Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Deliberând asupra cererii de recurs în casaţie formulată de inculpatul A., constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 85 din 22 iunie 2018, pronunţată de Tribunalul Botoşani în Dosarul nr. x/2015, în temeiul art. 396 alin. (1), (2) din C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave, în forma continuată, infracţiune prevăzută de art. 297 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 309 din C. pen. şi art. 132 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 35 alin. (1), art. 36 alin. (1) din C. pen., art. 5 din C. pen., la pedeapsa de 4 (patru) ani închisoare.

În temeiul art. 297 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 67 alin. (1), (2) din C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) din C. pen. pe o durată de 2 ani de la data executării sau considerării ca executată a pedepsei închisorii.

În baza art. 65 din C. pen., s-a aplicat inculpatului A. pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) din C. pen., pedeapsă ce se va executa din momentul rămânerii definitive a hotărârii şi până când pedeapsa principală a închisorii va fi executată sau considerată ca executată.

S-a admis acţiunea civilă formulată de partea civilă Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva, Direcţia Silvică Botoşani şi, în baza art. 397 alin. (1) din C. proc. pen. raportat la art. 1357 din C. civ., a fost obligat inculpatul A. să plătească părţii civile despăgubiri în cuantum de 2.477.232 RON (din care 2.439.450 RON reprezenta preţul terenului achiziţionat de partea civilă).

Au fost menţinute măsurile asigurătorii instituite prin Ordonanţa nr. 1319/P/2009 din 16 iunie 2010 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Botoşani constând în aplicarea sechestrului asigurator ipotecar asupra bunurilor imobile deţinute de inculpatul A.: imobil în suprafaţă de 56,17 m.p. şi anexă 14 m.p., conform Contractului de vânzare-cumpărare nr. x/30.08.1983, imobil în suprafaţă construită desfăşurată 706,23 m.p., conform Autorizaţiei de construcţie nr. x/30.08.1991, situat pe strada x nr. 2 din mun. Dorohoi, conform Procesului-verbal de recenzie nr. x/04.09.2006 şi teren în suprafaţă de 1327 m.p., conform Ordinului Prefectului nr. 16/14.06.1992; teren pădure în suprafaţă de 611.000 m.p., cu nr. cadastral x, înscris în cartea funciară nr. x a com. Dersca, judeţul Botoşani, dobândit prin Contract de vânzare-cumpărare nr. x/22.12.2006; teren arabil în suprafaţă de 193522 m.p., cu nr. cadastral x, înscris în cartea funciară nr. x a localităţii Hilişeu Horia, judeţul Botoşani, dobândit prin Contract de vânzare-cumpărare nr. x/22.12.2006; teren pădure în suprafaţă de 100.000 m.p., cu nr. cadastral x, înscris în cartea funciară nr. x a com. Dersca, judeţul Botoşani, dobândit prin Contract de vânzare-cumpărare nr. x/22.12.2006 - bunuri aflate în coproprietatea (devălmăşie) inculpatului cu soţia sa, B.

În baza art. 274 alin. (1) din C. proc. pen., a fost obligat inculpatul A. să achite statului suma de 2800 RON cu titlu de cheltuieli judiciare.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul A.

Prin Decizia penală nr. 571 din 05 iunie 2019, pronunţată în Dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., a admis apelul declarat de inculpatul A. împotriva Sentinţei penale nr. 85 din 22.06.2018 a Tribunalului Botoşani, a desfiinţat, în parte, sentinţa penală atacată şi, în rejudecare, a înlăturat prevederile referitoare la condamnarea inculpatului A. la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu prevăzută de art. 297 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 309 din C. pen. şi art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1), art. 36 alin. (1) din C. pen., art. 5 din C. pen., precum şi dispoziţiile de aplicare a pedepselor complementare şi accesorii.

A constatat că legea penală mai favorabilă inculpatului A. era C. pen. din 1969 şi a calificat fapta pentru care inculpatul A. a fost trimis în judecată din infracţiunea prevăzută de art. 297 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 309 din C. pen. şi art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1), art. 36 alin. (1) din C. pen. în infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice prevăzută şi sancţionată de art. 248 din C. pen. din 1969 rap. la art. 2481 din C. pen. din 1969 şi art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969.

L-a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa de 4 (patru) ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice prevăzută şi sancţionată de art. 248 din C. pen. din 1969 rap. la art. 2481 din C. pen. din 1969 şi art. 132 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969, art. 74 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) din C. pen. din 1969, art. 76 alin. (1) lit. b) din C. pen. şi art. 5 din C. pen.

A aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), teza a doua, lit. b) şi lit. c) din din C. pen. 1969, pe durata şi în condiţiile prevăzute de art. 71 din C. pen. din 1969.

În temeiul art. 65 din C. pen. din 1969, a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a), teza a doua, lit. b) şi lit. c) din C. pen. 1969, pe o durată de cinci ani, ce se va executa conform art. 66 din C. pen. din 1969.

În baza art. 861 din C. pen. din 1969, a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei.

În temeiul art. 862 din C. pen. din 1969, a stabilit un termen de încercare de 9 ani (nouă ani), termen compus din durata pedepsei aplicate la care s-a adăugat un interval de timp de 5 (cinci) ani.

În baza art. 863 alin. (1) din C. pen. din 1969, l-a obligat pe inculpatul A. la respectarea următoarelor măsuri de supraveghere: să se prezinte la datele fixate la Serviciul de probaţiune Botoşani; să anunţe în prealabil orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care va depăşi 8 zile, precum şi întoarcerea; să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă; să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele de existenţă.

În temeiul art. 71 alin. (5) din C. pen., a suspendat executarea pedepselor accesorii pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei.

A atras atenţia inculpatului cu privire la dispoziţiile art. 864 alin. (1) şi (2) din C. pen. din 1969 rap. la art. 83 şi 84 din C. pen. din 1969 referitoare la revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate care nu contraveneau deciziei.

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea apelului au rămas în sarcina statului.

Împotriva Deciziei penale nr. 571 din data de 05 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a declarat recurs în casaţie inculpatul A., la data de 23 octombrie 2019.

Prin motivele de recurs în casaţie, inculpatul A. a arătat că, în speţă, regulile de drept au fost profund încălcate prin condamnarea sa pentru fapte care nu sunt prevăzute şi sancţionate ca infracţiuni.

