Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1.1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la data de 13.07.2017, reclamanta societatea A. SRL a solicitat în contradictoriu cu Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor - Activitatea de Inspecţie Fiscală şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca - Serviciul Soluţionare Contestaţii 2 anularea Deciziei nr. 831 din data de 23.12.2016 privind soluţionarea contestaţiei depusă de aceasta şi exonerarea reclamantei de la plata obligaţiilor fiscale în sumă totală de 1.587.656 RON, anularea în tot a Deciziei de impunere cu nr. de înregistrare x din data 29.03.2016 privind obligaţiile fiscale principale aferente diferenţelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecţiei fiscale la persoane juridice precum şi Raportului de inspecţiei fiscală nr. x din data de 29.03.2016, şi anularea Dispoziţiei de măsuri nr. 220 din data de 28.03.2016.
1.2. Soluţia primei instanţe
Prin Sentinţa nr. 147 din 7 noiembrie 2017, Curtea de Apel Alba Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamanta societatea A. SRL, în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor - Activitatea de Inspecţie Fiscală, şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca - Serviciul Soluţionare Contestaţii 2.
1.3. Calea de atac exercitată
Împotriva acestei sentinţe, în condiţiile art. 483 C. proc. civ., reclamanta societatea A. SRL a formulat recurs, solicitând casarea hotărârii recurate, casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
În motivarea opţiunii sale procesuale reclamanta recurentă a susţinut următoarele:
Referitor la motivul de recurs, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. reclamanta susţine că au fost încălcate dispoziţiile art. 6, art. 8, art. 13 din C. proc. civ., cât şi art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care reglementează dreptul la un proces echitabil, egalitatea părţilor litigante în exercitarea drepturilor procesuale şi dreptul la apărare.
Instanţa de fond a respins acţiunea, preluând toate apărările pârâtei şi concluziile actelor administrative fiscale atacate în considerentele sentinţei pronunţate, fără a analiza susţinerile reclamantei susţinute de probele depuse la dosar, în raport cu temeiurile de drept invocate.
În cuprinsul hotărârii nu se face nicio referire la probatorii, deşi numărul înscrisurilor ataşate cererii de chemare în judecată este foarte mare şi nici nu se arată care sunt motivele pentru care nu s-a dat eficienţa cuvenită sau pentru care au fost înlăturate aceste înscrisuri, depuse de reclamantă, pentru a proba o altă stare de fapt decât cea reţinută de organele de control fiscal, cu toate ca prin acţiunea introductivă s-a indicat şi teza probatorie, respectiv dovedirea unor aspecte privind nelegalitatea procedurii de inspecţie fiscală şi a actelor administrative emise în cadrul acestei activităţi precum şi a faptului că reclamanta nu datorează sumele reprezentând obligaţii fiscale suplimentare stabilite de către organele fiscale în sarcina sa prin actele administrative contestate.
Procedând astfel, instanţa de fond a încălcat şi dreptul la apărare al reclamantei, care reprezintă un principiu constituţional, consacrat în art. 24 din Constituţia României.
Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. se arată că motivarea sentinţei recurate este contrară întregului probatoriu administrat, nefiind susţinută de nicio probă administrativă şi nu cuprinde motivele pentru care au fost înlăturate susţinerile reclamantei şi probele de la dosar. Raportat la obiectul litigiului dedus judecăţii, atât prin contestaţia administrativă prealabilă cât şi prin cererea de chemare în judecata, reclamanta a contestat legalitatea şi temeinicia actelor administrative - fiscale prin care s-au stabilit în sarcina sa obligaţii fiscale suplimentare de plată, sens în care a depus şi înscrisuri, însă instanţa de fond nu a procedat la cercetarea criticilor formulate în raport cu probele depuse.
Prin omisiunea instanţei de fond de analiza şi cerceta, în mod efectiv şi concret, prin considerentele hotărârii recurate, apărările invocate de reclamantă prin cererea de chemare în judecata prin raportare la probele depuse, au fost nesocotite în prezentul litigiu dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi i-a fost încălcat astfel dreptul la un proces echitabil.
Referitor la motivul de recurs, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se arată în primul rând că au fost încălcate dispoziţiile legale referitoare la derularea inspecţiei fiscale.
Se susţine că inspecţia fiscala iniţială pentru care s-a emis avizul nr. x/02.04.2015 nu a fost finalizată în termenul prevăzut la art. 126 alin. (1) lit. b) respectiv în termen de 90 zile în cazul contribuabililor mijlocii şi că inspecţia fiscală începută iniţial la data de 23.04.2015 în baza avizului nr. x/02.04.2015 nu s-a finalizat într-o perioadă reprezentând dublul perioadei prevăzute la alin. (1), situaţie în care inspecţia fiscala încetează, fără a se emite raport de inspecţie fiscală şi decizie de impunere sau decizie de nemodificare a bazei de impunere, fiind încălcate dispoziţiile art. 126 alin. (1) lit. b), precum şi dispoziţiile art. 126 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. fiscală.
Prin adresa nr. x/29.12.2015 Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor a comunicat că se reprogramează pentru data de 27.01.2016 începerea inspecţiei fiscale parţiale programată prin avizul de inspecţie fiscala nr. x/02.04.2015, în condiţiile în care pentru perioada 02.04.2015 - 29.12.2015 nu a fost emisă o decizie de suspendare (pe o perioadă de maxim 6 luni de zile) în condiţiile art. 127 alin. (2) Cod. proc. fiscală de către conducătorul inspecţiei fiscale şi nici nu a fost emisă o decizie de suspendare a inspecţiei fiscale conform art. 127 alin. (5).
Raportul de inspecţie fiscala nr. x, încheiat la data de 29.03.2016, la pct. 5 pag. 1, se face menţiunea ca inspecţia finală a debutat prin emiterea Avizului de inspecţie fiscala nr. x/02.04.2015 nu a fost amânata, iar la pct. 10, pag. 2 se precizează ca inspecţia fiscala nu a fost suspendată.
