Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. a solicitat anularea Deciziei nr. 3570/31.01.2017 şi obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor să îi acorde despăgubirile în cuantum de 7.330,39 RON, cu cheltuieli de judecată.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin Sentinţa civilă nr. 3980 din 26 octombrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a anulat Decizia nr. 3570/31.01.2017 emisă de către pârât şi a obligat pârâtul să emită o nouă decizie, prin care să admită cererea reclamantei de plată a despăgubirilor în cuantum de 7.330,39 RON.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva Sentinţei nr. 3980 din 26 octombrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a formulat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.
Recurentul susţine că Fondul de garantare a asiguraţilor este constituit ca persoană juridică de drept public prin Legea nr. 213/2015 şi are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, în cazul nostru Societatea B. S.A.
Pentru îndeplinirea scopului şi atribuţiilor sale legale, Fondul de garantare a asiguraţilor nu preia ope legis obligaţiile unui asigurător în faliment, nu este succesorul în drepturi şi obligaţii al unui asigurător în faliment, în acest caz Societatea B. S.A.
Se mai arată că FGA nu execută contractele de asigurare încheiate de asigurătorul faţă de care se deschide procedura de faliment şi nu preia riscul executării contractelor de asigurare. Mai mult, Fondul de garantare a asiguraţilor nu preia de la asigurătorul în faliment o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, ci, în baza dispoziţiilor art. 15 alin. (1) şi (2) din Legea specială nr. 213/2015, Fondul stabileşte dacă petentul are calitatea de creditor de asigurare şi dacă suma de bani solicitată de petent reprezintă creanţă de asigurare şi care este cuantumul care se justifică a fi acordat la plată din disponibilităţile FGA.
Mai subliniază faptul că Fondul de garantare a asiguraţilor acoperă creanţele de asigurări în virtutea principiului protecţiei consumatorilor produselor şi serviciilor de asigurări, iar nu ca obligaţii proprii ale recurentei şi nu plăteşte despăgubiri pentru asigurătorul în faliment, aşa cum nici asigurătorul în faliment nu plăteşte prin Fondul de garantare a asiguraţilor.
La analizarea cererii de plată depusă la FGA de petenta A., în cadrul procedurii administrative necontencioase, Fondul a ţinut seama de normele aplicabile în materia asigurărilor şi de condiţiile de asigurare ale contractului RCA a cărui încheiere este certificată cu poliţa RCA nr. x emisă de Societatea B. S.A.
Recurentul precizează că, în conformitate cu prevederile Normelor RCA privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă, pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare cu Ordinul nr. 14/2011 emis de preşedintele Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, ţinând seama de prevederile Legii nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România şi ale Legii nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, având totodată în vedere înscrisurile aflate la dosarul de daună, inclusiv adresa din data de 19 ianuarie 2012 întocmită de emitentul poliţei RCA nr. x - adică, Societatea B. S.A., precum şi fotografiile efectuate la cele două autovehicule implicate în accidentul rutier din data de 12.12.2011, în cadrul instrumentării dosarului de daună s-a constatat că nu se justifică la plată suma de 7.330,39 RON solicitată de petentă prin cererea de plată nr. x din 28 martie 2016, deoarece avariile nu corespund dinamicii descrise de cei doi conducători auto.
Astfel, se reţine că, autoturismul marca x având nr. de înmatriculare x prezintă avarii în partea frontală, în timp de autoutilitara marca x cu nr. de înmatriculare x nu prezintă avarii.
Mai mult, consideră că în mod greşit, prima instanţă de judecată a reţinut concluziile raportului de expertiză judiciară efectuat într-un proces în care recurentul nu este parte - Dosarul procesual nr. x/2014 a cărui judecată este în contradictoriu cu asigurătorul B. S.A., dosar aflat pendinte de Judecătoria Târgovişte, în condiţiile în care raportul de expertiză nu a fost omologat de instanţa care a dispus efectuarea acestuia, iar FGA nu a avut posibilitatea reală de a efectua obiecţiuni la concluziile expertului tehnic.
Apreciază că, raportul de expertiză tehnică în discuţie nu poate să fie primit în prezenta cauză nici ca fiind un înscris care se coroborează cu celelalte probe, deoarece nu reprezintă un raport de expertiză tehnică extrajudiciară întocmit de un expert tehnic la solicitarea părţii interesate, ci constituie o probă încuviinţată de o altă instanţă într-o cauză străină de prezenta şi faţă de care instanţa competentă nu a dispus omologarea.