În susţinerea motivelor circumscrise dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., inculpatul a arătat, în esenţă, reiterând fidel argumentele de fapt şi de drept reţinute de instanţa de fond şi de cea de apel cu privire la soluţia dispusă în cauză, că fapta concretă pentru care a fost condamnat nu corespunde condiţiilor de tipicitate prevăzute de norma de incriminare care reglementează infracţiunea de abuz în serviciu.

În concret, a arătat că faptele care se presupune că au fost săvârşite prin neintroducerea unor acţiuni civile în anulare cu privire la anumite hotărâri de reconstituire a dreptului de proprietate pentru unii cetăţeni străini în sensul reţinut prin Raportul Corpului de Control al Regiei Naţionale a Pădurilor - Romsilva nr. 1621 din data de 02.04.2007, nu se încadrează în tiparul infracţiunii pentru care a fost condamnat, respectiv infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice.

Prioritar, inculpatul a arătat că, în raport cu dispozitivul Sentinţei penale nr. 85/22 iunie 2018, pronunţată de Tribunalul Botoşani, ca instanţă de fond, a rezultat că pretinsa faptă de abuz în serviciu, pentru care a fost condamnat, s-a comis după data de 2 aprilie 2007 şi a constat, în realitate, în încălcarea atribuţiilor de serviciu prin neîndeplinirea dispoziţiilor cuprinse în Raportul Corpului de Control al Regiei Naţionale a Pădurilor nr. 1621 din 02 aprilie 2007.

Deopotrivă, inculpatul a susţinut că, prin acelaşi raport, s-a stabilit, de către organul de control, faptul că neiniţierea de către acesta a acţiunilor civile pentru invalidarea actelor de reconstituire a drepturilor de proprietate în cazul unor cetăţeni străini reprezenta o încălcare a atribuţiilor de serviciu.

Prin urmare, prin Decizia nr. 132/16.04.2007, emisă de directorul general al R.N.P. - Romsilva, s-a dispus sancţionarea sa disciplinară constând în diminuarea salariului şi indemnizaţiei de conducere cu 10% pe o durată de 3 luni, în conţinutul deciziei reţinându-se, printre altele, drept abatere disciplinară, inclusiv nerespectarea dispoziţiilor de aplicare a legilor fondului funciar referitor la "validarea dreptului de proprietate conform Legii nr. 247/2005, a unor cetăţeni străini", precum şi faptul că nu a făcut "obiecţiuni la hotărârile luate de Comisia judeţeană de aplicare a acestei legi."

În continuare, inculpatul a susţinut că această decizie de sancţionare a fost contestată, cu argumentarea că, pe de o parte, la acel moment, exista o practică neunitară la nivelul instanţelor judecătoreşti cu privire la calitatea procesuală a instituţiei pe care o reprezenta, iar pe de altă parte, în raport cu conţinutul adresei nr. x/05.05.2006, emisă de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, instituţie care, potrivit art. 2 alin. (1) lit. a) din H.G. nr. 361/2005 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, avea ca atribuţie principală şi pe aceea de acordare de sprijin şi îndrumarea metodologică a autorităţilor publice locale cu atribuţii în aplicarea Legii nr. 10/2001 şi a Legii nr. 247/2005.

Prin urmare, inculpatul a arătat faptul că, în urma contestării deciziei de sancţionare disciplinară, Curtea de Apel Suceava, secţia comercială, administrativ şi fiscal a pronunţat Sentinţa nr. 70/12.01.2008, rămasă definitivă prin Decizia nr. 80/13.01.2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în considerentele acestor hotărâri (fond şi recurs) reţinându-se, cu autoritate de lucru judecat, faptul că "validarea dreptului de proprietate în favoarea unor cetăţeni străini s-a făcut în concordanţă cu dispoziţiile legii care este aplicată tuturor persoanelor ale căror terenuri au fost preluate de Statul român după 1945, indiferent de cetăţenia acestora".

Motivat de aceste împrejurări, inculpatul a susţinut că instanţa de fond a dat o rezolvare nelegală chestiunii prejudiciale, contrară prevederilor art. 52 alin. (3) din C. proc. pen., aducând, astfel, o gravă atingere principiului securităţii juridice, hotărârea instanţei de contencios administrativ având autoritate de lucru judecat în faţa instanţei penale în ceea ce priveşte modul de rezolvare a chestiunii prealabile.

În consecinţă, inculpatul a învederat faptul că, atât timp cât printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă s-a stabilit că neiniţierea de către acesta a unor acţiuni civile în sensul reţinut prin raportul de control al R.N.P. - Romsilva nu reprezenta nici măcar o abatere disciplinară (întrucât validarea dreptului de proprietate pentru cetăţenii străini care au făcut obiectul cercetărilor în cauza în care a fost condamnat s-a făcut în concordanţă cu dispoziţiile legale aplicabile), cu atât mai mult nu putea fi întrunită latura obiectivă a infracţiunii de abuz în serviciu reţinută, aspect ce echivalează cu o neprevedere a faptei în legea penală, impunându-se, astfel, achitarea în temeiul disp. art. 16 lit. b) teza I din C. proc. pen.

Ca atare, inculpatul a conchis prin a susţine că hotărârea instanţei de contencios administrativ are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei penale în ceea ce priveşte modul de rezolvare a chestiunii prealabile şi prin prisma jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, făcând trimitere, în acest sens, la cauza Lungu ş.a. împotriva României, hotărârea din 21 octombrie 2014, pct. 40 - 47.

În continuare, în argumentarea reţinerii incidenţei hotărârilor sus-menţionate, inculpatul a arătat că prin actul de sesizare a instanţei de condamnare s-ar fi reţinut că presupusa activitate infracţională consta în neîndeplinirea dispoziţiilor din raportul corpului de control, dispoziţii pe care acesta era obligat să le respecte în virtutea art. 36 şi 37 din O.U.G. nr. 59/2000, aspecte însuşite şi de către judecător în motivarea soluţiei de condamnare pronunţate.

Totodată, recurentul A. a arătat că a fost sancţionat de către R.N.P. - Romsilva şi prin Decizia nr. 476/17.10.2007, pe care a contestat-o în considerarea aceloraşi argumente de fapt şi de drept, contestaţie admisă de Curtea de Apel Suceava, secţia contencios administrativ, aflându-se, la acest moment, în calea de atac a recursului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, fiind suspendată în temeiul disp. art. 244 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ.