Inspecţia fiscala finalizată prin raportul de inspecţie fiscală contestat este lovită de nulitate absolută întrucât aceasta s-a efectuat în baza unui aviz de inspecţie fiscala care şi-a încetat efectele la data încetării inspecţiei fiscale iniţiale ca urmare a nerespectării termenelor prevăzute la art. 126 C. proc. fisc. şi pe motiv ca Ordinul de serviciu nr. 1759/03.11.2015 a fost emis pentru o alta echipa de control care a efectuat controlul iniţial la data de 03.11.2015, aspect reţinut prin Raportul de inspecţie fiscala la Capitolul V - Alte constatări pct. 7 alin. (1), pag. 11.
Decizia de impunere contestată nu cuprinde toate menţiunile prevăzute de art. 91 coroborat cu art. 46 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedura fiscală, lipsind elementele prevăzute la art. 46 alin. (2) lit. c) privind persoana împuternicită sau reprezentantul legal al contribuabilului.
Se mai învederează şi o serie de nereguli referitoare la Proiectului de inspecţie fiscală şi cu privire la Anexele aferente comunicate care constau în următoarele: nu este indicată data comunicării adresei privind discuţia finală, situaţie în care nu se poate stabili de către agentul economic data întocmirii proiectului de inspecţie fiscală şi nici nr. de înregistrare al acestuia, întrucât reclamanta nu a fost înştiinţată cu privire la data, ora şi locul în care va avea loc discuţia finală cu privire la constatările efectuate de organele de inspecţie fiscală, nu este indicată perioada verificată, lipsa datelor de identificare şi menţionarea greşita a denumirii reclamantei, precum şi a denumirii societăţii pretins afiliate, anexele nu sunt numerotate, cu toate că prin raportul de inspecţie fiscală şi prin Decizia de impunere se face referire la numărul lor şi din anexele comunicate lipsesc menţiuni esenţiale cum ar fi: numărul curent, indicarea documentului contabil (factura, chitanţa), denumirea serviciului, explicaţiile, etc.
Se mai învederează că nu au fost respectate prevederile legale referitoare ala audierea contribuabilului, dispoziţiile art. 9 alin. (1) şi (3) coroborat cu art. 6 alin. (3) art. 130 alin. (1) teza 1 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.
Faţă de dispoziţiile legale invocate se arată că Nota Explicativă a reprezentantului legal al reclamantei, a fost inclusă în rândul documentelor emise de organul de inspecţie fiscală, întrucât poartă antetul Ministerului Finanţelor Publice - ANAF - D.G.R.F.P. Cluj-Napoca, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor, număr operator de date 20745, în condiţiile în care aceasta are un caracter strict personal.
Totodată se susţine că reprezentantul legal al reclamantei nu a fost întrebat şi nici nu i s-au cerut documente justificative cu privire la serviciile prestate de către societatea B. SRL în folosul societăţii A. SRL, încălcându-i astfel drepturile prevăzute la art. 6 şi art. 9 mai sus enunţate, cu consecinţa obligării reclamantei prin Decizia de impunere contestata la plata unor obligaţii fiscale nedatorate.
Audierea contribuabilului nu se suprapune cu discuţia finală, în opinia recurentei, aşa cum în mod greşit s-a reţinut prin Decizia de impunere contestată.
Discuţia finală este reglementată distinct la art. 130 alin. (1) teza finală potrivit căruia Contribuabilul/Plătitorul trebuie informat la încheierea inspecţiei fiscale "despre constatările şi consecinţele lor fiscale."
Exercitarea celor doua drepturi ale contribuabilului se plasează în timp în momente diferite, respectiv audierea are loc înaintea încheierii inspecţiei fiscale iar discuţia finală are loc la încheierea acesteia, după data comunicării contribuabilului/plătitorului a proiectului de raport de inspecţie fiscală, întrucât conform art. 130 data încheierii inspecţiei fiscale este data programată pentru discuţia finală cu contribuabilul/plătitorul.
Se pretinde că reclamantei i-a fost încălcat şi dreptul de a prezenta în scris pct. său de vedere cu ocazia discuţiei finale, întrucât nu i s-a acordat termenul legal de 5 zile prevăzut la art. 130 alin. (5).
Organul de inspecţie fiscală, în mod greşit a calculat termenul de 5 zile, raportându-se la data de 22.03.2016, data la care reclamanta nu avea cunoştinţa despre încheierea inspecţiei fiscale, nefiind comunicat un exemplar al proiectului de inspecţie fiscala decât la data de 25.03.2016.
Aceasta confuzie a organelor de inspecţie fiscala între audierea şi discuţia finală a contribuabilului a generat neregulile sesizate, iar actele întocmite cu încălcarea dispoziţiilor legale imperative incidente în speţă, sunt nule de drept.
Pe fondul cauzei reclamanta recurentă a susţinut următoarele:
Organele fiscale au argumentat nedeductibilitatea cheltuielilor cu achiziţiile efectuate de la societatea B. SRL cu nerespectarea dispoziţiilor art. 11 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.
În consecinţă, în măsura în care afilierea dintre reclamantă şi societatea B. SRL a constituit unul dintre argumentele invocate de organele fiscale pentru a susţine nedeductibilitatea achiziţiilor efectuate de la această societate, echipa de inspecţie fiscală avea obligaţia de a efectua analiza preţurilor de transfer în ceea ce priveşte tranzacţiile dintre Societate şi afiliaţii săi, conform cu dispoziţiile fiscale citate mai sus.
Organele fiscale nu au solicitat însă dosarul preţurilor de transfer deşi au impus ajustări fiscale reclamantei ca urmare a tranzacţiilor desfăşurate cu afiliatul B. SRL, fiind încălcate dispoziţiile art. 108 alin. (2) şi art. 283 din C. proc. fisc.
