Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Covasna, sub nr. x/2014, în urma declinării competenţei de către Judecătoria Sfântu Gheorghe, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A. - Sucursala Covasna, solicitând instanţei, să constate ca fiind abuzive şi să se anuleze toate clauzele, comisioanele şi dobânzile cuprinse în contractul de credit nr. x/08.05.08, contractul de credit nr. x/08.05.08, contractul de credit nr. x/24.09.08; obligarea pârâtei la eliminarea clauzelor abuzive şi la derularea în continuare a contractelor fără aceste clauze; restituirea sumelor achitate pe baza clauzelor abuzive, inclusiv a comisionului de risc şi de administrare şi diferenţa dintre dobânda iniţială şi dobânda majorată; constatarea ca abuziv a refuzului pârâtei de a refinanţa creditele reclamantului şi obligarea pârâtei la refinanţarea acestor credite; obligarea pârâtei la plata sumei de 150000 RON reprezentând prejudiciu cauzat prin clauzele abuzive; suspendarea executării contractelor; cu cheltuieli de judecată.
Ulterior reclamanta a depus mai multe precizări de acţiune prin care a făcut referire la clauzele privind comisionul de administrare, comisionul de risc, dobânda variabilă care nu a fost convenită de părţi şi se poate modifica unilateral, fiind modificată numai în sens crescător în timp ce EURIBOR/LIBOR scădea, după indicii interni şi netransparenţi, privind celelalte comisioane percepute abuziv.
Tribunalul Covasna, secţia civilă prin sentinţa civilă nr. 407 din 11.05.2017 a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., prin administrator C. şi administrator judiciar D., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A. - Sucursala Covasna.
Apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 407 din 11.05.2017 pronunţată de Tribunalul Covasna, secţia civilă, a fost respins de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă prin decizia civilă nr. 1655/Ap din 12.10.2017.
Împotriva acestei decizii reclamanta S.C. A. S.R.L. prin administrator C. şi administrator judiciar D.. a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4, pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.
În argumentarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut, în esenţă, că s-au aplicat greşit prevederile art. 470 C. proc. civ. în stabilirea de către Curtea de Apel Braşov a faptului că nu a formulat apel împotriva încheierii premergătoare din data de 26.01.2017.
În opinia recurentei-reclamante, soluţia este nelegală. Din motivarea apelului rezultă că S.C. A. S.R.L. a fost nemulţumită şi faţă de măsura dispusă prin încheierea premergătoare hotărârii, respectiv cea din 26.01.2017, cu privire la acest aspect indică art. 466 alin. (1) C. proc. civ. încheiere cu privire la care recurenta-reclamantă arată că şi aceasta constituie obiect al apelului.
În continuarea argumentării motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit art. 6 Noul C. civ. apreciind că nu sunt incidente şi aplicabile prevederile noului C. civ., a omis art. 1236 şi art. 1237 Noul C. civ. şi a aplicat greşit art. 948, art. 966 şi art. 968 din vechiul C. civ.
În ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă se referă la neanalizarea de către Curtea de Apel Braşov a încheierii premergătoare mai sus evocate; necercetarea apelului sub aspectul argumentelor cu valoare de principiu regăsite în cadrul teoriilor doctrinare expuse pentru a justifica admisibilitatea acţiunii privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale, sens în care, recurenta expune următoarele teorii doctrinare: teoria viciilor de consimţământ ca argumente pentru înlăturarea clauzelor abuzive, teoria cauzei pentru înlăturarea unei clauze abuzive, teoria formării acordului de voinţă şi teoria inexistenţei bunei-credinţe.
În argumentarea acestor teorii, recurenta-reclamantă prezintă cu caracter general semnificaţia acestora în contextul formării, încheierii contractului şi ale clauzelor abuzive referindu-se la clauzele standardizate (art. 1202 C. civ., art. 1203 din acelaşi cod).
Conchide recurenta-reclamantă că, neanalizarea unor motive de apel atrage casarea hotărârii câtă vreme - invocă decizia Curţii de Apel Ploieşti - nu au fost elucidate de către instanţele anterioare anumite aspecte esenţiale, sunt încălcate dispoziţiile art. 129 alin. (4) şi alin. (5) din vechiul C. proc. civ., respectiv art. 22 din actualul C. proc. civ.. În acest context, recurenta susţine că această omisiune nu poate fi complinită în recurs, întrucât prin această cale de atac se cenzurează hotărârea numai sub aspectul nelegalităţii. Aşa încât, se impune admiterea recursului, casarea deciziei atacate cu trimiterea spre rejudecare, în sensul administrării unor probe, respectiv proba cu expertiză tehnică de specialitate.
Prin motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., recurenta-reclamantă arată că, nu doar motivele de fond, ci şi pertinenţa unui mijloc de probă esenţial - adică raportul de expertiză - nesocoteşte dreptul reclamantei la un proces echitabil.
În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenta-reclamantă indică decizia nr. 2517 din 29.05.2014, pronunţată de instanţa supremă, precum şi dreptul la un proces echitabil din perspectiva art. 6 alin. (1) C. proc. civ. şi din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (recurenta invocă şi art. 261 alin. (1) pct. 5 din vechiul C. proc. civ.).
