sunt acuzate, în lipsa altor elemente care să contureze o intenţie clară de a pronunţa o hotărâre prin abuz de funcţie şi în scopul favorizării condamnatului D..

Instanţa de fond a considerat, însă, că hotărârea pronunţată de inculpate este netemeinică, deoarece procedurile anterioare în care a fost cercetat condamnatul D., cu trimitere specială la cea finalizată prin decizia penală nr. 1057/2010 a Curţii de Apel Craiova, nu au vizat aceleaşi fapte în materialitatea lor.

Astfel, aşa cum s-a arătat în mod detaliat în rechizitoriul parchetului şi cum rezultă din cuprinsul deciziei penale nr. 1057/2010 a Curţii de Apel Craiova, judecătorul fondului a reţinut că, în cauza ce a format obiectul dosarului nr. x/2008 al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Serviciul Teritorial Craiova, D., M. şi BB. au fost cercetaţi pentru evaziune fiscală, asociere în vederea comiterii de infracţiuni şi spălare de bani, prevăzute de art. 9 lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005, art. 323 C. pen. (1969) şi art. 23 din Legea nr. 656/2002, constând în aceea că D. şi alţi funcţionari din cadrul CC. nu au înregistrat în evidenţa contabilă venituri reprezentând dobânzi şi penalităţi calculate în baza tranzacţiei de compensare nr. 22 din 10 ianuarie 2001 şi cesiunea depozitului în favoarea DD. S.A., conform contractului de cesiune de creanţă nr. x din 11 februarie 2001. Cercetarea faptelor a avut la bază procesul-verbal de control nr. x/2005 al D.G.F.P. Dolj şi nota de constatare nr. x din 20 octombrie 2004 a Autorităţii Naţionale de Control, Garda Financiară, din care rezultă faptul că S.C. DD. S.A. nu a evidenţiat în conturile de cheltuieli dobânzile şi penalităţile calculate de CC. în sumă totală de 203.330.798.000 RON şi nici nu a înregistrat în contabilitate cesiunea depozitului constituit de CC. la E. S.A.

S-a arătat că, prin rezoluţia nr. 83/P din 13 noiembrie 2009, Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Craiova, a dispus neînceperea urmăririi penale, în baza art. 228 alin. (6) raportat la art. 10 lit. c), d) şi g) C. proc. pen. (1968), pentru infracţiunile prevăzute de art. 9 lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005, art. 323 C. pen. (1969) şi art. 23 din Legea nr. 656/2002, reţinând, în esenţă, că acţionarul S.C. DD. S.A. Craiova, parte în tranzacţia de compensare, a fost J. şi nu D., iar semnatarul tranzacţiei de compensare nr. 22/2001 a fost BB., decedat la 28 martie 2001. Ca atare, nefiind întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală, s-a apreciat că nu pot fi reţinute nici infracţiunile de spălare de bani şi asociere în vederea comiterii de infracţiuni.

S-a mai menţionat de către Curte că, prin ordonanţa din 27 aprilie 2009, procurorul ierarhic superior a infirmat rezoluţia de mai sus şi a dispus reluarea cercetărilor, în urma efectuării acestora fiind adoptată rezoluţia din 13 noiembrie 2009, prin care s-au schimbat parţial temeiurile soluţiei de neîncepere a urmăririi penale, în sensul că, în privinţa lui D. s-au reţinut dispoziţiile art. 10 lit. c) C. proc. pen. (1968).

Prin sentinţa penală nr. 132 din 22 martie 2010 a Tribunalului Dolj a fost admisă plângerea formulată de A.N.A.F. Dolj în sensul schimbării temeiului soluţiei de neîncepere a urmăririi penale faţă de D. şi M., reţinându-se, cu referire la primul, prevederile art. 10 lit. g) C. proc. pen. (1968) pentru infracţiunea de evaziune fiscală şi cele ale art. 10 lit. d) C. proc. pen. (1968) pentru infracţiunile prevăzute de art. 323 C. pen. (1969) şi art. 23 din Legea nr. 656/2002, iar, cu referire la cel de-al doilea, dispoziţiile art. 10 lit. g) C. proc. pen. (1968) în ceea ce priveşte infracţiunea de evaziune fiscală şi cele ale art. 10 lit. d) C. proc. pen. (1968) pentru celelalte două infracţiuni. S-a reţinut de către Tribunalul Dolj că obiectul infracţiunii de evaziune fiscală a constat în aceea că DD. S.A. a realizat disponibil din credite şi creanţe B.I.R., pe care le-a anulat prin tranzacţia de compensare şi a transferat în drept veniturile către CC., cedate mai departe conform circuitului arătat, iar cercetările se referă la faptul că această Cooperativă de Credit nu a înregistrat în evidenţa financiar contabilă veniturile financiare reprezentând dobânzi şi penalităţi calculate în baza tranzacţiei de compensare nr. 22/2001, în sumă totală de 203.330.798.000 RON, precum şi cesiunea depozitului în favoarea S.C. DD. S.A., conform contractului de cesiune 23 din 11 februarie 2001, acesta din urmă fiind semnat fără dubiu de D. şi M., pentru cele două societăţi, în sumă de 11.800.000.000 RON. În urma controalelor efectuate, s-a stabilit un impozit pe profit sustras de 50.832.699.500 RON, pentru a cărui neachitare la scadenţă curg obligaţiile fiscale accesorii. Circuitul de realizare a infracţiunii de spălare de bani a fost amplu descris în procesul-verbal din 4 august 2005 al A.N.A.F.

Ca urmare, Tribunalul a reţinut că temeiurile în baza cărora s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de D. şi M. nu sunt corecte, deoarece probele administrate dovedesc implicarea celor doi în activitatea cercetată. Deopotrivă, a apreciat că, în drept, fapta de neevidenţiere a veniturilor realizate în actele contabile ori de a înregistra cheltuieli care nu au la bază operaţiuni reale întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 13 din Legea nr. 87/1994, în vigoare la data comiterii faptelor, însă a constatat că pentru aceasta a intervenit prescripţia răspunderii penale, termenul special de prescripţie împlinindu-se în octombrie 2008, astfel încât nu se impune restituirea cauzei la procuror în vederea reluării cercetărilor.

În ceea ce priveşte infracţiunea de spălare de bani, având în vedere că, la data comiterii faptelor, 1999 - 2001, nu era în vigoare Legea nr. 656/2002, ci Legea nr. 21/1999, care prevedea în mod expres infracţiunile premisă, între care şi infracţiunea de evaziune fiscală, Tribunalul a apreciat că temeiul corect pentru soluţia de neîncepere a urmăririi penale este cel prevăzut de art. 10 lit. d) C. proc. pen. (1968), situaţia fiind aceeaşi şi în cazul infracţiunii prevăzute de art. 323 C. pen. (1969).

S-a mai reţinut că recursurile declarate de Direcţia Naţională Anticorupţie şi D. împotriva acestei sentinţe au fost admise de Curtea de Apel Craiova, cu consecinţa respingerii plângerii formulate de A.N.A.F. împotriva rezoluţiei nr. 83/P/2008 din 13 noiembrie 2009, care a fost menţinută, constatându-se că procurorul a stabilit o situaţie de fapt în acord cu probele administrate în cauză.

Având în vedere toate aceste aspecte, Curtea de Apel Bucureşti a concluzionat că faptele cercetate în cauza la care s-a făcut referire anterior nu sunt aceleaşi cu fapta pentru care D. a fost trimis în judecată prin rechizitoriul nr. x/2002, ce a fost încadrată în complicitate la infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 26 C. pen. (1969) raportat la art. 246, art. 248¹ şi art. 258 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), constând în aceea că, în perioada iulie 1999 - februarie 2000, E., prin 9 sucursale, a cesionat creanţe în valoare de 10.678.612,4 RON unui grup de 11 firme şi a acordat credite pe termen scurt sub formă de linii de credit, cu încălcarea prevederilor Legii nr. 58/1998 şi a normelor de creditare, beneficiar al acestor operaţiuni ilegale fiind D., asociat/administrator al firmelor din grup.

În opinia instanţei de fond, lipsa de identitate nu vizează doar încadrarea juridică a faptelor, ci şi actele materiale cercetate, astfel încât interpretarea situaţiei faptice de către inculpate a fost una evident eronată, concluzie valabilă şi prin raportare la cauzele în care s-au pronunţat în privinţa lui D., în procedura prevăzută de art. 278¹ C. proc. pen. (1968), deciziile penale nr. 683/2009 şi nr. 292/2010 ale Curţii de Apel Craiova.

Astfel, în ceea ce priveşte decizia penală nr. 683/2009 a Curţii de Apel Craiova, judecătorul fondului a arătat că, prin aceasta, a fost menţinută soluţia de neîncepere a urmăririi penale dispusă faţă de D., BB., M., I. şi J. prin ordonanţa nr. 7/D/P din 16 mai 2008 a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism cu privire la infracţiunea de constituirea unui grup infracţional organizat, prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003, constatându-se că există o cauză care înlătură caracterul penal al faptei. Deşi cercetările au vizat şi infracţiunile de evaziune fiscală şi spălare de bani, prevăzute de art. 9 lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 şi art. 23 din Legea nr. 656/2002, pentru acestea a fost declinată competenţa în favoarea Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Serviciul Teritorial Dolj.

Situaţia faptică ce a format obiectul investigaţiilor penale a constat în aceea că, în perioada 30 iulie 1999 - 30 septembrie 1999, E. a cesionat creanţele pe care le avea de încasat de la diverşi debitori, în sumă totală de 107.175.632.000 RON, către 11 firme controlate de D. şi, deşi suma de 203.330.798.000 RON trebuia încasată în contabilitatea CC., acest lucru nu a fost făcut, astfel încât s-a calculat un impozit pe profit sustras de 50.832.699.500 RON.

Referitor la deciziile penale nr. 292/2010 şi nr. 798/2008 ale Curţii de Apel Craiova, prima instanţă a reţinut că acestea au menţinut, în procedura prevăzută de art. 278¹ C. proc. pen. (1968), rezoluţia nr. 59/D/P din 15 ianuarie 2008 a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, Biroul Teritorial Dolj, cu privire la numiţii: D., I., J., K., L. şi M. (infracţiunile prevăzute de art. 7 din Legea nr. 39/2003 şi art. 23 din Legea nr. 656/2002); I., N., L., O., J., P. şi M. (infracţiunile prevăzute de art. 6 şi art. 13 din Legea nr. 241/2005 şi art. 43 din Legea nr. 82/1991 raportat la art. 289 C. pen. din 1969); Q., R., S. (infracţiunile prevăzute de art. 290 C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969).

S-a arătat că situaţia de fapt cercetată în cauza nr. 59/D/P/2008 a vizat faptul că N., în calitate de administrator al S.C. T. S.A. Craiova, în luna septembrie 2004, a scos din patrimoniul acestei societăţi bunuri în valoare de 11.513.500.000.000 RON, cedate ulterior către U., fără ca suma să fie înregistrată ca venituri şi fără să fie colectată taxa pe valoare adăugată de 2.187.470.000 RON. De asemenea, s-au efectuat cercetări şi în legătură cu faptul că, la 01 ianuarie 2004, S.C. T. S.A., Sucursala V., a încheiat cu W., în mod formal, contractul având ca obiect efectuarea de reclamă şi publicitate, înregistrând o taxă pe valoare adăugată deductibilă de 38.638 RON, iar S.C. X. S.R.L., administrată de O., K. şi M., a încheiat 36 de contracte fictive de prestări servicii, pe baza cărora s-au efectuat plăţi de 1.260.000 RON. În fine, s-au mai efectuat cercetări şi cu privire la faptul că S.C. T. S.A. nu a înregistrat în evidenţa contabilă creanţa sa asupra S.C. Y. S.A. Craiova, reprezentând venituri din penalităţi de întârziere încasate prin executare silită, în sumă de 836.056 RON, prejudiciind bugetul de stat cu suma de 668.813 RON, impozit pe profit şi T.V.A.

Constatându-se că între aceste fapte există o legătură, fiind rezultatul unui grup infracţional organizat, constituit la iniţiativa lui D., precum şi împrejurarea că, prin mai multe societăţi controlate de acesta, a fost retrasă suma totală de 2.400.000 RON de către Z. de la AA., au fost efectuate cercetări şi sub aspectul infracţiunilor de spălare de bani şi constituirea unui grup infracţional organizat, presupus comise, ca şi infracţiunile de evaziune fiscală şi fals, în perioada 2004 - 2005.

Ca urmare, raportat la cele expuse, Curtea a constatat că actele materiale cercetate în cauzele de mai sus nu sunt aceleaşi cu cele pentru care inculpatul D. a fost condamnat la pedeapsa de 7 ani închisoare, concluzionând, potrivit propriei convingeri, că hotărârea pronunţată de cele trei inculpate în contestaţia în anulare cu care au fost învestite este una greşită. Cu toate acestea, judecătorul fondului a apreciat că pronunţarea unei astfel de soluţii nu reprezintă un abuz în funcţie şi nu poate constitui temei al răspunderii penale, cu atât mai mult cu cât nu a constituit nici temei al răspunderii disciplinare.

În acest sens, prima instanţă a făcut, pe larg, trimitere la considerentele hotărârii nr. 15/J din 04 decembrie 2012 a Consiliului Superior al Magistraturii, secţia pentru judecători, prin care, în majoritate, s-a respins, ca neîntemeiată, acţiunea disciplinară exercitată de Inspecţia Judiciară împotriva inculpatelor, dar şi la cele ale deciziei civile nr. 435 din 25 noiembrie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, prin care această hotărâre a fost menţinută, ca urmare a respingerii recursului promovat de titularul acţiunii, concluzionând, în final, că modul de aplicare a legii şi de interpretare a probelor de către inculpate în cauza penală cu care au fost învestite, precum şi raţionamentul logico-judiciar al acestora nu pot constitui temei al răspunderii penale, în lipsa altor elemente care să altereze acest raţionament şi care să demonstreze, în mod neechivoc, că legea a fost aplicată greşit în mod intenţionat, în vederea favorizării condamnatului D..

În ceea ce priveşte acuzaţia referitoare la existenţa unui element exterior care a stat la baza conduitei infracţionale, şi anume darea de către contestatorul D. şi pretinderea, respectiv primirea de către inculpata C., prin mijlocirea numitei JJJ., a sumei de 630.000 euro, pentru a fi împărţită cu celelalte două inculpate, colege de complet împreună cu care a pronunţat decizia penală nr. 381/2012, Curtea a notat, cu titlu prealabil, că inculpatele A. şi B. nu au fost trimise în judecată, prin rechizitoriul nr. x/2012 din 15 aprilie 2014 al D.N.A., pentru infracţiunea de luare de mită, iar, în dosarul disjuns, cercetările sub aspectul comiterii acestei infracţiuni nu au fost finalizate până la data încheierii cercetării judecătoreşti în prezenta cauză.

În aceste condiţii, având în vedere că, pentru a argumenta reaua-credinţă a celor două inculpate la pronunţarea soluţiei, exercitarea abuzivă a funcţiei de către acestea şi favorizarea condamnatului, acuzarea a susţinut că inculpata C. a pretins şi primit de la D. suma de 630.000 de euro pentru a-i împărţi cu colegele de complet, numai astfel acestea fiind de acord cu pronunţarea unei hotărâri de admitere a contestaţiei în anulare, Curtea a examinat eventuala primire de către inculpatele B. şi A. a unor sume de bani de la coinculpată, din totalul de 630.000 euro, chiar dacă nu a fost învestită cu această infracţiune, constatând, din examinarea depoziţiilor martorilor (redate in extenso în cuprinsul sentinţei) şi a convorbirilor purtate şi înregistrate în mediu ambiental, că probatoriul administrat nu este, sub nicio formă, în măsură să ofere indicii rezonabile cu privire la mituirea celor două acuzate de către condamnatul D., prin intermediul inculpatei C., aşa cum a susţinut parchetul.

În legătură cu acest aspect, prima instanţă a subliniat că singurul martor care a pretins că a fost implicat în actul mituirii (în ceea ce o priveşte pe inculpata C., fără a afirma vreun moment că a dat sau promis vreo sumă de bani celorlalte două inculpate personal) a fost denunţătoarea JJJ., toţi ceilalţi martori audiaţi în cauză prezentând fapte sau împrejurări care nu au fost percepute personal, ci aflate din relatările acesteia. La darea şi primirea sumelor de bani au participat şi QQ. şi GGG., inculpaţi în altă cauză pentru respectivele fapte, însă aceştia au participat strict pe primul segment al "drumului banilor", respectiv până la intermediar, pentru celălalt segment neexistând niciun martor care să fi perceput în mod direct fapte şi împrejurări. În acest context, analizând pe larg declaraţiile martorei JJJ., prin raportare la celelalte probe ale dosarului, instanţa de fond a reţinut că acestea sunt contradictorii în ceea ce priveşte presupusa implicare a inculpatelor A. şi B. în luarea de mită şi nu sunt confirmate de restul probatoriului administrat în cauză.

S-a apreciat că nici împrejurarea că cele trei inculpate ar fi lucrat împreună la motivarea hotărârii nu este de natură să demonstreze o anumită conivenţă infracţională, deoarece, aşa cum a rezultat din probe, imediat după pronunţarea deciziei au fost prezentate în spaţiul public acuzaţii şi suspiciuni la adresa acestora şi a fost declanşată procedura disciplinară, situaţie în care era firesc să acorde atenţie redactării, cu atât mai mult cu cât soluţia în sine, de o incidenţă rară în practica judiciară, necesita o preocupare sporită firească din punct de vedere al argumentării.

Deopotrivă, judecătorul fondului a considerat că nu pot subzista indicii ale primirii de către inculpatele A. şi B. a unor sume de câte 200.000 euro nici prin raportare la faptul că, prin sentinţa penală nr. 3/P din 26 martie 2015, Curtea de Apel Constanţa a condamnat-o pe inculpata C. pentru infracţiunea de luare de mită, din moment ce s-a reţinut că aceasta a primit de la condamnatul D., prin intermediul martorei JJJ., suma de 120.000 de euro. Prin urmare, faţă de probele administrate, s-a apreciat că, în cauză, nu există niciun element care să fundamenteze convingerea fermă că judecătoarele A. şi B. ar fi săvârşit cu ştiinţă un act de justiţie abuziv, din interes material.

Raportându-se, în continuare, la dispoziţiile ce incriminează infracţiunea de abuz în serviciu pentru care inculpatele au fost trimise în judecată, la cele ale art. 94 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, dar şi la art. 124 alin. (3) din Constituţie şi art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, precum şi la doctrina şi jurisprudenţa în materie, Curtea a arătat că, deşi judecătorii nu beneficiază de imunitate pentru faptele comise în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu orice act de justiţie defectuos reprezintă premisa infracţiunii de abuz în serviciu, căci, în caz contrar, s-ar afecta grav independenţa acestora, separaţia puterilor în stat şi principiul pronunţării hotărârilor judecătoreşti în conformitate cu legea şi potrivit propriei conştiinţe. Ca atare, modul de interpretare a probelor şi de aplicare a legii la cazul concret reprezintă raţionamentul judiciar, care nu poate face obiectul cenzurii decât în căile legale de atac.

Or, în cauză, prima instanţă a apreciat că, din probele administrate, nu rezultă că în procesul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale, în acord cu principiile dreptului substanţial şi procedural, inculpatele şi-au exercitat abuziv atribuţiile de serviciu, în scopul vătămării intereselor legale ale vreuneia din părţi, neputând fi reţinută reaua-credinţă a acestora la realizarea actului de justiţie. Astfel, s-a arătat că reaua-credinţă presupune distorsionarea conştientă a dreptului, aplicarea greşită a legii cu ştiinţă, pronunţarea unei soluţii nelegale în mod conştient, or, simpla pronunţare a unei hotărâri greşite nu este prin ea însăşi un act abuziv, în lipsa relei-credinţe acea hotărâre rămânând în sfera erorilor de judecată, prezente şi în activitatea de judecată ca în orice alt domeniu profesional. Cum reaua-credinţă nu se prezumă, ci trebuie dovedită, şi întrucât din probe nu a rezultat că inculpatele A. şi B. au realizat un act de justiţie defectuos, cu intenţia de a vătăma interesele legitime ale unei persoane, Curtea a constatat că fapta de care sunt acuzate acestea, în conţinutul ei concret, nu este prevăzută de legea penală.

În ceea ce priveşte infracţiunea de favorizarea făptuitorului, prima instanţă, pornind de la acuzaţia formulată în cuprinsul actului de sesizare, dar şi de la conţinutul normei de incriminare, a reţinut, în esenţă, în baza probatoriului administrat, că acţiunea celor două inculpate de a interpreta probele şi a aplica legea la cazul concret avut spre soluţionare, de a realiza actul de justiţie, potrivit propriei convingeri, din moment ce nu s-a dovedit, prin probe certe, mai presus de orice îndoială, că au acţionat cu încălcarea legii şi au adoptat un raţionament eronat, cu ştiinţă, nu poate fi calificată drept ajutor intenţionat, premeditat dat condamnatului D. şi nu a avut drept urmare crearea unei stări de pericol pentru înfăptuirea justiţiei, atâta vreme cât instanţa a prezumat buna lor credinţă, prezumţie ce nu a fost răsturnată prin probe solide, neîndoielnice. Mai mult, s-a constatat că, aşa cum se pretinde că a fost realizată favorizarea făptuitorului D., prin anularea mandatului de executare a închisorii, aceasta nu este decât o consecinţă a înfăptuirii unui act de justiţie nedovedit fraudulos, acţiunea inculpatelor legată de înfăptuirea acestui act nefiind prevăzută de legea penală.

Cu referire la infracţiunea de fals intelectual, Curtea a arătat, în esenţă, că, indiscutabil, hotărârile judecătoreşti sunt acte oficiale emanând de la o autoritate publică (autoritatea judecătorească), însă considerentele lor nu pot fi separate de soluţia adoptată, având doar rolul de a explica, de a argumenta formarea convingerii instanţei, de a expune raţionamentul care a condus la pronunţarea soluţiei. Actul deliberării şi actul argumentării constituie un tot unitar, reprezintă realizarea actului de justiţie într-o cauză anume, iar faptul că s-au produs la momente diferite nu înseamnă divizarea actului de justiţie şi, deci, multiplicarea răspunderii penale pentru eventualitatea că un judecător ar săvârşi un act de justiţie prin abuz de putere. În ipoteza în care un judecător ar adopta rezoluţia infracţională de a săvârşi un act de justiţie abuziv, cu rea-credinţă, această rezoluţie ar fi executată în momentul pronunţării soluţiei, ca finalitate a actului abuziv, considerentele redactate ulterior fiind parte componentă a aceleiaşi activităţi infracţionale. Ca atare, considerentele nu produc efecte prin ele însele, separat de soluţia menţionată în dispozitiv, ci fac corp comun cu aceasta. Or, pentru a fi în prezenţa infracţiunii de fals intelectual, actul oficial trebuie să aibă capacitatea de a produce efecte juridice, capacitate pe care considerentele nu o au singure, fără dispozitiv.

În plus, contrafacerea adevărului, prin interpretarea voit greşită a situaţiei de fapt şi a legii, a fost descrisă în actul de inculpare şi ca element constitutiv al infracţiunii de abuz în serviciu, elementele materiale ale celor două infracţiuni suprapunându-se. Toate referirile actului de acuzare la infracţiunea de abuz în serviciu s-au raportat tot la considerente, iar în lipsa acestora soluţia nu putea fi criticată de organul de urmărire penală şi calificată ca fiind abuzivă.

S-a mai arătat de către instanţa de fond că, deşi menţionarea de către inculpate, în hotărârea pronunţată, a împrejurării că cercetările penale succesive privitoare la D. au vizat aceleaşi fapte, în materialitatea lor, este una greşită, această menţionare nu a reprezentat decât transpunerea scriptică a raţionamentului, fie el şi greşit, însă nedovedit intenţionat alterat, şi, ca urmare, s-a apreciat că fapta nu este prevăzută de legea penală.

Împotriva sentinţei penale nr. 97/F din 19 mai 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a, în termen legal, au declarat apel, printre alţii, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, şi inculpata B., pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În motivele sale de apel, Ministerul Public a criticat hotărârea atacată sub aspectul greşitei achitări a inculpatelor B. şi A. pentru toate cele trei infracţiuni ce au format obiectul trimiterii lor în judecată, al modului eronat de soluţionare a laturii civile determinată de incorecta achitare pentru infracţiunea de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, precum şi al greşitei introduceri în cauză a Ministerului Justiţiei ca parte responsabilă civilmente, din moment ce între acuzate şi respectiva instituţie nu a existat un raport de subordonare, de prepuşenie, care să permită aplicarea dispoziţiilor art. 1373 C. civ.

Reluând, parţial, argumentele de fapt şi de drept din cuprinsul rechizitoriului, procurorul a susţinut, în esenţă, că sentinţa dată de Curtea de Apel Bucureşti s-a întemeiat pe o evaluare fundamental eronată a acuzaţiei şi pe o analiză incompletă a materialului probator administrat în cauză, a cărui interpretare şi valorificare corespunzătoare ar fi condus la pronunţarea unei soluţii de condamnare a celor două inculpate pentru toate acuzaţiile formulate împotriva lor de către parchet.

Astfel, s-a arătat că, aşa cum reiese din probele dosarului, activitatea infracţională a inculpatelor B. şi A. s-a concretizat în conceperea unui adevăr contrafăcut, de natură să facă posibilă anularea unei pedepse cu închisoarea definitivă şi desfiinţarea obligaţiilor civile, cu consecinţa punerii în libertate a condamnatului D. şi a exonerării sale de orice răspundere penală sau civilă. În plus, deşi au avut la dispoziţie şi au examinat actele dosarelor în care s-au pronunţat deciziile penale nr. 741/R/04 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti (în care inculpatul D. a fost condamnat la pedeapsa închisorii de 7 ani), nr. 1057/27 septembrie 2010 (prin care a fost menţinută rezoluţia nr. 83/P/2008 din 13 noiembrie 2009 a Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Serviciul Teritorial Craiova, prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de D. pentru infracţiunile de evaziune fiscală, spălare de bani şi asocierea pentru săvârşirea de infracţiuni), nr. 798/18 noiembrie 2008, nr. 292/11 martie 2010 (prin care a fost menţinută rezoluţia nr. 59D/P/2006 din 15 ianuarie 2008 a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, Serviciul Teritorial Dolj, prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de D. pentru infracţiunea de grup infracţional organizat şi spălare de bani) şi nr. 683/26 iunie 2009 ale Curţii de Apel Craiova (prin care s-a menţinut soluţia de neîncepere a urmăririi penale dispusă prin ordonanţa nr. 7D/P/2008 din 16 mai 2008 faţă de D. pentru infracţiunea de grup infracţional organizat), inculpatele au atestat în mod nereal, în conţinutul deciziei penale nr. 381 din 22 februarie 2012, că acestea au avut la bază aceeaşi sesizare, că vizează aceeaşi situaţie de fapt (cesiuni de creanţe şi obţinere de credite), acelaşi prejudiciu, aceleaşi societăţi comerciale, aceleaşi părţi, inclusiv aceeaşi parte civilă (E. S.A.), dar şi aceeaşi expertiză contabilă, cunoscând că, în realitate, între faptele ce au fost cercetate în respectivele cauze penale nu există identitate de obiect.

În consecinţă, parchetul a solicitat admiterea căii de atac promovate, desfiinţarea sentinţei penale apelate, iar, în rejudecare, condamnarea inculpatelor B. şi A. sub aspectul celor trei infracţiuni pentru care au fost deferite instanţei şi soluţionarea acţiunii civile formulate în cauză.

La rândul său, apelanta inculpată B. a susţinut, în esenţă, că, în mod nelegal, cu nesocotirea autorităţii de lucru judecat a sentinţei penale nr. 379/F/2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, dată în dosarul nr. x/2012, şi a hotărârilor pronunţate de secţia pentru judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii şi de Completul de 5 Judecători al instanţei supreme în procedura disciplinară, procurorul şef adjunct al Direcţiei Naţionale Anticorupţie (unul dintre semnatarii rechizitoriului nr. x din 09 noiembrie 2006) a dispus, din oficiu, prin ordonanţa nr. 10/C1/2014 din 29 ianuarie 2014, infirmarea rezoluţiei de scoatere de sub urmărire penală nr. 51/P/2012 din 07 august 2012 şi redeschiderea urmăririi penale în cauză, cu argumentul că soluţia de netrimitere în judecată, întemeiată pe cazul prevăzut de art. 10 lit. b) C. proc. pen. (1968), vine în contradicţie cu motivarea acesteia, criticând, totodată, temeiul achitării reţinut de instanţa de fond, pe considerentul că materialul probator administrat justifică incidenţa dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. cu privire la toate cele trei infracţiuni pentru care a fost trimisă în judecată.

Sub acest din urmă aspect, invocând literatura de specialitate şi jurisprudenţa naţională în materie, apelanta a arătat, printre altele, că cenzurarea procesului cognitiv care ţine de activitatea proprie de judecată a magistratului judecător nu poate fi realizată în procesul penal având în vedere, pe de o parte, că hotărârea judecătorească, prin ea însăşi, nu constituie temei al răspunderii penale, iar, pe de altă parte, că raţionamentul logico-juridic al judecătorului reprezintă modul concret de interpretare şi aplicare a normelor de drept material ori procesual într-o speţă dată, convingerea proprie a acestuia în înfăptuirea actului de justiţie, or, atâta vreme cât nu s-a demonstrat că respectiva activitate de judecată ar fi fost influenţată de vreun element extraneu, nu se poate considera că există vreo faptă penală.

Prin urmare, inculpata a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei penale atacate, schimbarea temeiului juridic al achitării, din art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. în art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., pentru toate infracţiunile pentru care s-a dispus trimiterea în judecată, respingerea, ca neîntemeiată, a acţiunii civile formulată de partea civilă, prin lichidatorul judiciar, şi ridicarea sechestrului asigurător instituit asupra bunurilor sale mobile şi imobile prin ordonanţa nr. 51/P/2012 din 31 martie 2014 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei.

Prin decizia penală nr. 216/A din 14 iunie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a admis apelul formulat de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, împotriva sentinţei penale nr. 97/F din 19 mai 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, care a fost desfiinţată în parte, iar, în rejudecare, s-a dispus, în temeiul art. 297 alin. (1) cu aplicarea art. 309 C. pen. şi art. 13² din Legea nr. 78/2000, condamnarea inculpatei B. la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu.

În temeiul art. 67 C. pen., a fost aplicată pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), lit. b) şi lit. g) C. pen., pe o durată de 2 ani, pedeapsă care s-a dispus a fi executată în condiţiile prevăzute de art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen.

În temeiul art. 65 C. pen., a fost interzis inculpatei exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), lit. b) şi lit. g) C. pen., ca pedeapsă accesorie.

În temeiul art. 269 alin. (1) C. pen., s-a dispus condamnarea aceleiaşi inculpate la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de favorizarea făptuitorului, iar, în temeiul art. 38 alin. (2) raportat la art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., au fost contopite pedepsele aplicate acesteia, urmând ca inculpata B. să execute pedeapsa cea mai grea, de 4 ani închisoare, la care a fost adăugat sporul de o treime din pedeapsa de 1 an închisoare, în final, 4 ani şi 4 luni închisoare, cu executare în regim privativ de libertate.

În temeiul art. 45 alin. (1) C. pen., s-a aplicat, pe lângă pedeapsa principală, pedeapsa complementară constând în interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), lit. b) şi lit. g) C. pen., pe o perioadă de 2 ani, şi pedeapsa accesorie constând în interzicerea aceloraşi drepturi.

Prin aceeaşi decizie, instanţa de apel a dispus, în temeiul art. 297 alin. (1) cu aplicarea art. 309 C. pen. şi art. 13² din Legea nr. 78/2000, condamnarea inculpatei A. la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu.

În temeiul art. 67 C. pen., s-a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), lit. b) şi lit. g) C. pen., pe o durată de 2 ani, pedeapsă ce s-a dispus a fi executată în condiţiile prevăzute de art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen.

În temeiul art. 65 C. pen., a fost interzis inculpatei exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), lit. b) şi lit. g) C. pen. ca pedeapsă accesorie.

De asemenea, în temeiul art. 269 alin. (1) C. pen., s-a dispus condamnarea aceleiaşi inculpate la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de favorizarea făptuitorului, iar, în baza art. 38 alin. (2) raportat la art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., au fost contopite pedepsele aplicate acesteia, urmând ca inculpata A. să execute pedeapsa cea mai grea, aceea de 4 ani închisoare, la care a fost adăugat sporul de o treime din pedeapsa de 1 an închisoare, în final, 4 ani şi 4 luni închisoare, cu executare în regim privativ de libertate.

În temeiul art. 45 alin. (1) C. pen., s-a aplicat pe lângă pedeapsa principală, pedeapsa complementară constând în interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), lit. b) şi lit. g) C. pen., pe o perioadă de 2 ani, şi pedeapsa accesorie constând în interzicerea aceloraşi drepturi.

Au fost menţinute măsurile asigurătorii instituite faţă de inculpatele B. şi A. şi s-a dispus obligarea, în solidar, a acestora la plata dobânzilor legale aferente sumei de 18.838.804,50 RON calculate de la data de 22 februarie 2012 (data pronunţării deciziei nr. 381/2012) până la data de 25 octombrie 2016 (data anulării deciziei nr. 381/2012) către partea civilă S.C. E. S.A. prin lichidator judiciar S.C. ZZZ. S.P.R.L.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate ce nu contravin deciziei.

Totodată, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpata B. împotriva aceleiaşi sentinţe şi s-a dispus obligarea acesteia la plata către stat a sumei de 4500 RON reprezentând cheltuieli judiciare.

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea apelului formulat de parchet au rămas în sarcina statului, ca şi onorariile apărătorilor desemnaţi din oficiu.