Referitor la achiziţiile de la societatea B. SRL se menţionează că în data de 07.01.2014 între reclamantă şi societatea menţionată a fost încheiat contractul nr. x pentru prestări servicii pentru evaluarea şi eficientizarea costurilor lucrărilor aferente licitaţiilor la care a participat reclamanta, conform căruia societatea B. SRL în calitate de prestator a prestat următoarele servicii necesare întocmirii ofertelor Societăţii în vederea participării la procedura de atribuire au unor lucrări ce fac obiectul unor licitaţii, deplasări în teren în vederea vizitării şi analizării unor aspecte legate de amplasamentul lucrării: categoria, poziţionarea, tipul solului, caracteristicile drumului, respectiv, etc. facturii ce ţin de tipul de lucrare ce urma a fi executată, identificarea perioadelor optime pentru execuţia lucrării în funcţie de caracteristicile solului, asistenţă în vederea estimării costurilor efectuării lucrărilor în funcţie de preţurile ocazionate de: transportul materialelor de construcţii, transportul echipamentelor, utilajelor şi al forţei de muncă de la locul situării acestora până la locaţia unde se vor executa lucrările ce fac obiectul licitaţiilor publice. Societatea B. SRL în temeiul contractului a mai inspectat pieţei privind costurile materialelor de construcţie, a furnizat servicii necesare ulterior câştigării licitaţiilor de către reclamantă, a identificat furnizorii de materii prime şi materiale şi negocierea preţului aferent acestora, a urmărit executarea lucrărilor pe perioada contractată până la sistarea/finalizarea acestora, a participat la inspecţiile efectuate de către Inspectoratul de Stat în Construcţii în fazele determinante ale lucrărilor şi a participat la recepţia lucrărilor. În faza a treia a avut obligaţia de a urmări lucrarea din punct de vedere calitativ pe toata perioada de garanţie. Urmare a prestării acestor activităţi au fost emise mai multe facturi, identificate prin raportul de inspecţie fiscală contestat.
Raportându-se la aceste constatări şi invocând dispoziţiile art. 19 alin. (1) şi 21 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, organele fiscale au concluzionat că B. SRL nu avea posibilitatea asigurării materialelor şi utilajelor necesare executării lucrărilor contractate, aprecieri considerate ca neîntemeiate de reclamantă.
Înregistrarea obiectului principal de activitate constituie o obligaţie juridică ce nu este de natură să modifice tratamentul fiscal al operaţiunilor desfăşurate de societate. Cu toate acestea, se prezintă un certificat constatator al SC B. SRL din care rezultă că între obiectele secundare de activitate declarate se regăseşte şi codul 4211 "Lucrări de construcţii a drumurilor şi autostrăzilor".
În ceea ce priveşte numărul mediu de salariaţi, se arată că nicio prevedere fiscală în ceea ce priveşte impozitul pe profit şi/sau TVA nu condiţionează deductibilitatea fiscală de numărul salariaţilor sau poziţiile ocupate de aceştia.
Referitor la valoarea stocurilor declarate în bilanţ sau la valoarea imobilizărilor declarate în bilanţ, se arată că nicio prevedere fiscală în ceea ce priveşte impozitul pe profit şi/sau TVA nu condiţionează deductibilitatea fiscală de o anumită valoare a stocurilor.
Organele fiscale invocă valoarea stocurilor la data de 01.01.2014, fără ca acestea să aibă vreo relevanţă în situaţia de faţă, în contextul în care societatea B. SRL a prestat reclamantei servicii pentru evaluarea şi eficientizarea costurilor lucrărilor aferente licitaţiilor la care a participat Societatea, astfel cum rezultă din contractul x/07.01.2014 şi actele adiţionale subsecvente prezentate în Anexa nr. 1 şi Anexa nr. 3.
În ceea ce priveşte sumele declarate în declaraţiile 394, se precizează că nicio prevedere fiscală în ceea ce priveşte impozitul pe profit şi/sau TVA nu condiţionează deductibilitatea fiscală de valorile declarate în declaraţiile 394 de furnizorii Societăţii. Organele fiscale invocă faptul că valoarea achiziţiilor efectuate de B. SRL de la furnizorii săi au fost cu mult inferioare valorii vânzărilor efectuate către reclamantă şi că acest aspect conduce la concluzia ca B. SRL nu putea presta serviciile facturate reclamantei, în contraprobă fiind prezentată Anexa nr. 5 declaraţiile 394 depuse de societatea B. SRL din care rezultă că valoarea achiziţiilor declarate la trimestrul 4 aferent anului 2014 a fost superioară valorii vânzărilor declarate, aspect ce contrazice susţinerile organelor fiscale.
În al doilea rând, se relevă faptul că organele fiscale s-au rezumat la a efectua o verificare prin aplicarea unei metode indirecte de control (raportându-se la informaţii obţinute în mod agregat, din surse publice, precum REVISAL, baza de date a declaraţiei 394, etc), deşi au avut acces la documentele contabile primare (facturi, contracte, note de recepţie, balanţe contabile, fişe de cont, balanţe de stocuri, registrele imobilizărilor, etc.) de care însă nu au ţinut cont şi pe care nu le-au adus în discuţie sub nicio formă în cadrul raportului de inspecţie fiscală.
În al treilea rând, reclamanta a efectuat prestări de servicii către B. SRL pentru care a emis facturi în sumă de 5.199.961,51 RON şi a înregistrat venituri impozabile în sumă de 4.193.517,35 RON şi TVA colectată în sumă de 1.006.444,16 RON, fiind încheiate în acest sens 5 contracte de execuţie lucrări, în temeiul cărora au fost emise facturi fiscale.
Astfel, echipa de inspecţie fiscală nu a ţinut cont de veniturile impozabile înregistrate în raport cu acelaşi terţ pentru care au fost înregistrate cheltuielile pe care le-a considerat nedeductibile la calculul impozitului pe profit.