Pe de altă parte, recurentul a arătat că R.N.P. era la curent cu practica instanţelor în sensul nerecunoaşterii calităţii sale procesuale active cu privire la introducerea unor acţiuni în justiţie pentru invalidarea hotărârilor de reconstituire a dreptului de proprietate, aspecte care au fost determinante în luarea deciziei de a face, ulterior, demersuri la Parchetul General de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru introducerea unui recurs în interesul legii, înregistrat sub nr. x, în data 21.04.2010 (la care a ataşat un număr de 2 hotărâri judecătoreşti pronunţate de instanţele civile care recunoştea calitatea procesuala a R.N.P. şi un număr de 13 hotărâri judecătoreşti care nu recunoşteau instituţiei această calitate).

În raport cu cele învederate, recurentul inculpat a reiterat că la data pretinsei fapte penale pentru care a fost condamnat, practica majoritară a instanţelor era aceea de nerecunoaştere a calităţii procesuale a R.N.P. pentru introducerea acţiunilor prevăzute de art. III din Legea nr. 167/1997, arătând, totodată, că, subsecvent, prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 15/17 octombrie 2011, pronunţată într-un recurs în interesul legii, instanţa supremă, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 53 din Legea nr. 18/1991, republicată, a statuat că R.N.P. avea calitate procesuală activă de a formula acţiuni în constatarea nulităţii absolute a actelor emise cu încălcarea prevederilor, privind retrocedarea terenurilor forestiere din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Prin urmare, recurentul inculpat a susţinut faptul că fost condamnat, deşi nicio dispoziţie din legislaţia primară în vigoare la acea dată nu prevedea obligaţia expresă de a introduce în justiţie acţiuni împotriva actelor de retrocedare pretins nelegale (existând în schimb, prin lege obligativitatea altor entităţi juridice, cum ar fi spre exemplu Prefectul judeţului, în temeiul disp. art. III alin. (2) din Legea nr. 169/1997), iar în referire la situaţia de fapt existentă în cauză, a arătat că, prin probatoriul administrat nu s-a stabilit că a existat o încălcare a atribuţiilor de serviciu în sensul normei de incriminare din cuprinsul art. 297 din C. pen. cu trimitere la Decizia nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale a României, raportat strict la încălcări ce vizează legi şi ordonanţe ale Guvernului, conform paragrafului 60, teza finală a deciziei.

Astfel, inculpatul a învederat că, pentru a se plia pe conţinutul laturii obiective a infracţiunii de abuz în serviciu, aşa cum a fost acesta interpretat prin Decizia nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale, instanţa de apel a făcut trimitere exclusiv la dispoziţiile art. 36, 37 din O.U.G. nr. 59/2001 privind Statutul personalului silvic coroborate cu dispoziţiile cuprinse în Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea R.N.P. - Romsilva care prevedeau obligaţia personalului silvic angajat a R.N.P. de a cunoaşte şi de a aplica întocmai deciziile conducerii.

Totodată, recurentul inculpat a arătat că, în raport cu dispoziţiile prevăzute de art. 147 alin. (1) din Constituţia României coroborate cu art. 433 din C. proc. pen., este esenţială analizarea regulilor de drept ce se impun a fi aplicate la situaţia particulară a acestuia, descrisă în actul de sesizare al instanţei şi preluată în hotărârile de condamnare, întrucât fapta concretă săvârşită nu este prevăzută de legea penală, neputând fi circumscrisă infracţiunii de abuz în serviciu.

De asemenea, recurentul inculpat a mai arătat faptul că, în mod nelegal, instanţa de apel l-a condamnat doar în baza unor prevederi generale dintr-o ordonanţă de guvern care se refereau la respectarea de către personalul silvic a dispoziţiilor conducerii, acestea nefiind suficiente pentru a se putea reţine în cauză existenţa infracţiunii de abuz în serviciu, în acest sens, Curtea Constituţională statuând, în considerentele Deciziei nr. 405/2016, că neîndeplinirea ori îndeplinirea defectuoasă a unui act trebuie analizată numai prin raportare la atribuţii de serviciu reglementate expres prin legislaţia primară - legi şi ordonanţe ale Guvernului.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea act material al infracţiunii de abuz în serviciu, recurentul inculpat a susţinut că posibilitatea reţinerii acestuia era strâns legată, prioritar, de soluţionarea aceleaşi problematici vizând legalitatea reconstituirii dreptului de proprietate în discuţie, expusă anterior.

Subsecvent, recurentul a susţinut faptul că achiziţionarea suprafeţei de teren, care a dus la condamnarea sa, s-a făcut la solicitarea vânzătorului făcută direct la R.N.P. - Romsilva şi avizată de acesta din urmă, care avea cunoştinţă, indubitabil, despre situaţia juridică existentă în cauză.

Pe cale de consecinţă, recurentul a arătat că în mod greşit s-a reţinut de instanţa de fond faptul că R.N.P. nu ar fi avut cunoştinţă despre situaţia acestui teren în raport cu toate aspectele concrete ale speţei, detaliate pe larg în cuprinsul cererii de recurs în casaţie.

În succesiunea evenimentelor, recurentul a arătat că instanţa de apel a reţinut că acesta, având cunoştinţă de caracterul ilegal al retrocedării, a finalizat procedura de achiziţie a terenului fără a înştiinţa Regia Naţională a Pădurilor Romsilva asupra conţinutului Raportului Corpului de control nr. 1621/02.04.2007, relevant în acest sens fiind considerat conţinutul Adresei nr. x/07.12.2007, prin care R.N.P. ar fi comunicat ofertantului C. să se adreseze Direcţiei Silvice Botoşani, care urma să verifice "dacă terenurile oferite spre vânzare îndeplinesc condiţiile legale de cumpărare".

Motivat de aceste împrejurări, recurentul a arătat faptul că instanţa de apel în mod greşit a interpretat conţinutul adresei la care a făcut referire, întrucât, în realitate, se referea la condiţiile prevăzute în legislaţia silvică care ar fi justificat achiziţionarea de către Regie a acestor terenuri.

Totodată, recurentul a susţinut că instanţa de control nu a indicat niciun act normativ sau dispoziţie scrisă a conducerii R.N.P. care să îi impună efectuarea de verificări cu privire la legalitatea provenienţei terenurilor în cauză, reiterând, deopotrivă, aspectul conform căruia mandatul său era limitat doar pentru semnarea, în numele R.N.P., a contractului de vânzare a terenurilor, or condiţiile de vânzare, precum şi verificarea legalităţii şi oportunităţii achiziţionării lor erau exclusiv atribuţiile Regiei.