Pentru a pronunţa această decizie, Înalta Curte, cu titlu prealabil, având în vedere una dintre criticile formulate în calea de atac de apelanta B., a făcut trimitere detaliată la soluţiile pronunţate în cauză în procedura reglementată de art. 342 şi urm. C. proc. pen., constatând pertinenţa argumentelor reţinute de judecătorii de cameră preliminară de la Curtea de apel şi de la instanţa supremă referitoare la legalitatea sesizării instanţei şi administrării probei cu martori. Sub acest aspect, s-a arătat că ambele ipoteze invocate de apărare, legate de incidenţa principiului ne bis in idem, fie faţă de soluţia de netrimitere în judecată cenzurată de instanţă, fie faţă de exercitarea acţiunii disciplinare şi pronunţarea unei hotărâri de respingere a sesizării, au fost reluate de instanţa de apel întrucât ar fi putut influenţa decizia adoptată în cauză, putând conduce, odată dovedite, la stingerea acţiunii penale şi pronunţarea unei soluţii de încetare a procesului penal.

Astfel, în ceea ce priveşte prima ipoteză, instanţa de control judiciar a reţinut că inculpatele C., A. şi B. au formulat plângere împotriva soluţiei de netrimitere în judecată în dosarul penal nr. x/2012 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, însă nu au invocat critici punctuale, plângerea fiind respinsă ca nefondată, cu consecinţa menţinerii rezoluţiei nr. 51/P/2012 din 07 august 2012 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie. Ulterior, la data de 29 ianuarie 2014, s-a dispus redeschiderea urmăririi penale, prin ordonanţa nr. 10/CI/2014 a procurorului şef adjunct al D.N.A., în considerarea unor date noi ce au constituit probatorii în cauză.

În legătură cu problematica referitoare la nelegalitatea redeschiderii urmăririi penale, Înalta Curte a subliniat faptul că hotărârile judecătoreşti pronunţate în temeiul art. 278¹ alin. (8) lit. a) C. proc. pen. (1968) nu se bucură de o autoritate de lucru judecat deplină, ci condiţionată, deoarece subzistă doar atât timp cât nu apar date ori informaţii noi, ce constituie probe care nu au fost cunoscute iniţial de organele judiciare şi care sunt apte a invalida motivele de drept reţinute, completând şi reorientând cercetarea şi impunând redeschiderea acesteia, aşa cum se prevedea în alin. (11) al textului de lege menţionat. Astfel, această autoritate de lucru judecat atestă validitatea soluţiei în raport cu o anumită situaţie de fapt şi realitate probatorie, baza factuală constituind "un dat" în ipoteza redeschiderii urmăririi penale, în condiţiile legii. Deşi jurisprudenţa evaluează ca fiind condiţionată această autoritate de lucru judecat, în ipoteza existenţei a priori a unei cauze ce împiedică redeschiderea, cum este prescripţia, aceasta devine pură şi simplă, echivalentă soluţionării acţiunii penale pe fond. Însă, în cazul celor trei inculpate nu a acţionat prescripţia, astfel încât s-a apreciat că redeschiderea urmăririi penale în considerarea unor elemente de noutate era oricând posibilă, până la împlinirea termenului răspunderii penale.

S-a mai arătat că, deşi dispoziţiile art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale consacră principiul ne bis in idem şi interzic urmărirea sau judecarea unei persoane pentru noua infracţiune atât timp cât aceasta are drept cauză fapte identice sau care sunt în esenţă aceleaşi, principiul nu se opune redeschiderii procesului "dacă fapte noi sau recent descoperite" sunt de natură să afecteze hotărârea pronunţată, deci cu atât mai mult nu se opune redeschiderii urmăririi penale. Or, instanţa a reţinut că, din conţinutul actului procesual al redeschiderii urmăririi penale, respectiv ordonanţa din 29 ianuarie 2014, rezultă existenţa unor date noi ce au impus reluarea cercetării şi infirmarea rezoluţiei anterioare, elemente care se refereau la săvârşirea unei infracţiuni de corupţie, pentru care ulterior a fost trimisă în judecată numai inculpata C. prin rechizitoriul nr. x/2013, deşi cercetarea a vizat întregul complet colegial, infracţiunea de corupţie având, însă, legătură cu soluţionarea cauzei privindu-l pe D., în cadrul unui complet ce le includea şi pe numitele A. şi B..

În acest context, Înalta Curte a observat că, în denunţul formulat la data de 10 aprilie 2013 de martora GGG. (ce a stat la baza formării dosarului nr. x/2013 al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei), dar şi în declaraţiile ulterioare, aceasta a făcut referiri exprese la toţi membrii completului de judecată care, printr-un anumit cod (intrarea în şedinţă cu pixuri de aceeaşi culoare, modul de aranjare a părului, adresarea unor întrebări prestabilite), comunicau, în timpul şedinţei de judecată, cu condamnatul D.. Aceleaşi împrejurări au fost susţinute şi de martora JJJ., toate constituind situaţii noi cu privire la numitele A. şi B., faţă de care, anterior, se adoptase soluţia de scoatere de sub urmărire penală pentru infracţiunea de abuz în serviciu şi care impuneau efectuarea de verificări suplimentare. Ca atare, s-a arătat că în aceste condiţii a fost redeschisă urmărirea penală în cauză şi continuată cercetarea referitoare la activitatea completului, în componenţa lui integrală, în raport cu probele noi administrate.

În legătură cu acelaşi aspect, s-a mai menţionat că audierea martorilor QQ., JJJ., GGG., inclusiv în calea de atac, a vizat şi surprinderea acestor elemente, respectiv adresarea de către preşedintele completului a unui set de întrebări prestabilite, dar şi folosirea codului menţionat anterior, reţinându-se că întrebarea referitoare la plasarea în detenţie a condamnatului D. a fost valorificată de inculpata A., conform procesului-verbal de redare din 15 iunie 2012, care, alături de înregistrarea şedinţei din 22 februarie 2012, constituie probă în cauză. Mai mult, probatoriul administrat după redeschiderea urmăririi penale a fost folosit de procurorul de caz pentru emiterea actului de sesizare şi, ulterior, de procurorul de şedinţă în dovedirea acuzaţiei, valorificând întrebări în procedura audierii martorilor pe această problematică. Din perspectiva forţei probante, instanţa de apel a reţinut, însă, că aceste date, deduse din probatoriile enunţate, nu au dobândit un grad de certitudine suficient pentru a constitui probe directe în cauză.

Referitor la cea de-a doua situaţie invocată de apărare, în legătură cu incidenţa principiului ne bis in idem faţă de soluţia pronunţată în procedura disciplinară, instanţa de control judiciar a redat, în detaliu, în cuprinsul hotărârii, considerentele deciziei nr. 435 din 25 noiembrie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, prin care s-a menţinut soluţia secţiei pentru judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii de respingere, ca neîntemeiată, a acţiunii disciplinare promovată de Inspecţia Judiciară împotriva inculpatelor pentru abaterea constând în exercitarea funcţiei cu gravă neglijenţă, prin încălcarea din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil a normelor de drept procesual, reiterând, ulterior, textul invocat de judecătorul de cameră preliminară în încheierea nr. 2732 din 30 septembrie 2014, respectiv art. 22 alin. (2) C. proc. pen. (1968), preluat în art. 28 alin. (2) C. proc. pen., potrivit căruia "hotărârea definitivă a instanţei civile prin care a fost soluţionată acţiunea civilă nu are autoritate de lucru judecat în faţa organului de urmărire penală şi a instanţei penale cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia".

Sub acest aspect, Înalta Curte a subliniat că hotărârea în materie disciplinară pronunţată de Completul de 5 Judecători al instanţei supreme nu are autoritate de lucru judecat în ceea ce priveşte existenţa faptei penale şi a vinovăţiei, chiar dacă ar viza aceeaşi faptă pentru care inculpatele au fost cercetate disciplinar. În realitate, însă, în cauza penală inculpatelor nu li se impută erori în interpretarea şi aplicarea legii la un caz concret, erori în analiza probelor ori chiar greşita soluţie în cauză, ci acuzaţia penală pleacă de la modificarea abuzivă şi benevolă, de către acestea, a bazei factuale definitiv şi clar statuate în dosare penale distincte, aspect inclus într-un aparent silogism juridic creat pentru a atrage anumite instituţii şi a susţine soluţia vizată, elemente distincte de cele care au fost evaluate în acţiunea disciplinară.

Examinând, în continuare, celelalte aspecte de critică invocate în cuprinsul motivelor de apel, prin raportare la dispoziţiile art. 417 C. proc. pen., Înalta Curte, premergător, pornind de la caracterul devolutiv al căilor de atac cu care a fost învestită, a subliniat faptul că s-a procedat, pe parcursul soluţionării acestora, atât la administrarea probatoriului din fazele anterioare ale procesului penal, în limitele solicitate de părţi şi de reprezentantul Ministerului Public, dar şi la administrarea unor probe noi, înscrisuri şi martori.

De asemenea, au fost prezentate etapizat, pentru fiecare termen de judecată, actele procesuale îndeplinite de instanţă şi au fost redate in extenso depoziţiile martorilor audiaţi cu ocazia cercetării judecătoreşti efectuată în apel, consemnându-se şi poziţia procesuală a inculpatelor B. şi A. de a nu da declaraţii în faţa instanţei de control judiciar, dar şi respectarea dreptului acestora la ultimul cuvânt, precum şi a celui de a adresa întrebări (prin intermediul apărătorilor, dar şi personal) martorilor ale căror depoziţii le-au contestat pe parcursul procedurii judiciare (JJJ., GGG., UUU., QQ., KKK., I., D.).

Totodată, întrucât cele două inculpate au invocat în apărare dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Carta Universală a Judecătorului (în sensul că independenţa acestuia este indispensabilă unei justiţii imparţiale şi toate instituţiile şi autorităţile naţionale sau internaţionale trebuie să respecte, să protejeze şi să apere această independenţă), art. 16 din Recomandarea Comitetului de Miniştri a Consiliului Europei (potrivit cărora deciziile judecătorilor nu pot face obiectul vreunei reanalizări, în afara procedurilor de atac), jurisprudenţa europeană (decizia din 09 decembrie 1981 a Curţii de Casaţie din Franţa), susţinând că hotărârile judecătoreşti, atât în privinţa dispozitivului, cât şi a considerentelor, nu pot fi criticate decât prin intermediul căilor de atac, astfel încât pronunţarea lor nu poate fi considerată prin ea însăşi o infracţiune, precum şi jurisprudenţa naţională ce atestă aceeaşi idee (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 9 judecători, decizia 146/2006; decizia nr. 3126/6 octombrie 2008; sentinţa penală nr. 157/2010; Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie: rezoluţiile nr. 2619/845/11/2/5.04.2011, nr. 151/11/2/2014, nr. 1604/C/2012; Direcţia Naţională Anticorupţie, rezoluţia nr. 619/11-2/2012), instanţa de apel a realizat o prezentare teoretică cu privire la răspunderea magistraţilor, arătând, că, potrivit art. 94 din Legea nr. 303/2004, judecătorii şi procurorii răspund civil, disciplinar şi penal, în condiţiile legii.

Astfel, a menţionat că fundamentul juridic al răspunderii civile a magistraţilor este reprezentat de art. 52 alin. (3) din Constituţia României, art. 1349 C. civ., art. 96 din Legea nr. 303/2004, republicată, privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi art. 538-542 C. proc. pen., această formă de răspundere fiind, aşadar, expres şi suficient reglementată pentru a da posibilitatea angajării sale reale. S-a subliniat că judecătorul şi, în general, magistraţii nu pot fi şi nici nu sunt la adăpostul unei imunităţi atunci când încalcă obligaţiile legale, inclusiv cele deontologice, în condiţii de rea-credinţă sau gravă neglijenţă.

În ceea ce priveşte răspunderea penală, s-a subliniat că aceasta are ca unic temei infracţiunea şi presupune restabilirea ordinii de drept încălcate prin fapta săvârşită, caz în care raportul juridic de conflict va face obiectul dezbaterii judiciare pentru a se stabili dacă sunt întrunite toate condiţiile aplicării unei sancţiuni. Dovedirea conduitei infracţionale, cu consecinţa angajării răspunderii penale, nu periclitează independenţa ori buna funcţionare a instituţiei ori autorităţii din care făptuitorul face parte, ci o conservă şi o consolidează.

Sub aspectul răspunderii disciplinare a magistratului, s-a făcut trimitere la dispoziţiile art. 99 din Legea nr. 303/2004, reiterându-se împrejurarea că faptele inculpatelor au condus atât la formularea unei acţiuni disciplinare, cât şi a unor acuzaţii în materie penală, al căror obiect nu îl constituie, însă, hotărârea propriu - zisă, respectiv modalitatea de aplicare sau interpretare a legii ori evaluarea probelor, ci un mecanism infracţional grefat pe atribuţiile specifice profesiei, astfel că prezenta cauză a generat angajarea simultană a răspunderii penale şi civile a magistraţilor pentru activitatea infracţională desfăşurată.

În atare condiţii, raportându-se la cele statuate în Carta Universală a Judecătorului (art. 1 şi art. 3), invocată de inculpate, şi în documentele emise de Comisia de la Veneţia sau de către Comitetul de Miniştri, respectiv Recomandarea nr. (94)12 înlocuită cu Recomandarea CM/REC(2010)12 (pct. 16, 22 şi 5), instanţa de apel a arătat că ceea ce s-a reţinut este tocmai abaterea acestora de la normele procesual penale şi de la cele ce guvernează profesia, de la obligaţia de imparţialitate şi de la buna-credinţă.

Redând succint faptele imputate inculpatelor A. şi B. prin rechizitoriu, circumscris fiecăreia dintre cele trei infracţiuni pentru care s-a dispus trimiterea lor în judecată, şi făcând scurte consideraţii teoretice cu privire la conţinutul constitutiv al infracţiunii de abuz în serviciu, Înalta Curte a constatat, pe baza probelor administrate, că, în cauză, sunt dovedite acuzaţiile privind abuzul în serviciu şi favorizarea făptuitorului ce au fost reţinute în sarcina acestora.

S-a arătat sub acest aspect că judecătorul este obligat la imparţialitate şi la soluţionarea cauzelor în conformitate cu legea, pe care trebuie să o aplice în litera şi în spiritul ei, dar şi că jurisprudenţa instanţei supreme a atestat constant faptul că identificarea unei conduite infracţionale în cadrul activităţii desfăşurate de magistrat se analizează din perspectiva infracţiunilor de serviciu, căci, în virtutea principiilor consacrate de art. 129 alin. (2) şi art. 16 din Constituţia României, o altă interpretare ar genera, practic, o imunitate a acestuia în exercitarea atribuţiilor specifice funcţiei, imunitate de care nu se bucură nicio altă funcţie publică, nicio altă categorie de salariaţi. Cu alte cuvinte, independenţa magistratului nu se defineşte ca imunitate în faţa legii, ci ca obligaţie de a se supune legii, liber de orice influenţe, fiind, astfel, limitată de cadrul legal ce trebuie aplicat cu bună-credinţă, la baza factuală dedusă judecăţii.

Astfel, s-a subliniat că cercetarea şi angajarea răspunderii penale a magistratului în contextul activităţii specifice este pe deplin posibilă, aspect stabilit, în jurisprudenţa sa, şi de Înalta Curte care, într-o speţă recentă, a confirmat că măsurile dispuse de judecători în dosarele instrumentate pot fi cenzurate prin prisma infracţiunilor de serviciu (sentinţa penală nr. 1055 din 29 noiembrie 2016, dosar nr. x/2014).

De asemenea, în legătură cu acelaşi aspect al răspunderii penale a magistraţilor şi a condiţiilor în care aceasta poate fi atrasă, instanţa a făcut o amplă analiză a jurisprudenţei naţionale în materie (cu trimitere la încheierile nr. 71/14 februarie 2017, nr. 223/12 aprilie 2017; sentinţele nr. 629/10 iunie 2013, nr. 634/10 iunie 2013, nr. 594/29 mai 2013, nr. 415/17 aprilie 2013, nr. 481/30 aprilie 2013, nr. 1044/25 noiembrie 2013, nr. 863 din 08 octombrie 2013, nr. 452/25 aprilie 2013; deciziile nr. 1293/24 aprilie 2012, nr. 245/04 martie 2013, nr. 547/14 februarie 2011, nr. 140/A/17 aprilie 2015, 475/A/05 decembrie 2016, ale Înaltei Curţi, secţia penală; decizia nr. 270/27 aprilie 2011 a Înaltei Curţi, Completul de 9 Judecători; sentinţele nr. 59/16 februarie 2012, nr. 10/F/16 ianuarie 2012, nr. 21/24 ianuarie 2012, nr. 114/14 martie 2013, nr. 520/13 decembrie 2011, nr. 129/30 martie 2012, nr. 383/03 octombrie 2012 ale Curţii de Apel Bucureşti), concluzionând, în final, că judecătorii şi procurorii pot fi subiecţi activi ai infracţiunii de abuz în serviciu, că au făcut obiectul cercetării penale pentru astfel de infracţiuni, răspunderea lor penală putând fi angajată numai atunci când conduita imputată se suprapune peste condiţiile de tipicitate ale infracţiunii, şi că ceea ce se verifică în acest gen de cauze este respectarea principiului legalităţii în emiterea actelor procesuale ori procedurale (principiu care subsumează totalitatea regulilor şi normelor procesuale şi substanţiale şi are consacrare expresă în C. proc. pen. şi legile profesiei) şi buna-credinţă în evaluare.

Pornind de la aceste consideraţii, instanţa de control judiciar a subliniat că ceea ce se impută inculpatelor, în cauză, nu este modalitatea de interpretare şi aplicare a legii sau evaluarea probatoriului, activităţi specifice magistratului, ori aspectul achiesării la o opinie izolată sau chiar generarea unei noi şi singulare opinii pe o problemă de drept ori reluarea unei problematici tranşate în căile ordinare de atac, ci ceea ce se reţine în sarcina acestora este generarea unui raţionament juridic cu aparenţă de validitate pentru a sprijini o anumită soluţie, altfel imposibil de pronunţat. Astfel, s-a arătat că inculpatele au generat tiparul unui silogism juridic, în care au introdus date străine dosarelor analizate, respectiv au modificat voit baza factuală, definitiv statuată în cauzele privindu-l pe D., pentru a susţine incidenţa principiului ne bis in idem în hotărârea pronunţată, principiu străin judecăţii în alte condiţii. Baza factuală era intrată în puterea lucrului judecat, fiind stabilită prin hotărâri ce închiseseră definitiv urmărirea penală şi, ca urmare, nu făcea obiectul evaluării, ci constituia "un dat" în cauza judecată de inculpate. Ca atare, în lipsa generării acestei situaţii juridice, diferită de cea reală, soluţia faţă de D. nu ar fi avut suport probator, fiind imposibil de pronunţat în baza legii, ci doar în contra sa.

În opinia instanţei de apel, evocarea identităţii de bază factuală cu privire la mai multe hotărâri privind aceeaşi persoană, deşi inculpatele cunoşteau neconformitatea cu realitatea şi lipsa de validitate a unei asemenea afirmaţii, precum şi pronunţarea unei decizii ce a valorificat aceste date au generat urmările prevăzute de lege (un ajutor dat condamnatului care ar fi beneficiat de exonerarea de pedeapsă şi de răspundere civilă, un prejudiciu material părţii civile constând în paralizarea executării silite şi recuperării prejudiciului, o prejudiciere a interesului general vizând punerea în executare a pedepselor definitiv aplicate, dar şi un prejudiciu de imagine autorităţii judecătoreşti), conduita ilicită grefându-se pe activităţile specifice de judecată, din moment ce acuzatele erau magistraţi în funcţie. S-a apreciat că acest mod de operare scoate judecata inculpatelor din sfera conceptului de legalitate în emiterea actului procesual ce este hotărârea judecătorească, iar, în plus, folosirea lui în considerarea obţinerii unui rezultat prefigurat justifică reţinerea intenţiei, ca formă a vinovăţiei.

Analizând probatoriul administrat în cauză, prin raportare la acuzaţiile formulate de parchet şi la apărările invocate de inculpatele B. şi A., Înalta Curte a reţinut, în fapt, că, după ce a fost condamnat la 7 ani închisoare, fiind emis mandatul de executare a pedepsei, la data de 04 aprilie 2011, D. s-a sustras executării, părăsind teritoriul României. Pe numele condamnatului a fost emis un mandat european de arestare, pus în executare la 19 aprilie 2011, pe teritoriul Ungariei, astfel încât, în 28 aprilie 2011, acesta (care, între timp, îşi schimbase numele pe cale administrativă în "Nuţu") a fost predat autorităţilor române în vederea începerii executării pedepsei definitive.

În 02 mai 2011, D. a formulat prima contestaţie în anulare împotriva deciziei penale nr. 741/R/2011, întemeiată generic pe dispoziţiile art. 386 C. proc. pen. (1968), care a fost respinsă de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, cu motivarea că, la dosarul cauzei, nu au fost depuse dovezi din care să rezulte că sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 386 lit. a), b), c), e) şi f) C. proc. pen. (1968). S-a constatat, astfel, că însuşi condamnatul D. a evaluat lipsa de utilitate a temeiului prevăzut de art. 386 lit. d) C. proc. pen. (1968), referitor la pronunţarea împotriva unei persoane a două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă. De altfel, avocaţii aleşi, din faza anterioară a judecării acţiunii penale, i-au învederat petentului lipsa de greutate a cazului de contestaţie în anulare prevăzut de art. 386 lit. d) C. proc. pen. (1968), referitor la autoritatea de lucru judecat (astfel, în înscrisurile înaintate petentului de către apărătorii săi, avocaţii AAAA. şi BBBB., se atestă că aceştia evaluaseră anterior problematica, renunţând să introducă o contestaţie în anulare întrucât au considerat că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru admiterea unei astfel de cereri ce viza invocarea autorităţii de lucru judecat).

S-a mai arătat că, la 18 august 2011, D. a formulat, prin avocata GGG., a doua contestaţie în anulare împotriva deciziei penale nr. 741/R/2011, invocând formal (nemotivat în fapt şi în drept) cazul prevăzut de art. 386 lit. d) C. proc. pen. (1968), respectiv autoritatea de lucru judecat a deciziei penale nr. 1057 din 27 septembrie 2010 a Curţii de Apel Craiova, însă şi-a retras contestaţia, prin acelaşi apărător, iar, prin decizia penală nr. 2217 din 11 noiembrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti a luat act de poziţia sa.

La data de 23 noiembrie 2011, D. a formulat, prin aceeaşi avocată, GGG., o a treia contestaţie în anulare, înregistrată sub nr. x/2011, întemeiată pe cazul prevăzut de art. 386 lit. d) C. proc. pen. (1968), nemotivată în fapt şi în drept, precizând doar că hotărârea atacată este nelegală şi netemeinică şi că va depune motivele la primul termen de judecată. În 21 decembrie 2011, condamnatul a depus "precizări" la motivele contestaţiei, în care a susţinut că pentru aceeaşi stare de fapt au fost pronunţate două decizii contradictorii, una de condamnare, nr. 741/R/2011 a Curţii de Apel Bucureşti, şi una prin care s-a confirmat soluţia de neîncepere a urmăririi penale, nr. 1057/2010 a Curţii de Apel Craiova. Totodată, a făcut referire şi la deciziile penale nr. 683/2009, nr. 292/2010 şi nr. 671/2009 ale Curţii de Apel Craiova.

În acest context, a fost considerată relevantă susţinerea martorei GGG., care, în faţa instanţei de apel, a precizat următoarele:

"martora JJJ. a afirmat că trebuie introduse mai multe contestaţii în anulare până ce aceasta ajunge la completul despre care a făcut vorbire JJJ., respectiv cei trei judecători de la CAB, doamnele B., A. şi C.". La rândul său, audiată de instanţa de apel, martora JJJ. a susţinut sub aspectul analizat ceea ce a relatat în fazele anterioare ale procesului penal, aceasta declarând în faţa Curţii că judecătorul C. îi sugerase să formuleze mai multe contestaţii până când una dintre ele ar fi ajuns la completul său.

Această ultimă contestaţie în anulare a fost repartizată completului compus din judecătorii A., C. şi B. şi a parcurs cinci termene de judecată, astfel: cel din 21 decembrie 2011, când a fost respinsă cererea de suspendare a executării pedepsei formulată de contestator şi s-a amânat cauza la 01 februarie 2012, în vederea ataşării dosarului de fond; cel din 01 februarie 2012, când a fost respinsă, ca tardiv formulată, contestaţia în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 386 lit. c) C. proc. pen. (1968) şi a fost amânată cauza la 08 februarie 2012, pentru discutarea contestaţiei promovate în baza art. 386 lit. d) C. proc. pen. (1968); cel din 08 februarie 2012, când s-a constatat că E. este parte interesată în cauză şi a fost acordat un nou termen, la 15 februarie 2012, în vederea citării acesteia; cel din 15 februarie 2012, când s-a amânat judecata pentru a da posibilitatea părţii civile E., prin lichidator judiciar HHH. SPRL, să îşi pregătească apărarea.

La termenul din data de 22 februarie 2012, s-a pronunţat decizia penală nr. 381/2012, prin care a fost admisă contestaţia în anulare formulată de condamnatul D. şi desfiinţată, în parte, decizia penală nr. 741/R/2011 a Curţii de Apel Bucureşti, cu referire la acesta, constatându-se în privinţa lui existenţa autorităţii de lucru judecat; de asemenea, a fost desfiinţată, în parte, şi sentinţa penală nr. 1240/2010 a Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, precum şi decizia penală nr. 802/A/16 decembrie 2010 a Tribunalului Bucureşti, în ceea ce îl priveşte pe contestator şi, drept urmare, în baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. j) C. proc. pen. (1968), s-a încetat procesul penal pornit împotriva acestuia pentru infracţiunea prevăzută de art. 26 raportat la art. 246 C. pen. (1969), combinat cu art. 248¹ C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) şi art. 258 C. pen. (1969), fiind anulat mandatul de executare a pedepsei de 7 ani închisoare, emis pe numele contestatorului, şi dispunându-se punerea lui în libertate, dacă nu este arestat în altă cauză.

Instanţa de control judiciar a mai reţinut că, în faza de urmărire penală, au fost solicitate de către procuror, constituind probe în cauză, înregistrările audio ale şedinţelor de judecată, rezultând că, la termenul din 22 februarie 2012, preşedinte al completului a fost inculpata A., care i-a solicitat apărătorului ales al condamnatului, avocat III., să se refere la presupusa identitate de obiect a cauzelor în care s-au pronunţat decizia nr. 741/R/2011 a Curţii de Apel Bucureşti şi decizia nr. 1057/2010 a Curţii de Apel Craiova. În acest context, avocatul contestatorului a procedat la susţinerea orală a căii extraordinare de atac, arătând că nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicţiile aceluiaşi stat pentru o infracţiune pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă, conform legii, arătând că, la dosarul cauzei a fost depusă o asemenea decizie, căreia nu i s-a dat eficienţa cuvenită de către instanţa de recurs. Astfel, a susţinut că, în seama clientului său, s-a reţinut că avea calitatea de acţionar majoritar şi reprezentant al grupului DD., iar cesionarea unor creanţe către respectivul grup de firme de E. a făcut obiect de cercetare şi în cauza în care s-a pronunţat decizia penală nr. 1057/2010, procurorul care a instrumentat-o constatând că nu există nicio implicare din partea contestatorului D. în semnarea tranzacţiei. În plus, s-a menţionat că ar exista alte cinci ordonanţe similare şi încă trei decizii pronunţate de Curtea de Apel Craiova, în legătură cu faptele izvorâte din aceste contracte.

La rândul său, procurorul de şedinţă a susţinut că nu există identitate de obiect între cele două cauze în care s-au pronunţat deciziile penale supuse analizei, într-una fiind cercetate infracţiuni de evaziune fiscală, asociere în vederea comiterii de infracţiuni şi spălare de bani, iar în cea în care se formulase contestaţia în anulare judecata vizând o infracţiune de abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave. De asemenea, a făcut vorbire despre contestaţiile în anulare anterioare, respinse ca inadmisibile sau retrase chiar de condamnat, solicitând, în final, respingerea contestaţiei în anulare ca inadmisibilă.

Totodată, Înalta Curte, făcând, pe larg, trimitere la susţinerile inculpatei B. din cuprinsul declaraţiei date în apel, a punctat şi poziţia acesteia din cadrul ultimului cuvânt, când a arătat că, la momentul pronunţării hotărârii, nu a cunoscut faptul că acelaşi condamnat mai promovase anterior alte contestaţii în anulare.

Revenind la contestaţia în anulare formulată de numitul D., instanţa de control judiciar a subliniat că, urmare a admiterii acesteia, contestatorul a fost exonerat de executarea pedepsei de 7 ani închisoare, dar şi de acoperirea prejudiciului, în contextul în care fusese deja pornită urmărirea silită împotriva coinculpaţilor, iar partea acoperită era modică (0,2%). În plus, această situaţie s-ar fi perpetuat până în prezent dacă nu s-ar fi pronunţat o hotărâre de condamnare pentru cel de-al treilea membru al completului, ce a generat admiterea unei cereri de revizuire şi anularea deciziei nr. 318/2012. Ca urmare, prin decizia penală nr. 1589 din 25 octombrie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2016, s-a procedat la rejudecarea contestaţiei în anulare, petentul D. retrăgându-şi calea de atac promovată.

S-a mai constatat că desfiinţarea hotărârii de condamnare de către inculpate a avut drept unică explicaţie evaluarea diferită a unui motiv tranşat de magistraţii ce au soluţionat cauza în căile de atac, apel şi recurs (în număr de 5), ce se circumscrie principiului ne bis in idem. Ca urmare, principiul menţionat a fost evaluat în cursul judecăţii, în căile ordinare de atac (apel şi recurs), pentru ca, reluat într-o contestaţie în anulare, să conducă la desfiinţarea hotărârii de condamnare şi exonerarea contestatorului de executarea pedepsei, executare faţă de care încercase evidente şi notorii modalităţi de sustragere, fiind adus în ţară în urma emiterii unui mandat european de arestare.

Astfel, aşa cum s-a reţinut în cuprinsul deciziei nr. 381/2012, pentru a dispune admiterea contestaţiei în anulare formulată de D., cele trei inculpate au invocat identitatea de bază factuală în cauzele privindu-l pe acesta, evaluând autoritatea de lucru judecat a deciziei penale nr. 1057 din 27 septembrie 2011 a Curţii de Apel Craiova, prin care se soluţionase o plângere împotriva unei soluţii de neîncepere a urmăririi penale, în procedura reglementată de dispoziţiile art. 278¹ C. proc. pen. (1968), în raport cu decizia penală nr. 741/R din 04 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, prin care D. fusese condamnat la 7 ani închisoare, acuzatele susţinând că, prin această a doua hotărâre, susnumitul a fost supus unei noi urmăriri penale şi judecăţi, aşa încât s-a încălcat principiul non bis in idem.

Analizând situaţia din cauza dedusă judecăţii, Înalta Curte a arătat că, deşi în privinţa numitului D. redeschiderea urmăririi penale era exclusă în mod obiectiv datorită intervenirii prescripţiei, autoritatea de lucru judecat impunea reţinerea exactă a bazei factuale decelate în cauzele privindu-l pe acesta, fără posibilitatea reevaluării sau modificării. Astfel, în cazul identităţii de bază factuală, autoritatea de lucru judecat deplină a soluţiei de netrimitere în judecată impunea a se discerne asupra condiţiei ca cercetarea în cauza formată în urma sesizării prin rechizitoriul nr. x/2002, finalizată cu soluţia condamnării, să fi îndeplinit condiţia "noutăţii". Or, această cauză, generată prin rechizitoriul nr. x/2002, dintre cele intrate în evaluarea inculpatelor, era prima acţiune penală înregistrată pe rolul instanţelor. Ca atare, s-a subliniat că o asemenea analiză a fost omisă de către inculpate, care s-au mărginit la invocarea repetitivă, în decizia criticată, a autorităţii de lucru judecat a hotărârilor date în procedura verificării soluţiei de netrimitere în judecată, argument care, deşi nu a fost negat de instanţa de apel, a fost apreciat inutil apărării atât timp cât actele procesuale intrate în evaluare nu vizau în mod real aceeaşi bază factuală.

În acest sens, instanţa de control judiciar s-a referit, pe larg, la situaţia de fapt reţinută în cauzele în care contestatorul D. a fost cercetat şi care trebuia supusă evaluării acuzatelor, arătând că, prin rechizitoriul nr. x/2002 din 09 noiembrie 2006 al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, secţia de Combatere a infracţiunilor conexe infracţiunilor de corupţie, au fost trimişi în judecată mai mulţi inculpaţi, reprezentanţi ai părţii civile E., pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 raportat la art. 248¹ combinat cu art. 258 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), precum şi a inculpatului D. pentru complicitate la această infracţiune, prevăzută de art. 26 C. pen. (1969) raportat art. 246, art. 248¹ combinat cu art. 258 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), reţinându-se, în fapt, că, în perioada 27 iunie 1999 - 25 ianuarie 2000, Comitetul de Direcţie al B.I.R. a aprobat, către 11 societăţi comerciale controlate de D., cesiuni de creanţă în valoare totală de 106.786.123.000 RON, precum şi acordarea unor credite în sumă de 80.535.611.000 RON, operaţiuni efectuate prin depăşirea competenţelor Comitetului de Direcţie şi cu încălcarea Normei nr. 1/1994 a B.I.R., a Legii Bancare nr. 58/1998 şi a Normei nr. 8/26.04.1999 a Băncii Naţionale, prejudiciul fiind în cuantum total de 187.321.734.408 RON (rol).

Cu privire la D., s-a arătat că, deşi în anul 1999, a solicitat şi obţinut pentru societăţile comerciale CCCC. S.R.L., DDDD. S.A., EEEE. S.R.L., MM. S.R.L., FFFF. S.R.L. şi GGGG. S.R.L. linii de credit pe o perioadă de 4 - 5 ani pentru desfăşurarea activităţii curente şi plata ratelor lunare la creanţele cesionate, în anul 2001, acestea au fost desfiinţate şi radiate de la Camera de Comerţ şi Industrie Craiova, patrimoniile lor fiind preluate de alte societăţi ale susnumitului, fără ca banca să fie notificată.

Totodată, procurorul a mai precizat în cuprinsul rechizitoriului, la capitolul IX - "Alte soluţii", că " ... prezentul act de sesizare a instanţei priveşte numai convenţiile de cesiune de creanţe şi liniile de credit încheiate şi acordate cu fraudarea normelor legale de funcţionari din cadrul B.I.R., în urma unei înţelegeri prealabile cu învinuitul D., persoană care controla grupul de firme beneficiar al cesiunilor de creanţă şi al liniilor de credit".