Prin urmare, în temeiul art. 21 din Legea nr. 571/2003 pentru cheltuielile nedeductibile facturate, echipa de inspecţie fiscală avea obligaţia de a lua în considerare diminuarea bazei impozabile prin diminuarea veniturilor înregistrate în contrapartidă cu cheltuielile considerate nedeductibile.
Referitor la planul de afaceri reclamanta a accesat pe baza Contractului x/28.02.2014 (prezentat în Anexa 8) o finanţare nerambursabilă prin Programul Operaţional Sectorial "Creşterea Competitivităţii Economice (AM POS CCE)", pentru proiectul "Calitatea în construcţia de drumuri - A. SRL", cod SMIS 40181, prin care şi-a propus să achiziţioneze mijloace fixe cu scopul de a-şi dezvolta activitatea.
În acest sens, au fost achiziţionate de la societatea C. SRL, în baza contractului nr. x din 16.05.2011, servicii de consultanţă pentru elaborarea planului de afaceri, servicii de consiliere management şi implementare. Cum contractul de finanţare a fost semnat în data de 28.02.2014, aceste servicii s-au realizat ulterior semnării contractului, respectiv în perioada 01.03.2014 - 10.09.2014, perioadă în care consultantul a emis 7 rapoarte lunare de activitate şi un raport final de activitate, serviciile fiind recepţionate la data de 10.09.2016 în în baza procesului-verbal de recepţie semnat de părţi.
Pentru aceste servicii furnizorul a emis factura nr. x din 05.09.2014 pentru suma de 156.052,00 RON plus TVA, reclamanta înregistrând ambele facturi în contul de cheltuieli 628.03.
În urma verificării, organele fiscale au considerat că numai suma de 153.150 RON, reprezentând contribuţia proprie a beneficiarului, trebuia capitalizată într-un cont de imobilizări (având în vedere ca acestea erau atribuibile direct achiziţiei unor bunuri) şi recuperată prin intermediul deducerilor fiscale de amortizare, şi că nu trebuia înregistrată drept cheltuieli ale perioadei şi dedusă la momentul angajării lor, fiind invocate dispoziţiile pct. 51 alin. (1) secţiunea 8.1.1 din Anexa la OMFP 3055/2009 şi în consecinţă dispoziţiile art. 21 alin. (3) lit. i) şi art. 24 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.
În primul rând, organele fiscale indică suma de 153.150 RON ca fiind eronat înregistrată în contul de cheltuieli 628.03, fără a identifica tipul de cheltuieli sau factura prin care se individualizează această sumă.
Cum suma este exact egală cu contribuţia proprie a beneficiarului, în cadrul proiectului de finanţare, iar aceasta reprezintă un procent din totalul cheltuielilor de consultanţă (pentru care s-au emis două facturi, fiind două tipuri de servicii diferite incluse generic sub numele de consultanţă în cadrul bugetului proiectului), nu se poate decât presupune că, în fapt, organele fiscale au considerat că numai procentul de 30% din fiecare factură, reprezentat de contribuţia beneficiarului, ar fi trebuit recunoscut în valoarea imobilizărilor achiziţionate, şi deci, capitalizat şi amortizat pe durata de funcţionare a acestora, în timp ce restul de 70% din cheltuielile cu consultanţa, a fost înregistrată corect într-un cont de cheltuială.
În al doilea rând, cu toate că raţionamentul organelor de control este inexplicabil, nefiind posibilă înregistrarea unei facturi parţial ca şi cheltuiala şi parţial ca imobilizare, fapt ce ar fi suficient în sine să demonstreze concluzia eronată a organelor de control, se arătă că ambele facturi au fost înregistrate corect ca şi cheltuială a societăţii şi că nu trebuiau capitalizate.
Atât factura nr. x din 24.07.2014 pentru suma de 354.448,00 RON plus TVA, reprezentând prestări servicii de consultanta elaborare plan de afaceri cât şi factura nr. x din 05.09.2014 pentru suma de 156.052,00 RON plus TVA reprezentând servicii de consiliere management şi implementare proiect, nu trebuiau incluse în costul de achiziţie al imobilizărilor, la achiziţia acestora, deoarece apar ulterior achiziţiei şi nu se include în categoria costurilor ce trebuie recunoscute în costul imobilizărilor, ele reprezentând un cost administrativ, strict pentru introducerea unor noi servicii/produse, respectiv realizarea obiectivelor proiectului de investiţii.
Potrivit pct. 106 alin. (1) OMFP nr. 3055/2009 "Cheltuielile ulterioare efectuate în legătură cu o imobilizare corporală sunt cheltuieli ale perioadei în care sunt efectuate sau majorează valoarea imobilizării respective, în funcţie de beneficiile economice aferente acestor cheltuieli".
Or, cheltuielile de consultanţă nu pot fi considerate a fi efectuate în legătură directă cu mijlocul fix, ci în legătură cu proiectul şi activităţile asumate a fi desfăşurate prin acest proiect, obiectivul proiectului nefiind achiziţia mijloacelor fixe în discuţie, ci, aşa cum am menţionat mai sus, dezvoltarea cifrei de afaceri a companiei şi creşterea numărului de locuri de muncă.
Se mai susţine că organele fiscale au calculat arbitrar şi amortizarea aferentă sumei de 153.150 RON. Astfel conform constatărilor din Raportul de Inspecţie Fiscală organele de control s-au limitat să stabilească faptul că durata de amortizare este între 6 - 12 ani şi să stabilească amortizarea lunară a sumei de 153.150 RON pe 6 ani începând din luna octombrie 2014, deşi mijloacele fixe au fost recepţionate şi puse în funcţiune la date diferite.
Referitor la cheltuielile cu combustibilul, echipa de inspecţie fiscală neagă dreptul de deducere al cheltuielilor cu combustibilul înregistrate de societate în contul 6022 în perioada februarie - decembrie 2013 precum şi în întreg anul 2014 având ca argument faptul că "Din documentele prezentate de contribuabil pentru perioada analizată nu rezultă faptul că acesta a desfăşurat activităţi de construcţii în judeţul Bihor, respectiv că aceste achiziţii de combustibil au fost utilizate în vederea realizării de venituri impozabile".