În consecinţă, în raport cu aspectele anterior învederate, recurentul a conchis în sensul că nici în privinţa acestui act material al infracţiunii de abuz în serviciu nu sunt îndeplinite condiţiile de tipicitate prevăzute din norma de incriminare, solicitând achitarea în temeiul disp. art. 16 lit. b) teza I din C. proc. pen.

În continuare, recurentul inculpat a susţinut, în esenţă, că trebuie reţinut faptul că prin Decizia nr. 405/15 iunie 2016, Curtea Constituţională, admiţând excepţia de neconstituţionalitate cu care a fost sesizată, a constatat că "dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. pen. sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma "îndeplineşte în mod defectuos" din cuprinsul acestuia se înţelege "îndeplineşte prin încălcarea legii", statuând, deopotrivă, în considerente, că neîndeplinirea ori îndeplinirea defectuoasă a unui act trebuie analizată numai prin raportare la atribuţii de serviciu reglementate expres prin legislaţia primară - legi şi ordonanţe ale Guvernului" (pct. 60), iar "comportamentul interzis trebuie impus de către legiuitor chiar prin lege, neputând fi dedus, eventual, din raţionamente ale judecătorului de natură să substituie normele juridice" (pct. 61).

Totodată, în referire la infracţiunea prevăzută de dispoziţiile art. 132 din Legea nr. 78/2000, Curtea Constituţională a reţinut că aceasta este "o formă specială a infracţiunii de abuz în serviciu" care "trebuie să se raporteze la dispoziţiile art. 297 alin. (1) din C. pen., astfel cum acestea au fost reconfigurate prin prezenta decizie, dispoziţia respectivă fiind o normă incompletă" (pct. 86 - 88), în acelaşi sens fiind şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 392/6 iunie 2017 (pct. 58 - 60).

În acest context, recurentul a arătat că deciziile Curţii Constituţionale fac parte din ordinea juridică normativă (Decizia nr. 847/8 iulie 2008) şi nu pot fi lipsite de efecte juridice, ci acestea trebuie aplicate potrivit principiului constituţional al comportamentului loial (Deciziile nr. 924/2012; nr. 761/2014; nr. 26/2019), arătând, deopotrivă, că atât dispozitivul, cât şi considerentele pe care se sprijină acestea se bucură de autoritate de lucru judecat, invocând în susţinerea afirmaţiilor jurisprudenţa Curţii Constituţionale, reflectată prin mai multe decizii, amintind, astfel, Deciziile nr. 799/2011, nr. 1/2014, nr. 463/2014.

În motivarea cazului de recurs invocat, inculpatul a conchis prin a arăta că, în cauză, nu a existat nicio neîndeplinire ori îndeplinire defectuoasă a atribuţiilor prevăzute expres de legislaţia primară, care să fi fost încălcate de acesta, argumentând că infracţiunea de "abuz în serviciu" prevăzută de art. 297 alin. (1) din C. pen., astfel cum a fost reconfigurată prin Decizia nr. 405/15 iunie 2016 a Curţii Constituţionale, exista numai dacă atribuţiile de serviciu reglementate expres prin legislaţia primară - legi şi ordonanţe ale Guvernului ar fi fost încălcate.

În continuare, inculpatul a arătat că, potrivit dispoziţiilor art. 50 din Codul silvic în vigoare în anul 2007 (Legea nr. 26/1996), asigurarea integrităţii fondului forestier naţional era o îndatorire fundamentală ce revenea autorităţii publice centrale care răspundea de silvicultură, prin R.N.P.

Potrivit dispoziţiilor H.G. nr. 1105/2003 şi H.G. nr. 229/2009 privind organizarea R.N.P. - Romsilva şi aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare, numai Regia avea statut de persoana juridică, direcţiile silvice fiind unităţi fără personalitate juridică.

În consecinţă, inculpatul a arătat că direcţiile silvice, neavând personalitate juridică, nu puteau avea nici calitate procesuală activă în condiţiile prevăzute de art. 41 din C. proc. civ. anterior.

Astfel, în argumentarea motivelor invocate în susţinerea cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 pct. 7 din C. proc. pen., inculpatul a arătat faptul că abia prin Decizia nr. 15 din 22 noiembrie 2011, pronunţată de instanţa supremă, s-a recunoscut calitatea procesual activă a Regiei Naţionale a Pădurilor (şi nu unităţilor silvice teritoriale), decizie pronunţată după o perioadă de 4 ani de la emiterea Raportului Corpului de Control al R.N.P. nr. 1621/2 aprilie 2007, prin care s-a dispus în sarcina recurentului iniţierea unor demersuri judiciare pentru anularea actelor de reconstituire a dreptului de proprietate şi a titlului de proprietate.

În concluzie, inculpatul A. a precizat că atribuţia i-a fost stabilită printr-un act de control intern, or nu prin lege, încălcarea acesteia fiind de natură să atragă, în temeiul art. 48 alin. (1) din O.U.G. nr. 59/2000 doar răspunderea disciplinară, directorul general al R.N.P. emiţând, de altfel, în acest sens, Decizia nr. 132/16.04.2007 de aplicare a unei sancţiuni disciplinare faţă de inculpat.

Deopotrivă, inculpatul a arătat că, potrivit dispoziţiilor art. 52 şi 53 din Codul silvic, în vigoare la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. x/21 decembrie 2007, Regia Naţională a Pădurilor putea cumpăra terenurile cu destinaţie forestieră proprietate privată, arătând, totodată, că în acest sens era şi legislaţia secundară (H.G. nr. 1105/2003 şi H.G. nr. 229/2009).

Prin urmare, inculpatul a susţinut că nu avea nicio "atribuţie de serviciu reglementată expres de legislaţia primară" cu privire la cumpărarea terenurilor cu destinaţie forestieră, precum şi faptul că nicio lege nu îi conferea dreptul de a decide achiziţionarea acelor terenuri.

Ca atare, încheierea contractului de vânzare-cumpărare s-a făcut în urma ofertei adresată de vânzător direct Regiei Naţionale, iar voinţa de încheiere a contractului a fost exprimată de R.N.P. prin acordul dat pentru cumpărarea terenului, inculpatul acţionând doar ca un mandatar al titularului dreptului de a cumpăra.

Mai mult, la data încheierii contractului - 21 decembrie 2007 - conducerea R.N.P. cunoştea situaţia juridică a terenului, având în vedere că oferta de vânzare era făcută de un cetăţean străin care dobândise terenul prin reconstituire în temeiul Legii nr. 18/1991, iar, pe de altă parte, anterior acestei date se întocmise Raportul Corpului de Control R.N.P. nr. 1621/2.04.2007.