Totodată susţine că toate cererile de plată depuse în condiţiile şi cu respectarea termenelor stabilite de Legea nr. 213/2015 şi Norma ASF nr. 16/2015 sunt analizate şi instrumentate de FGA în baza legii, aceasta fiind o obligaţie legală. Precizează că, FGA nu plăteşte "pur şi simplu" suma solicitată de creditorul de asigurare, deoarece FGA are obligaţia de a stabili cuantumul despăgubirilor dacă creanţa este certă, lichidă şi exigibilă, dacă petentul este creditor de asigurare, dacă suma solicitată este creanţă de asigurare ş.a.m.d., toate aceste aspecte a căror verificare se realizează fiind consecinţele faptului că Fondul plăteşte din surse proprii, iar nu din sursele asigurătorului în faliment.
De asemenea, arată că FGA nu poate să fie obligată la plata unor cheltuieli de judecată, reprezentând taxă de timbru de 395 RON şi onorariu avocat de 1.000 RON pentru Dosarul procesual nr. x/2014 a cărui judecată nu este în contradictoriu cu recurenta, ci cu asigurătorul B. S.A., precum şi taxa de timbru de 200 RON în procedura insolvenţei. Mai mult, dosarul procesual în discuţie nu este soluţionat, nefiind pronunţată o hotărâre judecătorească (definitivă), cauza aflându-se în faţa primei instanţe - Judecătoria Târgovişte, care a dispus suspendarea judecăţii conform art. 75 din Legea nr. 85/2014. În cazul în care cheltuielile de judecată pretinse în Dosarul procesual nr. x/2014 vor fi admise de instanţa învestită, prin hotărâre judecătorească definitivă, acestea vor putea fi pretinse de parte îndreptăţită din masa credală a debitorului falit, în cadrul procedurii de faliment.
Se menţionează că simpla depunere a unei taxe de timbru de către un justiţiabil şi a unei chitanţe privind onorariu avocat/expert tehnic, într-un dosar procesual - care nici nu este în contradictoriu cu recurentul, nu este de natură să creeze un drept de a fi despăgubit din disponibilităţile Fondului de garantare a asiguraţilor. Subliniază faptul că, aceste cheltuieli de judecată nu constituie creanţe de asigurare, în sensul definiţiei stabilită de legiuitor prin dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, ci ele reprezintă o sancţiune în plan procesual, ce sunt datorate de partea care a căzut în pretenţii. De asemenea, nu constituie creanţă de asigurare dobânda penalizatoare pretinsă de reclamantă în cuantum de 1.156 RON.
Atât Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiara, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicata, cu modificările ulterioare, prin art. 3 alin. (1) lit. i) cât şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 definesc creanţa de asigurare ca fiind creanţa creditorului de asigurare rezultata dintr-un contract de asigurare.
Tot în recurs s-a mai susţinut că soluţia de obligare a FGA de către instanţă la emiterea actului administrativ de aprobare reprezintă o gravă ingerinţă în atribuţiile legale ale Fondului, prin Comisia specială. Astfel, potrivit dispoziţiilor exprese şi imperative ale art. 13 alin. (4) din Legea specială nr. 213/2015: "Aprobarea sau, după caz, respingerea sumelor pretinse de petenţi este de competenţa comisiei speciale, constituite conform art. 23 alin. (2) din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare'".
În opinia recurentului instanţa învestită cu o contestaţie împotriva unui act administrativ existent - decizia emisă de FGA în cadrul procedurii administrative necontencioase - poate să menţină decizia în tot sau în parte ori poate să o anuleze, dar nu poate să oblige Fondul de garantare să emită o decizie nouă prin care să aprobe cererea de plată a reclamantei, deoarece în acest caz suntem în faţa unei ingerinţe reale în atribuţiile Comisiei speciale.
4. Apărările formulate în cauză
Intimata reclamantă a formulat întâmpinare la recursul declarat, solicitând respingerea acestuia ca nefondat.