În perioada 2013 - 2014 societatea a desfăşurat activităţi, în baza contractelor obţinând venituri impozabile. Aşa cum rezultă din situaţia prezentată mai sus, societatea a obţinut venituri impozabile din activităţi pentru care este necesară deplasarea persoanelor şi materialelor şi, ca urmare, nu se poate reţine ca argument faptul că societatea nu ar fi obţinut venituri impozabile.
Mai mult, organele de inspecţie întocmesc Anexa 10 la RIF în care includ atât achiziţii de roviniete cât şi achiziţii de combustibil de la alte staţii decât staţia D. situată în Oradea, Calea x. A, însă afirmă că toate sunt achiziţii de combustibil de la această staţie şi le consideră cheltuieli nedeductibile cu singurul temei legal art. 19 alin. (1) conform căruia cheltuielile sunt deductibile numai dacă sunt aferente obţinerii de venituri impozabile, considerând şi TVA aferent nedeductibil în baza art. 145 alin. (2) lit. a).
Or, societatea a obţinut venituri impozabile din activităţi ce sunt operaţiuni taxabile, iar pentru aceste activităţi sunt necesare în mod evident deplasării şi, ca urmare, nu se poate reţine acest temei legal pentru a le considera nedeductibile.
Prin soluţionarea contestaţiei la RIF, organul de soluţionare permite deducerea în parte a acestor cheltuieli, stabilind că din cheltuielile cu combustibilul iniţial refuzate la deducere de 113.621 RON (din care 48.617 RON pentru anul 2013 şi 65.004 RON pentru anul 2014), 9.561 RON sunt deductibile, iar din TVA refuzat iniţial la deducere de 281.131. RON, pentru 2.290 RON există drept de deducere.
Organul de soluţionare menţionează că motivul acceptării este faptul că reclamanta ar fi prezentat documente care să justifice o parte din cheltuielile cu combustibilul achiziţionat, însă societatea a prezentat documente din care a reieşit că acestea sunt achiziţii de roviniete, nu de combustibil, cum eronat a identificat iniţial echipa de inspecţie fiscală.
Or, dacă pentru rovinietele mijloacelor de transport s-a permis deducerea cheltuielilor şi a TVA aferent, considerându-se că ele sunt achiziţionate în scopul obţinerii de venituri impozabile (pentru impozitul pe profit), respectând deci art. 19 alin. (1) C. fisc. şi în scopul desfăşurării de operaţiuni taxabile (pentru TVA), respectând deci art. 145 alin. (2) lit. a) C. fisc. cum de pentru achiziţia combustibililor aferente aceloraşi mijloace de transport nu s-a permis deducerea cheltuielilor şi a TVA în baza aceloraşi art. 19 alin. (1) şi art. 145 alin. (2) lit. a) C. fisc. .
Pentru aceste motive se solicită a se constata că cheltuielile cu combustibilul în sumă de 105.060 RON şi TVA în sumă de 25.841 RON sunt deductibile fiind efectuate în scopul obţinerii de venituri impozabile (pentru impozitul pe profit), respectând deci art. 19 alin. (1) C. fisc. şi în scopul desfăşurării de operaţiuni taxabile (pentru TVA), respectând deci art. 145 alin. (2) lit. a) C. fisc.
1.4. Apărările formulate în cauză.
Prin întâmpinare pârâta Direcţia Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor - Activitatea de Inspecţie Fiscală a solicitat respingerea recursului reclamantei, apreciind că hotărârea instanţei de fond este legală din perspectiva criticilor formulate, fiind invocate în susţinerea punctului de vedere exprimat aceleaşi apărări cu cele invocate în faţa instanţei de fond.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
2.1. Examinând sentinţa recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele şi lucrările dosarului şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul reclamantei este nefondat, potrivit considerentelor ce vor fi expuse în continuare.
2.1.1. Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. potrivit căruia se poate cere casarea unei hotărâri atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii este nefondat.
Reclamanta în dezvoltarea acestui motiv de recurs a susţinut că instanţa de fond a respins acţiunea, preluând toate apărările pârâtei şi concluziile emise prin actele administrative fiscale atacate în considerentele sentinţei pronunţate, fără a analiza susţinerile reclamantei susţinute de probele depuse la dosar, în raport cu temeiurile de drept invocate. În acest sens, se arată că în cuprinsul hotărârii nu se face nicio referire la mijloacele de probă administrate, deşi numărul înscrisurilor ataşate cererii de chemare în judecată este foarte mare şi nici nu se arată care sunt motivele pentru care nu s-a dat eficienţa cuvenită sau pentru care au fost înlăturate aceste înscrisuri, depuse de reclamantă, pentru a proba o altă stare de fapt decât cea reţinută de organele de control fiscal.
Neacordarea de către instanţa de fond, în procedura de evaluare a mijloacelor de probă administrate, a valenţelor probatorii pretinse de partea care le-a propus, nu se circumscrie motivului de nelegalitate invocat, contestarea stării de fapt rezultată din evaluarea coroborată a tuturor mijloacelor de probă administrate reprezentând o chestiune de netemeinicie a hotărârii, a cărei analiză nu poate fi făcută în această cale de atac extraordinară.
Pe de altă parte, pretenţia recurentei reclamantei conform căreia instanţa de fond a preluat numai apărările şi concluziile organelor fiscale, fără a rezulta că au fost avute în vedere şi susţinerile reclamantei, se circumscrie motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a cărui analiză va fi făcută în cele ce urmează.
2.1.2. Referitor la motivul prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., instanţa de control judiciar reţine că potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, precum şi cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părţilor, fiind afectată de viciu nelegalităţii hotărârea care nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.