În concluzie, recurentul inculpat a susţinut faptul că, atât instanţa de apel, cât şi instanţa de fond, însuşindu-şi opinia procurorului expusă în actul de sesizare al instanţei, au dat un alt conţinut constitutiv infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice prevăzută şi sancţionată de art. 248 din C. pen. din 1969 rap. la art. 2481 din C. pen. din 1969 şi art. 132 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 şi art. 5 din C. pen., care nu are suport legal, adăugând elementului material al laturii obiective fapte care nu sunt prevăzute ca încălcări ale legii şi care nu intră în conţinutul legal al acestei infracţiuni.

Faţă de argumentele expuse, recurentul a solicitat, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., achitarea în ceea ce priveşte săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu şi aplicarea dispoziţiilor prevăzute de art. 25 alin. (5) din C. proc. pen., în ceea ce priveşte latura civilă a cauzei.

Prin încheierea din data de 10 ianuarie 2020, constatându-se îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 434 - 438 din C. proc. pen., s-a dispus admiterea, în principiu, a cererii de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 571 din data de 05 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori, şi s-a trimis cauza Completului 10, în compunere de 3 judecători.

Examinând recursul în casaţie formulat de inculpatul A., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează să-l respingă ca nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac ce trebuie să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, recursul în casaţie vizează numai legalitatea anumitor hotărâri definitive indicate de lege şi numai anumite motive expres şi limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casaţie să se poată invoca şi, corespunzător, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să poată analiza orice nelegalitate a hotărârilor, ci numai pe acelea pe care legiuitorul le-a considerat importante.

Cu atât mai mult, recursul în casaţie nu are în vedere elementele de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, aşa încât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu poate să reevalueze materialul probator şi să stabilească o situaţie de fapt diferită de cea menţionată în hotărârile atacate.

Astfel, sfera controlului judiciar în cadrul examinării recursului în casaţie a fost limitată strict de legiuitor. Pe cale de consecinţă, nu pot fi examinate decât chestiunile ce privesc aspecte de drept, în limita cazurilor de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., fără a putea analiza temeinicia deciziei atacate.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că, prin cererea de recurs în casaţie, recurentul inculpat a invocat incidenţa cazului prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. - inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

Cazul de casare menţionat vizează acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie datorită împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie datorită dezincriminării faptei.

Dispoziţiile precitate exclud din sfera de analiză a instanţei de recurs situaţia de fapt şi modalitatea de interpretare a probatoriului, în acest stadiu verificându-se exclusiv doar dacă faptele astfel cum au fost reţinute de către instanţa de apel sunt prevăzute ca infracţiuni, respectiv dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc din punct de vedere obiectiv elementele constitutive ale infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului.

Deopotrivă, prevederile art. 438 pct. 7 din C. proc. pen., nu permit o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator şi, pe această cale, stabilirea unei alte situaţii de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală.

Verificările pe care instanţa de recurs în casaţie le face din perspectiva noţiunii de faptă care nu este prevăzută de legea penală vizează atât incriminarea abstractă, respectiv dacă conduita inculpatului este prevăzută de norma de incriminare, cât şi condiţiile de tipicitate obiectivă, respectiv identitatea dintre conduita propriu zisă şi elementele de conţinut ale incriminării sub aspectul laturii obiective.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte reţine că recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, prin intermediul căreia este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege, care vizează exclusiv legalitatea hotărârii şi nu chestiuni de fapt, instanţa supremă neputând rejudeca pentru a treia oară o cauză în parametrii în care a avut loc judecata în fond şi în apel. Aşadar, verificarea hotărârii se face exclusiv în drept, statuările în fapt ale instanţei a cărei hotărâre a fost atacată neputând fi cenzurate în niciun fel.

Prin urmare, legalitatea reconstituirii dreptului de proprietate în favoarea numitului C., pentru suprafaţa totală de 358 ha teren cu destinaţie forestieră (prin Hotărârile nr. 462 din 16.06.2006 şi nr. 929 din 3 noiembrie 2006) examinată de instanţele de fond şi de apel, ca şi chestiune prealabilă, în conformitate cu prevederile art. 52 din C. proc. pen., nu poate fi cenzurată prin intermediul căii extraordinare de atac a recursului în casaţie, fiind stabilită cu caracter definitiv prin decizia penală atacată.

În raport de cele menţionate, instanţa de recurs urmează a analiza motivele invocate de recurentul inculpat A. circumscrise neîntrunirii laturii obiective a infracţiunii de abuz în serviciu, respectiv a elementului material al laturii obiective, neexistând, în opinia acestuia, vreo încălcare a atribuţiilor de serviciu prevăzute de legislaţia primară, respectiv neîndeplinirea defectuoasă a acestora, în sensul normei de incriminare, astfel cum a fost redefinită prin Decizia nr. 392/2017 a Curţii Constituţionale.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte notează că obligaţiile şi îndatoririle principale ce revin funcţionarilor publici care îşi desfăşoară activitatea în cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice sunt prevăzute în legislaţia primară. Detalierea şi concretizarea atribuţiilor de serviciu prevăzute în legislaţia primară se realizează prin legislaţia secundară (hotărâri de Guvern, ordine de ministru, norme de aplicare), respectiv acte normative interne (ordine de serviciu, regulamente, dispoziţii, fişa postului).

Astfel, varietatea şi complexitatea aspectelor normative impuse autorităţilor şi instituţiilor publice de către autorităţile legiuitoare şi, corelativ, prevederea obligaţiilor şi îndatoririlor principale ce revin funcţionarilor publici, fac imposibilă, din punct de vedere obiectiv, integrarea acestora în legislaţia primară, cu consecinţa necesităţii detalierii, concretizării şi explicării obligaţiilor, sarcinilor de serviciu şi profesionale prevăzute în legislaţia primară, ulterior, prin legislaţia secundară, în final, rezultând un mecanism legal complex, de natură a satisface imperativul clarităţii şi previzibilităţii normei de drept din legislaţia primară.

Pe cale de consecinţă, derivă necesitatea ca, pe lângă actele normative specifice legislaţiei primare, să fie necesară şi trimiterea la actele normative aparţinând legislaţiei secundare, aceasta din urmă având menirea de a clarifica, a explica şi detalia norma din legislaţia primară, evident cu respectarea principiului ierarhiei actelor normative.