Prin sentinţa penală nr. 1240 din 15 iunie 2010, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti a dispus, în baza art. 26 raportat la art. 246, art. 248¹ şi art. 258 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), art. 74 alin. (1) lit. a) şi art. 76 lit. b) C. pen. (1969), condamnarea inculpatului D. la 4 ani închisoare şi a admis în parte acţiunea civilă formulată de partea civilă E., obligând inculpaţii, în solidar, la plata despăgubirilor în sumă de 8.053.561,1 RON (liniile de credit), cu dobânda legală până la achitarea efectivă a debitului.

În fapt, s-a reţinut că, în perioada iulie 1999 - februarie 2000, B.I.R., prin 9 dintre sucursalele sale, a cesionat creanţe în valoare de 106.533.611.000 RON unui grup de 11 firme din municipiul Craiova şi a acordat credite pe termen scurt sub formă de linii de credit în sumă de 80.535.611.000 RON, cu încălcarea prevederilor Legii nr. 58/1998 şi a Normelor interne de creditare cu privire la documentaţia de creditare, analiza bonităţii şi constituirea de garanţii, beneficiarul direct al încălcării de către funcţionarii bancari a acestor norme fiind D., asociat şi/sau administrator al firmelor din grup.

În ceea ce îl priveşte pe inculpatul D., s-a arătat că activitatea acestuia, constând în solicitarea şi obţinerea încheierii unor contracte de cesiuni de creanţă, a unor credite de valoare deosebită cu evidenta încălcare a dispoziţiilor legale şi folosirea în interesul altor societăţi a sumelor obţinute, precum şi în constituirea unor societăţi numai în scopul anterior menţionat, de încheiere a unor contracte de cesiuni şi credite, având în vedere că societăţile nou înfiinţate nu au desfăşurat alte activităţi comerciale, întruneşte elementele constitutive ale complicităţii la infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanei în formă calificată şi continuată.

Prin decizia penală nr. 802/A din 16 decembrie 2010 a Tribunalului Bucureşti, pronunţată în dosarul nr. x/2006, au fost admise apelurile declarate de Direcţia Naţională Anticorupţie şi de partea civilă E., s-a desfiinţat, în parte, sentinţa penală nr. 1240/2010 a Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, iar, în rejudecare, au fost majorate pedepsele aplicate inculpaţilor, precum şi cuantumul despăgubirilor civile acordate B.I.R. la suma de 8.053.561,1 RON (valoare credit) şi 10.678.612,4 RON (valoare creanţe cesionate), cu dobânda legală calculată până la data plăţii efective.

Inculpatul D. a invocat ca motiv de apel autoritatea de lucru judecat în raport cu deciziile definitive ale Curţii de Apel Craiova nr. 1057/27 septembrie 2010, nr. 292/11 martie 2010 şi nr. 683/26 iunie 2009, însă instanţa a constatat că soluţiile de neurmărire penală nu au autoritate de lucru judecat, iar faptele din cauzele în care s-a dispus netrimiterea în judecată constituie o parte din actele materiale judecate şi pentru care s-a dispus condamnarea.

Prin decizia penală nr. 741/R din 04 aprilie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a admis, printre altele, recursul declarat de inculpatul D., reducând pedeapsa aplicată acestuia la 7 ani închisoare.

Problematica autorităţii de lucru judecat a fost invocată de inculpatul D. şi în recurs, motivarea Curţii de apel sub acest aspect fiind apreciată de instanţa supremă ca pertinentă, întrucât, în cauză, nu era incidentă situaţia prevăzută de art. 278¹ alin. (11) C. proc. pen. (1968), care face referire la alin. (8) lit. a) al aceluiaşi text. În acelaşi sens, s-a făcut trimitere şi la depoziţiile magistraţilor ce au judecat căile ordinare de atac împotriva hotărârii de condamnare, audiaţi ca martori, care au învederat soluţionarea în acele proceduri a chestiunii referitoare la autoritatea de lucru judecat, evocând caracterul surprinzător al deciziei inculpatelor. În ceea ce priveşte situaţia de fapt, instanţa de recurs a arătat în considerente, ca şi instanţa de apel, că singura persoană care a profitat de pe urma activităţii infracţionale a fost D., care a beneficiat de acordarea unor linii de credit şi încheierea unor contracte de cesiune de creanţă cu societăţile pe care le controla, cu încălcarea normelor bancare.

Referindu-se, în continuare, la cauzele formate în urma disjungerii din dosarul nr. x/2002 şi la soluţiile de neurmărire penală dispuse faţă de numitul D., Înalta Curte a subliniat că, în legătură cu valorificarea de către acesta a unei părţi din creanţele preluate de la E. pentru obţinerea unor poliţe de risc financiar de la S.C. LL. S.A. Bucureşti, utilizate într-un proces de compensare în care au fost implicate EE. şi societăţile debitoare acesteia, s-a dispus disjungerea cercetărilor din cauza nr. 61/P/2002 şi constituirea dosarului nr. x/2006

Astfel, prin rechizitoriul nr. x din 02 noiembrie 2007, Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a infracţiunilor conexe infracţiunilor de corupţie, a dispus trimiterea în judecată a inculpatului XX., pentru infracţiunile prevăzute de art. 248 - 248¹ C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), şi de art. 323 C. pen. (1969), precum şi a inculpaţilor D., I., M., YY., VV., ZZ. şi AAA. pentru infracţiunile prevăzute de art. 26 raportat la art. 248 - 248¹ C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), şi de art. 323 C. pen. (1969), reţinându-se în fapt că, în perioada august 2000 - iulie 2001, cei nouă inculpaţi s-au asociat în scopul comiterii de infracţiuni, încheind în mod fraudulos 14 convenţii de plată care au condus la prejudicierea EE. cu suma de 26.082.460,55 RON. Astfel, între EE., reprezentată de inculpatul XX., S.C HHHH. şi S.C. IIII. S.A. Bucureşti, pe de o parte, S.C. JJJJ. S.A. Râmnicu Vâlcea, S.C. KKKK. şi S.C. LLLL., pe de altă parte, precum şi societăţile controlate de D., respectiv S.C. DD. S.A., S.C. MMMM. S.A., S.C. NNNN. S.R.L. şi S.C. OOOO. S.A., au fost încheiate, cu încălcarea dispoziţiilor legale şi în frauda EE., 14 convenţii de plată. În această modalitate, datornicii EE., S.C. JJJJ. S.A. Râmnicu Vâlcea, S.C. KKKK. şi S.C. LLLL., societăţi cu capital de stat, faţă de care existau creanţe certe şi posibilităţi de stingere a debitelor, au fost înlocuite cu debitori - societăţi private, fără potenţial economic şi fără posibilităţi de onorare a obligaţiilor asumate.

Prin acelaşi rechizitoriu, s-a disjuns urmărirea penală şi a fost constituit un nou dosar, fiind declinată competenţa de soluţionare a acestuia în favoarea Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, Biroul Teritorial Dolj, pentru a efectua cercetări faţă de D. sub aspectul infracţiunilor prevăzute de art. 9 lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005, art. 7 din Legea nr. 39/2003 şi art. 23 din Legea nr. 656/2002. Prin ordonanţa nr. 7/D/P din 16 mai 2008 a D.I.I.C.O.T., Biroul Teritorial Dolj, s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de acesta pentru infracţiunea de constituire a unui grup infracţional organizat, prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003, şi, totodată, disjungerea şi declinarea competenţei de soluţionare a cauzei privind infracţiunile reglementate de art. 9 lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 şi art. 23 din Legea nr. 656/2002 în favoarea Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Serviciul Teritorial Craiova.

Rechizitoriul nr. x din 02 noiembrie 2007 a fost înregistrat pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, fiind pronunţată sentinţa penală nr. 1199/2013, prin care inculpatul D. a fost condamnat la pedeapsa de 11 ani închisoare pentru complicitate la infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice, fiind emis mandatul de executare a pedepsei închisorii în data de 10 iunie 2015.

S-a mai reţinut de către instanţa de control judiciar că, prin rezoluţia nr. 83/P/2008 din 13 noiembrie 2009, Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Craiova, a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de D. pentru infracţiunile de evaziune fiscală, spălare de bani şi asociere în vederea comiterii de infracţiuni, cu motivarea că acesta nu a participat la întocmirea şi semnarea tranzacţiei de compensare nr. 22/10 ianuarie 2001 şi că nu există dovezi care să ateste că i-a determinat pe semnatari să recurgă la perfectarea unei asemenea tranzacţii, soluţia fiind menţinută de procurorul ierarhic superior, care a respins plângerile formulate împotriva acesteia.

Plângerea împotriva rezoluţiei procurorului a fost înregistrată la data de 14 ianuarie 2010 la Tribunalul Dolj, la peste trei ani de la sesizarea instanţei cu rechizitoriul nr. x/2002 din 09 noiembrie 2006, iar soluţia a rămas definitivă la 27 septembrie 2010, după pronunţarea sentinţei penale nr. 1240/15 iunie 2010 şi puţin înainte de pronunţarea deciziei nr. 802/A/16 decembrie 2010. Astfel, prin sentinţa penală nr. 132 din 22 martie 2010 a Tribunalului Dolj, definitivă prin decizia penală nr. 1057 din 27 septembrie 2010 a Curţii de Apel Craiova, s-a respins plângerea formulată de A.N.A.F., menţinându-se rezoluţia nr. 83/P/2008 a Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Serviciul Teritorial Craiova.

Înalta Curte a mai menţionat, în considerentele deciziei nr. 216/A/2017, că, prin rezoluţia nr. 59/D/P/2006 din 15 ianuarie 2008 a Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Serviciul Teritorial Craiova, s-a constatat că D. nu a avut nicio contribuţie în ce priveşte scoaterea din patrimoniul T. S.A. Craiova şi transferarea în patrimoniul unor fundaţii şi asociaţii a unor bunuri în valoare totală de peste 1.100.000 RON, în lunile septembrie - octombrie 2004, situaţie în care s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de acesta pentru infracţiunile de evaziune fiscală şi spălare de bani, soluţie ce a fost menţinută de procurorul ierarhic superior care, prin rezoluţiile din 26 februarie 2008, 7 noiembrie 2008 şi 14 octombrie 2008, a respins plângerile formulate împotriva acesteia.

Plângerea împotriva soluţiei procurorului a fost înregistrată pe rolul instanţei la data de 14 martie 2008, la peste un an de la emiterea rechizitoriului nr. x, iar, prin sentinţele penale nr. 433/20 octombrie 2009 şi nr. 280/18 iunie 2008 ale Tribunalului Dolj, definitive prin deciziile penale nr. 292/11 martie 2010, respectiv nr. 798/18 noiembrie 2008 ale Curţii de Apel Craiova, s-au respins plângerile formulate de D., O. şi A.N.A.F., menţinându-se rezoluţia nr. 59/D/P/2006.

Concluzionând, instanţa de control judiciar a reţinut că, dată fiind amploarea dosarului, sesizarea cu primul rechizitoriu, nr. 61/P/2002 din 09 noiembrie 2006, a generat o judecată în fond de circa 3 ani şi 6 luni şi o judecată totală, ce include şi căile de atac, până la rămânerea definitivă a hotărârii, de aproximativ 5 ani, perioadă care a făcut posibilă soluţionarea plângerilor ulterioare în intervalul de timp menţionat.

De asemenea, raportat la situaţia factuală reţinută în dosarele în care a fost cercetat numitul D., Înalta Curte a apreciat că argumentul apărării referitor la identitatea de obiect sau fapte este combătut de adevărul judiciar conţinut de aceste cauze distincte intrate în evaluare. În acest sens, s-a arătat că bazele factuale reprezintă elemente certe, preexistente, care trebuiau preluate aşa cum au fost atestate în procedurile finalizate anterior, tocmai ca efect al autorităţii de lucru judecat.

Astfel, s-a subliniat că, în cauza generată în urma înregistrării rechizitoriului nr. x la nivelul instanţelor din Bucureşti şi în cauzele vizând plângerile soluţionate de instanţele din Craiova, făptuitorii sunt diferiţi, ca şi părţile civile, iar faptele sunt distincte. În plus, hotărârile pronunţate în plângerile împotriva soluţiilor de netrimitere în judecată au vizat acţiuni consecutive celor referitoare la obţinerea liniilor de credit de către D. şi cesionarea creanţelor de către E. unui număr de 11 firme din municipiul Craiova aflate sub patronajul inculpatului. Mai mult, aceste dosare s-au format prin disjungeri succesive din cauza iniţială în care s-a emis rechizitoriul nr. x/2002, fiind soluţionate prin netrimiterea în judecată pentru faptele de evaziune fiscală şi spălare de bani, fapte succesive celor cercetate în dosarul iniţial şi distincte de acestea.

Având în vedere toate aspectele menţionate, conţinutul principiului autorităţii de lucru judecat, care presupune identitatea de părţi şi obiect între două sau mai multe cauze dintre care cel puţin una trebuie să fie definitiv soluţionată, dar şi considerentele hotărârii pronunţate de inculpate [în care s-a menţionat că instanţele de apel şi recurs nu au observat o chestiune simplă şi anume că rezoluţiile soldate cu soluţii de neîncepere a urmăririi penale şi rezolvate definitiv prin hotărâri judecătoreşti sunt ulterioare întocmirii rechizitoriului nr. x, fiind, astfel, evident că s-au efectuat proceduri paralele şi că nu aveau cum să fie conexate în cauza dedusă judecăţii ce a făcut obiectul celei de-a doua proceduri, respectiv decizia penală nr. 741/04.04.2011; că nici procurorul de şedinţă nu a negat cercetarea paralelă a dosarelor, ci doar a susţinut că fiecare cauză a avut ca obiect infracţiuni diferite; că deşi cele două hotărâri judecătoreşti definitive, respectiv decizia penală nr. 1057/27.09.2010 a Curţii de Apel Craiova şi decizia penală 741/04 aprilie 2011, au fost pronunţate în proceduri diferite, ele au pus capăt aceluiaşi proces penal, având ca obiect aceleaşi fapte (privite în materialitatea lor) comise de acelaşi inculpat, D., ceea ce demonstrează că cele două judecăţi se suprapun întrutotul, numai că soluţiile pronunţate sunt în totală contradicţie], Înalta Curte a constatat că afirmaţia acestora referitoare la identitatea de bază factuală reprezintă o contrafacere a datelor certe din dosare, o ignorare a unor realităţi judiciare asupra cărora era interzisă reformarea tocmai datorită autorităţii de lucru judecat, constatarea unei asemenea identităţi fiind necesară în susţinerea soluţiei apte a asigura exonerarea de executarea pedepsei şi a obligaţiilor civile.

În argumentarea acestei concluzii, s-a arătat că înseşi inculpatele evaluaseră în cuprinsul deciziei pronunţate că aspectul referitor la stabilirea bazei factuale este "o chestiune simplă", iar, în plus, vechimea lor în magistratură, nivelul instanţei la care funcţionau - care a presupus promovări în condiţii de verificare a aptitudinilor profesionale şi evaluări periodice a nivelului pregătirii -, precum şi cazuistica bogată şi dificilă a acesteia exclud lipsa corespunderii profesionale. Mai mult, Înalta Curte a subliniat încă o dată că, în cauză, nu există o evaluare deficitară a unei instituţii ori problematici, ci este generată problematica utilă pentru a corespunde soluţiei pronunţate, context în care toată evaluarea pe aspectul instituţiilor de drept formal susţinută de inculpate cu jurisprudenţă naţională şi europeană este inutilă. Astfel, invocând regulile silogismului juridic, inculpatele au generat premisele (identitatea de fapte şi/sau obiect) pentru a susţine concluzia (încălcarea principiului ne bis in idem) ce, altfel, era străină cauzei, căci, în realitate şi în mod evident, nu era incident principiul ne bis in idem şi nici problematica autorităţii de lucru judecat, deoarece baza factuală a cauzelor distincte era diferită, atât ca situaţie de fapt, cât şi ca încadrare în drept, după cum diferite erau şi părţile, unicul liant fiind D..

Sub acelaşi aspect, s-a mai menţionat că stabilirea situaţiilor factuale în cauzele distincte nu incumba inculpatelor, ci era o realitate judiciară dată, preexistentă, ce trebuia numai preluată, or, în cererea condamnatului, acestea au generat, de fapt, premisele pentru a obţine concluzia sau soluţia solicitată. Faţă de această imputaţie inculpatele nu au intenţionat nicio explicaţie, eforturile concentrându-se în a defini, principial şi la nivel jurisprudenţial, cele două concepte ne bis in idem şi autoritatea de lucru judecat, efort laborios datorită multitudinii de date, dar inutil.

Inutil a fost considerat de Înalta Curte şi studiul de jurisprudenţă naţională şi internaţională menţionat de apărare, din moment ce principiile în susţinerea cărora a fost evocat, ne bis in idem ori autoritatea de lucru judecat, erau şi rămân străine cauzei în care au fost invocate. Cu toate acestea, prezentând motive punctuale, ce au fost redate, în detaliu, în cuprinsul hotărârii, instanţa de apel a constatat o evocare trunchiată a jurisprudenţei în susţinerea argumentelor apărării, o deformare a celor consacrate jurisprudenţial ori o invocare a unei jurisprudenţe străine problematicii prezentului dosar.

Deopotrivă, referindu-se şi la jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materia principiilor securităţii raporturilor juridice şi autorităţii de lucru judecat, instanţa de apel a concluzionat că arbitrariul sau bunul plac în pronunţarea unei soluţii generează lipsa de predictibilitate şi vatămă securitatea raporturilor juridice, reprezentând încălcarea flagrantă a principiului legalităţii. Cu alte cuvinte, arbitrariul sau bunul plac constituie o conduită abuzivă, despotică, samavolnică, materializată în pronunţarea soluţiei cu ignorarea adevărului judiciar, a legii procesual penale ori a legii substanţiale aplicabile. Or, în speţă, s-a apreciat că hotărârea anulată de inculpate nu era supusă unui viciu din perspectiva principiilor enunţate, ne bis in idem şi autoritatea de lucru judecat, şi niciunui alt viciu fundamental, arbitrariul fiind propriu chiar conduitei acestora, materializată în hotărârea de anulare a condamnării anterioare.

Astfel, instanţa a subliniat din nou că ceea ce se reţine în sarcina inculpatelor este generarea unui raţionament juridic cu aparenţă de validitate, pentru a sprijini o anumită soluţie, altfel imposibil de pronunţat în acea cauză. Cu alte cuvinte, inculpatele au generat tiparul unui silogism juridic, în care au introdus date străine dosarelor analizate, respectiv au modificat voit baza factuală definitiv statuată, intrată în autoritatea de lucru judecat, pentru a susţine incidenţa principiului ne bis in idem, principiu străin judecăţii în alte condiţii, şi a justifica hotărârea pronunţată.

Aşadar, potrivit instanţei de control judiciar, inculpatelor nu li s-a imputat modalitatea aplicării şi interpretării legii ori evaluarea probatoriului, ci un aspect exterior şi anterior acestor demersuri, respectiv alterarea bazei factuale pentru a susţine incidenţa principiului ce dicta soluţia, nefiind relevant câte argumente şi interpretări ale principiilor ne bis in idem şi autorităţii de lucru judecat ori câtă practică judiciară au invocat acestea, atâta timp cât nu aveau, în mod real, legătură cu cauza, nefiind loial sau cu bună-credinţă folosite. Or, generând această falsă problematică a autorităţii de lucru judecat în raport cu hotărârile pronunţate în cadrul cenzurii soluţiilor de netrimitere în judecată, inculpatele au încercat să susţină o lipsă de coeziune a sistemului, o lipsă de predictibilitate a judecăţilor care, deşi extrem de negativă pentru autoritatea judiciară, ar fi justificat evaluarea proprie şi ar fi exclus intenţia ca formă a vinovăţiei. În realitate, însă, independent de recunoaşterea ori negarea autorităţii de lucru judecat a soluţiilor organului de urmărire penală în raport cu hotărârea instanţei, acestea nu se refereau la aceeaşi bază factuală şi, deci, autoritatea de lucru judecat era o problematică străină şi inutilă cauzei.

Mai mult, s-a menţionat că un aspect omis de inculpate în privinţa numitului D. a fost acela că dosarul iniţial, în care a şi fost condamnat, a generat disjungeri, care au creat noi cauze penale, în care s-au emis soluţii de netrimitere în judecată, acestea din urmă, deşi ulterioare sesizării instanţei cu rechizitoriul din dosarul iniţial, fiind supuse mai rapid controlului judiciar datorită specificului procedurii reglementate de art. 278¹ C. proc. pen. (1968). Sub acest aspect, a fost apreciată relevantă poziţia inculpatei A., preşedintele completului ce a soluţionat contestaţia în anulare, consemnată în procesul-verbal de transcriere a înregistrării şedinţei de judecată (aceasta evocând, în cursul dezbaterilor, succesiunea actelor procesuale în privinţa numitului D., dar "uitând" să continue evaluarea în considerentele deciziei nr. 381/2012), dar şi cea a procurorului care, susţinând inadmisibilitatea contestaţiei, a invocat lipsa identităţii de obiect (infracţiuni cercetate, explicitate inclusiv prin încadrări juridice) şi părţi, precizând că faptele pentru care s-au pronunţat soluţii de netrimitere în judecată au fost disjunse în principal din cauza în care s-a emis rechizitoriul nr. x/2002, context în care preşedintele de complet a conchis "deci este vorba despre infracţiuni diferite ... Doamna grefier, vă rog să notaţi...".

În acelaşi sens, au fost valorificate atât depoziţiile date în fond şi în apel, în calitate de martori, de judecătorii care au participat la soluţionarea cauzei în care inculpatul D. a fost condamnat, care au susţinut abordarea facilă a apărării formulate de acesta referitoare la problematica autorităţii de lucru judecat, cât şi poziţia apărătorilor aleşi care, ulterior pronunţării condamnării definitive, au refuzat să formuleze contestaţie în anulare pe motivul autorităţii de lucru judecat, evaluând inadmisibilitatea acesteia (poziţie exprimată în scris şi transmisă clientului D.), dar şi procesul-verbal al şedinţei de dezbateri (când preşedintele de complet, în cadrul discutării admisibilităţii contestaţiei în anulare, a adresat întrebări cu privire la durata detenţiei, deşi în minută nu se regăseşte nicio menţiune referitoare la acest aspect), declaraţia martorului QQ. şi depoziţiile martorilor având calitatea de avocaţi (inculpaţi în cauza disjunsă), care, în considerarea unui mod de operare preconceput, au formulat mai multe contestaţii până când una a fost repartizată completului vizat şi unde primiseră asigurări că cererea va fi soluţionată în fond.

Având în vedere toate aceste aspecte, raportat şi la susţinerile apărării, instanţa de control judiciar a concluzionat că, în sarcina inculpatelor, nu se reţine achiesarea la o opinie izolată sau chiar generarea unei noi şi singulare opinii pe o problemă de drept ori reluarea unei problematici tranşate în căile ordinare de atac sau modalitatea de interpretare şi aplicare a legii ori evaluarea probatoriului, ci, aşa cum s-a mai arătat anterior, generarea unui raţionament juridic cu aparenţă de validitate pentru a sprijini o anumită soluţie, altfel imposibil de pronunţat. Astfel, inculpatele au generat tiparul unui silogism juridic, în care au introdus date străine dosarelor analizate, respectiv au modificat voit baza factuală, definitiv statuată în cauzele privindu-l pe D., pentru a susţine incidenţa principiului ne bis in idem în hotărârea pronunţată, principiu străin judecăţii în alte condiţii. Baza factuală era intrată în puterea lucrului judecat, fiind stabilită prin hotărâri ce închiseseră definitiv urmărirea penală sau judecata, aşa încât nu putea face obiectul evaluării, ci constituia "un dat" în cauza soluţionată de inculpate. În lipsa generării acestei situaţii juridice, diferite de cea reală, soluţia faţă de D. nu ar fi avut suport probator, fiind imposibil de pronunţat în baza legii, ci doar în contra sa.

Prin urmare, s-a apreciat că evocarea de către inculpate a identităţii de bază factuală cu privire la mai multe hotărâri referitoare la aceeaşi persoană, deşi cunoşteau neconformitatea cu realitatea şi lipsa de validitate a acestei afirmaţii, precum şi pronunţarea unei decizii ce a valorificat respectivele date au generat urmările prevăzute de lege (un ajutor dat condamnatului care ar fi beneficiat de exonerarea de pedeapsă şi de răspundere civilă, un prejudiciu material părţii civile constând în paralizarea executării silite şi recuperării pagubei, o prejudiciere a interesului general vizând punerea în executare a pedepselor definitiv aplicate, dar şi un prejudiciu de imagine autorităţii judecătoreşti), conduita ilicită a inculpatelor grefându-se pe activităţile specifice de judecată, din moment ce erau magistraţi în funcţie. Astfel, s-a arătat că acest mod de operare scoate judecata inculpatelor din sfera conceptului de legalitate în emiterea actului procesual ce este hotărârea judecătorească, iar, în plus, folosirea lui în considerarea obţinerii unui rezultat prefigurat justifică reţinerea intenţiei, ca formă a vinovăţiei.

Înalta Curte a subliniat şi caracterul unicat al deciziei pronunţate de inculpate în realitatea jurisprudenţială, faptul că este prima încercare de a forţa limitele independenţei magistratului către absurd. S-a arătat, în acest sens, că independenţa magistratului nu este nelimitată, limita fiind dată de cadrul legal ce trebuie aplicat cu bună-credinţă, la baza factuală dedusă judecăţii. În plus, această limită este cunoscută de fiecare magistrat încă de la accesul în profesie sau cel târziu de la depunerea jurământului, iar depăşirea ei plasează conduita acestuia în sfera ilicitului.

Analizând activitatea infracţională imputată din perspectiva condiţiilor de tipicitate ale infracţiunii de abuz în serviciu, instanţa de apel a arătat că, sub aspectul elementului material al laturii obiective, îndeplinirea defectuoasă a atribuţiilor de serviciu de către inculpate cu prilejul pronunţării deciziei penale nr. 381/2012 a Curţii de Apel Bucureşti se circumscrie încălcării principiilor procesual penale ale legalităţii şi egalităţii în faţa legii, materializându-se în admiterea unei căi extraordinare de atac şi în crearea unei situaţii de favoare persoanei condamnate în alte condiţii decât cele prevăzute de lege (Constituţie şi C. proc. pen.) sau cu ignorarea ori încălcarea dispoziţiilor legale. În egală măsură, inculpatele au încălcat normele cu putere de lege constituite în codul deontologic şi statutul profesiei, ce reprezintă, în esenţă, o transpunere a normelor constituţionale şi procesuale enunţate.

Referindu-se la poziţia procesuală a inculpatelor în raport cu faptele de care sunt acuzate, instanţa a reţinut că acestea nu au dat o explicaţie verosimilă asupra erorii în evaluarea identităţii bazei factuale, mărginindu-se la a susţine, repetitiv, că raţionamentul judecătorului reprezintă activitatea proprie de judecată a acestuia şi că orice ingerinţă în respectiva activitate înseamnă o imixtiune inadmisibilă în procesul cognitiv al judecătorului.

Faţă de aceste apărări, Înalta Curte a arătat că raţionamentul este o înlănţuire logică de judecăţi, care duce la o concluzie, iar raţionamentul judiciar este şirul logic de argumente de care se serveşte magistratul în judecarea sau soluţionarea unei chestiuni de drept. Însă, în ipoteza inculpatelor, argumentul care sprijină concluzia este eronat din voinţa acestora, inculpatele fiind cele care, cu ştiinţă, au denaturat realitatea faptică din cauzele analizate, astfel încât să poată susţine concluzia vizată, indubitabil falsă. Astfel, în baza datelor reale, soluţia inculpatelor (sau concluzia) era imposibil de pronunţat potrivit legii, ci numai în contra sa.

Fără a nega existenţa erorilor judiciare în realizarea activităţii de judecată, instanţa a notat că acestea sunt caracterizate de un alt element subiectiv, diferit de cel imputat inculpatelor, greşeala sau eroarea de judecată devenind abuz atunci când intervine intenţia, ca formă a vinovăţiei. Astfel, o explicaţie verosimilă asupra erorii privitoare la baza factuală ar fi exclus intenţia ca formă a vinovăţiei şi, prin aceasta, ilicitul penal.

Sub aspectul calităţii cerute subiectului activ, s-a menţionat, în esenţă, că aceasta este îndeplinită, nefiind contestată nici de inculpate, sens în care au fost invocate şi hotărâri din jurisprudenţa instanţei supreme.

În privinţa urmării imediate, Înalta Curte a constatat că, în speţă, s-a produs, pe de o parte, lezarea bunului mers al unei instanţe judecătoreşti, fiind afectat însuşi prestigiul justiţiei (urmare corespunzătoare obiectului juridic generic), iar, pe de altă parte, vătămarea intereselor legitime ale unor justiţiabili, persoane ce au figurat în procesul penal anterior finalizat şi care au fost vătămate în anumite drepturi şi interese legitime, valorificate în procedura anulată (partea civilă B.I.R.).

În legătură cu latura subiectivă, s-a arătat că modul de operare folosit, în considerarea obţinerii unui rezultat prefigurat, justifică reţinerea intenţiei, ca formă a vinovăţiei. Astfel, inculpatele au alterat date certe, preexistente şi facil de decelat ale situaţiilor de fapt, fără nicio justificare obiectivă, au ignorat argumente pertinente şi de impact asupra soluţiei, evocate în şedinţă publică de procuror şi a căror importanţă au conştientizat-o, aspect relevat de întrebările formulate în dezbateri şi de poziţia preşedintelui de complet (inculpata A.), care au concentrat întreaga dezbatere, deliberare, atenţie, toate acestea demonstrând un act intenţionat.

Sub acelaşi aspect, s-a subliniat din nou că, de-a lungul întregului proces penal, inculpatele nu au încercat nicio explicaţie asupra deformării bazei factuale, susţinând corectitudinea reţinerii acesteia împotriva evidenţei şi concentrându-şi apărările pe elemente subsecvente. Astfel, instanţa de apel a constatat lipsa totală a unei explicaţii asupra deformării bazei factuale, în contextul excluderii unei necorespunderi profesionale a magistraţilor inculpaţi, cu vechimi considerabile în profesie şi cu promovări succesive până la nivelul curţii de apel în baza verificării aptitudinilor profesionale, chiar inculpata B. făcând referire, în ultimul cuvânt, la meritele şi vechimea sa în activitatea profesională. În plus, s-a reţinut că această conduită procesuală a inculpatelor a fost potenţată de conţinutul actului de sesizare care a descris multiple elemente exterioare conduitei infracţionale.

Referindu-se, în continuare, la normele şi principiile încălcate de inculpate în procedura de judecată finalizată cu pronunţarea deciziei nr. 381/2012, Înalta Curte a arătat că, în actul de sesizare, s-a reţinut nesocotirea principiilor legalităţii şi egalităţii în faţa legii, autorităţii de lucru judecat şi ne bis in idem, primul dintre acestea (principiul legalităţii) având consacrare expresă în C. proc. pen. şi în legile profesiei şi subsumând totalitatea regulilor şi normelor procesuale şi substanţiale, inclusiv textele referitoare la aflarea adevărului, căile de atac, principiul ne bis in idem.

Ca atare, sintetizând argumentele expuse anterior, instanţa de control judiciar a reţinut că textele de lege, cu valoare de principiu, încălcate de către inculpate în contextul pronunţării deciziei nr. 318/2012, sunt art. 124 şi art. 129 din Constituţia României, art. 2, art. 5 alin. (2) şi art. 6 C. proc. pen., art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.

Referitor la infracţiunea de favorizarea făptuitorului, s-a menţionat că, potrivit rechizitoriului, aceasta a fost săvârşită în legătură directă cu infracţiunea de abuz în serviciu, vizând teza împiedicării executării pedepsei definitiv aplicate, şi constă în aceea că inculpatele, în calitate de judecători, au anulat, prin decizia penală nr. 381 din 22 februarie 2012, pronunţată în dosarul nr. x/2011 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, o condamnare intrată în puterea lucrului judecat, cu nesocotirea intenţionată a principiului legalităţii şi a altor norme aplicabile, evidenţiate anterior, aspect care, faţă de situaţia condamnatului, se concretizează într-un ajutor indubitabil constând în exonerarea de executarea pedepsei.

Instanţa de apel a reţinut că, în condiţiile în care condamnatul se afla deja în situaţia de a executa pedeapsa definitiv aplicată, admiterea căii extraordinare de atac, în modalitatea menţionată, a generat un efect cert favorabil constând în exonerarea de pedeapsă, dar şi de acoperirea prejudiciului, astfel încât faptele inculpatelor întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de favorizarea făptuitorului.

Din punct de vedere subiectiv, s-a arătat că inculpatele au acţionat cu intenţie directă, în scopul împiedicării executării unei pedepse definitiv aplicate, scop pe care l-au urmărit şi realizat, având reprezentarea clară a consecinţelor deciziei pronunţate. Astfel, cele două acuzate, magistraţi în cadrul instanţei de control judiciar, cu vechime îndelungată în profesie, au prefigurat facil efectul hotărârii pronunţate şi au urmărit producerea acestuia, generând condiţiile necesare.

Sub aspectul laturii civile, Înalta Curte a reţinut, în esenţă, că E. s-a constituit, iniţial, parte civilă cu suma de 18.839.685,5 RON, precizând, prin adresa din 21 iunie 2012, că nu a recuperat nicio parte a prejudiciului cauzat de F., G., H. şi D.. Ulterior, prin adresa din 05 martie 2014, a transmis, prin lichidator, Direcţiei Naţionale Anticorupţie că îşi menţine constituirea de parte civilă pentru suma de 18.838.804,50 RON, cu dobânzile legale aferente până la încasarea efectivă a debitului, precum şi faptul că valoarea solicitată iniţial a fost diminuată cu suma de 880 RON, ce a fost încasată în contul creanţei de la executorul judecătoresc.

Totodată, în cursul judecăţii în fond, s-a comunicat, la solicitarea instanţei, că, la data de 3 decembrie 2014, nu se finalizase procedura falimentului debitorului E. în dosarul x/2000, iar, în 12 decembrie 2014, B.I.R., prin lichidator judiciar, a menţinut constituirea de parte civilă pentru valoarea de 18.802.405,24 RON, întrucât în cadrul dosarului de executare silită nr. x/2011 al B.E.J. VVV., privind decizia penală nr. 802/A din 16 decembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, s-au recuperat 36.399,26 RON din poprirea instituită asupra veniturilor numiţilor F., G. şi H.. Cererea de executare silită, înregistrată la 17 noiembrie 2011, l-a vizat şi pe D., titlul faţă de acesta fiind desfiinţat, ulterior, prin decizia nr. 318 din 22 februarie 2012.