Sub acest aspect se constată că hotărârea instanţei de fond răspunde cerinţei argumentării soluţiei adoptate, considerentele acesteia conţinând analiza complexă şi detaliată a motivelor de nelegalitate invocate de reclamantă în privinţa actului administrativ contestat, cu luarea în considerare şi diseminarea apărărilor părţilor împrocesuate.
Faptul că instanţa de fond nu s-a referit la mijloacele de probă propuse de reclamantă, trimitere de altfel generală, fără vreun efort de individualizare a înscrisurilor de care se prevalează, nu invalidează concluzia anterior trasă, în condiţiile în care instanţa de fond şi-a expus argumentele de fapt şi de drept apte de a fundamenta în concret soluţia dată, de natură a explica părţilor hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv al tuturor argumentelor aduse de parte - dar nici ignorarea lor - ci un răspuns al argumentelor fundamentale, al acelora care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia, precum şi de a permite un control judecătoresc adecvat
Prin urmare este nefondată această critică de nelegalitate.
2.1.3. Nu sunt fondate nici criticile reclamantei referitoare la încălcarea şi aplicarea eronată a normelor de drept material aplicabile, care corespund motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
În privinţa criticilor de ordin formal reclamanta a reiterat în faţa instanţei de control judiciar nulitatea absolută a inspecţiei fiscale şi a raportului de inspecţie fiscală nr. x/29.03.2016, determinată de efectuarea inspecţiei în baza unui aviz de inspecţie fiscală care şi-a încetat efectele la data încetării inspecţiei fiscale iniţiale, ca urmare a nerespectării termenelor prevăzute la art. 126 cod procedură fiscală şi pe motiv că ordinul de serviciu nr. 1759/3.11.2015 a fost emis pentru o altă echipă de control care a efectuat controlul în data de 3.11.2015.
Avizul de inspecţie fiscală reprezintă conform art. 122 din Legea nr. 207/2015 un act premergător inspecţiei fiscale, prin care contribuabilul, spre respectarea dreptului său la apărare, este înştiinţat de termenul de declanşare a acestei acţiuni, temeiul juridic al acesteia, obligaţiile fiscale, alte obligaţii prevăzute de legislaţia fiscală şi contabilă, precum şi perioadele supuse controlului din perspectiva arătată şi posibilitatea de a solicita amânarea datei de începere a inspecţiei fiscale.
Termenul menţionat în avizul de inspecţie fiscală nu reprezintă momentul declanşării acestei acţiuni, în raport de care se calculează durata inspecţiei fiscale conform art. 126 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.
Momentul de debut al inspecţiei fiscale este conform art. 123 din C. proc. fisc. data menţionată în registrul unic de control de organele de inspecţie fiscală. Or, aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de fond, reclamanta a fost reavizată prin adresa nr. x/29.12.2015 că inspecţia fiscală va fi demarată începând cu 27.01.2016, care în concret a început în data de 29.01.2016 conform menţiunii din registrul de control al reclamantei. Raportat la acest moment inspecţia fiscală a avut o durată de 54 de zile fiind respectat termenul prevăzut de art. 126 alin. (1) lit. b) din Legea 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.
Termenul indicat în avizul iniţial, aşa cum s-a arătat în precedent, a fost modificat prin reavizarea reclamantei cu privire la altă dată de demarare a inspecţiei fiscale, organul fiscal fiind obligat a nu începe inspecţia fiscală înainte de acest termen, fără a fi sancţionată derularea ei după împlinirea lui.
Întrucât inspecţia fiscală nu a fost începută prin împlinirea termenului menţionat în avizul iniţial, nu era necesară suspendarea ei cum pretinde reclamanta, pentru că această măsură poate fi dispusă numai pentru o inspecţie fiscală în curs de derulare.
Schimbarea echipei de control de la momentul avizării iniţiale şi până la cel al reavizării, în condiţiile în care reclamanta a fost înştiinţată de acest aspect, nu invalidează inspecţia fiscală, individualizarea membrilor acestei echipe fiind o chestiune de management intern al organului fiscal de control. De altfel, sub acest aspect, reclamanta nu a fost în măsură să releve care sunt normele de drept material încălcate prin conduita arătată.
Nu pot fi valorificate nici criticile reclamantei referitoare la lipsa tuturor menţiunilor prevăzute la art. 46 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 207/2015 din decizia de impunere, respectiv persoana împuternicită sau reprezentantul legal al contribuabilului. Potrivit acestei norme actul administrativ fiscal emis pe suport hârtie cuprinde datele de identificare a contribuabilului/plătitorului şi, dacă este cazul, datele de identificare a persoanei împuternicite de contribuabil/plătitor.
Or, aşa cum a reţinut în mod just judecătorul fondului, nu se impunea menţionarea datelor de identificare a persoanei împuternicite de contribuabil/plătitor câtă vreme nu a fost desemnată o astfel de persoană, reprezentarea legală a societăţii fiind îndeplinită de persoana desemnată ca atare în actul constitutiv al societăţii, cerinţa legală de care se prevalează recurenta impunându-se a fi respectată numai în cazul mandatării unei alte persoane decât cea a reprezentantului legal, ceea ce nu este cazul în speţă.
Nu se verifică în cauză nici criticile referitoare la pretinsele nereguli de necomunicare a proiectul de inspecţie fiscală şi a anexelor aferente acestuia, precum şi a acelora de nerespectare a dispoziţiilor legale care reglementează condiţiile şi termenele pentru expunerea punctului de vedere al contribuabilului.
Aşa cum a reţinut de instanţa de fond înştiinţarea pentru discuţia finală însoţită de proiectul la raportul de inspecţie fiscală a fost înregistrată la societate la data de 21.03.2016, fiind semnată pentru primire de E. în calitate de administrator al societăţii, acesteia fiindu-i adus la cunoştinţă faptul că discuţia finală asupra constatărilor şi consecinţelor fiscale va avea loc la data de 22.03.2016, ora 14 la sediul organului fiscal constatator. În raport de data comunicării proiectului de raport data limită stabilită pentru prezentarea punctului de vedere a fost 29.03.2013.