În concret, recurentul inculpat A. a fost condamnat întrucât, cu intenţie, a înlesnit diminuarea fondului forestier naţional proprietate publică a statului român. Modalitatea în care s-a realizat elementul material al laturii obiective a infracţiunii a constat într-o inacţiune, respectiv omisiunea acestuia de a dispune iniţierea unor acţiuni civile la instanţele de judecată în vederea constatării nulităţii absolute a hotărârilor Comisiei Judeţene Botoşani pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor şi a titlului de proprietate emis ulterior numitului C., persoană care nu avea cetăţenia română şi care nu putea beneficia de dispoziţiile legale privind reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafeţele de terenuri cu destinaţie forestieră. Obligativitatea efectuării acestor demersuri judiciare a fost stabilită în sarcina inculpatului prin Raportul Corpului de Control al R.N.P. nr. 1621/02.04.2007, pe care inculpatul a refuzat să le pună în aplicare.

În ceea ce priveşte cadrul normativ incident în cauză, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 50 din Codul silvic, ocrotirea, asigurarea integrităţii şi dezvoltării fondului forestier naţional constituie o preocupare fundamentală, de interes naţional, a autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură, menită să asigure dezvoltarea durabilă a acestuia.

Obligaţia instituită prin legislaţia primară este reluată şi în prevederile legislaţiei secundare.

Astfel, prin H.G. nr. 1105/2003 privind reorganizarea Regiei Naţionale a Pădurilor - Romsilva, adoptată în temeiul art. 11 din Codul silvic, a fost aprobat Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea Regiei Naţionale a Pădurilor - Romsilva.

Potrivit art. 6, Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva are, printre atribuţiile sale principale în domeniul silviculturii, asigurarea integrităţii fondului forestier proprietate publică a statului, precum şi a celui aparţinând altor deţinători, pe care îl are în administrare, şi gospodărirea durabilă a pădurilor din cuprinsul acestora.

Conform art. 9 alin. (1), Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva are în structura sa unităţi fără personalitate juridică - direcţii silvice (...).

Unităţile din structura Regiei Naţionale a Pădurilor - Romsilva, prevăzute la alin. (1), sunt conduse de către un director, director tehnic, director economic, care fac parte din comitetul director, ale căror atribuţii se stabilesc prin regulament aprobat de Consiliul de administraţie al Regiei Naţionale a Pădurilor - Romsilva. Directorii şi consilierii juridici ai unităţilor fără personalitate juridică din structura Regiei Naţionale a Pădurilor - Romsilva reprezintă interesele şi îndeplinesc atribuţiile acesteia pe raza teritorială în care sunt organizate aceste unităţi.

Din prevederile legale menţionate, rezultă că atribuţia de asigurare a integrităţii fondului forestier proprietate publică a statului de către Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva se asigură în teritoriu prin Direcţiile Silvice aflate în structura sa, direcţii care reprezintă interesele şi îndeplinesc atribuţiile Regiei pe raza teritorială în care sunt organizate aceste unităţi. Persoanele care aduc la îndeplinire aceste atribuţii sunt directorii şi consilierii juridici din cadrul Direcţiilor Silvice.

Atribuţiile de serviciu ale inculpatului pe acest aspect rezultate din dispoziţiile legale primare sunt detaliate în fişele postului, respectiv:

"reprezintă şi susţine interesele unităţii în faţa organelor jurisdicţionale; reprezintă Direcţia Silvică Botoşani în cadrul relaţiilor de serviciu pe care le are în limita Regulamentului privind organizarea, funcţionarea, atribuţiile şi limitele de competenţă ale organelor de conducere din structura Regiei Naţionale a Pădurilor - Romsilva în faţa organelor cu care vine în contact; răspunde de întreaga activitate a direcţiei silvice; coordonează direct activitatea (...) oficiului juridic".

Faţă de cele arătate, rezultă că inculpatul A., în calitate de director al Direcţiei Silvice Botoşani, trebuia să urmărească asigurarea integrităţii fondului forestier naţional şi să facă demersurile necesare pentru a anula eventualele acţiuni ce aveau drept consecinţă diminuarea fondului forestier, obligaţie reţinută întocmai în considerentele deciziei penale atacate.

Or, inculpatul nu a iniţiat niciun demers judiciar, în condiţiile în care această obligaţie a fost instituită în sarcina sa prin Raportul Corpului de Control al R.N.P. nr. 1621/02.04.2007, iar aducerea la îndeplinire a măsurilor dispuse de conducerea Regiei era în competenţa sa exclusivă, constituind una dintre atribuţiile stabilite prin legislaţia primară, după cum se va arăta în continuare.

Contrar susţinerilor recurentului, exista cadrul legal necesar demarării acţiunilor în constatarea nulităţii absolute a hotărârilor Comisiei Judeţene pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor şi a titlului de proprietate emis unei persoane care nu era îndreptăţită la reconstituirea dreptului de proprietate, aceste demersuri fiind întemeiate pe prevederile art. III alin. (1) lit. a) din Legea nr. 167/1997.

Însă nu lipsa dispoziţiilor legale care să-i permită introducerea unor acţiuni în justiţie pentru invalidarea hotărârilor de reconstituire a dreptului de proprietate l-au împiedicat pe inculpatul A. de efectueze demersuri judiciare în acest sens, ci convingerea sa personală că retrocedarea terenului era legală, aspect reiterat inclusiv în motivele de recurs în casaţie. Or, opinia inculpatului asupra legalităţii retrocedării - aspect care ţine de latura subiectivă a infracţiunii, aşa încât motivele care l-au determinat pe inculpat să o astfel de conduită nu pot face obiectul analizei instanţei de recurs - nu îl exonera pe acesta de obligaţia de a face toate demersurile în justiţie pentru apărarea intereselor instituţiei pe care o conducea, urmând ca instanţele de judecată să analizeze legalitatea emiterii titlului de proprietate numitului C. Deopotrivă, acest punct de vedere al inculpatului nu avea suport legal în condiţiile în care conducerea instituţiei constatase contrariul şi îi solicitase luarea de măsuri concrete pentru reintrarea în legalitate.