Sub acest aspect, s-a arătat că recuperarea parţială este opozabilă creditorului şi eficientă faţă de debitori numai în contextul executării ulterioare, silite ori benevole, fără a avea nicio consecinţă asupra cuantumului prejudiciului stabilit prin hotărârea anulată ori cel produs în cauză.

De asemenea, instanţa de apel a reţinut că efectele hotărârii nr. 318/2012 ar fi continuat şi în prezent dacă nu intervenea anularea acesteia, în revizuire, prin decizia penală nr. 1589 din 25 octombrie 2016, în urma condamnării celui de-al treilea membru al completului de judecată pentru infracţiuni de corupţie în legătură cu pronunţarea deciziei nr. 318/2012. În urma anulării acesteia, s-a procedat la rejudecarea căii de atac declarată de contestatorul condamnat D., iar, prin decizia nr. 1702 din 15 noiembrie 2016, s-a luat act de retragerea contestaţiei în anulare formulată împotriva hotărârii de condamnare nr. 741/R din 04 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.

Raportat la apărările formulate de inculpate în sensul că nu au anulat ori desfiinţat soluţia în latura civilă, Înalta Curte a notat că, într-adevăr, efectele deciziei nr. 318/2012 au vizat explicit soluţia pe latura penală, respectiv exonerarea de executarea pedepsei aplicate prin hotărârea de condamnare, însă, această soluţie se răsfrânge, de drept, asupra laturii civile şi generează împiedicarea executării silite sau a urmăririi condamnatului pentru acoperirea prejudiciului întrucât, potrivit art. 346 alin. (4) C. proc. pen. (1968), instanţa nu soluţionează acţiunea civilă când pronunţă încetarea procesului penal pentru cazul prevăzut de art. 10 lit. j) C. proc. pen. (1968). Or, inculpatele au ignorat această dispoziţie în contextul desfiinţării condamnării şi pronunţării, pe latură penală, a soluţiei de încetare a procesului penal, nu au evaluat efectele textului asupra situaţiei juridice a condamnatului, învederând în apărare că, în lipsa desfiinţării laturii civile, consecinţele juridice nu se produc asupra răspunderii civile sau, deşi se vor produce, nu le sunt imputabile, întrucât nu au modificat latura civilă.

S-a subliniat, în acest context, că anularea condamnării viciază fundamentul angajării răspunderii civile şi echivalează cu anularea titlului executoriu al E. în raport cu debitorul D. sau generează cel puţin o apărare eficientă în contextul declanşării executării silite. Instanţa de apel a amintit şi inexistenţa acoperirii benevole a prejudiciului creat şi constatat a fi produs B.I.R. de către acest debitor ori eficienţa executării silite exercitate împotriva codebitorilor, toate acestea susţinând interesul creditorului parte civilă în a putea solicita executarea silită a debitorului D..

În opinia instanţei de control judiciar, lipsirea de titlu executoriu în raport cu acest debitor a generat împiedicări majore în obţinerea dezdăunării, la peste un deceniu de la data săvârşirii faptelor (2000-2001), această concluzie nefiind influenţată de împrejurări ca: începerea executării silite de către E. ori menţinerea sa în pasivitate; menţinerea obligării coinculpaţilor la acoperirea pagubei cauzate B.I.R. şi posibilitatea recuperării silite sau benevole a prejudiciului de către aceştia (în cadrul executării silite s-au recuperat numai 36.399,26 RON, respectiv 0,2%, prin poprirea instituită asupra veniturilor numiţilor F., G. şi H.); posibilitatea părţii civile de a introduce o nouă acţiune civilă separată şi ulterioară împotriva contestatorului D..

Având în vedere toate aspectele expuse, Înalta Curte a concluzionat că prejudiciul produs părţii civile prin acţiunea prejudiciabilă a inculpatelor este egal cu cel reţinut în hotărârea anulată de acestea, însă, ca urmare a desfiinţării, în revizuire, a deciziei nr. 318/2012 a Curţii de Apel Bucureşti, a fost repus în fiinţă titlul executoriu faţă de debitorul D., iar creditorul pus în situaţia preexistentă pronunţării deciziei, astfel încât aceste efecte, echivalente repunerii în situaţia anterioară, produse la un moment ulterior consumării infracţiunilor şi independent de voinţa inculpatelor, limitează sau reduc cuantumul prejudiciului numai la dobânzile aferente perioadei în care titlul executoriu nu a fost în fiinţă.

Ca urmare, inculpatele B. şi A. au fost obligate, în solidar, numai la plata dobânzilor legale aferente sumei precizate în titlu executoriu (18.838.804,50 RON), calculate de la data de 22 februarie 2012 (data pronunţării deciziei nr. 381/2012) până la data de 25 octombrie 2016 (data anulării deciziei nr. 381/2012) către partea civilă S.C. E. S.A., prin lichidator judiciar S.C. ZZZ. S.P.R.L.

Tot în privinţa laturii civile, instanţa de apel a arătat că magistraţii nu se află în raport de prepuşenie sau de subordonare faţă de Ministerul Justiţiei, aşa încât acesta nu are calitatea de parte responsabilă civilmente, neputându-se angaja răspunderea sa civilă delictuală în condiţiile reglementate de C. civ., aspect ce a fost stabilit în jurisprudenţa Înaltei Curţi (Completul de 5 Judecători, decizia penală nr. 66/2015, dosar nr. x/2015), dar rezultă şi din Constituţie (art. 124 alin. (3) şi legile ce guvernează profesia (art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004).

De asemenea, faţă de dispoziţiile art. 249 alin. (5) şi art. 397 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. şi având în vedere dovedirea săvârşirii unei infracţiuni de prejudiciu şi întinderea acestuia, instanţa a menţinut măsurile asigurătorii instituite asupra bunurilor mobile, imobile şi asupra unor sume de bani aparţinând inculpatelor B. şi A. prin ordonanţele nr. 51/P/2012 din 3 iulie 2012 şi 5 iulie 2012 ale Direcţiei Naţionale Anticorupţie.

Referitor la acuzaţia de fals intelectual, s-a arătat că, în sarcina inculpatelor, s-a reţinut generarea unui raţionament juridic cu aparenţă de validitate pentru a sprijini o anumită soluţie, altfel imposibil de pronunţat în acea cauză potrivit legii, ci numai în contra sa. Astfel, inculpatele au generat tiparul unui silogism juridic, în care au introdus date străine dosarelor analizate, respectiv au modificat voit baza factuală, definitiv statuată în cauzele privindu-l pe D., pentru a susţine incidenţa principiului ne bis in idem în hotărârea pronunţată, principiu străin judecăţii în alte condiţii.

Ca atare, efectul juridic urmărit s-a produs în momentul pronunţării şi comunicării minutei, iar nu în cel al redactării considerentelor, căci, particularitatea hotărârii definitive în materie penală este punerea minutei de îndată în executare, respectiv anterior redactării deciziei în extenso. Aşadar, consecinţele se produseseră la momentul întocmirii înscrisului (hotărârii în extenso) ce se reţine că ar constitui obiectul material al infracţiunii de fals, or, în cazul acestei infracţiuni, plăsmuirea materializată în înscris este realizată în scopul producerii de consecinţe juridice. În situaţia inculpatelor, ce au pronunţat o hotărâre executorie, minuta nu a încorporat falsul, acesta fiind propriu considerentelor, redactate ulterior punerii în executare a minutei. Prin urmare, instanţa de apel a considerat că acţiunile acestora nu se circumscriu infracţiunii de fals intelectual, rămânând numai în sfera abuzului în serviciu, motiv pentru care a menţinut soluţia de achitare dată sub acest aspect de judecătorul fondului.

În ceea ce priveşte legea penală mai favorabilă, Înalta Curte, raportându-se la limitele minime ale pedepsei stabilite în normele de incriminare din cele două legi succesive pentru infracţiunile de abuz în serviciu şi favorizarea făptuitorului, dar şi la pedeapsa finală ce ar rezulta în urma aplicării dispoziţiilor penale, a apreciat că reglementarea care, în ansamblu, conduce la un rezultat mai favorabil pentru inculpate este noua codificare penală, sens în care a avut în vedere şi cele statuate prin decizia nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale.

Procedând la individualizarea sancţiunilor penale, instanţa de apel a constatat că, faţă de gradul ridicat de pericol social al infracţiunilor săvârşite, nu se justifică reţinerea circumstanţelor atenuante şi coborârea pedepselor sub minimul special prevăzut de lege. În acest sens, s-a arătat că gravitatea conduitei infracţionale a judecătorului, autor al unei infracţiunii de serviciu, rezidă din aceea că intervine în procesul penal, subsecvent activităţii de urmărire penală ce incumbă procurorului, verificând concluziile acestuia în baza probelor, dă finalitate urmăririi penale prin actul de judecată, repune în matca de normalitate un raport juridic periclitat, iar hotărârile astfel pronunţate produc consecinţe severe asupra justiţiabililor, executarea ajungând a fi impusă cu forţa statală. Or, în cauză, fiind învestite cu autoritatea de a judeca, inculpatele au deturnat scopul profesiei, pronunţând o soluţie la bunul plac, aspect ce constituie o veritabilă sabotare din interior a autorităţii judiciare, în general, şi a actului de justiţie vizat, în particular. Gravitatea deosebită a actului infracţional a rezultat din însăşi sabotarea ideii de justiţie şi a principiilor ce guvernează actul de judecată, din procurarea unei impunităţi, în afara legii, pentru persoane condamnate definitiv, din nesocotirea drepturilor recunoscute în favoarea terţilor prin hotărâri judecătoreşti şi prejudicierea acestora, toate de la nivelul unor instanţe superioare în rang şi care orientează jurisprudenţa faţă de instanţele arondate.

Aceste elemente au justificat, în opinia instanţei de control judiciar, reţinerea unui pericol concret ridicat pentru infracţiunile de abuz în serviciu şi favorizarea făptuitorului, însă s-a apreciat că scoaterea în afara sistemului judiciar prin pronunţarea deciziei de condamnare, ca şi alte efecte de drept atrase de această soluţie generează consecinţe cumulate care justifică aplicarea pedepselor în cuantumul minimului special, dar cu executare în regim de detenţie, fiind exclusă suspendarea condiţionată sub supraveghere în considerarea cuantumului pedepsei rezultante.

Totodată, s-a considerat că activitatea infracţională desfăşurată de cele două inculpate demonstrează o nedemnitate în exercitarea drepturilor de natură electorală şi de a ocupa funcţia folosită pentru săvârşirea infracţiunilor, astfel încât s-a aplicat faţă de acestea pedeapsa accesorie şi complementară (pe o durată de 2 ani) a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), lit. b) şi lit. g) C. pen., ce se vor executa în condiţiile art. 65- 68 alin. (1) lit. c) C. pen.

Împotriva deciziei penale nr. 216/A din 14 iunie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2014, au declarat recurs în casaţie inculpatele A. (la data de 15 ianuarie 2018), prin avocat PPPP. (cu delegaţie seria x nr. x eliberată la 10.01.2018, fila x ds. Î.C.C.J.), şi B. (în 19 ianuarie 2018), prin avocat QQQQ. (cu delegaţie seria x nr. x din 19.01.2018, fila x ds. Î.C.C.J.), invocând cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., pe motiv că au fost condamnate pentru fapte care nu sunt prevăzute de legea penală.

Astfel, în memoriul cuprinzând motivele pe care se întemeiază calea extraordinară de atac, inculpata B. a susţinut, în esenţă, că fapta concretă reţinută în sarcina sa, constând în pronunţarea deciziei penale nr. 381 din 22 februarie 2012, în calitate de judecător al Curţii de Apel Bucureşti, într-un dosar cu care era legal învestită, nu întruneşte cerinţele de tipicitate ale infracţiunii de abuz în serviciu, întrucât pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti nu constituie, în nicio situaţie, o încălcare a legii. În acest sens, s-a arătat că modul de interpretare a probelor şi de aplicare a legii la cazul concret reprezintă raţionamentul judiciar, care nu poate forma obiectul cenzurii decât în căile legale de atac şi nu realizează condiţia de tipicitate a elementului material al infracţiunii de abuz în serviciu, respectiv cerinţa esenţială ca actul (hotărârea judecătorească) să fie emis prin încălcarea legii. Aceasta întrucât, în realizarea justiţiei, judecătorii constituiţi în instanţe judecătoreşti sunt liberi în a interpreta şi aplica legea, fiind protejaţi la nivel constituţional, dar şi infraconstituţional, inclusiv pentru soluţiile eronate, căci atât hotărârile temeinice (prezumate astfel pentru că sunt definitive ori întrucât căile de atac formulate au fost respinse), cât şi cele netemeinice (desfiinţate în căile de atac) reprezintă, în aceeaşi măsură, manifestarea legală a înfăptuirii justiţiei.

În acelaşi sens, pornind de la aspectele menţionate, cu titlul de principiu, de Comisia de la Veneţia în Raportul privind independenţa justiţiei din 2010 (paragr. 61) şi făcând trimitere la doctrina şi jurisprudenţa în materia răspunderii penale a magistraţilor, recurenta a subliniat că judecătorul se bucură de imunitate funcţională, adică nu poate fi cercetat pentru modul în care pronunţă o hotărâre judecătorească (chiar şi greşită), aspect care îşi găseşte, de altfel, şi consacrare constituţională în prevederile art. 126 alin. (1) şi art. 129 din legea fundamentală, în aplicarea cărora verificarea legalităţii şi temeiniciei unei decizii judiciare revine exclusiv instanţelor de control judiciar, neputând fi cenzurate de organul de urmărire penală în cadrul unei anchete penale.

Prin urmare, s-a arătat că pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti în realizarea funcţiei constituţionale a instanţelor de înfăptuire a justiţiei nu poate fi asimilată niciodată unei forme de "încălcare a legii", cerinţă esenţială a infracţiunii de abuz în serviciu prevăzută de art. 297 C. pen., întrucât aceasta reprezintă aplicarea legii, chiar şi atunci când este nelegală şi netemeinică.

În mod corespunzător, s-a apreciat că fapta recurentei constând în aceea că, în calitate de judecător la Curtea de Apel Bucureşti, învestit cu soluţionarea dosarului nr. x/2011, a pronunţat o hotărâre definitivă prin care a anulat mandatul de executare a pedepsei de 7 ani închisoare emis pe numele lui D. nu poate întruni elementele constitutive ale infracţiunii de favorizarea făptuitorului, realizarea justiţiei neputând constitui niciodată un "ajutor" pentru vreuna din părţile implicate şi, deci, nici element material al laturii obiective a infracţiunii.

Având în vedere toate aceste aspecte, astfel cum au fost detaliate în cuprinsul motivelor de recurs în casaţie formulate în scris, inculpata B. a solicitat, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen., admiterea căii extraordinare de atac, casarea hotărârii recurate şi achitarea sa, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., pentru infracţiunile prevăzute de art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 309 C. pen. şi art. 13² din Legea nr. 78/2000, şi de art. 269 alin. (1) C. pen., întrucât faptele nu sunt prevăzute de legea penală.

La rândul său, inculpata A. a susţinut, în esenţă, în cuprinsul motivelor scrise de recurs în casaţie, că fapta pentru care a fost condamnată de instanţa de apel nu întruneşte elementele de tipicitate obiectivă şi subiectivă ale infracţiunii de abuz în serviciu întrucât pronunţarea, în calitate de judecător al Curţii de Apel Bucureşti, a deciziei penale nr. 381 din 22 februarie 2012 nu a produs nicio pagubă sau o vătămare a drepturilor ori intereselor legale ale unei persoane, lipsind, aşadar, urmarea imediată prevăzută de lege ca element constitutiv al infracţiunii.

În acest sens, a arătat că, prin decizia menţionată, aşa cum se precizează şi în conţinutul ei, nu s-a examinat vinovăţia sau nevinovăţia contestatorului condamnat şi nu s-a soluţionat latura civilă, ci s-a analizat doar modalitatea în care acesta a fost cercetat/urmărit în două proceduri penale. De altfel, la data pronunţării deciziei nr. 381/2012, dispoziţiile art. 346 alin. (4) C. proc. pen. (1968) stabileau că, în caz de încetare a procesului penal pentru vreuna din situaţiile prevăzute de art. 10 alin. (1) lit. f) şi j) din acelaşi cod, instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă, fapt subliniat chiar de instanţa de control judiciar, care a precizat expres în considerentele hotărârii atacate că efectele respectivei decizii au vizat explicit latura penală, accentuând ideea că soluţia nu a privit şi latura civilă. Mai mult, acest aspect a fost înţeles şi de partea civilă care, în recursul formulat împotriva deciziei nr. 381/2012, a criticat doar soluţia dată pe latura penală, recunoscând, în plus, că "au fost două căi paralele care au urmărit aceeaşi situaţie de fapt".

Ca urmare, făcând trimitere şi la practica judiciară în materie, recurenta a subliniat că decizia penală pe care a pronunţat-o, ce nu a soluţionat latura civilă a cauzei, nu putea produce o vătămare a intereselor legale ale părţii civile sau o pagubă, astfel încât, prin condamnarea sa pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, în condiţiile în care nu este îndeplinită urmarea imediată prevăzută expres de lege, instanţa de control judiciar a încălcat principiul legalităţii consacrat de art. 2 C. proc. pen.

Totodată, sub aspectul neîntrunirii condiţiilor de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de abuz în serviciu, inculpata A. a invocat şi faptul că îndeplinirea atribuţiilor de serviciu specifice activităţii de judecată finalizată cu deliberarea asupra unei cauze nu poate constitui temei al cercetării penale, eventualele erori în procesul de interpretare şi aplicare a legii putând fi îndreptate doar în căile de atac prevăzute de normele legale. Astfel, hotărârea reprezintă convingerea judecătorilor formată prin evaluarea în mod suveran a probelor administrate, iar în considerentele acesteia sunt prezentate argumentele ce au stat la baza adoptării ei, toate aspectele reţinute fiind supuse exclusiv cenzurii instanţei de control judiciar, fără ca soluţiile pronunţate să poată conduce, prin ele însele, la reţinerea unei infracţiuni de abuz în serviciu, aşa cum, de altfel, s-a statuat şi în practica judiciară.

Pe de altă parte, recurenta a susţinut că argumentele invocate de instanţa de apel pentru a dispune condamnarea sa sub aspectul comiterii infracţiunii de abuz în serviciu reprezintă, contrar dispoziţiilor art. 16 din Recomandarea CM/17 noiembrie 2010, veritabile critici la adresa hotărârii pe care a pronunţat-o şi se circumscriu, în esenţă, faptului că aceasta a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a legii, reproşându-se, în fapt, tocmai soluţia. Cu alte cuvinte, ceea ce analizează hotărârea de condamnare este corectitudinea deciziei adoptate de inculpate şi raţionamentul logico-juridic avut la deliberare, vizând modul de raportare a judecătorilor la anumite norme procesuale după finalizarea etapei cercetării judecătoreşti şi închiderea dezbaterilor pe fond, chestiuni care, însă, constituie o prerogativă exclusivă a instanţei care realizează controlul judiciar prin intermediul căilor ordinare sau extraordinare de atac, iar nu o atribuţie a instanţei penale.

Ca atare, având în vedere că instanţa de apel nu avea competenţa jurisdicţională şi funcţională de a se pronunţa asupra legalităţii şi temeiniciei deciziei penale nr. 381/2012, argumentele expuse în hotărârea de condamnare constituind veritabile critici la adresa acesteia, apărarea a apreciat că, în cauză, a fost încălcat principiul legalităţii procesului penal, prevăzut de art. 2 C. proc. pen.

În plus, s-a arătat că, deşi instanţa de apel a susţinut că ceea ce se reproşează inculpatelor, membri ai completului de judecată, este mecanismul, silogismul juridic prin care au ajuns la o anumită concluzie, în realitate, acest mecanism este însuşi procesul volitiv al deliberării, respectiv raţionamentul logico-juridic care poate fi cenzurat doar în căile de atac, aşa cum se prevede în art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004.

S-a subliniat, totodată, invocându-se practica judiciară în materie, că magistraţilor acuzaţi de săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu nu li s-a imputat soluţia adoptată, cum este situaţia în speţă, ci acte de conduită exterioare acesteia, precum nerespectarea regulilor privind repartizarea aleatorie, fabricarea unor dosare, simularea cercetării judecătoreşti, etc., aspecte care nu au legătură cu procesul cognitiv al deliberării în vederea adoptării unei soluţii. Prin urmare, şi instanţa de apel, pentru a pronunţa condamnarea inculpatelor, trebuia să dovedească, mai presus de orice îndoială rezonabilă, existenţa unor elemente exterioare, respectiv a unor acte de conduită contrare atribuţiilor de serviciu de natură să conducă la concluzia adoptării intenţionate a unui raţionament eronat, lucru care, însă, nu s-a realizat în cauză. Mai mult, prin ordonanţa din 17 iulie 2017 a Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Structura Centrală, s-a dispus clasarea cauzei faţă de recurenta A. pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită, fiind fără relevanţă sub aspectul analizat împrejurarea că cel de-al treilea membru al completului de judecată a fost condamnat definitiv pentru fapte de corupţie, întrucât răspunderea penală este personală.

Sub acelaşi aspect, al neîntrunirii, în speţă, a elementelor de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de abuz în serviciu, s-a mai învederat că instanţa de apel nu a indicat, în concret, dispoziţiile legale încălcate şi în ce anume a constat acţiunea de nesocotire a acestora, astfel cum a statuat Curtea Constituţională prin decizia nr. 405/2015, făcând doar o enumerare generică a principiilor şi normelor ce s-a considerat că nu au fost respectate.

În concluzie, s-a arătat că acţiunea inculpatelor, de a interpreta probele şi textele de lege aplicabile la cazul concret pe care l-au avut spre soluţionare, potrivit propriei convingeri, nu poate fi calificată drept abuz în serviciu atâta vreme cât nu s-a dovedit prin probe certe, în afara oricărui dubiu, că au adoptat intenţionat un raţionament eronat în adoptarea soluţiei.

Aceleaşi motive au fost invocate şi în argumentarea susţinerii că fapta imputată nu întruneşte nici elementele constitutive ale infracţiunii de favorizarea făptuitorului, arătându-se, în plus, că anularea mandatului de executare a pedepsei închisorii este doar o consecinţă a unei acţiuni ce nu s-a dovedit a fi frauduloasă şi a aplicării unei instituţii.

Raportat la aspectele expuse, astfel cum au fost prezentate, pe larg, în scris, inculpata a solicitat, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., admiterea căii extraordinare de atac, casarea hotărârii recurate şi achitarea sa pentru infracţiunile de abuz în serviciu şi favorizarea făptuitorului, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., întrucât a fost condamnată pentru fapte care nu sunt prevăzute de legea penală.

Prin încheierea din 21 iunie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2018, în baza art. 440 alin. (4) C. proc. pen., constatându-se îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 434 - art. 438 C. proc. pen., au fost admise în principiu cererile de recurs în casaţie formulate de inculpatele B. şi A. împotriva deciziei penale nr. 216/A din 14 iunie 2017 a instanţei supreme, dată în dosarul nr. x/2014, şi s-a dispus trimiterea cauzei la Completul nr. 4, căruia i-a fost repartizată aleatoriu, în sistem informatic, în vederea soluţionării recursurilor formulate, stabilindu-se termen de judecată la 27 septembrie 2018.

În şedinţa publică de la această dată, a fost încuviinţată cererea formulată de recurenta inculpată A., aflată la acel moment în stare de detenţie, de acordare a unui termen mai îndelungat pentru a-i da posibilitatea să îşi asigure asistenţa juridică în mod ales, motivată de împrejurarea că parcurge o perioadă cu dificultăţi financiare majore şi, în plus, suferă de afecţiuni medicale grave, precum şi solicitarea de amânare a cauzei formulată de avocatul QQQQ., apărător ales al recurentei inculpate B., justificată de imposibilitatea de prezentare din motive familiale intempestive.

Ca urmare, a fost fixat un nou termen de judecată pentru data de 22 noiembrie 2018, când, faţă de imposibilitatea de prezentare a recurentei B., dovedită cu acte medicale, şi lipsa recurentei A., care se afla internată în spital, dar şi pentru lipsa apărătorului desemnat din oficiu pentru cea din urmă, s-a dispus amânarea cauzei la 10 ianuarie 2019.

La data de 08 ianuarie 2019, recurenta inculpată B., prin avocat ales, a formulat în scris şi a depus la dosar mai multe cereri, prin care a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 297 C. pen. şi a celor ale art. 19 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, invocând, totodată, excepţia nelegalei compuneri a completului de judecată, precum şi cea a necompetenţei funcţionale a procurorului de şedinţă.

La termenul din 10 ianuarie 2019, recurenta inculpată A. a depus la dosar două cereri prin care a invocat excepţia nelegalei compuneri a completului de judecată şi a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, Înalta Curte încuviinţând cererea de amânare formulată de apărătorul ales al acesteia, avocat RRRR., care a făcut dovada faptului că a revenit în ţară în data de 07 ianuarie 2019 şi a fost angajat la 09 ianuarie 2019, astfel că nu a avut timpul necesar pentru a studia dosarul. În aceeaşi şedinţă de judecată, reprezentantul Ministerului Public a invocat excepţia nelegalei constituiri a completului de judecată, cu referire la procurorul de şedinţă care trebuie să participe în cauzele de competenţa secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, conform prevederilor art. 88⁸ alin. (2) din Legea nr. 304/2004, excepţie ce a fost reiterată şi în cuprinsul adresei nr. x/2019 din 23 ianuarie 2019 a Direcţiei Naţionale Anticorupţie, secţia judiciară penală, transmisă la dosar în 28 ianuarie 2019.

La data de 06 februarie 2019, recurenta inculpată A., prin apărător ales, a formulat în scris şi a depus la dosarul cauzei o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 297 C. pen.

La următorul termen de judecată, din 07 martie 2019, după ce, în prealabil, a pus în discuţia părţilor şi a procurorului chestiunile invocate de apărare şi de acuzare, Înalta Curte a constatat că excepţia nelegalei constituiri a completului de judecată invocată de Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia judiciară penală, şi cea privind necompetenţa funcţională a procurorului de şedinţă, respectiv a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, reprezentat de procuror SSSS. sau orice alt procuror din cadrul acestei direcţii, invocată de recurenta inculpată B., prin apărător ales, au rămas fără obiect, din moment ce Ministerul Public a fost reprezentat în cauză de către un procuror din cadrul secţiei judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, astfel cum s-a dispus, cu caracter obligatoriu, de către Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin decizia nr. 3 din 26 februarie 2019.

Totodată, a respins cererea formulată de recurenta inculpată B., prin apărător ales, de emitere a unei adrese către secţia pentru investigarea infracţiunilor din justiţie pentru a comunica dacă mai menţine concluziile scrise depuse la dosar de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia judiciară penală, prin adresa nr. x/2018 din 08 februarie 2018, având în vedere, pe de o parte, că acestea au fost formulate de structura de parchet menţionată potrivit legii în vigoare la acel moment, conform competenţelor stabilite prin O.U.G. nr. 43/2002 şi Legea nr. 304/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, iar, pe de altă parte, întrucât a fost depăşită faza admisibilităţii în principiu, recursul declarat de recurentă parcurgând, în prezent, etapa judecăţii pe fond. În acelaşi sens, s-a avut în vedere şi faptul că, potrivit O.U.G. nr. 7 din 19 februarie 2019, prin care s-au modificat dispoziţiile art. 88⁸ alin. (1) lit. d) din Legea nr. 304/2004, s-au prevăzut, în atribuţiile secţiei, exercitarea şi retragerea căilor de atac în cauzele de competenţa acesteia, nu şi modificarea unor puncte de vedere ori concluzii scrise formulate de Direcţia Naţională Anticorupţie anterior intervenirii modificărilor legislative menţionate, în baza actelor normative în vigoare la acel moment.

Deopotrivă, având în vedere că Ministerul Public a fost reprezentat la termenul din 07 martie 2019 de un procuror din cadrul secţiei judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, desemnarea acestuia fiind o chestiune administrativă internă ce ţine de organizarea unităţii de parchet şi, ca atare, nu poate fi cenzurată de instanţă, a respins şi cererea formulată de recurenta inculpată B., prin apărător ales, de emitere a unei adrese către instituţia menţionată pentru a proceda la desemnarea expresă a unui procuror care să participe la judecată în prezenta cauză.

În aceeaşi şedinţă de judecată, Înalta Curte a respins excepţia privind nelegala compunere a completului de judecată, invocată de recurentele B. şi A., prin apărători aleşi, reţinând, în esenţă, că, în pofida susţinerilor apărării, Completul nr. 4, a cărui compunere a fost aprobată prin hotărârea nr. 80 din 12 decembrie 2017 a Colegiului de conducere al instanţei supreme, fiind învestit să judece toate categoriile de cauze aflate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în limitele competenţei conferite de art. 40 C. proc. pen. şi în conformitate cu art. 31 alin. (1) lit. a), c), e), f), g) şi h) din Legea nr. 304/2004, nu este un complet specializat în sensul legii, nefiind înfiinţat potrivit dispoziţiilor art. 19 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, care s-a susţinut că ar fi fost încălcate.

S-a mai arătat că, în raport cu dispoziţiile art. 31 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 304/2004, completul de judecată învestit cu soluţionarea pe fond a recursurilor în casaţie promovate de inculpatele B. şi A. împotriva deciziei penale nr. 216/A din 14 iunie 2017 a instanţei supreme este legal constituit din trei judecători ai secţiei penale din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. În plus, s-a reţinut că modalitatea de desemnare a membrilor Completului nr. 4 respectă şi legislaţia secundară, având în vedere că dispoziţiile art. 32 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prevăd expres că preşedinţii de secţie stabilesc judecătorii care compun completurile de judecată din cadrul secţiilor, transmit spre aprobare Colegiului de conducere compunerea completurilor de judecată şi programează şedinţele acestora.

Faptul că în Legea nr. 304/2004 nu au fost indicate criterii în raport cu care trebuie repartizaţi în completuri judecătorii unei anumite secţii din cadrul instanţei supreme nu a fost considerat de natură a atrage nelegalitatea compunerii Completului nr. 4, atâta timp cât desemnarea membrilor săi a respectat toate dispoziţiile din legislaţia primară, dar şi normele regulamentare care le detaliază.

Referitor la necesitatea formării completurilor de trei judecători din cadrul secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie printr-o procedură aleatorie/tragere la sorţi, în vederea asigurării aparenţei de imparţialitate a instanţei, în raport cu cele statuate prin decizia Curţii Constituţionale nr. 685 din 07 noiembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1021 din 29 noiembrie 2018, Înalta Curte a arătat că instanţa de contencios constituţional a avut în vedere exclusiv compunerea completurilor de 5 judecători, în cazul cărora art. 32 din Legea nr. 304/2004 instituia în mod expres obligativitatea tragerii la sorţi a membrilor acestora, însă textul de lege menţionat îşi găseşte aplicabilitate doar în privinţa respectivelor formaţiuni de judecată, neputând fi aplicat prin extindere şi în cazul completurilor de 3 judecători din cadrul secţiilor. Ca urmare, s-a subliniat că atâta timp cât nu există nicio dispoziţie legală care să prevadă obligaţia constituirii completurilor de 3 judecători printr-o procedură aleatorie, iar decizia Curţii Constituţionale nu a statuat cu caracter general de principiu, ea trebuie interpretată în sensul că se referă exclusiv la modalitatea de desemnare a membrilor completurilor de 5 judecători, care a generat, în opinia instanţei de contencios constituţional, un conflict de natură constituţională.

Deopotrivă, prin încheierea de şedinţă din 07 martie 2019, au fost respinse şi cererile formulate de cele două recurente, prin apărători aleşi, de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, reţinându-se, în esenţă, că prevederile criticate nu au legătură cu cauza, întrucât completul de judecată nu a fost înfiinţat în baza acestora.

În şedinţa publică din 18 aprilie 2019, Înalta Curte a admis cererea apărătorului ales al recurentei inculpate A., de amânare a cauzei pentru imposibilitate de prezentare din motive medicale, dovedită cu înscrisul depus la dosar, şi a stabilit un nou termen de judecată la 30 mai 2019.

La această dată, Înalta Curte, după ce a pus în discuţia contradictorie a părţilor şi a procurorului solicitările formulate de apărare, a respins, ca inadmisibile, cererile de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 297 C. pen., formulate de recurentele inculpate B. şi A., prin apărători aleşi.

Totodată, având în vedere că avocatul QQQQ. - care a asigurat la acel termen asistenţa juridică a recurentei A., dată fiind absenţa din instanţă a apărătorului ales al celei din urmă, avocat RRRR. - a învederat că nu este pregătit să susţină concluziile pe fondul recursului în casaţie cu privire la această inculpată şi a solicitat acordarea unui nou termen în acest sens, cerere ce a fost formulată şi de recurenta A., pentru a-i da posibilitatea să fie asistată de avocatul său ales, în vederea asigurării unei apărări efective, Înalta Curte a dispus amânarea cauzei, fixând un ultim termen de judecată la 19 septembrie 2019, când au avut loc dezbaterile pe fondul căii extraordinare de atac, ce au fost consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată.

Pe parcursul judecării căilor extraordinare de atac, inculpatele B. şi A. au depus la dosar mai multe note scrise prin care fie au explicitat motivele de recurs în casaţie formulate iniţial, fie au adus noi critici în completare, ataşând, totodată, mai multe înscrisuri în susţinerea lor .