Prin urmare, în mod corect au fost înlăturate susţinerile reclamantei referitoare la nerespectarea termenului de 5 zile prevăzut de art. 130 alin. (5) din C. proc. fisc. pentru formularea punctului de vedere cu privire la constatările organului de inspecţie fiscală.
De asemenea, este corectă şi aprecierea instanţei de fond referitoare la înscrierea eronată de către organele fiscale a denumirii societăţilor A. SRL şi B. SRL care au fost considerate simple erori materiale, nefiind în măsură să creeze o stare de confuzie cu privire la societăţile la care se referă organul de inspecţie fiscală şi la tranzacţiile care au fost analizate, nefiind de natură a invalida sub acest aspect actele administrative contestate.
În privinţa criticilor pe fondul impunerii suplimentare, instanţa de control judiciar reţine că prin decizia de impunere nr. x/29.03.2016 au fost stabilite obligaţii fiscale suplimentare în sumă totală de 1.591.737 RON, reprezentând impozit pe profit suplimentar în sumă de 655.574 RON, diminuat TVA dedusă de contribuabil cu suma de 936.163 RON. Acest act administrativ fiscal a fost modificat parţial prin decizia de soluţionare a contestaţiei administrative nr. 831/23.12.2016 emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca, fiind înlăturate de la impunere obligaţiile fiscale în sumă de 4.081 RON, reprezentând 1.635 RON impozit pe profit şi 2.446 RON taxă pe valoare adăugată, fiind menţinute în schimb obligaţiile fiscale în sumă de 1.587.656 RON, reprezentând 653.939 impozit pe profit şi 933.717 RON taxă pe valoarea adăugată.
Referitor la impozitul pe profit impus suplimentar, urmare a neacceptării de către organul fiscal a deductibilităţii de la calculul profitului impozabil a cheltuielilor cu serviciile prestate de societatea B. SRL în valoare de 3.781.986 RON, concluzia instanţei de fond este corectă, criticile reclamantei fiind în consecinţă neîntemeiate.
Potrivit regulii generale instituite prin art. 19 din Legea nr. 572/2003 privind Codul fiscal, în forma în vigoare la epoca evenimentelor, profitul impozabil se calculează ca diferenţă între veniturile realizate din orice sursă şi cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri, dintr-un an fiscal, din care se scad veniturile neimpozabile şi la care se adaugă cheltuielile nedeductibile.
Pentru a fi deductibile de la calculul impozitul pe profit cheltuielile trebuie să suporte exigenţa efectuării lor în scopul realizării de venituri, care nu este îndeplinită în situaţia în care operaţiunile aferente acestor cheltuieli nu există, fiind fictive.
Din ansamblul elementelor factuale reţinute de instanţa de fond rezultă că serviciile prestate de societatea B. SRL către reclamantă în valoare de 3.781.986 RON, nu au fost prestate în realitate astfel că contravaloarea acestora nu constituia un element de calcul în determinarea impozitului pe profit, fiind justificată conduita organului fiscal de neacceptare a deductibilităţii acestora.
Astfel, potrivit contractelor de prestări servicii încheiate între reclamantă şi societatea B. SRL, persoane juridice afiliate, aceasta din urmă în calitate de executant, s-a obligat să execute lucrările şi să asigure materialele şi utilajele necesare, iar beneficiarul - A. SRL s-a obligat să asigure personalul, pentru următoarele lucrări: modernizare străzi şi supralărgire drum în loc. Borumlaca, asfaltare platforma sala de festivităţi Valea Cerului şi reparaţii curente drum F..
Or, în perioada analizată societatea prestatoare B. SRL a avut ca obiect principal de activitate declarat "restaurante", având un număr mediu de 8 salariaţi, care corespundeau specializării acesteia, fiind angajaţi ca şi ospătari, bucătari, femeie de serviciu, muncitori calificaţi.
Imobilizările corporale deţinute de acest această societate în patrimoniu la data de 31.12.2014 au aceeaşi valoare cu cea înregistrata la începutul anului 2014, respectiv 395.137 RON, din care instalaţii tehnice şi maşini în suma de 257.481 RON, alte instalaţii utilaje şi mobilier în suma de 137.656 RON.
De asemenea, valoarea achiziţiilor de bunuri şi servicii efectuate de societatea B. SRL în anul 2014, rezultată din Declaraţia informativă - cod 394, sunt mult inferioare valorii serviciilor facturate către reclamantă în luna decembrie 2014, achiziţii mai semnificative din punct de vedere valoric declarate de societatea B. SRL în anul 2014, fiind de la societatea G. SRL în valoare de 38.391 RON şi de la societatea H. SRL în valoare de 35.848 RON.
Aceste aspecte, necontestate în cauză, nu sunt, luate individual, elemente prevăzute de lege care să împiedice deductibilitatea cheltuielilor de la calculul impozitului pe profit, însă analiza lor coroborată justifică concluzia că societatea B. SRL nu avea posibilitatea reală a asigurării materialelor şi utilajelor necesare executării lucrărilor în cauză, potrivit obligaţiilor contractuale asumate faţă de reclamantă, care cel puţin în aparenţă au fost efectuate tot de reclamantă întrucât, aşa cum s-a relevat de organul fiscal în perioada iulie - septembrie 2014, a achiziţionat utilaje pentru construcţia de drumuri în valoare de 6.524.405 RON (parţial finanţări nerambursabile acordate de către Autoritatea de Management pentru Programul Operaţional Sectorial Creşterea Competitivităţii Economice, în baza contractului de finanţare x/28.02.2014).
Prin urmare, reclamanta a înregistrat pe cheltuieli contravaloarea unor servicii nereale, care nu servesc scopului realizării de venituri, astfel că în mod corect s-a considerat că nu justifica înregistrarea lor pe costuri, cu corelativa diminuare a impozitului pe profit datorat bugetului consolidat de stat.