În raport de situaţia de fapt stabilită cu titlu definitiv în cauză, rezultă că în sarcina inculpatului A. s-a reţinut nu doar omisiunea acestuia de a iniţia acţiuni în justiţie în scopul redobândirii dreptului de proprietate asupra unor terenuri retrocedate nelegal, ci faptul că i s-a trasat ca sarcină de serviciu acest obiectiv, iar inculpatul nu a adus la îndeplinire această măsură dispusă de conducerea Regiei. Astfel, inculpatul A. nu a luat nicio măsură prin care să împiedice diminuarea patrimoniului public, nici după momentul întocmirii raportului de control, ignorând obligaţiile instituite în sarcina sa. Efectuarea demersurilor în vederea anulării titlului de proprietate a numitului C. era de competenţa inculpatului, directorul Direcţiei Silvice fiind cel care decidea dacă se impunea promovarea unor acţiuni judiciare.

În concluzie, în mod corect s-a reţinut de către instanţele de fond şi de apel încălcarea prevederilor art. 36, art. 37 şi art. 48 din O.U.G. nr. 59/2000 privind Statutul personalului silvic.

Mai mult, activitatea inculpatului A. nu s-a rezumat doar la faptul că nu a iniţiat demersuri în justiţie pentru anularea actelor ilegale, ci a fost una mult mai amplă. După cum se va arăta în continuare, inculpatul a fost implicat, în mod direct, şi în operaţiunea cumpărării de către Direcţia Silvică Botoşani a suprafeţei de 351 ha teren cu vegetaţie forestieră de la numitul C., teren care a fost scos nejustificat din fondul forestier naţional proprietate publică a statului, aflat în administrarea R.N.P. - Romsilva - Direcţia Silvică Botoşani şi care a fost retrocedat sus-numitului, persoană care nu era îndreptăţită la reconstituirea dreptului de proprietate.

Referitor la susţinerea recurentului inculpat în sensul că încălcarea atribuţiilor sale de serviciu reprezintă o abatere disciplinară pentru care a fost sancţionat deja, iar sancţiunea a fost anulată, cu caracter definitiv, de instanţa de judecată, Înalta Curte constată că aceasta este eronată.

Astfel, prin Decizia de sancţionare nr. 132/16.04.2007, anulată prin Sentinţa civilă nr. 80/12.05.2008 a Curţii de Apel Suceava, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal definitivă prin Decizia nr. 80/13.01.2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, inculpatul A. a fost sancţionat disciplinar, printre altele, pentru nerespectarea aplicării legilor fondului funciar referitoare la validarea dreptului de proprietate conform Legii nr. 247/2005 a unor cetăţeni străini, fiind membru în Comisia judeţeană de aplicare a acestor legi şi a faptului că nu a făcut obiecţiuni la hotărârile luate de această comisie.

Or, se constată că recurentul a fost sancţionat disciplinar pentru activitatea sa din Comisia judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Botoşani şi nu pentru refuzul neiniţierii unor acţiuni juridice în constatarea nulităţii absolute a hotărârilor comisiei în calitate de director al Direcţiei Silvice Botoşani.

Nici criticile recurentului inculpat ce vizează al doilea act material al infracţiunii de abuz în serviciu nu pot fi primite.

În sarcina inculpatului A. s-a reţinut că, în calitate de director al Direcţiei Silvice Botoşani, a achiziţionat, cu suma de 2.439.450 RON provenind din fondul de conservare şi regenerare a pădurilor, suprafaţa de 351 ha teren cu vegetaţie forestieră de la numitul C., teren care anterior a făcut parte din patrimoniul public al statului şi care a fost retrocedat cetăţeanului străin în condiţii nelegale prin Hotărârea nr. 462 din 16.06.2006 a Comisiei judeţene pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor din cadrul Prefecturii Botoşani şi cu privire la care inculpatul nu a iniţiat vreun demers judiciar în vederea constatării nulităţii absolute a titlului de proprietate şi a actelor subsecvente, deşi obligativitatea efectuării acestor demersuri judiciare a fost stabilită în sarcina inculpatului prin Raportul Corpului de Control al R.N.P. nr. 1621/02.04.2007.

După cum s-a reţinut în considerentele deciziei penale atacate, Raportul nr. x/02.04.2007 a fost înregistrat în condica de corespondenţă a Direcţiei Silvice Botoşani dar nu a fost repartizat spre rezolvare niciunui compartiment, inculpatul A. luând singur decizia de a nu iniţia nicio acţiune în justiţie în constatarea nulităţii hotărârii comisiei de fond funciar, deşi i se fixase ca sarcină de serviciu iniţierea unor astfel de acţiuni.

Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/21.12.2007 a fost semnat din partea Direcţiei Silvice Botoşani numai de inculpatul A.

Or, în acord cu considerentele expuse în decizia atacată, inculpatul, în loc să dispună demersuri în vederea redobândirii gratuite a suprafeţei de teren retrocedată numitului C. prin iniţierea unor acţiuni civile pentru constatarea nulităţii absolute a Hotărârii nr. 462/16.06.2006 a Comisiei Judeţene Botoşani pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor şi a Titlului de proprietate nr. x/30.08.2006, a decis să demareze demersuri în vederea cumpărării acesteia. Dacă inculpatul ar fi pus în aplicare măsurile dispuse de conducerea Regiei Naţionale a Pădurilor - Romsilva suprafaţa de teren în discuţie ar fi fost în litigiu şi nu mai putea face obiectul unui contract de vânzare-cumpărare. Prin urmare, perfectarea tranzacţiei cu cetăţeanul străin este consecinţa directă a pasivităţii inculpatului care nu a promovat în justiţie acţiunile în anularea titlului de proprietate eliberat cu încălcarea dispoziţiilor legale.

Contrar susţinerilor recurentului inculpat, coordonarea acţiunii de cumpărare a terenurilor era asigurată de directorul direcţiei silvice, aspect adus la cunoştinţa inculpatului A. prin Adresa nr. x/17.07.2007 a R.N.P. - Romsilva, după cum s-a reţinut şi în considerentele deciziei penale atacate.

Mai mult, printre atribuţiile sale de serviciu, conform fişelor postului, inculpatul angaja unitatea, prin semnătură, în relaţiile cu terţii, reprezenta şi susţinea interesele unităţii în faţa autorităţilor statului, inclusiv, a notariatelor, având toate competenţele juridice prevăzute de legislaţia în vigoare.

Distinct de răspunderea Regiei Naţionale a Pădurilor - Romsilva, opera şi răspunderea Direcţiei Silvice Botoşani (unitate din structura regiei care reprezintă interesele şi îndeplineşte atribuţiile acesteia pe raza sa teritorială), reprezentată de inculpat, în verificarea legalităţii tranzacţiei care presupunea, inclusiv, verificarea legalităţii titlului de proprietate a vânzătorului.