În ceea ce priveşte susţinerea pârâtului, potrivit căreia raportul de expertiză tehnică încuviinţat şi administrat în Dosarul nr. x/2014 al Judecătoriei Târgovişte nu a fost omologat de instanţă, întrucât judecata s-a suspendat, urmare intrării asigurătorului în procedura de insolenţă, Curtea a subliniat că acest raport are în prezenta cauza valoarea probatorie a unui înscris, iar nu a unui raport de expertiza. Însă, contrar susţinerilor paratului, Curtea va tine cont de concluziile raportului, întrucât acestea se coroborează cu celelalte înscrisuri administrate în cauză, respectiv cu declaraţiile celor doi conducători auto şi cu devizele de reparaţii.
Intimata mai susţine că toate sumele solicitate şi încuviinţate de prima instanţă sunt creanţe de asigurare pentru că acestea provin dintr-un contract de asigurare, potrivit art. 26 alin. (1) din Nomele privind asigurarea obligatorie de răspundere, civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011.
De asemenea a apreciat că nu este nimic străin sau contradictoriu în faptul că instanţa de fond a valorificat concluziile raportului tehnic judiciar întocmit în Dosar nr. x/2014 al Judecătoriei Târgovişte. Dimpotrivă, în considerentele de la pct. 7 (pag. 5) instanţa de fond arată că în ceea ce priveşte susţinerea paratului, potrivit căreia raportul de expertiza tehnica încuviinţat şi administrat în Dosarul nr. x/2014 al Judecătoriei Târgovişte nu a fost omologat de instanţa, întrucât judecata s-a suspendat, urmare intrării asigurătorului în procedura de insolvenţă, Curtea subliniază că acest raport are în prezenta cauză valoarea probatorie a unui înscris, iar nu a unui raport de expertiză.
În final s-a arătat că soluţia instanţei de fond se înscrie în limitele impuse de art. 1, art. 8 şi art. 18 din Legea nr. 554/2004, care prevăd că persoana vătămată poate solicita nu doar anularea actului administrativ nelegal, ci şi recunoaşterea dreptului pretins. Or, dreptul pretins în litigiul de faţă este tocmai temeinicia cererii de plată, care a fost în mod nelegal respinsă de pârât prin Decizia nr. 3570/31.01.2017.
II. Soluţia instanţei de recurs
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Motivele de nelegalitate invocate de recurentul pârât se încadrează în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv atunci când instanţa a aplicat sau interpretat greşit normele de drept material.
O primă critică invocată se referă la rolul Fondului de Garantare şi la împrejurarea că această instituţie nu preia riscul contractului şi nu se substituie asigurătorului aflat în faliment.
Fără a nega aceste considerente expuse pe larg în cererea de recurs, Înalta Curte reaminteşte că instanţele de judecată sunt îndreptăţite să verifice legalitatea deciziilor emise de autorităţi, conform prevederilor cu caracter general din Legea nr. 554/2004, iar în cazul de faţă ale prevederilor speciale prev. de 13 alin. (5) din Legea 213/2015.
Astfel, potrivit art. 8 din Legea nr. 554/2004, obiectul unei acţiuni în contencios administrativ constă în anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate şi reparaţii pentru daune morale.
Pe de altă parte, art. 18 din Legea nr. 554/2004 reglementează soluţiile pe care le poate da instanţa de contencios administrativ, respectiv anularea, în tot sau în parte, a actului administrativ, obligarea autorităţii publice să emită un act administrativ, eliberarea unui alt înscris sau efectuarea unei anumite operaţiuni administrative; acordarea de daune materiale/morale, după caz.
Este de principiu că prevederile art. 1 alin. (1), art. 8 şi art. 18 din Legea nr. 554/2004, aşa cum au fost redate mai sus, instituie un contencios de plină jurisdicţie, în cadrul căruia controlul exercitat de instanţa de contencios administrativ nu se limitează la aspectele formale ale raportului juridic dedus judecăţii.
În cazul în care conduita nelegală a autorităţii produce o vătămare reclamantului, instanţa poate ordona măsuri pentru restabilirea dreptului sau a interesului legitim vătămat, şi în acest scop, poate chiar să oblige autoritatea pârâtă să emită un act cu conţinutul solicitat de reclamant, atunci când constată că sunt îndeplinite condiţiile legii, iar nu doar să oblige autoritatea să reevalueze cererea care i-a fost adresată. (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, Decizia nr. 2581/18 mai 2007).
O atare măsură se încadrează în soluţiile pe care instanţa de contencios administrativ este îndrituită să le pronunţe potrivit art. 18 din Legea nr. 554/2004 şi nu poate fi calificată drept o ingerinţă în atribuţiile administraţiei publice, interpretarea contrară propusă de recurentul pârât fiind de natură să lipsească de efectivitate mecanismul contenciosului administrativ.