Aşa cum s-a arătat, relaţiile de afiliere dintre cele două societăţi au constituit un element factual în ansamblul celor reţinute de instanţa de fond pentru demonstrarea fictivităţii operaţiunilor prestate. Această constatare nu justifica pretenţia reclamantei recurente de a-i fi solicitat de către organele fiscale întocmirea şi depunerea dosarului preţului de transfer, pentru că în discuţie nu este diminuarea bazei de impunere pentru impozitul pe profit urmare a practicării între cele două societăţi afiliate a unor preţuri necorespunzătoare principiului preţului pieţei libere, ci a diminuării bazei de impunere pentru impozitul pe profit ca urmare a înregistrării unor costuri aferente unor prestări de servicii nereale.
Din această perspectivă sunt nefondate şi criticile recurentei referitoare la exerciţiul dreptului de deducere a TVA în suma de 907.677 RON aferente serviciilor facturate de societatea B. SRL Potrivit art. 145 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 572/2003 privind Codul fiscal orice persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa aferentă achiziţiilor, dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul operaţiuni sale taxabile. Or, aşa cum s-a arătat mai sus, operaţiunile pentru care reclamanta şi-a exercitat dreptul de deducere a TVA nu sunt reale, astfel că nu este îndeplinită exigenţa legală ca achiziţiile să fie făcute în scopul operaţiunilor sale taxabile, de natură a justifica deducerea taxei aferente.
În ce priveşte cheltuielile cu planul de afaceri, în mod corect instanţa de fond a validat măsurile dispuse de organul fiscal care a considerat că doar suma de 153.150 RON din totalul de 510.500 RON - reprezentând servicii de elaborare plan de afaceri şi implementare proiect se include în costul de achiziţie al bunurilor achiziţionate deoarece, din documentele prezentate - fişa cont 7584.03 "Venituri din subvenţii pentru investiţii", rezultă că diferenţa în suma de 357.350 RON a fost înregistrată de către aceasta nu doar în contul de cheltuieli - 628, ci şi în contul de venituri în lunile septembrie şi octombrie 2014.
Suma de 153.150 RON, reprezentând cheltuieli aferente elaborării planului de afaceri şi servicii de implementare a proiectului "calitate în construcţia de drumuri", a fost destinată achiziţionării unor utilaje (mijloace fixe amortizabile) din finanţări nerambursabile acordate de către Autoritatea de Management pentru Programul Operaţional Sectorial Creşterea Competitivităţii Economice, în baza contractului de finanţare x/28.02.2014, aceste cheltuieli fiind deduse de reclamantă integral în trim. III 2014 la calculul profitului impozabil.
Însă, potrivit pct. 51 alin. (1) Sect. 8.1.1. din OMFP nr. 3055/2009 cheltuielile care pot fi atribuite direct achiziţiei unor bunuri se cuprind în costul de achiziţie al bunurilor respective, urmând regimul juridic fiscal al acestora. Fiind achiziţionate utilaje, considerate de legiuitor mijloace fixe amortizabile, cheltuielile aferente lor trebuiau incluse în costul de achiziţie al bunurilor în cauză, astfel că deducerea acestor cheltuieli nu putea fi instantanee, cum a procedat reclamanta, ci treptată prin amortizare conform art. 21 alin. (3) lit. i) din C. fisc.
Luând în considerare că potrivit Legii nr. 15/1994 durata normală de utilizare pentru utilajele achiziţionate este cuprinsă între 6-12 ani, în mod legal organul de inspecţie fiscală a stabilit pentru cheltuielile în suma de 153.150 RON o durată de recuperare din punct de vedere fiscal de 6 ani, calculând lunar o valoare amortizabilă deductibilă din punct de vedere fiscal în suma de 2.127 RON, începând cu luna octombrie 2014, astfel că diferenţa deducerii efectuate faţă de cea calculată prin amortizare pentru trimestrul IV 2014, a influenţat nelegal rezultatul fiscal al exerciţiului anului 2014, dispunându-se recuperarea lui.
Nu sunt fondate nici criticile reclamante referitoare la nedeductibilitatea cheltuielilor şi a TVA-ului aferente achiziţiilor de combustibil auto de la Staţia D. Oradea, Sos. x.
Reclamanta deşi s-a prevalat în apărare de faptul că mijloacele de transport alimentate au plecat în Oradea la diferitele locaţii nu a prezentat în timpul controlului şi nici în faţa instanţei documente din care să rezulte că a desfăşurat lucrări de construcţii în judeţul Bihor.
Prezentarea contractelor pe care reclamanta le-a derulat în perioada 2013 - 2014 şi a utilajelor deţinute nu este de natură a demonstra că aceasta a desfăşurat activităţi constând în lucrări de construcţii în judeţul Bihor la care să fie angrenate utilajele şi mijloacele de transport respective, şi astfel să facă dovada că achiziţiile de combustibil au fost utilizate în vederea realizării de venituri impozabile, condiţie care ar fi justificat deductibilitatea cheltuielilor de la calculul impozitului pe profit şi exercitarea dreptului de deducere a TVA-ului aferent.
Prin urmare, Înalta Curte poate concluziona că actele administrativ fiscale contestate sunt legal întocmite şi emise, iar hotărârea instanţei de fond care le validează este dată cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor legale aplicabile.
2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.
Pentru toate considerentele expuse de fapt şi de drept expuse, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile reclamantei societatea A. SRL împotriva încheierii din 5 octombrie 2017 şi Sentinţei nr. 147 din 7 noiembrie 2017 ale Curţii de Apel Alba Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul formulat de SC A. SRL împotriva încheierii din 5 octombrie 2017 şi Sentinţei nr. 147 din 7 noiembrie 2017 ale Curţii de Apel Alba Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 februarie 2020.
GGC - GV