Prin urmare, nerespectarea de către inculpat a obligaţiilor stabilite prin Raportul Corpului de Control al Regiei Naţionale a Pădurilor nr. 1621/02.04.2007, constând în omisiunea de a efectua demersuri judiciare în vederea constatării caracterului nelegal al retrocedării terenului, element material al primului act material al infracţiunii de abuz în serviciu, a fost urmată de încălcarea obligaţiilor stabilite în sarcina sa prin acelaşi Raport, prin încheierea contractului de vânzare cumpărare, contrar prevederilor art. 37 şi art. 40 din O.U.G. nr. 59/2000 privind Statutul personalului silvic, acţiune ce a făcut obiectul celui de al doilea act material al infracţiunii, cele două acte materiale aflându-se într-o strânsă dependenţă, aspect relevat chiar în motivele de recurs în casaţie.

Inculpatul A. şi-a încălcat obligaţia legală de a asigura integritatea fondului forestier naţional, pe care îl avea în administrare, pe de o parte, şi, pe de altă parte, a prejudiciat patrimoniul unităţii cu suma de 2.439.450 RON, pentru o suprafaţă de teren care îi aparţinea de drept.

Susţinerea recurentului în sensul că atribuţia de a cumpăra terenuri forestiere, potrivit Codului silvic (art. 52, art. 53) şi H.G. nr. 1105/2003, aparţinea Regiei Naţionale a Pădurilor şi nu direcţiilor silvice teritoriale, aşa încât nu avea nicio atribuţie legală cu privire la cumpărarea terenurilor cu destinaţie forestieră, nu poate fi primită.

Art. 52 din Codul silvic reglementează dreptul de preemţiune al statului, prin autoritatea publică centrală, la toate vânzările, pentru enclavele din fondul forestier proprietate publică şi terenurile limitrofe acestuia, precum şi pentru terenurile acoperite cu vegetaţie forestieră.

Însă, în această procedură un rol esenţial îl au şi direcţiile silvice, în condiţiile în care legea obligă proprietarul vânzător să înştiinţeze, în scris, unitatea silvică teritorială în raza căreia se află terenul respectiv, în legătură cu intenţia de înstrăinare. În plus, opţiunea de cumpărare este manifestată în termen de 30 de zile de către unitatea silvică sesizată, nu de către regie.

Într-adevăr, potrivit art. 53 din Codul silvic, Regia Naţională a Pădurilor poate cumpăra terenuri degradate proprietate privată, iar conform art. 6 din Regulamentul aprobat prin H.G. nr. 1105/2003, regia poate cumpăra, în condiţiile prevăzute de lege, terenuri proprietate privată. Însă, aşa cum s-a arătat anterior, unităţile din structura Regiei Naţionale a Pădurilor - Romsilva reprezintă, prin conducătorii direcţiilor silvice, interesele şi îndeplinesc atribuţiile acesteia pe raza teritorială în care sunt organizate aceste unităţi.

Aşadar, nu poate fi primită susţinerea recurentului inculpat A. în sensul că, la încheierea contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x/21.12.2007, a acţionat, în baza unei procuri speciale, ca un mandatar al Regiei Naţionale a Pădurilor - Romsilva. Directorii unităţilor din structura R.N.P. - Romsilva nu au calitatea de mandatari, ci reprezintă interesele şi îndeplinesc atribuţiile regiei pe raza teritorială a acestor unităţi.

Contrar celor susţinute de către recurent, acordul Regiei Naţionale a Pădurilor a vizat numai valoarea maximală a preţului de achiziţie nu şi legalitatea tranzacţiei, atribuţia de verificare a îndeplinirii, de către terenul în speţă, a condiţiilor legale pentru a fi cumpărat revenindu-i Direcţiei Silvice Botoşani, şi implicit, reprezentantului acesteia, directorul A.

Or, inculpatul cunoştea modalitatea de retrocedare a terenului respectiv, fiind membru în Comisia judeţeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor. Totodată cunoştea şi împrejurarea că este contestată legalitatea retrocedării, impunându-i-se efectuarea de demersuri judiciare menite să readucă terenul în proprietatea statului, aşa încât nu se poate prevala de faptul că nu avea obligaţia să verifice legalitatea provenienţei terenului ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare.

În acest mod, s-a ajuns ca Direcţia Silvică Botoşani, reprezentantă de inculpatul A., să achiziţioneze un teren care anterior a făcut parte din patrimoniul public al statului şi care a fost retrocedat unei persoane fizice în condiţii nelegale prin plata unei sume de 2.439.450 RON, prejudiciu cauzat Regiei Naţionale a Pădurilor - Direcţia Silvică Botoşani.

Relevant este faptul că inculpatul A., directorul Direcţiei Silvice Botoşani, s-a ocupat de ansamblul activităţilor necesare încheierii tranzacţiei cu terenuri forestiere.

Astfel, numitul C., care comunicase Regiei Naţionale a Pădurilor intenţia de a vinde statului terenul forestier în suprafaţă de 351 ha, a fost direcţionat pentru a se adresa Direcţiei Silvice Botoşani. În vederea perfectării tranzacţiei, inculpatul A. a luat o serie de măsuri, respectiv, a constituit comisia pentru negocierea contractelor de vânzare-cumpărare a terenurilor ce pot fi incluse în fondul forestier proprietate publică a statului, a făcut demersuri pentru evaluarea terenului de 351 ha de un expert tehnic judiciar, a aprobat procesul-verbal de negociere a preţului şi a încheiat contractul de vânzare-cumpărare.

În contextul situaţiei de fapt relevate anterior stabilită prin decizia penală atacată, rezultă, în mod indubitabil, că intra în atribuţiile de serviciu ale inculpatului A., directorul Direcţiei Silvice Botoşani, coordonarea întregii activităţi impusă de încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu numitul C., implicit a situaţiei juridice a terenului care a făcut obiectul tranzacţiei.

Faţă de cele arătate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că, în raport de situaţia de fapt expusă şi stabilită cu caracter definitiv în considerentele deciziei penale atacate, elementele de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de abuz în serviciu corespund faptelor reţinute în concret inculpatului A., susţinerile acestuia în sensul că nu a încălcat atribuţii de serviciu stabilite prin legislaţia primară fiind nefondate.

Având în vedere considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 571 din data de 05 iunie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori urmează a fi respins ca nefondat.

În temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., recurentul va fi obligat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 571 din data de 05 iunie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Obligă recurentul-condamnat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 martie 2020.

GGC - NN