Aşadar, vor fi înlăturate şi susţinerile recurentului privind încălcarea atribuţiilor instanţei de judecată şi ingerinţa în atribuţiile Comisiei Speciale, acestea nefiind în concordanţă cu doctrina şi jurisprudenţa în materia contenciosului administrativ, aşa cum a fost redată mai sus.
În ce priveşte motivul de casare referitor la efectul pe care prima instanţă l-a atribuit expertizei tehnice încuviinţate şi administrate în Dosarul nr. x/2014 al Judecătoriei Târgovişte, Înalta Curte observă că şi acesta este nefondat.
Dosarul menţionat mai sus a avut ca obiect acţiunea reclamantei formulată împotriva asigurătorului B. S.A., a cărei judecată a fost suspendată la data intrării în insolvenţă a asigurătorului. În cadrul respectivului dosar intimata reclamantă a încercat să îşi dovedească pretenţiile sale împotriva asigurătorului său şi nu are nicio culpă că societatea de asigurare a fost supusă procedurii insolvenţei, astfel că nu trebuie să suporte consecinţele acestui fapt.
Pe de altă parte, faptul că expertiza tehnică judiciară nu a putut fi omologată printr-o hotărâre pronunţată de instanţă în dosarul menţionat, nu împiedică valorificarea acestui act procedural în prezenta cauză, cu atât mai mult cu cât se referă la dinamica accidentului pe care autoritatea recurentă o avea de analizat.
Aşadar, în mod legal instanţa de fond a apreciat că expertiza tehnică poate fi primită şi valorificată sub forma unui înscris care se coroborează cu celelalte probatorii administrate, respectiv cu declaraţiile celor doi conducători auto şi cu devizele de reparaţii. Nici împrejurarea că expertiza a fost încuviinţată în cadrul unui dosar în care recurentul nu a avut calitatea de parte şi nu a putut efectua obiecţiuni, nu poate conduce la o altă concluzie, în condiţiile în care prima instanţă a statuat expres că a folosit mijlocul de probă cu elementele unui înscris, iar nu al unei expertize tehnice.
În concluzie, argumentele recurentului sub aspectul de mai sus nu pot fi primite, iar concluzia primei instanţe în legătură cu modalitatea de administrare şi de interpretare a probatoriului, este împărtăşită de instanţa de control judiciar.
În legătură, însă, cu motivele de recurs referitoare la calitatea de creanţă de asigurare a cheltuielilor de judecată şi a dobânzii legale acordate de prima instanţă, acestea sunt apte să formeze convingerea instanţei în sensul antamat de titularul prezentei cereri de recurs.
Concret, prin dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, legiuitorul a stabilit că noţiunea de creanţă de asigurări reprezintă "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".
Prin urmare, Fondul de Garantare nu suportă toate daunele ca urmare a producerii riscului asigurat şi a culpei procesuale a asigurătorului, întrucât această instituţie nu se subrogă în drepturile şi obligaţiile fostului asigurător. Obligaţia sa de plată este una legală şi este consecinţa principiului protecţiei consumatorilor produselor şi serviciilor de asigurări, iar nu consecinţa directă a preluării riscului asigurat.
În concluzie, în mod greşit au fost admise de către instanţa de fond, cheltuielile de judecată efectuate de intimata reclamantă în cadrul Dosarului nr. x/2014 al Judecătoriei Târgovişte, dar şi dobânda legală, astfel că pentru motivele de mai sus, hotărârea de fond va fi reformată în parte în privinţa acestor sume.
2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs
Raportat la toate considerentele expuse mai sus, Înalta Curte apreciază că recursul pârâtului este parţial fondat şi, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 544/2004 şi disp. art. 497 C. proc. civ., se va dispune admiterea acestuia, cu consecinţa casării parţiale a sentinţei recurate, conform celor de mai sus.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva Sentinţei nr. 3980 din 26 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează în parte sentinţa atacată şi în rejudecare, respinge acţiunea cu privire la următoarele sume:
- 1.156 de RON dobânda legală
- 595 RON taxe de timbru
- 1.000 de RON onorariul de avocat
Menţine în rest dispoziţiile sentinţei atacate.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 6 februarie 2020.
GGC - NN