Astfel, prin notele scrise formulate şi depuse la data de 09 ianuarie 2019, inculpata B., reiterând solicitarea de admitere a recursului în casaţie promovat, de casare a hotărârii atacate şi de achitare, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., pentru infracţiunile de abuz în serviciu şi favorizarea făptuitorului, a realizat o prezentare a istoricului dosarului nr. x/2014, ocazie cu care s-a referit şi la soluţiile dispuse de parchet (rezoluţia nr. 51/P/2012 din 07 august 2012 a D.N.A., menţinută de procurorul ierarhic superior şi de Curtea de Apel Bucureşti în procedura prevăzută de art. 278¹ C. proc. pen. din 1968) şi de instanţa supremă (decizia civilă nr. 435 din 25 noiembrie 2013 a Completului de 5 Judecători) în prima urmărire penală desfăşurată împotriva sa şi, respectiv, în acţiunea disciplinară, arătând, în esenţă, că a fost condamnată, în apel, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr. 216/A/2017, fără să existe vreo probă care să-i dovedească vinovăţia în comiterea faptelor, fără a se stabili un prejudiciu cert şi fără a se ţinea seama de dispoziţiile obligatorii ale deciziei Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016, precum şi de aspectele statuate cu caracter definitiv prin decizia civilă nr. 435 din 25 noiembrie 2013 a instanţei supreme, Completul de 5 Judecători.

Totodată, recurenta a reiterat parţial argumentele de fapt şi de drept din cererea de recurs în casaţie, dar a arătat, în plus, făcând trimitere, pe larg, la aspectele statuate de instanţa de contencios constituţional prin deciziile nr. 405 din 15 iunie 2016, nr. 54 din 07 februarie 2018 şi nr. 518 din 06 iulie 2017, dar şi la Recomandarea CM/Rec(2010)12 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei, că dispoziţiile legale indicate în hotărârea de condamnare ca fiind încălcate de cele două judecătoare nu pot fi încadrate în sintagma "îndeplineşte prin încălcarea legii", aşa cum a fost definită de Curtea Constituţională prin prima hotărâre menţionată, întrucât nu prevăd activităţi individuale în cadrul soluţionării unui dosar, atribuţii stricte de serviciu, ci sunt texte cu valoare de principiu, care nu vizează respectarea legii în cazul dedus judecăţii. S-a subliniat, de asemenea, că, prin menţionarea nerespectării unor dispoziţii legale ce nu au fost indicate în rechizitoriu sau în sentinţa fondului şi nici nu au fost puse în discuţia părţilor, instanţa a modificat, în apel, obiectul acuzaţiilor ce i-au fost aduse. În plus, inculpata a susţinut că, în privinţa sa, s-a statuat deja cu putere de lucru judecat, prin decizia nr. 435/2013 a Înaltei Curţi, că a fost de bună-credinţă când a pronunţat decizia nr. 381/2012 şi că nu a distorsionat dreptul, stabilindu-se că a respectat normele procedurale, pe care le-a interpretat corect, că nu a creat un simulacru de proces sau un nou grad de jurisdicţie şi că nu a adus atingere prestigiului justiţiei.

În argumentarea susţinerii referitoare la neîntrunirea elementelor de tipicitate ale infracţiunii de abuz în serviciu, recurenta s-a referit şi la lipsa producerii unui prejudiciu în patrimoniul părţii civile E., având în vedere că, prin hotărârea nr. 381/2012, completul colegial din care făcea parte a desfiinţat decizia penală nr. 741/R/2011 numai cu privire la latura penală, nefiind operate modificări referitoare la acţiunea civilă, care a fost soluţionată cu autoritate de lucru judecat prin decizia nr. 802/A/16 decembrie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, astfel încât executarea ar fi putut continua întrucât titlul executoriu nu a fost desfiinţat pe latură civilă.

Referindu-se, din nou, la aspectele statuate de Curtea Constituţională prin deciziile nr. 405 din 15 iunie 2016 şi nr. 54 din 07 februarie 2018, recurenta inculpată a mai arătat că nu există o legătură de cauzalitate între activitatea judecătorului constând în pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti şi dobânzile legale imputate membrilor completului din care a făcut parte, situaţie ce trebuie sancţionată de către instanţa de recurs în casaţie.

În final, invocând aceeaşi jurisprudenţă a instanţei de contencios constituţional, Raportul Comisiei de la Veneţia privind independenţa sistemului judiciar, precum şi dispoziţiile art. 124 alin. (3) şi art. 129 din Constituţia României, inculpata recurentă a subliniat că raţionamentul judiciar care stă la baza pronunţării unei hotărâri judecătoreşti, ce reprezintă de fapt modalitatea de interpretare a probelor şi de aplicare a legii la un caz concret, nu poate constitui temei al răspunderii penale a judecătorului, în lipsa existenţei vreunui element exterior care să fi influenţat activitatea jurisdicţională în înfăptuirea actului de justiţie, or, în cauză, nu s-a dovedit existenţa unui asemenea element, cu atât mai mult cu cât, prin ordonanţa nr. 166/P/2014 din 17 iulie 2017 a D.N.A., s-a dispus clasarea cauzei în ceea ce o priveşte sub aspectul infracţiunii de luare de mită.

Aceleaşi aspecte au fost invocate, în esenţă, de către recurenta B. şi în memoriul depus la dosar la data de 27 mai 2019, în cuprinsul căruia aceasta a făcut trimitere, în plus, şi la considerentele unor acte ale procurorului şi decizii ale instanţelor judecătoreşti (ataşate, în extras, la dosar) pentru a argumenta susţinerea că simpla pronunţare a unei soluţii de către magistrat, judecător sau procuror, în lipsa existenţei vreunei circumstanţe ilicite în care ar fi fost adoptată - faptă ce i s-a reproşat în concret - nu se suprapune modelului legal creat de legiuitor pentru infracţiunea de abuz în serviciu.

Sub acest aspect, inculpata a făcut, din nou, referire la decizia civilă nr. 435 din 25 noiembrie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, prin care s-a stabilit, cu autoritate de lucru judecat, că nu a încălcat nicio dispoziţie legală cu prilejul pronunţării hotărârii nr. 381/2012, aspect ce a fost confirmat, de altfel, şi de instanţele de fond şi de apel, situaţie în care, nefiind vorba de îndeplinirea unui act, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, "prin încălcarea legii", aşa cum a statuat Curtea Constituţională în decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, nu se poate reţine întrunirea elementelor de tipicitate ale infracţiunii prevăzute de art. 297 alin. (1) C. pen.. Mai mult, invocând ordonanţa nr. 166/P/2014 din 17 iulie 2017, prin care Direcţia Naţională Anticorupţie a dispus în privinţa sa clasarea cauzei sub aspectul infracţiunii de luare de mită, recurenta B. a reiterat faptul că, în cauză, nu s-a dovedit reaua sa credinţă sau grava neglijenţă şi nici existenţa unui element extraneu actului de justiţie în legătură cu pronunţarea deciziei nr. 381/2012, aspecte care, coroborate cu argumentele expuse anterior, dar şi cu lipsa vreunui prejudiciu cauzat prin fapta imputată conduc la concluzia neprevederii acesteia în legea penală, cu consecinţa achitării inculpatei în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.

La rândul său, prin notele scrise formulate şi depuse la data de 08 aprilie 2019, inculpata A. a reiterat, în esenţă, argumentele invocate în cererea de recurs în casaţie, cu referire la inexistenţa unei pagube ori vătămări a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane şi la absenţa "unei încălcări a legii" (în sensul dat acestei noţiuni prin decizia Curţii Constituţionale nr. 405/2016) cu ocazia pronunţării deciziei nr. 381/2012, în susţinerea acestora făcând trimitere la aspectele reţinute în doctrină, în jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional (deciziile nr. 405 din 15 iunie 2016 şi nr. 54 din 07 februarie 2018), dar şi în practica judiciară în materie.

În acest sens, s-a arătat, din nou, că, prin hotărârea pronunţată de recurente în contestaţia în anulare nu a fost soluţionată latura civilă a cauzei, aspect punctat, de altfel, şi de Înalta Curte în cuprinsul deciziei penale nr. 216/A/2017, situaţie în care, în speţă, nu s-a produs vreo vătămare sau vreun prejudiciu părţii civile, neexistând urmarea imediată cerută de lege în cazul infracţiunii de abuz în serviciu şi, pe cale de consecinţă, nici legătura de cauzalitate.

În plus, s-a susţinut că însăşi instanţa de apel a menţionat că inculpatelor nu li se impută "modalitatea aplicării şi interpretării legii ori evaluarea probatoriului" şi nici "reluarea unei problematici tranşate în căile de atac sau modalitatea de interpretare şi aplicare a legii ori evaluarea probatoriului", cu alte cuvinte nu li s-a reţinut în sarcină o încălcare a legii, motiv pentru care, nefiind îndeplinită cerinţa impusă de Curtea Constituţională prin decizia nr. 405/2016, nu este întrunită una dintre condiţiile de tipicitate pentru existenţa infracţiunii prevăzute de art. 297 alin. (1) C. pen.

De asemenea, s-a arătat că, pentru a fi în prezenţa acestei infracţiuni, nu este suficient ca hotărârea să fie eronată, ci trebuie să existe şi alte indicii care să conducă la convingerea că judecătorul a acţionat cu intenţia directă de a încălca legea şi în deplină cunoştinţă de cauză, or, în speţă, nu s-a făcut dovada existenţei unor asemenea elemente şi, implicit, a faptului că pronunţarea deciziei nr. 381/2012 s-ar fi realizat cu rea-credinţă. Mai mult, din moment ce magistraţii Tribunalului Bucureşti care au pronunţat decizia penală nr. 802/A/2010 au stabilit aceleaşi aspecte de fapt evidenţiate şi în cuprinsul deciziei nr. 381/2012, nu se poate reţine în sarcina recurentelor o distorsionare a legii atât de evidentă încât niciun alt judecător să nu fi făcut asemenea constatări, acţiune de natură să justifice reaua-credinţă în comiterea faptelor imputate.

Ca atare, inculpata recurentă a reluat solicitarea de admitere a căii extraordinare de atac şi, urmare a casării hotărârii de condamnare, achitarea sa, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.

Aceleaşi aspecte au fost reiterate de recurenta A. şi ulterior, la 11 septembrie 2019, când a depus o completare la notele scrise aflate la dosar, insistând în argumentarea faptului că, în cauză, nu sunt întrunite condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de abuz în serviciu referitoare la îndeplinirea unui act cu încălcarea legii şi producerea rezultatului cerut de norma de incriminare, ocazie cu care a susţinut, în plus, şi împrejurarea că nerecuperarea prejudiciului cauzat E., stabilit în dosarul nr. x/2006, nu se datorează pronunţării deciziei penale nr. 381/2012, ci insolvabilităţii inculpaţilor din acea cauză, inclusiv a condamnatului D., motiv pentru care nici parchetul nu a instituit măsuri asigurătorii cu privire la aceştia.

Examinând cauza prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în conformitate cu dispoziţiile art. 442 - 444 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că recursurile în casaţie formulate de inculpatele B. şi A. sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Reglementând scopul recursului în casaţie, art. 433 C. proc. pen. stabileşte că, în această cale extraordinară de atac, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie examinează, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, dispoziţie ce îşi găseşte corespondent şi în textul art. 447 C. proc. pen., care, instituind obligaţia instanţei de a se pronunţa asupra tuturor cazurilor de recurs invocate prin cerere de procuror sau de părţi, prevede că verificările efectuate pe această cale trebuie să vizeze exclusiv legalitatea deciziilor criticate.

Aşadar, în concepţia legiuitorului, recursul în casaţie reprezintă o cale extraordinară de atac, de anulare, prin intermediul căreia sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege şi numai pentru motive de nelegalitate, strict circumscrise dispoziţiilor art. 438 alin. (1) C. proc. pen.. Ca atare, orice chestiune de fapt analizată de instanţele de fond şi/sau apel intră în puterea lucrului judecat şi excedează cenzurii Înaltei Curţi învestită cu soluţionarea recursului în casaţie, fiind obligatoriu ca motivele de casare prevăzute limitativ de lege şi invocate de recurent să se raporteze exclusiv la situaţia factuală şi elementele care au circumstanţiat activitatea imputată astfel cum au fost stabilite prin hotărârea atacată, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză.

Cu alte cuvinte, recursul în casaţie nu presupune examinarea unei cauze sub toate aspectele, ci doar controlul legalităţii hotărârii atacate, respectiv al concordanţei acesteia cu regulile de drept aplicabile, însă exclusiv din perspectiva motivelor prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., având, aşadar, ca scop exclusiv sancţionarea deciziilor neconforme cu legea materială şi procesuală şi nicidecum judecarea propriu-zisă a procesului penal prin reaprecierea faptelor şi a vinovăţiei persoanei condamnate/achitate.

Prin restrângerea sferei controlului judiciar exercitat în recursul în casaţie doar asupra unor chestiuni ce privesc aspecte de drept, s-a avut în vedere asigurarea unui echilibru între principiul legalităţii, pe de o parte, şi respectarea autorităţii de lucru judecat, precum şi a principiului securităţii raporturilor juridice, pe de altă parte, legalitatea hotărârilor definitive putând fi verificată doar pentru motivele expres şi limitativ instituite de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., fără ca, în această cale extraordinară de atac, să poată fi invocate şi, implicit, analizate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie orice încălcări ale legii, ci numai acelea pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.

Aceste consideraţii sunt valabile şi cu privire la cazul de recurs reglementat de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării "dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Cu privire la sfera de incidenţă a acestui motiv de recurs, Înalta Curte, având în vedere definiţia legală a infracţiunii, aşa cum este redată în cuprinsul art. 15 alin. (1) C. pen., precum şi modul de reglementare, în textul art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., a cazurilor care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea în continuare a acţiunii penale, apreciază, contrar susţinerilor apărării, că, prin prisma acestuia, instanţa de casaţie poate verifica exclusiv dacă faptele, astfel cum au fost reţinute în decizia atacată, corespund, din punct de vedere obiectiv, tiparului de incriminare ori întrunesc, sub aspectul laturii obiective, elementele constitutive ale infracţiunii reţinute în sarcina persoanei condamnate.

Astfel, se observă că trăsătura esenţială a prevederii faptei de legea penală este enumerată în art. 15 alin. (1) C. pen. distinct de aceea ca fapta să fie comisă cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o, împrejurare din care reiese că, prin sintagma "faptă prevăzută de legea penală", se înţelege orice act de conduită (acţiune sau inacţiune) sau manifestare de voinţă exteriorizată care determină o modificare în realitatea obiectivă, neconvenabilă ordinii sociale, şi, ca atare, incriminată în norma penală.

Pe de altă parte, dată fiind natura juridică a recursului în casaţie, de cale extraordinară de atac exclusiv de drept, dar şi faptul că existenţa unei cauze justificative sau de neimputabilitate, precum şi lipsa vinovăţiei prevăzute de lege constituie alte situaţii în care punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale sunt împiedicate, prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a şi lit. d) C. proc. pen., diferite de aceea a neprevederii faptei în legea penală, reglementată de art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., rezultă fără putinţă de tăgadă că, în concepţia legiuitorului, înţelesul sintagmei folosite de acest din urmă text de lege nu poate fi decât acela la care se referă cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., caz care exclude, astfel, orice analiză în legătură cu întrunirea condiţiilor de tipicitate subiectivă a infracţiunii.

Ca atare, expresia "faptă care nu este prevăzută de legea penală" vizează atât lipsa incriminării (neprevederea faptei ca infracţiune sau lipsa de tipicitate a faptei în sensul că nu corespunde modelului abstract de incriminare, fiind incident alt tip de răspundere, după caz, civilă, contravenţională, materială sau disciplinară), cât şi situaţia în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii, altele decât cele referitoare la "vinovăţia prevăzută de lege".

De altfel, în jurisprudenţa instanţei supreme s-a reţinut, sub acelaşi aspect, că "(…) dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.. exclud în totalitate din sfera de cenzură a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie modificarea situaţiei de fapt, în acest stadiu putându-se analiza doar dacă faptele, astfel cum au fost reţinute de către instanţa de apel, sunt prevăzute ca infracţiuni, dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc - din punct de vedere obiectiv, elementele constitutive ale infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului" (decizia nr. 350/RC/20 octombrie 2015 a Î.C.C.J., secţia penală, www.x.ro).

Consideraţii asemănătoare se regăsesc şi în cuprinsul deciziei penale nr. 235/RC/07 octombrie 2014 a aceleiaşi instanţe (publicată pe www.x.ro), care a menţionat, deopotrivă, că "(…) în temeiul art. 438 pct. 7 rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.., instanţa de recurs în casaţie nu poate examina vinovăţia, asemenea critici neputând fi încadrate nici în vreunul din celelalte cazuri de casare".

Totodată, Înalta Curte a subliniat că "verificările pe care instanţa de recurs în casaţie le face din perspectiva noţiunii de faptă care nu este prevăzută de legea penală vizează atât incriminarea abstractă, respectiv dacă conduita este prevăzută de vreo normă de incriminare, cât şi condiţiile de tipicitate obiectivă, respectiv identitatea dintre conduita propriu zisă şi elementele de conţinut ale incriminării sub aspectul laturii obiective (nu însă şi în ceea ce priveşte latura subiectivă, lipsa de tipicitate subiectivă constituind o teză distinctă prevăzută în art. 16 lit. b) şi care nu a fost preluată de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen..)" (decizia nr. 78/RC/03 martie 2015 a Î.C.C.J., secţia penală, www.x.ro).

În mod similar, s-a arătat că "(…) în temeiul cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate analiza exclusiv dacă faptele, astfel cum au fost reţinute prin decizia recurată, corespund tiparului obiectiv de incriminare a faptelor pentru care s-a dispus condamnarea inculpatei A., fără posibilitatea de a reaprecia probatoriul administrat sau de a statua asupra situaţiei de fapt reţinute" (decizia nr. 331/RC/09 octombrie 2018 a Î.C.C.J., secţia penală, www.x.ro).

De asemenea, în acelaşi sens pot fi exemplificate şi alte hotărâri ale secţiei penale a instanţei supreme, printre care încheierea nr. 186/RC/23 mai 2018 (dosar nr. x/2016), deciziile penale nr. 323/RC/18 noiembrie 2014 (dosar nr. x/2014), nr. 23/RC/28 ianuarie 2016 (dosar nr. x/2015), nr. 408/RC/19 octombrie 2017 (dosar nr. x/2014), nr. 380/RC/05 octombrie 2017 (dosar nr. x/2016), nr. 83/RC/15 martie 2018 (dosar nr. x/2013), nr. 166/RC/10 mai 2018 (dosar x/2011), nr. x/RC/23 mai 2018 (dosar nr. x/2015), nr. 394/RC/08 noiembrie 2018 (dosar nr. x/2018), nr. 206/RC/30 mai 2019 (dosar nr. x/2017), nr. 207/RC/30 mai 2019 (dosar nr. x/2017).

Deşi recurenta B., în argumentarea opiniei că motivul de recurs în casaţie prevăzut de pct. 7 al art. 438 C. proc. pen. vizează şi ipoteza în care fapta reţinută în hotărârea definitivă nu întruneşte elementele de tipicitate subiectivă prevăzute de norma de incriminare (teză avansată, de altfel, de ambele inculpate), a invocat decizia Curţii Constituţionale nr. 631/11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 77/29 ianuarie 2015, Înalta Curte constată că, în cuprinsul acestei hotărâri, nu s-a examinat conformitatea cu legea fundamentală a respectivelor dispoziţii procedurale, pentru a fi incidentă în cauza de faţă, ci constituţionalitatea unor texte din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010, precum şi a altor prevederi din C. proc. pen., ocazie cu care, în raport cu criticile formulate de autorul excepţiei, Curtea a analizat, în esenţă, în conţinutul paragrafelor 37-42, corespondenţa dintre temeiurile de achitare prevăzute de art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. (1968) şi de art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.

În acest context, instanţa de contencios constituţional, pornind de la noua reglementare penală a infracţiunii (art. 15 alin. (1) C. pen.), comparativ cu cea anterioară (art. 17 alin. (1) C. pen. din 1969), precum şi de la modul în care aceasta a fost redată în doctrină (paragr. 38, 39), a arătat că noţiunea de tipicitate se referă atât la elementele obiective, cât şi la cele subiective din structura normei de incriminare, prin prisma acestora analizându-se concordanţa între modelul descris de legiuitor şi fapta concret săvârşită. Astfel, s-a apreciat că "absenţa oricărui element constitutiv al infracţiunii lipseşte acţiunea penală de temeiul său de drept, putându-se afirma că lipsa de corespondenţă între trăsăturile faptei concrete şi trăsăturile modelului abstract prevăzut de norma de incriminare determină neprevederea faptei de către legea penală" (paragr. 41). În final, s-a concluzionat că temeiul de achitare prevăzut de art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. (1968) se regăseşte în actuala reglementare în dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., constatându-se, aşadar, că motivul de critică invocat de autorul excepţiei de neconstituţionalitate nu este întemeiat (paragr. 42).

Cu toate că, aşa cum a stabilit şi Curtea Constituţională şi s-a arătat şi în literatura de specialitate, tipicitatea reclamă îndeplinirea de către fapta comisă a tuturor condiţiilor prevăzute de norma de incriminare, prin prisma totalităţii elementelor de ordin obiectiv şi subiectiv, împrejurare ce nu poate fi contestată prin raportare la noua definiţie legală a infracţiunii şi la dispoziţiile art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., care stipulează soluţia achitării pe motiv că "fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege", nu se poate concluziona, prin prisma acestor aspecte, că motivul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. permite o analiză a corespondenţei, şi din punct de vedere subiectiv, a faptei reţinute prin hotărârea definitivă cu tiparul de incriminare, din moment ce, aşa cum s-a arătat, doar prima teză a art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. se suprapune cu conţinutul normei ce reglementează cazul de casare menţionat, lipsa vinovăţiei prevăzute de lege constituind o altă situaţie în care punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale este împiedicată, instituită de art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. pen., diferită de cea a neprevederii faptei în legea penală.

În plus, trebuie menţionat sub acelaşi aspect, că, de regulă, elementele de ordin subiectiv ce caracterizează infracţiunea comisă sunt reţinute de instanţele de fond şi/sau apel în baza evaluării şi interpretării unor împrejurări de fapt relevate de mijloacele de probă administrate în cauză, or reaprecierea acestora - în vederea stabilirii concordanţei faptei, din punct de vedere al laturii subiective, cu norma de incriminare - nu este permisă în calea de atac a recursului în casaţie care se limitează doar la verificarea legalităţii hotărârii atacate, fără a se putea interveni în vreun mod asupra analizei probelor deja efectuată de judecătorii fondului.

În susţinerea tezei apărării referitoare la faptul că motivul de recurs în casaţie reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. ar viza şi elementele de tipicitate subiectivă prevăzute de norma de incriminare nu pot fi reţinute de Înalta Curte nici referirile făcute de recurenta A. la doctrina de specialitate, opinia autorului citat de aceasta fiind în sensul că "(…) este greu de crezut că, în concepţia legiuitorului, înţelesul sintagmei de la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I (n.n. C. proc. pen.) este diferit de cel la care se referă cazul de casare de la art. 438 alin. (1) pct. 7 din acelaşi cod. Apreciem însă că se subsumează noţiunii de neprevedere a faptei în legea penală cazurile în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii sub aspect obiectiv, pentru că, întrucât legea nu mai prevede ca temei distinct de achitare decât lipsa vinovăţiei prevăzute de lege, singurul temei de achitare pentru lipsa laturii obiective nu poate fi decât cel de la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I - fapta nu este prevăzută de legea penală" (Nicolae Volonciu şi colaboratorii, "Noul C. proc. pen. comentat", Ediţia a 2-a revizuită şi adăugită, Editura Hamangiu, 2015, pag. 1180).

Sintetizând, Înalta Curte arată, pornind de la natura juridică a recursului în casaţie, prin care se realizează exclusiv un control al legalităţii hotărârilor judecătoreşti definitive, că motivul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. nu poate fi invocat pentru a se obţine modificarea sau completarea bazei factuale cu aspecte ce nu au fost stabilite de instanţele de fond şi/sau apel ori reconfigurarea elementelor reţinute, prin decizia criticată, în circumstanţierea activităţii calificată ca infracţiune, finalitatea recursului nefiind aceea de a supune cauza penală unei noi judecăţi, în vederea remedierii greşitei aprecieri a faptelor sau inexactei stabiliri a împrejurărilor în care a fost comisă, ci de a repara un aspect de nelegalitate constând în condamnarea inculpatului pentru o faptă ce nu întruneşte elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare, fiind, însă, obligatoriu ca toate verificările realizate în calea extraordinară de atac să se raporteze exclusiv la situaţia factuală deja stabilită de judecătorii fondului, aceasta având un caracter definitiv. Deopotrivă, întrucât prin prisma pct. 7 al art. 438 C. proc. pen. instanţa stabileşte doar dacă fapta pentru care s-a dispus condamnarea este/nu este prevăzută de legea penală, indiferent de calificarea ei corectă în drept, cazul de recurs menţionat nu poate fi folosit pentru a se obţine schimbarea încadrării juridice, acesta fiind atributul exclusiv al instanţelor de fond şi de apel.

Referitor la coordonatele în care se poate realiza judecata în recurs în casaţie în etapa prevăzută de art. 442 şi urm. C. proc. pen., Înalta Curte mai subliniază, în completarea considerentele de ordin teoretic expuse în dezvoltările anterioare, că examinarea cauzei în această fază procesuală are o dublă limitare determinată, pe de o parte, de dispoziţiile art. 433 C. proc. pen., în conformitate cu care pe această cale se pot îndrepta doar erorile de drept comise de instanţele de apel prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege, iar, pe de altă parte, de motivele în fapt şi în drept care au făcut obiectul verificării instanţei în etapa admisibilităţii în principiu, reglementată de art. 440 C. proc. pen., care delimitează cadrul în care poate fi realizat controlul instanţei de recurs (în acelaşi sens, sunt şi deciziile penale nr. 350/RC/20 octombrie 2015, nr. 23/RC/28 ianuarie 2016, nr. 340/RC/11 octombrie 2018 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală).

Sub acest aspect, se impune a se menţiona că, aşa cum reiese din cuprinsul art. 437 alin. (1) C. proc. pen., cererea de recurs în casaţie se caracterizează printr-un anumit formalism, fără a cărui respectare aceasta nu poate produce efectul învestirii instanţei cu soluţionarea pe fond a căii extraordinare de atac. Astfel, din conţinutul cererii trebuie să rezulte persoana care promovează recursul în casaţie, pentru a se putea verifica dacă aceasta se numără printre titularii căii extraordinare de atac, domiciliul sau reşedinţa părţii, întrucât judecarea cauzei, ulterior admiterii în principiu, se face cu citarea părţilor (conform art. 445 C. proc. pen.), hotărârea ce se atacă, precum şi voinţa de a recura respectiva hotărâre şi limitele acestei voinţe, respectiv motivele în fapt şi în drept ce au determinat exercitarea căii de atac, dat fiind faptul că numai între aceste limite operează examenul de legalitate realizat de instanţa de recurs în casaţie.

Conform dispoziţiilor imperative ale textului de lege indicat, toate elementele de conţinut trebuie să se regăsească în cuprinsul cererii de recurs în casaţie formulată în scris cu care a fost învestită instanţa, eventuala complinire a lipsei unora dintre menţiunile obligatorii prevăzute de lege sau completarea motivelor în fapt şi în drept pe care aceasta se fundamentează neputând fi făcută, în absenţa unor prevederi exprese în acest sens, decât în interiorul termenului prevăzut de art. 435 C. proc. pen. în care poate fi exercitată calea extraordinară de atac. Aşadar, termenul de motivare a recursului în casaţie se suprapune peste cel de exercitare a acestuia, atât în privinţa duratei, cât şi a momentului de la care începe să curgă.

Prin urmare, completările aduse cererilor iniţiale de recurs în casaţie în afara intervalului legal de exercitare a căii extraordinare de atac nu pot fi avute în vedere de către instanţă, fiind făcute cu încălcarea termenului instituit de norma procesual penală în care puteau fi formulate, astfel încât, potrivit dispoziţiilor art. 268 alin. (1) C. proc. pen., sunt lovite de nulitate (în acelaşi sens fiind şi jurisprudenţa anterioară a instanţei supreme, secţia penală, spre exemplu, încheierile nr. 421/RC/14 octombrie 2016 pronunţată în dosarul nr. x/2014; nr. 388/RC/17 octombrie 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2014).

De altfel, art. 442 alin. (2) C. proc. pen. stipulează, în mod expres, că instanţa de recurs în casaţie examinează cauza exclusiv în limitele motivelor de casare prevăzute la art. 438 din acelaşi cod, invocate în cererea de recurs în casaţie, în acelaşi sens fiind şi prevederile art. 447 C. proc. pen., care instituie obligaţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a se pronunţa asupra tuturor cazurilor de recurs în casaţie invocate prin cerere de procuror sau de părţi, verificând, însă, numai legalitatea hotărârii atacate.

În cauză, aşa cum s-a arătat în dezvoltările anterioare, după admiterea în principiu, prin încheierea din 21 iunie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a recursurilor în casaţie promovate împotriva deciziei penale nr. 216/A din 14 iunie 2017 a aceleiaşi instanţe, inculpatele B. şi A. au depus la dosar mai multe note scrise prin care fie au explicitat motivele căilor extraordinare de atac invocate iniţial, fie au adus noi critici în completare, ce nu au fost susţinute prin prisma cazului prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. în cuprinsul cererilor de recurs în casaţie declarate în termenul prevăzut de art. 435 C. proc. pen.

Astfel, deşi criticile formulate de inculpata B. în susţinerea căii de atac, prin memoriul înregistrat pe rolul instanţei supreme la data de 19 ianuarie 2018, au vizat exclusiv neîndeplinirea condiţiilor de tipicitate ale infracţiunii de abuz în serviciu sub aspectul elementului material al laturii obiective, întrucât pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti, în realizarea funcţiei constituţionale a instanţelor de înfăptuire a justiţiei, nu poate fi asimilată unei forme de "încălcare a legii", aceasta, prin notele scrise depuse la dosar ulterior expirării termenului prevăzut de art. 435 C. proc. pen. (termen ce s-a împlinit la data de 22 ianuarie 2018, în condiţiile în care comunicarea hotărârii atacate s-a realizat la 20 decembrie 2017), a invocat noi motive de nelegalitate a deciziei recurate, circumscrise aceluiaşi caz de casare indicat iniţial, sens în care a arătat, în esenţă, că dispoziţiile legale pe care s-a reţinut că le-ar fi nesocotit, de altfel nemenţionate în rechizitoriu şi în sentinţa fondului, nu răspund exigenţelor stabilite prin decizia nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale, că nu s-a dovedit, în cauză, reaua sa credinţă, grava neglijenţă sau existenţa unui element exterior care să fi influenţat activitatea jurisdicţională în înfăptuirea actului de justiţie, dar şi că fapta pentru care a fost condamnată de instanţa de apel nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 297 alin. (1) C. pen. nici sub aspectul urmării imediate - nefiind cauzat vreun prejudiciu sau vreo vătămare a intereselor legale ale unei persoane - şi al existenţei unei legături de cauzalitate între acţiunile imputate şi prezumtivul prejudiciu.

Deşi au fost formulate în afara termenului de exercitare a căii extraordinare de atac (aspect care, potrivit consideraţiilor teoretice expuse mai sus, ar fi avut drept consecinţă neexaminarea lor de către instanţă), aceste completări făcute de inculpata B. cu privire la motivele de fapt subsumate cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., cu excepţia celui referitor la lipsa legăturii de cauzalitate dintre faptă şi urmarea imediată, sunt comune cu cele invocate de recurenta A. în cuprinsul cererii de recurs în casaţie înregistrată, în termen, la data de 15 ianuarie 2018, astfel încât, raportat la situaţia de indivizibilitate existentă în speţă, cele două fiind autoare ale aceleiaşi infracţiuni, dar şi la solidaritatea procesuală care operează între acestea, aparţinând aceluiaşi grup procesual, Înalta Curte apreciază că, în aplicarea dispoziţiilor art. 443 alin. (1) raportat la art. 442 alin. (2) C. proc. pen., se impune examinarea respectivelor motive (cu excepţia precizată) prin extindere şi la situaţia primei inculpate care, deşi a promovat recurs în cauză, nu a indicat în termenul legal criticile menţionate (deci nu a învestit în mod valabil instanţa cu privire la acestea), calea de atac vizând exclusiv un alt aspect de nelegalitate.

În ceea ce priveşte, însă, critica referitoare la neîntrunirea elementelor de tipicitate ale infracţiunii de abuz în serviciu sub aspectul existenţei unei legături de cauzalitate între acţiunea ce formează elementul material al laturii obiective şi urmarea imediată, se constată că ambele recurente au invocat-o abia în cuprinsul notelor scrise ataşate la dosar după împlinirea termenului prevăzut de art. 435 C. proc. pen., astfel încât nu vor fi avute în vedere de către instanţă, neputând forma obiectul examinării în calea extraordinară de atac din moment ce nu se regăsesc în cuprinsul cererilor de recurs în casaţie cu care acestea au învestit organul judiciar în termenul instituit de norma procesual penală.

Având în vedere toate consideraţiile teoretice expuse în dezvoltările anterioare, care configurează limitele în care poate opera, în prezenta cauză, controlul instanţei de recurs cu privire la legalitatea hotărârii atacate, raportat la aspectele de critică invocate de recurentele B. şi A., Înalta Curte constată că, prin decizia penală nr. 216/A din 14 iunie 2017 a instanţei supreme, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. x/2014, s-a dispus, ca urmare a admiterii apelului declarat de Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva sentinţei penale nr. 97/F din 19 mai 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, condamnarea celor două inculpate la câte o pedeapsă rezultantă de 4 ani şi 4 luni închisoare pentru comiterea infracţiunilor de abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 alin. (1) cu aplicarea art. 309 C. pen. şi art. 13² din Legea nr. 78/2000 (4 ani închisoare), şi favorizarea făptuitorului, prevăzută de art. 269 alin. (1) C. pen. (1 an închisoare), reţinându-se, în esenţă, în fapt, că acestea, în calitate de judecători ai Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, învestiţi cu soluţionarea dosarului nr. x/2011 având ca obiect contestaţia în anulare formulată de condamnatul D. împotriva deciziei penale nr. 741/R/04 aprilie 2011 a aceleiaşi instanţe, au generat un raţionament juridic cu aparenţă de validitate pentru a sprijini soluţia dată în cauză, căci, în lipsa situaţiei juridice astfel create, diferită de cea reală, o asemenea soluţie nu ar fi avut suport probator, fiind imposibil de pronunţat în baza legii, ci doar în contra sa. În acest sens, cele două inculpate au generat tiparul unui silogism juridic, în care au introdus date străine dosarelor analizate, respectiv au modificat, în mod voit (cunoscând neconformitatea cu realitatea şi lipsa de validitate a unei asemenea afirmaţii) şi în considerarea obţinerii unui rezultat prefigurat, baza factuală definitiv statuată în cauzele privindu-l pe D. şi, deci, intrată în puterea lucrului judecat, motiv pentru care nu mai putea fi reevaluată, pentru a susţine incidenţa principiului ne bis in idem în hotărârea pronunţată (decizia penală nr. 381 din 22 februarie 2012), principiu străin judecăţii în alte condiţii, conduită ilicită grefată pe activităţile specifice de judecată prin care au încălcat dispoziţiile art. 124 şi art. 129 din Constituţia României, art. 2, art. 5 alin. (2) şi art. 6 C. proc. pen., art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi au produs urmările prevăzute de lege (un ajutor dat condamnatului care a beneficiat de exonerarea de pedeapsă şi de răspundere civilă, un prejudiciu material părţii civile E. constând în paralizarea executării silite şi a recuperării prejudiciului, o prejudiciere a interesului general vizând punerea în executare a pedepselor definitiv aplicate, dar şi un prejudiciu de imagine autorităţii judecătoreşti).

S-a mai reţinut că, în condiţiile în care condamnatul D. se afla deja în situaţia de a executa pedeapsa de 7 ani închisoare definitiv aplicată, admiterea căii extraordinare de atac, în modalitatea menţionată, a generat un efect cert favorabil constând în exonerarea de respectiva sancţiune penală, dar şi de acoperirea prejudiciului, constituindu-se într-un ajutor indubitabil dat acestuia, în sensul art. 269 alin. (1) C. pen.

Raportat la infracţiunile reţinute în sarcina recurentelor inculpate prin hotărârea definitivă de condamnare, dar şi la motivele de fapt invocate de acestea prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. şi care pot forma obiectul examinării în prezenta cale extraordinară de atac, date fiind limitele în care operează controlul instanţei de recurs în casaţie, astfel cum au fost anterior stabilite, Înalta Curte reţine că, prin unificarea într-un singur conţinut de infracţiune a faptelor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor şi abuz în serviciu contra intereselor publice, prevăzute de art. 246 şi art. 248 C. pen. (1969), legiuitorul a incriminat în art. 297 alin. (1) C. pen., preluând, în linii generale, cuprinsul normelor corespondente din codificarea penală anterioară, fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice.

Totodată, în noua reglementare, a fost menţinută şi forma specială a infracţiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000, text care a fost, însă, modificat prin art. 79 pct. 9 din Legea nr. 187/2012, sub aspectul urmării imediate a infracţiunii, în sensul introducerii cerinţei ca folosul obţinut pentru sine sau pentru altul de funcţionarul public să aibă un caracter necuvenit.

Prin deciziile Curţii Constituţionale nr. 405/15 iunie 2016 şi nr. 392/06 iunie 2017, publicate în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 517/08 iulie 2016 şi, respectiv nr. 504/30 iunie 2017, conţinutul constitutiv al infracţiunii de abuz în serviciu - atât în varianta tip, prevăzută de art. 246 C. pen. (1969), art. 248 C. pen. (1969) şi art. 297 alin. (1) C. pen., cât şi în forma specială, reglementată de art. 13² din Legea nr. 78/2000, care face trimitere şi se raportează la normele de incriminare din C. pen. - a fost reconfigurat sub aspectul elementului material al laturii obiective, statuându-se că prin sintagma "îndeplineşte în mod defectuos" din cuprinsul dispoziţiilor legale menţionate se înţelege "îndeplineşte prin încălcarea legii".

Astfel, instanţa de contencios constituţional a restrâns în mod substanţial câmpul de aplicare a normelor ce incriminează abuzul în serviciu, stabilind, în considerentele deciziei nr. 405/15 iunie 2016 - pe care le-a aplicat, ulterior, şi cu prilejul verificării constituţionalităţii prevederilor art. 248 C. pen. anterior (decizia nr. 392/06 iunie 2017, paragr. 31-38) - că neîndeplinirea ori îndeplinirea defectuoasă a unui act trebuie analizată numai prin raportare la atribuţii de serviciu reglementate expres prin legislaţia primară, respectiv legi, ordonanţe şi ordonanţe de urgenţă ale Guvernului, fiind, astfel, excluse din sfera actelor abuzive, în înţelesul legii penale, acele comportamente ale funcţionarului public care sunt interzise prin acte infralegale sau acte interne ale angajatorului. În acest sens, Curtea a reţinut că "raportarea organelor judiciare la o sferă normativă largă care cuprinde, pe lângă legi şi ordonanţe ale Guvernului, şi acte de nivel inferior acestora (…) are influenţă asupra laturii obiective a infracţiunii de abuz în serviciu prin extinderea acesteia la acţiuni sau inacţiuni ce definesc elementul material al laturii obiective a infracţiunii, dar care nu sunt prevăzute în acte normative de reglementare primară" (paragr. 59), ajungându-se, astfel, ca latura obiectivă a abuzului în serviciu să fie configurată atât de legiuitor, Parlament sau Guvern, cât şi de alte organe, inclusiv persoane juridice de drept privat, lucru inacceptabil în sistemul juridic de drept penal (paragr. 64).

Ca atare, instanţa constituţională a concluzionat că, în materie penală, principiul legalităţii incriminării, "nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege", impune ca numai legiuitorul primar (respectiv Parlamentul, prin adoptarea legii, în temeiul art. 73 alin. (1) din Constituţie, sau Guvernul, prin emiterea ordonanţelor sau ordonanţelor de urgenţă, în baza delegării legislative prevăzute de art. 115 din Constituţie) să poată stabili conduita pe care destinatarii legii sunt obligaţi să o respecte, în caz contrar aceştia supunându-se sancţiunii penale, astfel încât sintagma "îndeplineşte în mod defectuos" nu poate fi interpretată decât în sensul că îndeplinirea atribuţiei de serviciu se realizează "prin încălcarea legii" (paragr. 65).

Aşadar, orice acuzaţie având ca obiect o faptă, despre care se pretinde că a nesocotit îndatoririle de serviciu, poate angaja răspunderea penală a subiectului activ numai dacă nerespectarea respectivelor atribuţii a avut loc prin încălcarea legii, în accepţiunea stabilită de Curtea Constituţională în cuprinsul deciziilor nr. 405/15 iunie 2016 şi nr. 392/06 iunie 2017, fiind exterioare normativului penal substanţial regăsit în art. 246 C. pen. (1969), art. 248 C. pen. (1969), art. 297 alin. (1) C. pen. şi, implicit, în art. 13² din Legea nr. 78/2000, acele încălcări de către funcţionar ale dispoziţiilor altor acte decât cele normative cu putere de lege.

Criticând decizia penală de condamnare pe motiv că faptele ce au fost reţinute în sarcina lor de către instanţa de apel nu sunt prevăzute de legea penală, recurentele inculpate B. şi A. au susţinut, în principal, invocând dispoziţiile art. 124 alin. (3) (privind principiul independenţei judecătorilor), art. 126 alin. (1) (care consacră, indirect, independenţa funcţională a judecătorilor, statuând că justiţia se realizează doar prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege) şi art. 129 (referitoare la folosirea căilor de atac) din Constituţia României, precum şi Raportul Comisiei de la Veneţia privind Independenţa Sistemului Judiciar din 2010 (în legătură cu imunitatea funcţională a judecătorilor), că raţionamentul judiciar care stă la baza pronunţării unei hotărâri judecătoreşti, ce reprezintă, în fapt, modalitatea de interpretare a probelor şi de aplicare a legii la cazul concret, nu poate forma obiectul cenzurii decât în căile legale de atac şi, ca atare, nu poate constitui temei al răspunderii penale a judecătorului, nefiind îndeplinită condiţia de tipicitate a elementului material al laturii obiective a infracţiunii de abuz în serviciu, respectiv cerinţa esenţială ca actul (hotărârea judecătorească) să fie emis prin încălcarea legii, din moment ce atât hotărârile temeinice, cât şi cele netemeinice reprezintă, în egală măsură, manifestarea legală a înfăptuirii justiţiei.

Sub acelaşi aspect, s-a arătat, în esenţă, că hotărârea dată într-o cauză exprimă convingerea judecătorilor formată prin evaluarea în mod suveran a probelor administrate pe parcursul procesului şi a textelor legale considerate aplicabile, iar argumentele ce au stat la baza adoptării acesteia sunt prezentate în cuprinsul considerentelor, toate aspectele de fapt şi de drept reţinute fiind supuse exclusiv controlului judecătoresc exercitat de instanţele superioare, fără ca simpla pronunţare a unei soluţii, în condiţiile inexistenţei vreunei circumstanţe ilicite în care să fi fost emisă, să se încadreze în tiparul normei de incriminare a abuzului în serviciu.

În legătură cu acest din urmă aspect, s-a mai subliniat că adoptarea, în sine, a unei hotărâri greşite nu reprezintă un act abuziv, fiind necesar să existe şi alte elemente exterioare care să fi influenţat activitatea jurisdicţională în înfăptuirea actului de justiţie, apte să conducă la concluzia că judecătorul a acţionat cu intenţia de a încălca legea şi în deplină cunoştinţă de cauză, urmărind sau acceptând vătămarea intereselor legale ale unei persoane, or, în speţă, nu s-a făcut dovada existenţei unor asemenea elemente şi, implicit, nici a faptului că pronunţarea deciziei penale nr. 381 din 22 februarie 2012 s-ar fi realizat de cele două inculpate cu rea-credinţă.

Aşadar, un prim aspect invocat de recurente în argumentarea susţinerii că au fost condamnate pentru fapte care nu sunt prevăzute de legea penală este acela că pronunţarea, în sine, a unei hotărâri judecătoreşti nu poate constitui element material al laturii obiective a infracţiunii de abuz în serviciu şi, în consecinţă, nici temei al angajării răspunderii penale a judecătorilor, verificarea corectitudinii sau, dimpotrivă, a incorectitudinii raţionamentului judiciar al acestora în procesul de interpretare a probelor şi de aplicare a legii la situaţia concretă reprezentând, ca o expresie a principiului constituţional al independenţei lor, atributul exclusiv al instanţelor superioare, prin intermediul căilor de atac exercitate în condiţiile legii.

Într-adevăr, activitatea judiciară, realizată de judecători în scopul înfăptuirii justiţiei, este guvernată de principiul independenţei, care îşi găseşte consacrare atât în dispoziţiile constituţionale (art. 124 alin. (3), cât şi în cele ale legii organice ce reglementează statutul magistraţilor (art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004), reprezentând o condiţie indispensabilă a statului de drept şi, deopotrivă, o garanţie fundamentală a corectitudinii desfăşurării procedurilor judiciare şi a respectării drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.

Cu alte cuvinte, independenţa judecătorului este indispensabilă în exerciţiul unei justiţii imparţiale, nepărtinitoare, obiective, realizată în spiritul respectului pentru lege, în scopul de a asigura fiecărei persoane implicată în derularea unui proces dreptul de a fi examinat cazul său în mod echitabil, având la bază doar aplicarea legii.

Independenţa, astfel cum este consacrată ca principiu constituţional, nu constituie, însă, doar o garanţie a statului pentru înfăptuirea justiţiei, ci este un drept şi, deopotrivă, o obligaţie a magistratului, în sensul că nimeni nu poate interveni în activitatea de judecată sau în modul de gestionare/de instrumentare a unei cauze cu a cărei soluţionare acesta este învestit, iar judecătorul, la rândul său, are îndatorirea de a adopta decizii liber de orice influenţă, presiune sau amestec, directe sau indirecte, din partea oricărei persoane fizice ori juridice sau a vreunei autorităţi, astfel încât măsurile procesuale dispuse şi hotărârile pronunţate să fie expresia propriei lui convingeri, formată în urma evaluării, cu bună-credinţă şi cu stricta respectare a legii, a împrejurărilor de fapt ale cauzei, a probatoriului administrat în vederea aflării adevărului şi a dispoziţiilor normative incidente.

Aşadar, independenţa judecătorului nu poate fi absolutizată, căci aceasta nu priveşte raporturile cu dreptul pozitiv, limita incidenţei principiului consacrat la nivel constituţional de dispoziţiile art. 124 alin. (3) fiind dată, astfel cum rezultă din cuprinsul acestui articol ["Justiţia se înfăptuieşte în numele legii" (alin. (1); "judecătorii … se supun numai legii" (alin. (3)], dar şi din cel al art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 ("judecătorii … se supun numai legii"), chiar de normele legale, ce trebuie interpretate şi aplicate de magistrat cu bună-credinţă, la baza factuală dedusă judecăţii, stabilită în conformitate cu adevărul judiciar ce rezultă din probele dosarului. Judecătorul nu poate refuza aplicarea legii nici direct şi nici indirect, prin maniera de interpretare, în mod voit, a dispoziţiilor normative contrar voinţei legiuitorului, după cum nu îi este permis să constate deliberat incidenţa acesteia la situaţii factuale străine cauzei sau vădit contrare adevărului judiciar pentru a facilita adoptarea unei anumite soluţii, căci, într-o atare situaţie, s-ar îndepărta de la scopul pronunţării dreptului în condiţii de independenţă şi imparţialitate.

Mai mult, potrivit dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 303/2004, judecătorii, asemenea procurorilor, sunt obligaţi ca, prin întreaga lor activitate, să asigure supremaţia legii şi să respecte drepturile şi libertăţile persoanelor, astfel încât orice nesocotire a principiului legalităţii în desfăşurarea atribuţiilor lor de serviciu este de natură să atragă, în anumite condiţii, răspunderea penală, disciplinară sau civilă a acestora, aşa cum, de altfel, stipulează şi art. 94 din acelaşi act normativ.

Altfel spus, independenţa judecătorului nu exclude responsabilitatea acestuia în exercitarea funcţiei pe care o deţine, ambele stând, alături de alte elemente, la baza calităţii actului de justiţie, prin asigurarea transparenţei, imparţialităţii şi corectitudinii înfăptuirii lui. În legătură cu acest aspect, instanţa de contencios constituţional a arătat, în jurisprudenţa sa, că "(…) principiul constituţional al independenţei judecătorilor implică, în mod necesar, un alt principiu, cel al responsabilităţii. Independenţa judecătorului nu constituie şi nu poate fi interpretată ca o putere discreţionară a acestuia sau o piedică în calea angajării răspunderii sale în condiţiile legii, indiferent că este vorba despre răspunderea penală, civilă sau disciplinară" (deciziile nr. 2 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 131/23 februarie 2012, pct. IV; nr. 54 din 07 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 683/06 august 2018, paragr. 23).

Sintetizând, Înalta Curte reţine că magistraţii nu se bucură de o imunitate absolută, în sensul imposibilităţii tragerii lor la răspundere penală pentru fapte comise în exercitarea funcţiei specifice, căci, în caz contrar, s-ar nesocoti dispoziţiile constituţionale ale art. 16 privind egalitatea în drepturi a cetăţenilor, prin excluderea de la aplicarea legii penale tocmai a categoriei profesionale căreia îi revine obligaţia de a o interpreta şi aplica în cazurile concrete deduse judecăţii, aducându-se, astfel, atingere însuşi principiului independenţei justiţiei şi înfăptuirii ei în numele legii. Ca atare, judecătorii care, în mod intenţionat, respectiv cu rea-credinţă, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, îndeplinesc, cu încălcarea legii, un act ce se circumscrie funcţiei pe care o deţin şi prin aceasta cauzează o pagubă sau o vătămare a drepturilor sau a intereselor legitime ale unei persoane fizice sau juridice pot răspunde pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, în forma simplă (art. 297 alin. (1) C. pen.) sau în varianta specială prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 (când au obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit), dacă sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii lor penale.

Aşa fiind şi având în vedere dispoziţiile legilor speciale ce reglementează statutul magistraţilor şi organizarea judiciară, din a căror economie rezultă că atribuţia inerentă şi principală a judecătorilor o reprezintă desfăşurarea activităţii de judecată, Înalta Curte consideră, contrar susţinerii recurentelor inculpate, că pronunţarea unei soluţii, a unei hotărâri judecătoreşti, ce reprezintă actul de dispoziţie final şi cel mai important al judecăţii, prin care instanţa pune capăt litigiului sau raportului juridic penal de conflict supus dezlegării, nu poate fi exclusă, de plano, de la incidenţa răspunderii penale a magistratului, putând fi circumscrisă, în anumite situaţii (este adevărat, de excepţie), elementului material al laturii obiective a infracţiunii de abuz în serviciu.

Aşa cum s-a arătat, pronunţarea hotărârii judecătoreşti constituie actul (operaţiunea) cu cea mai mare relevanţă îndeplinit de judecător în desfăşurarea activităţii de judecată, în vederea realizării căruia se derulează întreaga procedură judiciară şi care produce cele mai importante efecte nu doar pentru participanţii la procesul respectiv, ci, în general, pentru societate, ca mijloc eficient de restabilire a ordinii de drept, de menţinere a prestigiului justiţiei, dar şi a încrederii justiţiabililor în autoritatea acesteia. Ca atare, soluţia finală a procesului trebuie să reprezinte o reflexie a legii şi a aplicării ei la situaţia factuală concretă, stabilită, cu bună-credinţă, în baza probatoriului administrat, fiind excluse interpretările ce relevă o atitudine subiectivă faţă de cauză sau părţile sale, precum şi orice alte elemente străine de un act de judecată imparţial şi obiectiv sau contrare adevărului judiciar. Cu alte cuvinte, hotărârea prin care instanţa dezleagă litigiul dintre părţi supus judecăţii sau raportul juridic penal de conflict trebuie să fie expresia propriei convingeri a judecătorului, formată în urma evaluării, cu bună-credinţă şi cu stricta respectare a legii, a împrejurărilor de fapt ale cauzei, a probatoriului administrat în vederea aflării adevărului şi a dispoziţiilor normative incidente.

Sub aspectul exercitării de către judecător a atribuţiilor de serviciu specifice funcţiei, adoptarea unei soluţii presupune interpretarea şi aplicarea legii la cazurile concrete deduse judecăţii, avându-se în vedere particularităţile proprii ale fiecăruia dintre acestea. Ca urmare, activităţile de judecată premergătoare, anterioare, pronunţării hotărârii judecătoreşti, dar aflate în strânsă legătură cu aceasta întrucât determină în mod direct, prin maniera în care sunt realizate, soluţia ce va fi îmbrăţişată, regăsindu-se, ulterior, şi în considerentele sentinţei/deciziei, se concretizează în evaluarea, din perspectiva relevanţei, a mijloacelor de probă administrate, stabilirea situaţiei de fapt pe baza acestora, cenzurarea susţinerilor şi cererilor formulate de participanţii procesuali, identificarea textelor de lege incidente şi analiza conţinutului lor raportat la baza factuală reţinută, precum şi aplicarea concretă a respectivelor norme la cauza dedusă judecăţii.

Aşadar, hotărârea judecătorească este rezultatul unui întreg proces de apreciere a probatoriului în vederea configurării împrejurărilor faptice ale cauzei, dar şi de interpretare a dispoziţiilor legale şi de transpunere a acestora la situaţia de fapt stabilită, toate aceste demersuri circumscriindu-se raţionamentului logico-judiciar care stă la baza pronunţării soluţiei şi neputând fi disociate de cea din urmă.

Dat fiind specificul activităţii judiciare, în mecanismul de evaluare a probelor, de stabilire a situaţiei de fapt şi de interpretare şi aplicare a normelor legale pot apărea anumite erori, chiar şi atunci când magistratul şi-a îndeplinit atribuţiile de serviciu cu bună-credinţă, erori care, în cea mai mare parte, pot fi îndreptate de instanţele de control judiciar, în căile de atac exercitate în condiţiile legii.

Răspunderea penală pentru infracţiunea de abuz în serviciu nu intervine, însă, când faptele imputate judecătorului reprezintă simple erori, constând în evaluarea incorectă a probatoriului şi/sau interpretarea şi aplicarea greşită a legii cu caracter pur întâmplător şi neintenţionat - situaţii care, aşa cum s-a arătat anterior, se pot regăsi în desfăşurarea normală a activităţii de judecată, prin prisma particularităţilor acesteia, şi pot fi remediate pe calea controlului judiciar - ci doar atunci când efectuarea unor asemenea demersuri, cu consecinţa adoptării unei soluţii nelegale, este rezultatul unei atitudini conştiente şi voite care se circumscrie noţiunii de rea-credinţă.

Cu alte cuvinte, atunci când este vorba despre acte de esenţa activităţii de judecată, constând în aprecierea asupra materialului probator şi a bazei factuale sau în determinarea, interpretarea şi transpunerea legii la cazul concret dedus judecăţii, operaţiuni ce reprezintă, de altfel, premisele pronunţării hotărârii judecătoreşti, răspunderea penală a magistratului judecător nu poate fi angajată decât dacă se identifică o încălcare cu rea-credinţă a dispoziţiilor legale, o conduită de nerespectare flagrantă a normelor juridice, evidentă şi neîndoielnică, lipsită de orice justificare obiectivă, cu consecinţe grave asupra actului de justiţie (în acelaşi sens, sentinţa penală nr. 1055/29 noiembrie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. x/2014, definitivă prin decizia penală nr. 80/03 mai 2018 a Completului de 5 Judecători, pronunţată în dosarul nr. x/2017). Aprecierea, în acest caz, a elementelor de tipicitate ale infracţiunii de abuz în serviciu trebuie să fie rezultatul examinării tuturor împrejurărilor în care a fost concepută şi desfăşurată activitatea imputată, apte să evidenţieze satisfacerea unor interese personale sau crearea unei beneficiu pentru o altă persoană, în schimbul îndeplinirii defectuoase a atribuţiilor de serviciu (a se vedea sentinţa penală nr. 1057/29 noiembrie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. x/2015, definitivă prin decizia penală nr. 284/27 noiembrie 2019 a Completului de 5 Judecători, pronunţată în dosarul nr. x/2018).

Noţiunea de rea-credinţă a fost definită în literatura de specialitate şi conturată şi în practica judiciară, reţinându-se că aceasta presupune distorsionarea conştientă şi evidentă a dreptului, aplicarea greşită a legii cu ştiinţă, pronunţarea de către magistrat, conştient că greşeşte, a unei hotărâri vădit nelegale, cu scopul de a vătăma interesele uneia dintre părţile implicate în raportul juridic dedus judecăţii. Cu toate acestea, s-a apreciat că nu întotdeauna este suficient ca soluţia respectivă să fie evident eronată, ci trebuie să existe şi alte indicii, elemente exterioare, care să conducă la convingerea că magistratul a acţionat cu intenţie directă şi că a încălcat legea în deplină cunoştinţă de cauză. În ceea ce priveşte proba relei-credinţe, s-a arătat ca aceasta presupune tocmai dovedirea caracterului evident al distorsionării legii, în sensul că raţionamentul juridic al magistratului este în contradicţie vădită cu principiile de drept care guvernează o anumită instituţie, iar o explicaţie scuzabilă nu poate fi găsită. Tot sub aspect probator, s-a mai reţinut că elementele se pot găsi doar în motivarea hotărârii şi doar dacă există indicii că argumentele invocate sunt străine cauzei. De altfel, aceleaşi aspecte au fost redate, în esenţă, prin preluarea lor dintr-o hotărâre de speţă a Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, şi în cuprinsul deciziei Curţii Constituţionale nr. 54 din 07 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 683/06 august 2018 (paragr. 42), invocată chiar de recurentele inculpate în susţinerea împrejurării că au fost condamnate pentru fapte care nu sunt prevăzute de legea penală.

Deopotrivă, în aceeaşi hotărâre, contrar apărărilor formulate de recurente, instanţa de contencios constituţional a reţinut că "potrivit standardelor constituţionale şi a celor europene, pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti nu este exclusă de plano de la incidenţa răspunderii penale a judecătorului, ci, în anumite cazuri, pronunţarea unei hotărâri se poate concretiza, în fapt, în săvârşirea unei infracţiuni. (…) regula ce se impune este că pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti nu poate atrage răspunderea penală, excepţia - tragerea la răspundere penală - intervenind ca urmare a stabilirii modului în care judecătorul a acţionat - cu intenţie, rea-credinţă, fără însă a putea fi enumerate exhaustiv şi concret cazurile care determină incidenţa răspunderii penale în cazul pronunţării unei hotărâri judecătoreşti" (paragr. 25). A mai arătat, totodată, că "(…) reaua-credinţă presupune intenţia de a produce un prejudiciu, dublată de un element imoral, judecătorul fiind conştient că acţionează împotriva propriei sale convingeri şi că manipulează legea" (paragr. 43).

De altfel, responsabilitatea penală sau, după caz, disciplinară ori civilă a magistratului pentru modul de interpretare a legii, de apreciere a situaţiei factuale şi de evaluare a probelor, atunci când acesta şi-a exercitat atribuţiile de serviciu cu rea-credinţă, a fost admisă şi de instituţiile judiciare europene, precum şi de organele consultative şi de decizie ale Consiliului Europei.

Astfel, în Avizul nr. x din 19 noiembrie 2002 asupra principiilor şi regulilor privind imperativele profesionale aplicabile judecătorilor şi în mod deosebit a deontologiei, comportamentelor incompatibile şi imparţialităţii, Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE) a menţionat că "judecătorii trebuie să fie răspunzători penal în faţa legii ordinare pentru infracţiuni comise în afara funcţiei lor juridice; răspunderea penală nu trebuie să se aplice judecătorilor pentru greşeli neintenţionate în exerciţiul funcţiunii".

De asemenea, în Avizul nr. 18 (2015) privind Poziţia puterii judecătoreşti şi relaţia ei cu celelalte puteri ale statului în democraţia modernă (art. 37), a notat "cu privire la răspunderea civilă, penală şi disciplinară (răspundere punitivă), că principala reparaţie pentru erorile judiciare, care nu implică reaua-credinţă, trebuie să fie procedura căilor de atac. (….) Sarcinile de interpretare a legii, de analizare a probelor şi de evaluare a faptelor, îndeplinite de un judecător pentru a soluţiona cazurile, nu trebuie sa dea naştere la răspunderea civilă sau disciplinară a judecătorului, decât în cazuri de rea-credinţă, culpă intenţionată sau de neglijenţă flagrantă dovedită".

În acelaşi sens, în Recomandarea către statele membre cu privire la judecători: independenţa, eficienţa şi responsabilităţile [CM/Rec(2010)12, paragr. 68, 71], Comitetul Miniştrilor al Consiliului Europei a reţinut două principii fundamentale, în sensul că "Nu poate fi antrenată răspunderea penală a unui judecător pentru modul de interpretare a legii, apreciere a faptelor sau evaluare a probelor, cu excepţia cazurilor de rea-credinţă"; "Atunci când nu exercită funcţii judiciare, judecătorii sunt responsabili civil, penal sau administrativ ca şi orice alt cetăţean".

La rândul său, Comisia Europeană pentru Democraţie prin Drept (Comisia de la Veneţia), în Opinia Amicus Curiae privind răspunderea penală a judecătorilor, a constatat că " (…) Interpretarea pe care o poate face un judecător şi care poate să nu fie conformă cu jurisprudenţa consacrată nu trebuie să devină, în sine, un motiv pentru aplicarea sancţiunilor disciplinare, cu excepţia cazului în care această interpretare se face cu rea-credinţă, cu intenţia de a obţine un beneficiu sau de a prejudicia o parte la proces sau ca urmare a unei neglijenţe grave. (….) Pentru a-l trage la răspundere personală pe judecător pentru hotărârile pronunţate nu este suficient să se facă trimitere la faptul că hotărârile au fost anulate de către o instanţă superioară. Orice decizie privind competenţa şi profesionalismul unui judecător bazată pe cazurile a căror soluţie a fost răsturnată în apel sau în recurs trebuie făcută în baza unei analize actuale a cazurilor în discuţie. În orice caz, judecătorii pot fi traşi la răspundere penală pentru hotărârile lor dacă le este dovedită vinovăţia individuală şi dacă eroarea lor se datorează relei-credinţe sau neglijenţei grave" [CDL-AD(2017)002, paragr. 33, 45].

Aşadar, având în vedere toate aspectele expuse, Înalta Curte constată, contrar susţinerii recurentelor inculpate, că pronunţarea hotărârii judecătoreşti, dar şi îndeplinirea activităţilor de judecată premergătoare, anterioare, adoptării soluţiei, însă aflate într-o legătură indisolubilă cu aceasta întrucât determină în mod direct, prin maniera în care sunt realizate, decizia ce va fi luată, activităţi care se concretizează în evaluarea probatoriului administrat, în stabilirea situaţiei de fapt în temeiul acestuia, în identificarea textelor de lege incidente şi analiza conţinutului lor raportat la baza factuală reţinută, precum şi în aplicarea concretă a respectivelor norme la cauza dedusă judecăţii - operaţiuni ce se subsumează raţionamentului logico-juridic al judecătorului, pot constitui element material al laturii obiective a infracţiunii de abuz în serviciu, putând atrage răspunderea penală a magistratului pentru comiterea acesteia, dar numai dacă se dovedeşte că subiectul activ a acţionat voit împotriva propriei sale convingeri, manipulând în mod conştient legea, pe care a încălcat-o cu bună-ştiinţă, că demersurile sale au reprezentat o distorsionare deliberată şi evidentă a dreptului printr-o aplicare neîndoielnic, incontestabil, greşită a normelor juridice cu intenţie, în scopul de a produce o pagubă ori de a vătăma drepturile sau interesele legitime ale uneia dintre părţile implicate în raportul juridic dedus judecăţii.

Ca urmare, toate operaţiunile menţionate, ce ţin de însăşi esenţa activităţii de judecată, a cărei desfăşurare constituie principala atribuţie de serviciu a magistratului judecător, se pot circumscrie elementului material al laturii obiective a infracţiunii de abuz în serviciu când au fost îndeplinite prin încălcarea legii, în accepţiunea dată prin decizia nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale, însă, pentru a interveni răspunderea penală a acestuia, pe lângă elementele de tipicitate ce ţin de latura obiectivă a infracţiunii, trebuie dovedită şi reaua-credinţă a subiectului activ în realizarea îndatoririlor specifice funcţiei deţinute, prin evaluarea tuturor împrejurărilor de fapt în care a fost concepută şi derulată activitatea imputată, astfel cum rezultă din probele administrate pe parcursul procedurii judiciare.

În cauză, astfel cum s-a reţinut anterior, din situaţia de fapt stabilită de instanţa de apel, reiese că ceea ce s-a reproşat, în concret, inculpatelor B. şi A. este împrejurarea că, în calitate de judecători ai Curţii de Apel Bucureşti, învestiţi cu soluţionarea dosarului nr. x/2011 având ca obiect contestaţia în anulare formulată de condamnatul D. împotriva deciziei penale nr. 741/R/04 aprilie 2011 a aceleiaşi instanţe (prin care fusese condamnat la o pedeapsă de 7 ani închisoare), au generat un raţionament juridic cu aparenţă de validitate pentru a sprijini soluţia dată în cauză (de admitere a contestaţiei în anulare, desfiinţare parţială a hotărârilor de condamnare şi, în rejudecare, de încetare a procesului penal faţă de inculpatul D. în temeiul art. 10 alin. (1) lit. j) C. proc. pen. din 1968) care, în alte condiţii, nu ar fi avut suport probator şi ar fi fost imposibil de pronunţat în baza legii, ci doar în contra ei. În acest sens, cele două acuzate au creat tiparul unui silogism juridic, în care au introdus date străine dosarelor analizate, respectiv au modificat, în mod voit (cunoscând neconformitatea cu realitatea şi lipsa de validitate a unei asemenea afirmaţii) şi în considerarea obţinerii unui rezultat prefigurat, baza factuală definitiv statuată (deci intrată în puterea lucrului judecat, nemaiputând fi reevaluată) în cauzele privindu-l pe contestator pentru a susţine incidenţa principiului ne bis in idem în hotărârea pronunţată (decizia penală nr. 381 din 22 februarie 2012), principiu străin judecăţii în alte condiţii, conduită ilicită grefată pe activităţile specifice de judecată prin care acestea au încălcat dispoziţiile art. 124 şi art. 129 din Constituţia României, art. 2, art. 5 alin. (2) şi art. 6 C. proc. pen., art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi au produs urmările prevăzute de lege (un ajutor dat condamnatului care a beneficiat de exonerarea de pedeapsă şi de răspundere civilă, un prejudiciu material părţii civile E. constând în paralizarea executării silite şi a recuperării prejudiciului, o prejudiciere a interesului general vizând punerea în executare a pedepselor definitiv aplicate, dar şi un prejudiciu de imagine autorităţii judecătoreşti), modul de operare folosit având ca efect "scoaterea judecăţii inculpatelor din sfera conceptului de legalitate în emiterea actului procesual ce este hotărârea judecătorească" (pag. 166 decizie apel).

Ca atare, având în vedere aspectele faptice şi elementele reţinute în circumstanţierea activităţii infracţionale, astfel cum au fost stabilite în mod definitiv şi detaliate prin decizia instanţei de apel, se observă că, în esenţă, în sarcina recurentelor s-a reţinut că, în mod voit, deliberat şi în considerarea obţinerii unui rezultat prefigurat, au modificat/denaturat situaţia de fapt ce a format obiectul cercetărilor faţă de numitul D. în dosarele finalizate cu soluţii de netrimitere în judecată confirmate de instanţă în procedura prevăzută de art. 278¹ C. proc. pen. din 1968 (cu referire, în mod special, la cauza soluţionată prin decizia penală nr. 1057/27 septembrie 2010 a Curţii de Apel Craiova), deşi o asemenea reevaluare nu era permisă de norma procesual penală din moment ce baza factuală a acuzaţiilor intrase deja în puterea lucrului judecat, fiind definitiv statuată, pentru a ajunge la concluzia, potrivnică adevărului judiciar rezultat din actele dosarelor analizate, că există identitate între împrejurările faptice stabilite în respectivele cauze şi cele care au format obiectul dosarului nr. x/2006 al Curţii de Apel Bucureşti (în care s-a pronunţat decizia penală nr. 741/R/04 aprilie 2011), generând, elaborând, practic fabricând acest raţionament judiciar cu aparenţă de validitate pentru a susţine, contrar realităţii faptice şi juridice, incidenţa principiului ne bis in idem, de altfel străin cauzei, şi, implicit, pentru a justifica pronunţarea, în aceleaşi condiţii, a deciziei penale nr. 381 din 22 februarie 2012, cu consecinţa admiterii contestaţiei în anulare, a desfiinţării hotărârilor de condamnare, a încetării procesului penal pe motivul existenţei autorităţii de lucru judecat şi, astfel, a exonerării contestatorului D. de executarea pedepsei de 7 ani închisoare şi de plata despăgubirilor materiale către partea civilă E..

Or, aşa cum s-a arătat în dezvoltările de mai sus, fiind îndeplinite în mod defectuos, cu ignorarea exigenţelor impuse de lege, atât actele specifice activităţii de judecată anterioare, premergătoare, emiterii deciziei, dar indisolubil legate de aceasta întrucât au constituit premisele adoptării ei, astfel cum au fost reţinute în sarcina inculpatelor de instanţa de apel, cât şi pronunţarea hotărârii judecătoreşti se circumscriu elementului material al laturii obiective a infracţiunii de abuz în serviciu, pentru care s-a dispus condamnarea acestora, Înalta Curte, ca instanţă de apel, reţinând, în plus, pentru a dispune o asemenea soluţie, şi faptul că recurentele au acţionat în mod voit, deliberat, în deplină cunoştinţă de cauză (ştiind neconformitatea cu realitatea şi lipsa de validitate a afirmaţiei privind identitatea de bază factuală) şi în considerarea obţinerii unui rezultat prefigurat, aspecte ce caracterizează reaua-credinţă în exercitarea atribuţiilor specifice funcţiei deţinute.

Într-adevăr, circumscris cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în argumentarea criticii referitoare la greşita lor condamnare pentru fapte ce nu sunt prevăzute de legea penală, inculpatele au invocat şi împrejurarea că, în speţă, nu s-a demonstrat existenţa unor elemente exterioare, respectiv a unor acte de conduită contrare atribuţiilor de serviciu de natură să conducă la concluzia adoptării intenţionate a unui raţionament eronat, după cum nu s-a dovedit că au acţionat în deplină cunoştinţă de cauză în vederea distorsionării evidente a legii, astfel încât să se poată concluziona că pronunţarea deciziei penale nr. 381/2012 s-ar fi realizat cu rea-credinţă, situaţie în care au considerat că faptele ce le-au fost imputate nu se suprapun modelului legal creat de legiuitor pentru infracţiunea de abuz în serviciu.

Raportat la aceste susţineri, Înalta Curte arată că noţiunea de rea-credinţă se localizează la nivelul vinovăţiei în săvârşirea infracţiunii, presupunând dovedirea unui element subiectiv, şi anume că acţiunea magistratului judecător a reprezentat o distorsionare conştientă a dreptului printr-o aplicare greşită a legii, în mod voit, în scopul de a produce o pagubă sau a vătăma drepturile ori interesele legitime ale uneia dintre persoanele fizice sau juridice ce sunt părţi ale raportului juridic dedus judecăţii.

În acelaşi sens s-a pronunţat şi instanţa constituţională care, în cuprinsul deciziei nr. 54 din 07 februarie 2018, invocată chiar de recurente, a reţinut, în paragr. 40 şi 41, că "(…) reaua-credinţă este o formă a vinovăţiei, expresia dolului, fraudei şi culpei grave, având ca numitor comun viclenia, înşelăciunea şi omisiunea vădit intenţionată. (…) reaua-credinţă poate fi calificată ca acea atitudine a unei persoane care săvârşeşte un fapt sau un act contrar legii sau celorlalte norme de convieţuire socială, pe deplin conştientă de caracterul ilicit al conduitei sale. Aceasta este o atitudine psihică ce conturează o poziţie subiectivă a persoanei, concretizată în faptul de a acţiona cu intenţie cu scopul de a încălca obligaţiile impuse" (în acelaşi sens, decizia Curţii Constituţionale nr. 439 din 21 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 877/02 noiembrie 2016, paragr. 17 şi 18). De asemenea, a mai arătat, în paragr. 43, că "(…) reaua-credinţă presupune intenţia de a produce un prejudiciu, dublată de un element imoral, judecătorul fiind conştient că acţionează împotriva propriei sale convingeri şi că manipulează legea".

Ca atare, susţinerile recurentelor inculpate vizează, în concret, atitudinea psihică, poziţia lor subiectivă la momentul comiterii faptelor, acestea contestând exercitarea cu rea-credinţă, deci cu intenţie, a atribuţiilor de serviciu specifice funcţiei cu ocazia soluţionării dosarului nr. x/2011 al Curţii de Apel Bucureşti, cu a cărui judecare fuseseră învestite, or, aşa cum s-a motivat, pe larg, în debutul considerentelor, cu ocazia determinării sferei de incidenţă a cazului de casare invocat şi a coordonatelor în care poate opera controlul de legalitate exercitat de instanţa de recurs în etapa reglementată de art. 442 şi urm. C. proc. pen., motivul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. exclude orice analiză în legătură cu întrunirea condiţiilor de tipicitate subiectivă a infracţiunii, putându-se verifica exclusiv dacă faptele, astfel cum au fost reţinute în decizia atacată, corespund, din punct de vedere obiectiv, tiparului de incriminare ori întrunesc, sub aspectul laturii obiective, elementele constitutive ale infracţiunii reţinute în sarcina persoanei condamnate.

Cu alte cuvinte, în prezentul cadru procesual, Înaltei Curţi nu îi este permis să cenzureze concluzia la care a ajuns instanţa de apel cu privire la forma de vinovăţie cu care au acţionat inculpatele şi la întrunirea elementelor de tipicitate subiectivă a infracţiunii de abuz în serviciu pentru care au fost condamnate, cu atât mai mult cu cât constatările făcute sub acest aspect s-au realizat prin evaluarea tuturor împrejurărilor de fapt în care a fost concepută şi derulată activitatea imputată, astfel cum acestea au rezultat din probele administrate pe parcursul procedurii judiciare, iar, în calea extraordinară de atac, nu se poate realiza o reinterpretare a materialului probator în vederea reconfigurării situaţiei factuale, intrată deja în puterea lucrului judecat.

Astfel, în ceea ce priveşte latura subiectivă a infracţiunii de abuz în serviciu imputată celor două inculpate, instanţa de control judiciar a reţinut că modul de operare al acestora, în considerarea obţinerii unui rezultat prefigurat, justifică reţinerea intenţiei, ca formă a vinovăţiei. Astfel, s-a arătat că inculpatele au alterat date certe, preexistente şi facil de decelat ale situaţiilor de fapt, fără nicio justificare obiectivă, au ignorat argumente pertinente şi de impact asupra soluţiei evocate de procuror în şedinţa de dezbateri, a căror importanţă au conştientizat-o, aspect ce reiese din întrebările formulate la acel termen de preşedintele completului, A., şi care au concentrat întreaga atenţie, dezbatere şi deliberare, demonstrând, astfel, existenţa unui act intenţionat. În acelaşi sens, s-a mai subliniat că, pe parcursul procesului, inculpatele nu au oferit nicio explicaţie cu privire la deformarea bazei factuale, susţinând corectitudinea acesteia împotriva evidenţei şi concentrându-şi apărările pe elemente subsecvente, iar o justificare obiectivă în acest sens nu poate fi găsită, în contextul excluderii unei necorespunderi profesionale a celor doi magistraţi, cu vechime considerabilă în profesie şi cu promovări succesive, în condiţii de verificare a aptitudinilor profesionale, până la nivelul curţii de apel, instanţă cu o cazuistică bogată şi dificilă. Deopotrivă, s-a apreciat că atitudinea procesuală a inculpatelor a fost potenţată de conţinutul actului de sesizare care a descris multiple elemente exterioare conduitei infracţionale (pag. 184 decizie apel).

Sub acest aspect, referindu-se, pe larg, la materialul probator administrat în cauză (înscrisuri din dosare, declaraţiile martorelor GGG. şi JJJ.), instanţa de apel a făcut trimitere la faptul că numitul D., personal sau prin avocata GGG., în "considerarea unui mod de operare preconceput, ce implica participarea celui de-al treilea membru" al formaţiunii de judecată, a introdus mai multe contestaţii în anulare împotriva deciziei penale nr. 741/R/04 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, până când ultima dintre acestea a fost repartizată la completul inculpatelor, "unde primiseră asigurări că cererea va fi soluţionată în fond", în condiţiile în care prima dintre acestea (în care nu a fost invocat cazul prevăzut de art. 386 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. din 1968, chiar contestatorul apreciind lipsa sa de utilitate) fusese respinsă, ca inadmisibilă, iar cea de-a doua (fundamentată pe acelaşi motiv, art. 386 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. din 1968) a fost retrasă de titular, dar şi la poziţia apărătorilor aleşi ai condamnatului din faza anterioară a judecăţii acţiunii penale (AAAA. şi BBBB.), care i-au învederat petentului că o astfel de contestaţie, întemeiată pe dispoziţiile art. 386 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. (1968) privind existenţa autorităţii de lucru judecat, nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru a fi admisă, motiv pentru care au renunţat să promoveze o asemenea cale extraordinară de atac (pag. 167-168, 180-181 decizie apel).

De asemenea, a fost reţinut, tot cu trimitere la probe, faptul că unicul motiv pentru care inculpatele au admis contestaţia în anulare fusese deja tranşat de instanţele de apel şi de recurs, aspect cunoscut de acestea, iar reevaluarea incidenţei principiului ne bis in idem în calea extraordinară de atac, prin modificarea bazei factuale stabilite în mod definitiv în dosarele în care contestatorul D. mai fusese cercetat, a condus la anularea hotărârii de condamnare şi exonerarea lui de executarea pedepsei închisorii, executare de la care anterior încercase evidente şi notorii variante de sustragere, fiind adus în ţară în urma emiterii unui mandat european de arestare (pag. 167, 170 decizie apel).

Deopotrivă, s-a mai arătat, pornindu-se de la împrejurările atestate de înscrisurile ataşate la dosar şi de la menţiunile din cuprinsul procesului-verbal de transcriere a şedinţei de judecată din 22 februarie 2012, că, deşi în hotărârea pronunţată au calificat aspectul referitor la stabilirea bazei factuale ca reprezentând o "chestiune simplă", inculpatele au ignorat, la momentul adoptării soluţiei, faptul că în dosarul ce a avut ca obiect rechizitoriul nr. x/2002 şi în cauzele privind plângerile împotriva rezoluţiilor de netrimitere în judecată soluţionate de Curtea de Apel Craiova făptuitorii au fost diferiţi, ca şi părţile civile, iar faptele erau distincte atât în materialitatea lor, cât şi ca încadrare în drept, după cum au trecut cu vederea că aceste din urmă cauze au fost disjunse din actul de sesizare menţionat, vizând acţiuni consecutive celor privitoare la obţinerea liniilor de credit de către D. şi la cesionarea creanţelor de către B.I.R. unui număr de 11 firme din Craiova patronate de acelaşi acuzat. În acest sens, a fost apreciată ca fiind relevantă, din punct de vedere al atitudinii subiective, poziţia inculpatei A., preşedintele completului de judecată la termenul din 22 februarie 2012, care, cu ocazia dezbaterilor, a evocat succesiunea actelor procesuale privindu-l pe contestatorul D. şi a adresat întrebări cu privire la durata detenţiei acestuia, deşi în minută nu se regăseşte vreo menţiune referitoare la respectivul aspect şi în condiţiile în care martorul QQ. a declarat că, în baza celor convenite cu un alt membru al completului, fratelui său urma să îi fie pusă o astfel de întrebare, de genul "Domnule Staicu aţi fost arestat în Ungaria?" sau "Când aţi fost arestat în Ungaria". S-a mai subliniat că, prin contrafacerea datelor certe din dosare, care ar fi trebuit preluate ca atare şi nicidecum modificate/alterate, şi prin introducerea unor aspecte străine cauzei, referitoare la incidenţa principiilor ne bis in idem şi al autorităţii de lucru judecat, inculpatele au generat problematica utilă pentru a corespunde soluţiei ce permitea exonerarea condamnatului D. de executarea pedepsei şi a despăgubirilor civile, considerându-se că argumentele de doctrină şi jurisprudenţă aduse de acestea cu privire la interpretarea celor două reguli de drept sunt lipsite de orice relevanţă şi inutile, din moment ce respectivele principii nu au fost invocate în mod loial sau cu bună-credinţă, nefiind, în realitate, aplicabile cauzei (pag. 175-176, 180-181 decizie apel).

Având în vedere, în esenţă, aceste împrejurări factuale reţinute în baza materialului probator administrat, ce au fost redate, pe larg, în decizia recurată alături de alte elemente considerate relevante pentru conturarea atitudinii psihice la momentul comiterii faptelor încadrate în tiparul normei de incriminare a abuzului în serviciu, instanţa de control judiciar a concluzionat că inculpatele B. şi A. au generat, au creat, modelul unui silogism juridic, în care au introdus date străine dosarelor analizate, respectiv au modificat, în mod voit (cunoscând neconformitatea cu realitatea şi lipsa de validitate a unei asemenea afirmaţii) şi în considerarea obţinerii unui rezultat prefigurat, baza factuală definitiv statuată (intrată în puterea lucrului judecat) în cauzele privindu-l pe contestatorul D., pentru a susţine, contrar realităţii faptice şi juridice, incidenţa principiului ne bis in idem în hotărârea pronunţată (decizia penală nr. 381 din 22 februarie 2012), principiu străin judecăţii în alte condiţii, toate aceste aspecte conturând, în opinia judecătorilor din apel, reaua-credinţă în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu şi, implicit, intenţia ca formă a vinovăţiei.

Aşa cum s-a arătat deja, instanţa de recurs în casaţie nu are, însă, posibilitatea legală de a cenzura această concluzie cu privire la existenţa şi forma de vinovăţie cu care au acţionat inculpatele şi, implicit, de a analiza criticile formulate sub acest aspect de cele din urmă, nici prin prisma motivului prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. şi nici în temeiul vreunui alt caz de casare, din moment ce elementele de ordin subiectiv ce caracterizează infracţiunea comisă au fost reţinute de instanţa de apel în baza evaluării şi interpretării împrejurărilor de fapt relevate de mijloacele de probă administrate în cauză, or reaprecierea acestora - în vederea stabilirii concordanţei faptelor, din punct de vedere al laturii subiective, cu norma de incriminare - nu este permisă în această cale extraordinară de atac care se limitează doar la verificarea legalităţii hotărârii atacate, fără a se putea interveni în vreun mod asupra analizei probelor deja efectuată de judecătorii din apel. Aşa fiind, nici susţinerea recurentelor referitoare la faptul că, prin ordonanţa nr. 166/P/2014 din 17 iulie 2017, Direcţia Naţională Anticorupţie a dispus clasarea cauzei faţă de ele pentru infracţiunea de luare de mită, în legătură cu pronunţarea deciziei penale nr. 381/2012, nu poate fi evaluată şi valorificată de instanţa de recurs în casaţie pentru că ceea ce se încearcă a se demonstra este lipsa unor elemente exterioare actului de justiţie care să justifice reţinerea relei-credinţe în modul de îndeplinire a atribuţiilor de serviciu specifice funcţiei deţinute şi, implicit, în adoptarea soluţiei, or, aşa cum s-a menţionat, acest din urmă aspect ce caracterizează intenţia, ca formă a vinovăţiei, a fost stabilit de instanţa de apel în urma coroborării tuturor împrejurărilor faptice relevate de probatoriul administrat în cauză (reţinându-se pe baza acestuia, astfel cum reiese din considerentele deciziei din apel şi cum s-a arătat, în esenţă, anterior, inclusiv existenţa unor astfel de elemente extranee activităţii jurisdicţionale a inculpatelor), care nu poate fi reexaminat în această cale de atac, cu consecinţa reconfigurării situaţiei de fapt şi, implicit, a concluziei cu privire la existenţa şi forma de vinovăţie în comiterea faptelor.

În cadrul criticilor circumscrise cazului de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., recurentele inculpate B. şi A. au mai susţinut neîndeplinirea, în cauză, a cerinţei esenţiale ce însoţeşte elementul material al laturii obiective a infracţiunii de abuz în serviciu din perspectiva aspectelor statuate de Curtea Constituţională prin decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 517 din 08 iulie 2016, sens în care au arătat, în esenţă, că instanţa de apel nu a menţionat, într-o manieră explicită, prin indicarea articolului şi alineatului, dispoziţiile legale ce se consideră că au fost încălcate şi nici modul în care judecătorii au acţionat prin nesocotirea legislaţiei primare, limitându-se la enumerarea unor texte cu valoare de principiu, care nu vizează aplicarea legii în cazul particular dedus judecăţii, ci obligaţii generale ce incumbă magistraţilor în întreaga lor activitate profesională.

Într-adevăr, astfel cum s-a detaliat în dezvoltările anterioare, prin hotărârea menţionată, instanţa de contencios constituţional a reconfigurat, sub aspectul elementului material al laturii obiective, mai precis în ceea ce priveşte cerinţa esenţială ataşată acestuia, conţinutul constitutiv al infracţiunii de abuz în serviciu, atât în varianta tip, prevăzută de art. 297 alin. (1) C. pen., cât şi în forma specială, reglementată de art. 13² din Legea nr. 78/2000, care face trimitere şi se raportează la norma de incriminare din C. pen., statuând că prin sintagma "îndeplineşte în mod defectuos" din cuprinsul dispoziţiilor legale menţionate se înţelege "îndeplineşte prin încălcarea legii", ceea ce impune, în materie penală, în aplicarea principiului legalităţii incriminării, "nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege", ca numai legiuitorul primar (respectiv Parlamentul, prin adoptarea legii, în temeiul art. 73 alin. (1) din Constituţie, sau Guvernul, prin emiterea ordonanţelor sau ordonanţelor de urgenţă, în baza delegării legislative prevăzute de art. 115 din Constituţie) să poată stabili conduita pe care destinatarii legii sunt obligaţi să o respecte, în caz contrar aceştia supunându-se sancţiunii penale (paragr. 65).

Astfel, pornind de la faptul că îndeplinirea şi neîndeplinirea unui act reprezintă modalităţi de realizare a elementului material al laturii obiective a infracţiunii de abuz în serviciu, Curtea a constatat că, privitor la atribuţiile de serviciu legate de o anumită funcţie, există un complex de norme, unele cuprinse în acte normative cu caracter general, privind îndatoririle angajaţilor în genere, iar altele, în acte normative cu caracter special, exercitarea acestor atribuţii raportându-se atât la un standard subiectiv/intern al funcţionarului, cât şi la un standard obiectiv, care are ca element de referinţă principal normativul actului care reglementează îndatoririle de serviciu respective (paragr. 50).

Totodată, instanţa constituţională a reţinut că, întrucât standardul obiectiv este circumscris prescripţiei normative, reglementarea atribuţiilor de serviciu şi a modalităţii lor de exercitare determină întinderea acestuia, care nu poate, fără a încălca principiul previzibilităţii, să aibă o sferă de cuprindere mai largă decât prescripţia normativă în domeniu. În consecinţă, s-a arătat că unei persoane nu i se poate imputa încălcarea standardului obiectiv prin constatarea neîndeplinirii de către aceasta a unor prescripţii implicite, nedeterminabile la nivel normativ (paragr. 51).

În aceste condiţii, Curtea a apreciat că revine obligaţia, în primul rând, legiuitorului ca, în actul de legiferare, indiferent de domeniul în care îşi exercită această competenţă constituţională, să respecte principiul clarităţii şi previzibilităţii legii, iar, pe de altă parte, organelor judiciare, în procesul de interpretare şi aplicare a legii şi de stabilire a defectuozităţii îndeplinirii atribuţiei de serviciu, să aplice standardul obiectiv, astfel cum acesta a fost stabilit prin prescripţia normativă (paragr. 52).

Or, în cauză, se constată că instanţa de control judiciar a analizat conduita ilicită imputată celor două recurente prin luarea în considerare a standardului obiectiv, sens în care s-a raportat la prescripţiile normative ale legii, în înţelesul dat acestei noţiuni prin decizia Curţii Constituţionale nr. 405/2016, reţinând încălcarea de către inculpate, în procedura de judecată finalizată cu pronunţarea deciziei penale nr. 381/2012, a dispoziţiilor din legea fundamentală cuprinse în art. 124 ("Înfăptuirea justiţiei") şi art. 129 ("Folosirea căilor de atac"), a prevederilor art. 2 ("Principiul legalităţii"), art. 5 alin. (2) ("Aflarea adevărului") şi art. 6 ("Ne bis in idem") din C. proc. pen., precum şi a textelor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor ("Judecătorii sunt independenţi, se supun numai legii şi trebuie să fie imparţiali") şi art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară ("Hotărârile judecătoreşti pot fi desfiinţate sau modificate numai în căile de atac şi exercitate conform dispoziţiilor legale").

Aşa cum se observă din conţinutul normelor constituţionale şi al celor din legile organice privind statutul magistraţilor şi organizarea judiciară anterior menţionate, acestea vizează principiul independenţei judecătorilor şi supunerii lor numai legii în înfăptuirea actului de justiţie, precum şi posibilitatea desfiinţării unei hotărâri judecătoreşti numai în căile de atac promovate conform prevederilor legale, or, acţiunile imputate, în concret, recurentelor, astfel cum au fost stabilite în mod definitiv prin decizia instanţei de apel, se circumscriu pe deplin încălcării acestor dispoziţii din legislaţia primară, căci, prin generarea un raţionament juridic cu aparenţă de validitate, în care au introdus date străine dosarelor analizate, modificând, în mod voit, în deplină cunoştinţă de cauză şi în considerarea obţinerii unui rezultat prefigurat, baza factuală definitiv statuată în cauzele privindu-l pe condamnatul D., acestea au justificat, contrar realităţii faptice şi juridice, aplicarea principiului ne bis in idem şi pronunţarea unei decizii de admitere a contestaţiei în anulare, de desfiinţare a hotărârilor de condamnare şi de încetare a procesului penal (cu consecinţa exonerării contestatorului D. de executarea pedepsei şi a despăgubirilor civile), decizie care, în lipsa situaţiei juridice astfel create, contrară adevărului judiciar, nu ar fi avut suport probator şi ar fi fost imposibil de adoptat în baza legii, ci doar în contra ei.

Procedând astfel, inculpatele au constatat deliberat, în pofida voinţei legiuitorului, incidenţa unor prevederi legale la o situaţie factuală străină cauzei şi vădit contrară adevărului judiciar pentru a facilita adoptarea unei anumite soluţii, constând în admiterea unei căi extraordinare de atac şi anularea unor decizii de condamnare definitive, deşi, în condiţiile reţinerii situaţiei juridice reale, aceasta nu era posibilă, context în care s-au îndepărtat de la scopul pronunţării dreptului în condiţii de independenţă şi imparţialitate, precum şi de la principiul desfiinţării hotărârilor judecătoreşti doar în condiţiile legii. Aşa cum s-a arătat în dezvoltările anterioare, independenţa judecătorului nu poate fi absolutizată, căci aceasta nu priveşte raporturile cu dreptul pozitiv, limita incidenţei respectivului principiu fiind dată, astfel cum rezultă din cuprinsul art. 124 din Constituţia României şi din art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, chiar de normele legale, ce trebuie interpretate şi aplicate de magistrat cu bună-credinţă, la baza factuală dedusă judecăţii, stabilită în conformitate cu adevărul judiciar ce rezultă din probele dosarului, aspect ce reprezintă, de fapt, expresia principiului legalităţii, consacrat de art. 2 C. proc. pen. (art. 2 alin. (1) C. proc. pen. din 1968).

De altfel, contrar susţinerii recurentelor, se constată că instanţa de apel a explicitat, atât cu ocazia expunerii şi a sintetizării situaţiei factuale, cât şi separat, în cuprinsul considerentelor, în ce constă încălcarea celor două norme legale cu valoare de principiu, procedând la fel şi în privinţa celorlalte dispoziţii legale a căror nerespectare a reţinut-o.

Astfel, la pag. 153 din hotărâre, s-a arătat că "instanţa de apel va reţine tocmai abaterea inculpatelor de la normele procesual penale şi de la cele ce guvernează profesia, de la obligaţia de imparţialitate şi de la buna-credinţă …", pentru ca, la pag. 157 şi 182, să se menţioneze că "Plecând de la principiile constituţionale, justiţia este unică, egală şi imparţială pentru toţi (art. 129 alin. (2) Constituţie) şi nimeni nu este mai presus de lege (art. 16 Constituţie), o altă interpretare ar fi exclusă de plano pentru că ar genera o imunitate a magistratului în desfăşurarea activităţii specifice funcţiei, imunitate de care nu se bucură nicio altă funcţie publică, nicio altă categorie de salariaţi. Independenţa magistratului nu se defineşte ca imunitate în faţa legii, ci ca obligaţie de a se supune legii, liber de orice influenţe. Ca urmare, independenţa magistratului nu este nelimitată, limita este dată de cadrul legal ce trebuie aplicat cu bună credinţă, la baza factuală dedusă judecăţii". "Această limită este cunoscută de fiecare magistrat încă de la accesul în profesie sau cel târziu de la depunerea jurământului. Depăşirea acestor limite plasează conduita în sfera ilicitului". "Instanţa de control judiciar a Înaltei Curţi nu poate neglija caracterul unicat al deciziei pronunţate de inculpate în realitatea jurisprudenţială, faptul că este prima încercare de a forţa limitele independenţei magistratului, către absurd". "Îndeplinirea defectuoasă a atribuţiilor de serviciu de către inculpate cu prilejul pronunţării deciziei penale nr. 381/2012 a Curţii de Apel Bucureşti, descrisă anterior, se circumscrie încălcării principiilor procesual penale ale legalităţii şi egalităţii în faţa legii, s-a materializat în admiterea unei căi extraordinare de atac şi în crearea unei situaţii de favoare persoanei condamnate, în alte condiţii decât cele prevăzute de lege (Constituţie şi C. proc. pen.) sau cu ignorarea ori încălcarea dispoziţiilor legale. În egală măsură, inculpatele au încălcat normele cu putere de lege constituite în codul deontologic şi statutul profesiei ce reprezintă în esenţă o transpunere a normelor constituţionale şi procesuale enunţate". Deopotrivă, la pag. 166 din decizie, s-a subliniat că "Acest mod de operare scoate judecata inculpatelor din sfera conceptului de legalitate în emiterea actului procesual ce este hotărârea judecătorească", în timp ce, la pag. 175-176, s-a reţinut că "argumentul referitor la identitatea de obiect sau fapte este combătut de adevărul judiciar conţinut de cauzele distincte intrate în evaluare. Bazele factuale reprezintă elemente certe, preexistente, care trebuiau preluate astfel cum au fost atestate în procedurile finalizate anterior, tocmai ca efect al autorităţii de lucru judecat". "Această afirmaţie a inculpatelor referitoare la identitatea de bază factuală, reprezintă o contrafacere a datelor certe din dosare, o ignorare a unor realităţi judiciare asupra cărora era interzisă reformarea datorită autorităţii de lucru judecat. Constatarea identităţii de bază factuală a fost necesară în susţinerea soluţiei apte a asigura exonerarea de executarea pedepsei şi a obligaţiilor civile".

Totodată, prin modul în care au acţionat, denaturând cu bună ştiinţă baza factuală definitiv statuată în cauzele referitoare la numitul D. pentru a sprijini aplicarea cu privire la acesta a principiului ne bis in idem, străin dosarului în alte condiţii, şi a justifica pronunţarea unei hotărâri de încetare a procesului penal, ca urmare a admiterii contestaţiei în anulare promovată de condamnat, recurentele au încălcat obligaţia de a stabili adevărul cu privire la împrejurările cauzei, instituită de art. 3 C. proc. pen. (1968), ce are corespondent în art. 5 alin. (2) C. proc. pen., dar şi îndatorirea de a respecta principiul anterior menţionat, prin constatarea incidenţei lui, contrar voinţei legiuitorului, la o situaţie neconformă realităţii faptice şi juridice, principiu care, în pofida susţinerii recurentei A., avea aplicaţie şi în vechea codificare procesual penală, şi anume în temeiul dispoziţiilor art. 10 alin. (1) lit. j) C. proc. pen. (1968), ca rezultat al efectului negativ al autorităţii de lucru judecat a hotărârilor penale, pentru ca, în prezent, să fie reglementat expres în cuprinsul art. 6 C. proc. pen.

Toate aceste încălcări ale dispoziţiilor legale se grefează pe conduita ilicită a recurentelor inculpate în desfăşurarea activităţii de judecată, ce constituia principala lor atribuţie de serviciu în funcţia de magistrat pe care o exercitau, activitate ce presupune, în vederea asigurării supremaţiei legii în înfăptuirea actului de justiţie, atât respectarea unor obligaţii cu caracter general reglementate, la nivel de principiu, în Constituţie, în legile organice ce guvernează profesia (Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară) şi în actele normative (codurile) ce înglobează cele mai importante reguli de drept substanţial sau procedural, cât şi a unor obligaţii cu caracter special, instituite de normele legale pentru fiecare categorie concretă de cauze deduse judecăţii, dar numai în limitele şi în aplicarea preceptelor fundamentale care stau la baza sistemului procesual în ansamblul său.

Ca atare, împrejurarea că, în cauză, instanţa de apel a reţinut încălcarea de către inculpate, cu ocazia îndeplinirii actelor specifice activităţii judiciare, astfel cum au fost descrise în hotărârea de condamnare, a unor norme legale, cu valoare de principiu, din Constituţie, C. proc. pen. şi Legile nr. 303/2004 şi nr. 304/2004, nu este de natură să conducă la concluzia neîndeplinirii, în speţă, a cerinţei esenţiale ataşată elementului material al laturii obiective a infracţiunii de abuz în serviciu, aşa cum în mod neîntemeiat a susţinut apărarea, din moment ce acestea instituie prerogative şi obligaţii generale care incumbă oricărui magistrat judecător învestit cu soluţionarea unei cauze penale, deci care, implicit, reveneau şi recurentelor în exercitarea atribuţiilor de serviciu, indiferent de cazul concret cu care erau învestite. Mai mult, instanţa de control judiciar a analizat defectuozitatea îndeplinirii actelor specifice atribuţiilor de serviciu prin raportare la situaţia factuală pe care a reţinut-o, în concret, în sarcina inculpatelor şi care preia doar parţial acuzaţiile formulate prin rechizitoriu, nerespectarea dispoziţiilor legale invocate corespunzând, astfel, comportamentului abuziv imputat acestora, astfel cum a fost stabilit, cu autoritate de lucru judecat, prin decizia penală recurată.

În ceea ce priveşte susţinerea recurentei inculpate B. referitoare la modificarea de către instanţa de apel a obiectului acuzaţiei penale, prin menţionarea încălcării unor texte legale ce nu au fost indicate în actul de sesizare şi în sentinţa fondului, nefiind puse nici în discuţia părţilor, Înalta Curte constată că aceasta nu poate fi supusă examinării în calea extraordinară de atac promovată întrucât, aşa cum s-a arătat în debutul expunerii, prin intermediul recursului în casaţie nu pot fi invocate şi, implicit, analizate orice încălcări ale legii, ci doar acelea pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante, subsumându-le unuia dintre cazurile prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen.. Or, aspectul de nelegalitate criticat de recurentă nu se circumscrie vreunuia dintre motivele expres şi limitativ reglementate de textul de lege menţionat, cu atât mai puţin cazului prevăzut de pct. 7, invocat de aceasta, care vizează exclusiv verificarea concordanţei faptelor, astfel cum au fost reţinute prin hotărârea de condamnare, cu tiparul normei de incriminare, dar numai din punct de vedere al laturii obiective a infracţiunii imputate. Prin urmare, raportat la critica formulată, ceea ce se poate examina prin prisma acestui motiv de casare este defectuozitatea actelor îndeplinite de funcţionar în exercitarea atribuţiilor de serviciu, respectiv dacă prin realizarea acestora au fost, într-adevăr, încălcate dispoziţiile din legislaţia primară reţinute de instanţa de apel (analiză pe care Înalta Curte a făcut-o în dezvoltările de mai sus), fără să poată forma obiect al verificării în recurs corespondenţa respectivelor norme legale cu cele menţionate în rechizitoriu sau invocarea lor ca atare în actul de sesizare a instanţei ori, în caz contrar, supunerea lor dezbaterii contradictorii a părţilor şi a reprezentantului Ministerului Public, toate acestea constituind aspecte ce excedează analizei efectuate în prezenta cale extraordinară de atac.

Cu toate acestea, nu trebuie omise menţiunile făcute în decizia penală atacată, în cuprinsul căreia s-a precizat, la pag. 184-185, că încălcarea de către inculpate a principiilor legalităţii, egalităţii în faţa legii, autorităţii de lucru judecat şi ne bis in idem a fost reţinută în actul de sesizare (pag. 132), dar şi că "principiul legalităţii subsumează totalitatea regulilor şi normelor procesuale şi substanţiale", având "consacrare expresă în C. proc. pen. şi legile profesiei", context în care "textele referitoare la aflarea adevărului, căile de atac, principiul ne bis in idem ş.a. se subsumează principiului legalităţii".

Circumscris aceleiaşi critici referitoare la neîntrunirea cerinţei esenţiale ataşată elementului material al laturii obiective a infracţiunii de abuz în serviciu, apărarea a mai menţionat, reiterând susţinerile făcute în faţa instanţelor de fond şi de apel, că îndeplinirea cu respectarea legii de către recurente a atribuţiilor de serviciu cu prilejul pronunţării deciziei penale nr. 381 din 22 februarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, a fost constatată cu autoritate de lucru judecat prin decizia civilă nr. 435 din 25 noiembrie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, care a stabilit că adoptarea respectivei soluţii s-a realizat cu bună-credinţă, în urma interpretării corecte a normelor legale incidente, fără să se creeze o distorsionare a dreptului, un simulacru de proces sau un nou grad de jurisdicţie, context în care instanţa de control judiciar nu putea să ajungă la o concluzie contrară, în sensul săvârşirii de către inculpate a unor acte abuzive, prin încălcarea anumitor dispoziţii legale în procedura de judecată desfăşurată în dosarul nr. x/2011, cu consecinţa condamnării acestora pentru comiterea infracţiunii prevăzute de art. 297 C. pen.

Raportat la critica formulată, Înalta Curte constată, în primul rând, pornind de la împrejurările de fapt stabilite prin hotărârea de condamnare, ce nu mai pot fi modificate în recurs, intrând deja în puterea lucrului judecat, dar şi de la considerentele deciziei civile nr. 435/2013 a Completului de 5 Judecători, astfel cum au fost redate în aceeaşi hotărâre mai sus menţionată, că baza factuală a acuzaţiilor reţinută, în concret, de către instanţa de apel, care a preluat doar parţial învinuirile formulate prin rechizitoriu, nu corespunde cu cea care a format obiectul acţiunii disciplinare, căci, dacă cea din urmă a vizat chestiuni ce antamau modalitatea de interpretare şi aplicare a legii la cazul concret, acuzaţia penală a plecat de la modificarea abuzivă, deliberată şi benevolă, de către inculpate, în considerarea obţinerii unui rezultat prefigurat, a situaţiei de fapt definitiv statuate în dosarele penale privindu-l pe numitul D., acţiune inclusă într-un silogism juridic cu aparenţă de validitate, pentru a atrage incidenţa anumitor instituţii şi principii, străine cauzei în alte condiţii, dar şi pentru a susţine soluţia vizată prin declanşarea unui atare mecanism.

În al doilea rând, chiar dacă cele două forme de răspundere ar fi vizat comiterea aceloraşi fapte, ceea ce, aşa cum s-a arătat, nu este cazul în speţă, hotărârea în materie disciplinară pronunţată de Completul de 5 Judecători al instanţei supreme în legătură cu adoptarea de către inculpate a deciziei penale nr. 381/2012 nu are autoritate de lucru judecat în faţa jurisdicţiei penale cu privire la existenţa faptei penale, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia, aspect consacrat, de altfel, în mod expres de dispoziţiile art. 28 alin. (2) C. proc. pen., care au preluat aproape identic conţinutul art. 22 alin. (2) C. proc. pen. (1968), ceea ce înseamnă că argumentele invocate de instanţa civilă pentru respingerea acţiunii disciplinare formulată împotriva recurentelor nu pot fi folosite în aprecierea îndeplinirii condiţiilor de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de abuz în serviciu, cu atât mai mult cu cât situaţia factuală pe care s-a întemeiat respectiva acţiune este diferită de cea care formează obiectul acuzaţiilor penale reţinute în cauză în sarcina acestora.

În fine, Înalta Curte notează şi faptul că autoritatea de lucru judecat, ca urmare a efectului negativ pe care îl produce, se înscrie în rândul cauzelor care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea exercitării ei, conform dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. i) C. proc. pen. (fost 10 alin. (1) lit. j) C. proc. pen. din 1968), iar constatarea acesteia ar atrage încetarea procesului penal, potrivit art. 396 alin. (6) C. proc. pen., şi nicidecum achitarea inculpatelor, în baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., soluţie care se dispune, ca o consecinţă a admiterii recursului în casaţie întemeiat pe art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. şi a desfiinţării hotărârii/hotărârilor de condamnare, doar în situaţia în care fapta nu este prevăzută de legea penală. De altfel, pentru ipoteza existenţei autorităţii de lucru judecat, legiuitorul a reglementat o altă cale extraordinară de atac în cadrul căreia poate fi invocată, respectiv contestaţia în anulare.

Susţinând că au fost condamnate de către instanţa de apel pentru fapte care nu sunt prevăzute de legea penală, recurentele B. şi A. au mai arătat, în cadrul aceluiaşi caz de casare reglementat de pct. 7 al art. 438 C. proc. pen., că, în cauză, lipseşte urmarea imediată a infracţiunii de abuz în serviciu, întrucât, prin pronunţarea, în calitate de judecători ai Curţii de Apel Bucureşti, a deciziei penale nr. 381 din 22 februarie 2012, nu au produs nicio pagubă sau o vătămare a drepturilor ori intereselor legitime ale părţii civile E. sau ale vreunei alte persoane fizice ori juridice. În argumentare, inculpatele au menţionat, în esenţă, că, prin hotărârea adoptată, completul colegial din care făceau parte a desfiinţat decizia penală nr. 741/R/2011 a Curţii de Apel Bucureşti numai cu privire la latura penală, nefiind operate modificări referitoare la acţiunea civilă (aspect punctat, de altfel, şi de Înalta Curte în cuprinsul deciziei penale nr. 216/A/2017), care a fost soluţionată cu autoritate de lucru judecat prin decizia nr. 802/A/16 decembrie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, astfel încât executarea despăgubirilor materiale ar fi putut continua din moment ce titlul executoriu nu a fost anulat pe latură civilă, iar instanţa nu a examinat vinovăţia sau nevinovăţia contestatorului condamnat, ci doar modalitatea în care acesta a fost cercetat/urmărit în două proceduri penale.

Raportat la critica invocată de recurente, Înalta Curte arată, cu titlu preliminar, că infracţiunea de abuz în serviciu în forma tip, reglementată de art. 297 alin. (1) C. pen., are un obiect juridic special complex, fiind constituit, pe de o parte, din relaţiile sociale a căror normală formare, desfăşurare şi dezvoltare nu ar fi posibilă fără asigurarea bunului mers al activităţii persoanelor juridice de drept public şi a celor de drept privat, aspect care implică îndeplinirea în mod corect, cu respectarea legii, de către funcţionarul public/funcţionar a atribuţiilor sale de serviciu, iar, pe de altă parte, din relaţiile sociale privind apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice şi juridice împotriva actelor abuzive ale funcţionarului public/funcţionarului, comise în exercitarea îndatoririlor specifice funcţiei pe care o ocupă.

Fiind o infracţiune de rezultat, abuzul în serviciu se consumă prin producerea oricăreia dintre urmările prevăzute în textul de incriminare, ce constau în cauzarea unei pagube sau în vătămarea drepturilor ori intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice.

Prin producerea unei pagube se înţelege înregistrarea unui prejudiciu material în dauna unei persoane fizice sau juridice, subiect pasiv al infracţiunii, generată de exercitarea abuzivă a îndatoririlor de serviciu de către funcţionar, în timp ce vătămarea presupune orice încălcare, atingere, lezare, fie fizică, fie morală sau materială, adusă drepturilor ori intereselor legitime ale unei asemenea persoane, realizată în orice mod - prin neacordarea acestora, împiedicarea valorificării lor etc. - de funcţionarul care are atribuţii în ceea ce priveşte asigurarea respectării şi apărarea acelor drepturi şi interese. Cauzarea vătămării constituie expresia materială a atingerii aduse bunului mers al serviciului în exercitarea căruia s-a comis actul abuziv.

Aşa cum s-a arătat în literatura de specialitate, noţiunea de "interes", la care se referă definiţia legală a infracţiunii de abuz în serviciu, semnifică "dorinţa de a satisface anumite nevoi", "preocuparea pentru a obţine un avantaj", un folos sau un profit, acţiunea îndreptată spre acoperirea unei trebuinţe sau pentru apărarea unor drepturi, pe când "interesul legitim" desemnează "acel interes care este ocrotit sau garantat printr-o dispoziţie normativă" (Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane şi colaboratorii, "Explicaţii teoretice ale C. pen. român", Partea specială, Vol. IV, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1972, pag. 82; George Antoniu, Tudorel Toader şi colaboratorii, "Explicaţiile Noului C. pen..", Vol. IV Articolele 257-366, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2016, pag. 326).

De altfel, semnificaţia sintagmei "vătămare a drepturilor sau intereselor legitime" a fost analizată, cu prilejul examinării conformităţii cu legea fundamentală a dispoziţiilor art. 297 alin. (1) C. pen., şi de instanţa de contencios constituţional, care a reţinut că prin aceasta se înţelege "afectarea, lezarea unei persoane fizice sau juridice în dorinţa/preocuparea acesteia de a-şi satisface un drept/interes ocrotit de lege. (…) vătămarea intereselor legale ale unei persoane presupune orice atingere, fie ea fizică, morală sau materială, adusă intereselor protejate de Constituţie şi de legile în vigoare, potrivit Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului. Aşadar, gama intereselor (dorinţa de a satisface anumite nevoi, de preocupare de a obţine un avantaj etc.) la care face referire textul legal este foarte largă, ea incluzând toate posibilităţile de manifestare ale persoanei potrivit cu interesele generale ale societăţii pe care legea i le recunoaşte şi garantează" (decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 517 din 08 iulie 2016, paragr. 85; decizia nr. 670 din 24 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 335 din 17 aprilie 2018, paragr. 16).

Raportat la consideraţiile teoretice expuse, dar şi la împrejurările factuale reţinute în mod definitiv de instanţa de control judiciar, Înalta Curte constată, în acord cu judecătorii din apel şi contrar susţinerii recurentelor, că faptele acestora din urmă de a crea - cu ocazia soluţionării dosarului nr. x/2011 al Curţii de Apel Bucureşti, având ca obiect contestaţia în anulare formulată de condamnatul D. împotriva deciziei penale nr. 741/R/04 aprilie 2011 a aceleiaşi instanţe (prin care fusese condamnat la o pedeapsă de 7 ani închisoare) - tiparul unui silogism juridic, în care au introdus date străine dosarelor analizate, modificând, în mod voit, deliberat, baza factuală definitiv statuată în cauzele privindu-l pe contestator pentru a susţine incidenţa principiului ne bis in idem, străin judecăţii în alte condiţii, şi a justifica, astfel, pronunţarea deciziei penale nr. 381 din 22 februarie 2012 (prin care au admis contestaţia în anulare, au desfiinţat parţial hotărârile de condamnare şi, în rejudecare, au dispus încetarea procesului penal faţă de inculpatul D. în temeiul art. 10 alin. (1) lit. j) C. proc. pen. din 1968), ce ar fi fost imposibil de adoptat în ipoteza stabilirii situaţiei factuale şi juridice în conformitate cu adevărul judiciar rezultat din actele dosarelor, sunt de natură să genereze urmarea specifică a infracţiunii de abuz în serviciu, reglementată de art. 297 alin. (1) C. pen., fiind, astfel, îndeplinită şi această cerinţă de tipicitate obiectivă prevăzută de norma de incriminare.

Astfel, în speţă, s-a produs urmarea corespunzătoare obiectului juridic special al infracţiunii, constând, pe de o parte, în lezarea bunului mers al unei instanţe judecătoreşti şi, implicit, în afectarea prestigiului justiţiei şi crearea unui prejudiciu de imagine autorităţii judecătoreşti, iar, pe de altă parte, în vătămarea adusă drepturilor şi intereselor legitime ale S.C. E. S.A., parte civilă în dosarul nr. x/2006, finalizat cu decizia penală nr. 741/R/04 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, cauză în care aceasta obţinuse recunoaşterea dreptului la repararea prejudiciului ce îi fusese cauzat ca urmare a comiterii de către inculpaţii F., G., H. şi D. a infracţiunii de abuz în serviciu (în forma autoratului şi, respectiv, a complicităţii), prin obligarea, în solidar, a celor din urmă la plata către societate a unor despăgubiri materiale în sumă de 8.053.561,1 RON (valoare credit) şi 10.678.612,4 RON (valoare creanţe cesionate), la care s-a adăugat dobânda legală calculată până la data plăţii efective.

Într-adevăr, prin decizia penală nr. 381 din 22 februarie 2012, pronunţată în dosarul nr. x/2011 al aceleiaşi instanţe, inculpatele nu au dispus cu privire la latura civilă a cauzei, ci au decis, ca urmare a admiterii contestaţiei în anulare promovată de condamnatul D., desfiinţarea, în parte, a deciziei penale nr. 741/R/04 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, cu privire la acesta, constatând că există autoritate de lucru judecat, precum şi a sentinţei penale nr. 1240/15 iunie 2010 a Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti şi a deciziei penale nr. 802/A/16 decembrie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, în aceleaşi limite referitoare la contestator. Drept urmare, în baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. j) C. proc. pen. (1968), au încetat procesul penal pornit împotriva condamnatului pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 26 cu referire la art. 246 combinat cu art. 248¹, cu aplicarea art. 41 alin. (2) raportat la art. 258 alin. (1) C. pen. (1969), anulând mandatul de executare a pedepsei emis pe numele acestuia şi dispunând punerea lui de îndată în libertate, dacă nu este arestat în altă cauză.

Faptul că inculpatele nu s-au pronunţat asupra laturii civile a cauzei nu înseamnă, însă, că soluţia asupra acesteia a rămas cea din apel (când Tribunalul Bucureşti a dispus, prin decizia nr. 802/A/2010, în urma rejudecării acţiunii civile, obligarea solidară a celor patru inculpaţi la plata către B.I.R. a sumelor de 8.053.561,1 RON şi 10.678.612,4 RON, plus dobânda legală), aşa cum s-a încercat să se acrediteze în cadrul recursului în casaţie, şi că, astfel, executarea silită declanşată de B.I.R. în 2011 ar fi putut continua împotriva contestatorului D., din moment ce hotărârile definitive adoptate anterior cu privire la acesta au fost desfiinţate pentru existenţa autorităţii de lucru judecat (fără să se facă vreo distincţie raportat la cele două acţiuni - penală şi civilă - exercitate împotriva lui în cadrul procesului penal), cu consecinţa firească a anulării, de drept, şi a soluţiei dată laturii civile faţă de condamnat. Cu alte cuvinte, chiar dacă recurentele, în rejudecare, s-au pronunţat explicit doar asupra acţiunii penale exercitată împotriva contestatorului inculpat D., această împrejurare nu conduce la concluzia că cel din urmă a rămas, în continuare, obligat în solidar cu ceilalţi acuzaţi la plata despăgubirilor civile, aşa cum hotărâse Tribunalul Bucureşti, prin decizia penală nr. 802/A/2010, atâta timp cât soluţia pe latură penală care a determinat acel mod de rezolvare a acţiunii civile cu privire la condamnat nu mai era în fiinţă, dispunându-se încetarea procesului penal în temeiul art. 10 lit. j) C. proc. pen. (1968), aspect care, în mod automat, se răsfrânge si asupra laturii civile a cauzei. Mai mult, dispoziţiile procesual penale în vigoare la momentul adoptării hotărârii în dosarul nr. x/2011 al Curţii de Apel Bucureşti, respectiv cele ale art. 346 alin. (4) C. proc. pen. (1968), nu permiteau instanţei să dea o rezolvare acţiunii civile în cazul încetării procesului penal pe motivul existenţei autorităţii de lucru judecat, ceea ce constituie, în plus, un argument că dezlegarea dată acestei acţiuni prin hotărârea nr. 802/A/2010 a Tribunalului Bucureşti nu mai producea niciun efect, fiind desfiinţată, de drept, prin pronunţarea deciziei penale nr. 381/2012, chiar dacă, în dispozitivul ei, inculpatele nu au inserat menţiunea lăsării nesoluţionate a laturii civile.

Ca urmare, deşi a vizat explicit latura penală, soluţia pronunţată de inculpate a produs, de drept, consecinţe şi asupra acţiunii civile, având, practic, ca efect anularea titlului executoriu care permitea părţii civile S.C. E. S.A. să continue executarea silită pentru recuperarea prejudiciului împotriva condamnatului D. (procedură declanşată în data de 17 noiembrie 2011 şi care forma obiectul dosarului nr. x/2011 al B.E.J. VVV.) sau să iniţieze orice alte demersuri pentru dobândirea dezdăunării de la acesta, ajungându-se, astfel, la împiedicarea valorificării, realizării, drepturilor obţinute şi recunoscute printr-o hotărâre judecătorească definitivă, a cărei forţă executorie ar fi trebuit respectată, ceea ce constituie o vătămare a drepturilor şi intereselor legitime ale B.I.R., în sensul art. 297 alin. (1) C. pen.. Altfel spus, anularea condamnării numitului D. a viciat fundamentul angajării răspunderii sale civile, având drept consecinţă, prin prisma desfiinţării şi, implicit, a lipsirii de efecte a titlului executoriu al S.C. E. S.A. împotriva celui din urmă, blocarea executării silite şi a recuperării pagubei cauzată prin infracţiunea comisă, mai ales în contextul neacoperirii benevole a acesteia de către contestator, dar şi a eficienţei reduse a executării silite exercitate asupra codebitorilor, realizându-se, astfel, o lezare a părţii civile în preocuparea de a-şi satisface dreptul la repararea integrală a prejudiciului, ocrotit de legea civilă şi recunoscut prin hotărârea judecătorească definitivă ce a fost anulată în procedura prevăzută art. 386 şi urm. C. proc. pen. (1968).

Contrar susţinerii recurentelor, cauzarea unei atingeri a drepturilor şi intereselor legitime ale părţii civile prin actele pe care le-au îndeplinit în cadrul activităţii de judecată desfăşurată în dosarul nr. x/2011 al Curţii de Apel Bucureşti nu poate fi influenţată de anumite împrejurări exterioare conduitei acestora, cum ar fi declanşarea procedurii de executare silită de către S.C. E. S.A. sau rămânerea sa în pasivitate, solvabilitatea ori, dimpotrivă, insolvabilitatea contestatorului D. la un moment dat, menţinerea obligării, în solidar, a coinculpaţilor F., G. şi H. la acoperirea pagubei şi posibilitatea recuperării silite ori benevole a prejudiciului de la aceştia (mai ales că, în procedura de executare silită, s-a obţinut doar suma de 36.399,26 RON, prin poprirea instituită asupra veniturilor codebitorilor) sau posibilitatea B.I.R. de a introduce o nouă acţiune civilă separată şi ulterioară împotriva contestatorului D..

De asemenea, concluzia producerii urmării specifice infracţiunii de abuz în serviciu nu poate fi înlăturată de împrejurarea că, aşa cum rezultă din circumstanţele faptice reţinute de instanţa de control judiciar, hotărârea nr. 381/22 februarie 2012 a fost anulată, în revizuire, prin decizia penală nr. 1589/25 octombrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, ca efect al condamnării definitive a celui de-al treilea membru al completului de judecată pentru comiterea unor infracţiuni de corupţie în legătură cu adoptarea respectivei soluţii, fiind vorba de un aspect intervenit ulterior consumării infracţiunii şi independent de voinţa recurentelor, dar care a avut ca efect direct repunerea în fiinţă a titlului executoriu deţinut de S.C. E. S.A. împotriva condamnatului D., mai ales în contextul în care, procedându-se, ulterior, la rejudecarea contestaţiei în anulare promovată de cel din urmă împotriva hotărârii nr. 741/R/04 aprilie 2011, s-a luat act de retragerea acesteia prin decizia penală nr. 1702/15 noiembrie 2016 a aceleiaşi instanţe, pronunţată în dosarul nr. x/2016.

Dimpotrivă, astfel cum s-a reţinut de către instanţa de apel, prin paralizarea executării silite şi a recuperării prejudiciului cauzat S.C. E. S.A., ca urmare a anulării temeiului răspunderii civile a contestatorului D., s-a produs şi o pagubă în patrimoniul părţii civile, constând în valoarea dobânzilor aferente debitului stabilit prin titlul executoriu desfiinţat, implicit, ca efect al soluţiei adoptată de inculpate şi a cărui recuperare a fost, astfel, împiedicată temporar, valoare calculată de la momentul pronunţării deciziei nr. 381 din 22 februarie 2012 până la data de 25 octombrie 2016, când această din urmă hotărâre a fost anulată, cu consecinţa repunerii în fiinţă a titlului executoriu şi a plasării creditorului în ipostaza preexistentă adoptării ei, efecte ce echivalează, practic, cu repunerea părţilor în situaţia anterioară.

Toate aceste considerente fundamentează concluzia instanţei de recurs în casaţie în sensul corectitudinii reţinerii de către Înalta Curte, în apel, a existenţei urmării imediate specifică abuzului în serviciu, fiind, aşadar, îndeplinită şi această condiţie de tipicitate a laturii obiective a infracţiunii prevăzute de art. 297 alin. (1) C. pen., pentru care s-a dispus condamnarea inculpatelor prin hotărârea atacată (cu reţinerea variantelor agravate reglementate de art. 309 C. pen. şi art. 13² din Legea nr. 78/2000).

Deşi recurentele, ulterior pronunţării în cauză a încheierii de admitere în principiu din 21 iunie 2018, au invocat, prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu nici sub aspectul existenţei legăturii de cauzalitate între faptele ce le-au fost imputate, circumscrise de judecătorii din apel elementului material al laturii obiective, şi urmarea imediată, Înalta Curte notează, reiterând argumentele expuse, pe larg, în debutul expunerii, cu prilejul determinării limitelor în care operează controlul de legalitate în etapa reglementată de art. 442 şi urm. C. proc. pen., că respectiva critică nu poate forma obiectul examinării în prezenta cale extraordinară de atac, din moment ce nu se regăseşte în cuprinsul cererilor de recurs în casaţie cu care inculpatele au învestit organul judiciar în termenul prevăzut de art. 435 C. proc. pen. şi care au fost avute în vedere de judecător pentru a aprecia asupra îndeplinirii condiţiilor instituite de art. 434 - 438 C. proc. pen., fiind formulată, aşa cum s-a arătat, doar prin notele scrise depuse la dosar după expirarea termenului stipulat de norma procesual penală.

Pentru aceleaşi raţiuni nu poate fi avută în vedere nici critica formulată abia cu ocazia cuvântului la dezbateri de apărătorul ales al recurentei B., în sensul neîntrunirii cerinţei prevăzute de art. 13² din Legea nr. 78/2000, motivul de fapt invocat, în concret, de acesta fiind, însă, analizat prin prisma existenţei urmării imediate specifice formei tip a infracţiunii de abuz în serviciu.

Deopotrivă, considerente similare justifică imposibilitatea verificării de către instanţa de recurs a susţinerilor inculpatei B. referitoare la încălcarea dreptului la un proces echitabil, ca urmare a condamnării sale în apel pentru infracţiunea de abuz în serviciu fără administrarea vreunei probe care să-i dovedească vinovăţia în comiterea faptelor, Înalta Curte ţinând seama, în acest sens, şi de scopul recursului în casaţie, care vizează exclusiv sancţionarea, prin prisma cazurilor expres şi limitativ prevăzute de art. 438 C. proc. pen., a deciziilor neconforme cu legea materială şi procesuală şi nicidecum judecarea propriu-zisă a procesului penal, prin reinterpretarea probatoriului administrat, prin reevaluarea relevanţei şi suficienţei acestuia sau prin reaprecierea faptelor şi a vinovăţiei persoanei condamnate.

În mod identic, excedează examinării instanţei de recurs în casaţie şi susţinerea inculpatei A. referitoare la nesocotirea de către judecătorii din apel a dispoziţiilor art. 2 C. proc. pen., pe motiv că nu aveau competenţa funcţională şi jurisdicţională de a se pronunţa asupra legalităţii şi temeiniciei deciziei penale nr. 381/2012, cu privire la care au formulat în cuprinsul hotărârii de condamnare veritabile critici, căci, aşa cum deja s-a arătat, în această cale extraordinară de atac nu pot fi invocate şi, implicit, analizate orice încălcări ale legii, ci numai acelea pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante, subsumându-le cazurilor reglementate de art. 438 C. proc. pen.

În concluzie, având în vedere toate argumentele expuse în dezvoltările anterioare cu privire la caracterul nefondat al criticilor formulate, ce au fost supuse examinării instanţei de recurs în casaţie, aşa cum s-a menţionat, doar în măsura în care s-au încadrat în limitele în care poate opera controlul de legalitate exercitat în această cale extraordinară de atac, Înalta Curte constată, contrar susţinerilor recurentelor, că faptele pentru care au fost condamnate în apel întrunesc toate condiţiile de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare a abuzului în serviciu ce au fost contestate de acestea, respectiv elementul material, cerinţa esenţială ataşată lui şi urmarea imediată, situaţie în care, făcându-se o corectă aplicare a legii de către instanţa de control judiciar sub aspectul chestiunilor criticate, se apreciază că nu este incident motivul de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. şi, pe cale de consecinţă, nici cauza de stingere a acţiunii penale la care se referă art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., în ceea ce priveşte infracţiunea de abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 alin. (1) cu aplicarea art. 309 C. pen. şi art. 13² din Legea nr. 78/2000.

Cu toate că, circumscris aceluiaşi caz de casare, recurentele inculpate B. şi A. au învederat că faptele ce le-au fost imputate nu întrunesc nici elementele constitutive ale infracţiunii de favorizarea făptuitorului, acestea nu au invocat, în concret, motive de critică cu privire la nelegalitatea soluţiei de condamnare dispusă de instanţa de apel pentru respectiva infracţiune, făcând o simplă trimitere, cu caracter generic, la aspectele precizate în argumentarea susţinerii referitoare la neîndeplinirea condiţiilor de tipicitate ale infracţiunii de abuz în serviciu, cu singurele menţiuni că realizarea justiţiei, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti, nu poate constitui niciodată un "ajutor" pentru vreuna dintre părţile dosarului, deci, implicit nici element material al laturii obiective a infracţiunii prevăzute de art. 269 alin. (1) C. pen. (inculpata B.) şi că anularea mandatului de executare a pedepsei închisorii emis pe numele lui D. a fost doar o consecinţă a unei acţiuni ce nu s-a dovedit frauduloasă şi a aplicării unei instituţii (inculpata A.).

În acest context, având în vedere dispoziţiile art. 437 alin. (1) lit. c) teza a II-a C. proc. pen., care obligă titularul cererii de recurs în casaţie să indice, în cuprinsul ei, motivele de fapt circumscrise cazului de casare invocat, dat fiind că numai în aceste limite operează controlul instanţei de recurs, dar şi împrejurarea că recurentele nu au realizat, în concret, cu menţionarea argumentelor adecvate, o corespondenţă între criticile referitoare la neîntrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu, menţionate în cerere, şi condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de favorizarea făptuitorului pe care le contestă, cu singura excepţie a elementului material al laturii obiective şi a cerinţei esenţiale care o întregeşte, Înalta Curte va examina prin prisma punctului 7 al art. 438 C. proc. pen. doar existenţa acestor condiţii de tipicitate, nefiindu-i permis, potrivit normelor procesual penale ce reglementează prezenta cale extraordinară de atac (art. 442 alin. (2) şi art. 447 C. proc. pen.), să ia în considerare din oficiu anumite motive de nelegalitate sau să complinească eventuale lipsuri, în absenţa voinţei exprese a titularului exprimată în cuprinsul cererii.

Infracţiunea de favorizarea făptuitorului este definită în art. 269 alin. (1) C. pen. ca reprezentând ajutorul dat făptuitorului în scopul împiedicării sau îngreunării cercetărilor într-o cauză penală, tragerii la răspundere penală ori executării unei pedepse sau măsuri privative de libertate.

A da ajutor unui făptuitor, activitate ce se subsumează elementului material al laturii obiective a infracţiunii, înseamnă a acorda orice sprijin acestuia fie prin acte comisive (acţiune), fie printr-o comportare omisivă (inacţiune), de natură materială sau morală, important fiind ca oricare dintre acestea să fie efectuate în vederea realizării scopului prevăzut de lege.

Aşadar, simplul ajutor dat unei persoane ce se află în situaţia de a executa o pedeapsă aplicată printr-o hotărâre definitivă de condamnare, prin care nu se urmăreşte întârzierea (îngreunarea) sau sustragerea (împiedicarea) acesteia de la executarea sancţiunii penale privative de libertate, nu se circumscrie conţinutului constitutiv al infracţiunii de favorizarea făptuitorului, nefiind îndeplinită cerinţa esenţială prevăzută de lege pentru existenţa laturii obiective a respectivei infracţiuni.

De menţionat sub acest aspect este faptul că cerinţa acordării ajutorului pentru a împiedica sau îngreuna cercetările într-o cauză penală, tragerea la răspundere penală ori executarea unei pedepse sau măsuri privative de libertate priveşte latura obiectivă a infracţiunii, iar nu pe cea subiectivă, deoarece ea indică destinaţia obiectivă a actului de favorizare şi nu finalitatea subiectivă a acestuia, aşa cum, de altfel, s-a reţinut şi în doctrină (Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane şi colaboratorii, "Explicaţii teoretice ale C. pen. român", Partea specială, Vol. IV, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1972, pag. 217; Octavian Loghin şi Tudorel Toader, "Drept penal român", Partea specială, Casa de editură şi presă "Şansa" S.R.L., Bucureşti, 1994, pag. 379).

Ca atare, faţă de aspectele menţionate şi având în vedere împrejurările faptice şi elementele reţinute în circumstanţierea activităţii infracţionale, astfel cum au fost stabilite în mod definitiv prin hotărârea de condamnare, dar şi consideraţiile teoretice expuse, pe larg, în dezvoltările anterioare cu privire la răspunderea penală a magistratului pentru faptele comise în exercitarea funcţiei, prin îndeplinirea defectuoasă, cu ignorarea exigenţelor legale, a actelor ce intră în sfera sa de activitate, considerente ce îşi păstrează pe deplin valabilitatea, Înalta Curte apreciază, în acord cu instanţa de apel, că admiterea, prin decizia penală nr. 381 din 22 februarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, a contestaţiei în anulare promovată de numitul D. împotriva deciziei nr. 741/R/04 aprilie 2011 a aceleiaşi instanţe, cu consecinţa desfiinţării parţiale a hotărârilor de condamnare a contestatorului, a încetării procesului penal faţă de acesta în temeiul art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 alin. (1) lit. j) C. proc. pen. (1968), pentru existenţa autorităţii de lucru judecat, a anulării mandatului de executare a pedepsei emis pe numele său şi a punerii de îndată în libertate, în contextul în care, pentru a justifica o asemenea soluţie, imposibil de pronunţat în alte condiţii, inculpatele au generat un raţionament juridic cu aparenţă de validitate, mai precis au creat tiparul unui silogism juridic, în care au introdus date străine dosarelor analizate, modificând, în mod voit, în deplină cunoştinţă de cauză (ştiind neconformitatea cu realitatea şi lipsa de validitate a afirmaţiei referitoare la identitatea situaţiei faptice) şi în considerarea obţinerii unui rezultat prefigurat, baza factuală definitiv statuată în cauzele privindu-l pe condamnat pentru a susţine, contrar realităţii faptice şi juridice, incidenţa în privinţa lui a principiului ne bis in idem, de altfel străin judecăţii şi potrivnic adevărului judiciar rezultat din actele dosarului, se circumscrie noţiunii de ajutor acordat numitului D., aşa cum o cer dispoziţiile art. 269 alin. (1) C. pen., având în vedere că cel din urmă se afla deja în executarea pedepsei de 7 ani închisoare care îi fusese aplicată prin decizia atacată, ce a fost anulată, în parte, împreună cu celelalte hotărâri pronunţate de instanţele inferioare în dosarul nr. x/2006, ca efect al admiterii, în circumstanţele menţionate, a căii extraordinare de atac formulată de acesta.

Deopotrivă, se mai reţine că este îndeplinită şi cerinţa esenţială prevăzută de norma de incriminare pentru întregirea laturii obiective a infracţiunii, având în vedere că ajutorul a fost dat în vederea împiedicării executării pedepsei de 7 ani închisoare, la care fusese condamnat inculpatul D. prin decizia penală nr. 741/R/04 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, adică în scopul exonerării acestuia de sancţiunea penală privativă de libertate care îi fusese definitiv aplicată.

În acest sens, Înalta Curte, raportându-se la definiţia legală a infracţiunii de favorizarea făptuitorului, constată că întreaga activitate desfăşurată de inculpate şi subsumată noţiunii de ajutor s-a materializat, temporal, ulterior pronunţării, în recurs, a deciziei penale nr. 741/R/04 aprilie 2011 şi a punerii ei în executare, fiind, astfel, respectată condiţia ca urmărirea scopului de împiedicare a executării pedepsei să fie situată în timp între data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare la pedeapsa privativă de libertate şi momentul ispăşirii acesteia de către persoana a cărei vinovăţie penală a fost stabilită cu putere de lucru judecat. De altfel, infracţiunea prevăzută de art. 269 alin. (1) C. pen. poate fi comisă oricând înainte de executarea integrală a pedepsei sau de intervenirea unei cauze de înlăturare a acesteia (art. 595 şi art. 596 C. proc. pen.), chiar atunci când, deşi pusă în executare, ispăşirea ei nu a început încă din anumite motive (sustragerea condamnatului, amânarea executării) sau nu a reînceput după expirarea termenului de întrerupere a executării.

În consecinţă, se constată că toate demersurile realizate de inculpatele recurente pe parcursul soluţionării cauzei ce a format obiectul dosarului nr. x/2011, astfel cum au fost reţinute cu autoritate de lucru judecat de către instanţa de apel (admiterea căii extraordinare de atac în condiţiile menţionate, precum şi actele specifice activităţii de judecată anterioare, ce au constituit premisele emiterii soluţiei), se subsumează acţiunii de ajutorare a condamnatului D. în scopul exonerării lui de executarea pedepsei de 7 ani închisoare ce-i fusese aplicată în mod definitiv prin decizia penală nr. 741/R/04 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, fiind, astfel, îndeplinite condiţiile de tipicitate referitoare la elementul material şi cerinţa esenţială ce întregeşte latura obiectivă, specifice infracţiunii de favorizarea făptuitorului pentru care s-a dispus condamnarea acestora de către Înalta Curte, ca instanţă de control judiciar în calea ordinară de atac.

Ca urmare, constatând, pentru toate argumentele arătate anterior, că, în speţă, s-a făcut o corectă aplicare a legii de către instanţa de apel, nefiind incident, sub aspectul criticilor invocate şi supuse analizei în calea extraordinară de atac, motivul de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. şi, pe cale de consecinţă, nici cauza de stingere a acţiunii penale prevăzută de dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., Înalta Curte, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile în casaţie formulate de inculpatele B. şi A. împotriva deciziei penale nr. 216/A din 14 iunie 2017 pronunţată de instanţa supremă, secţia penală, în dosarul nr. x/2014.

Totodată, având în vedere că recurentele se află în culpă procesuală, în temeiul art. 275 alin. (2) şi alin. (4) C. proc. pen., se va dispune obligarea acestora la plata sumei de câte 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, urmând ca, potrivit art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parţial cuvenit apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru acestea, în sumă de câte 500 RON, să se plătească din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile în casaţie formulate de inculpatele B. şi A. împotriva deciziei penale nr. 216/A din 14 iunie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2014.

Obligă recurentele inculpate la plata sumei de câte 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial cuvenit apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru recurentele inculpate, în sumă de câte 500 RON, se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 7 noiembrie 2019.