În cadrul aceluiaşi motiv de recurs, recurenta-reclamantă mai arată că, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că instanţa de judecată are obligaţia să se pronunţe prin hotărâre judecătorească asupra a tot ceea ce s-a cerut prin cererea de chemare în judecată şi asupra tuturor mijloacelor ce au stat la baza pretenţiilor părţilor, potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.. Aşadar, elementul esenţial al unei hotărâri judecătoreşti este motivarea, care nu poate fi în principiu implicită, ci trebuie să poarte asupra tuturor argumentelor de fapt şi de drept invocate de părţi sau asupra criticilor formulate.
Referitor la motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susţine că a fost încălcat dreptul la apărare prin soluţionarea cauzei fără a da posibilitatea apelantului să fie prezent, deşi s-a făcut dovada imposibilităţii prezentării a administratorului C..
Recurenta-reclamantă susţine că a fost încălcat principiul contradictorialităţii prin pronunţarea asupra inutilităţii probei cu expertiza pe motivul netemeiniciei pretenţiilor, deşi chestiunea nu a fost pusă în discuţia prealabilă a părţilor care legal citate să se poată prezenta în instanţă, prin aceasta instanţa antepronunţându-se.
Totodată, recurenta-reclamantă consideră că a fost încălcat şi principiul disponibilităţii prin cercetarea doar în parte a criticilor din perspectiva legislaţiei europene şi interne privind practicile abuzive astfel cum au fost formulate, făcându-se o aplicare greşită a legii.
În continuare, recurenta-reclamantă susţine că instanţa a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 970, ale art. 1169 din vechiul C. civ., ale art. 129 alin. (5) din vechiul C. proc. civ., ale Legii nr. 72/2013, O.U.G. nr. 50/2010, O.U.G. nr. 174/2008, precum şi art. 966, art. 968 din vechiul C. civ.. În plus, recurenta menţionează generic Noul C. civ. privind clauzele standard, reglementările vizând buna-credinţă şi abuzul de drept în negocierea contractului de credit, regulile subsidiare de interpretare a contractului, precum teoriile doctrinare cu valoare de principiu.
În continuare, recurenta-reclamantă face referiri la: cauza nelicită înscrisă în art. 968 din vechiul C. civ., teza în sensul că fluctuaţia dobânzii constituie o încălcare a art. 948 din vechiul C. civ. şi inserarea de clauze privind restituirea creditului în situaţia neacceptării de către reclamantă a nivelului dobânzii, care reprezintă clauze speculative, abuzive.
Recurenta-reclamantă invocă nulitatea absolută a clauzelor contractuale din perspectiva dispoziţiilor reglementate de art. 948 din vechiul C. civ., art. 966 şi urm. din acelaşi cod. Se poate reţine că lipseşte cauza pe motivul că banca şi-a propus încă de la încheierea contractului să execute garanţiile constituite în temeiul contractelor de credit încheiate.
Aşa fiind, recurenta-reclamantă susţine că trebuie sancţionate clauzele unilaterale, pur potestative care înfrâng principiul consensualismului şi le plasează pe poziţia clauzelor unilaterale pur potestative sancţionate de C. civ. cu nulitatea absolută.
Critica referitoare la declararea scadenţei anticipate a creditului în cazul în care clientul nu acceptă modificările propuse (cu privire la majorarea dobânzii) vizează că o asemenea clauză reprezintă o condiţie rezolutorie lovită de nulitate. Contractele încheiate cu banca sunt preformulate, standard, iar eventualele diferenţe dintre ele şi alte contracte nu se datorează negocierii cu clienţii, ci particularităţilor fiecărui client în parte.
Prin urmare, clauzele nu au fost negociate de către părţi, nefiind dovedit acest lucru prin niciun mijloc de proba, conform art. 1169 C. civ.
Recurenta-reclamantă învederează ca o aplicaţie a principiului de drept comun in dubio pro reo, art. 983 C. civ. şi art. 970 vechiul C. civ. potrivit cărora convenţiile trebuie executate cu bună-credinţă şi rolul activ consacrat de dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ.
De asemenea, recurenta-reclamantă mai arată că, dispoziţiile O.U.G. nr. 174/2008 prevăd conform art. 93 lit. h) - "sunt interzise clauzele contractuale care dau dreptul furnizorului de servicii financiare sa modifice unilateral clauzele contractuale fără încheierea unui act adiţional acceptat de consumator şi caracterul abuziv al comisionului rezultă şi din O.U.G. 50/09.06.2010.
Or, susţine recurenta-reclamantă, sancţiunea aplicabilă clauzelor abuzive este nulitatea absolută a acestora [art. 15 alin. (1) din Legea nr. 72/2013], fiind indiferent că respectiva clauză este considerată abuzivă prin calificarea legii [art. 14 din Legea nr. 72/2013] sau, dimpotrivă, a instanţei [art. 13 din Legea nr. 72/2013]. Posibilitatea invocării din oficiu a caracterului abuziv al clauzei derivă din regimul juridic al nulităţii absolute prevăzute de art. 15 alin. (1) din Legea nr. 72/2013, reglementat de dispoziţiile noului C. civ., care, în art. 1247 alin. (3), prevede expres că "instanţa este obligată să invoce din oficiu nulitatea absolută".
În finalul recursului, recurenta concluzionează că, în ceea de priveşte condiţiile generale ale creditoarei - analiza clauzelor din acestea - luate în parte în raport de cauză, demonstrează încălcarea imperativelor de validitate impuse de scopul imediat, formal, adică de imperativele consensualismului care nu există când o prevedere din contract pretinde puterea unei părţi de a modifica contractul fără acordul celeilalte.
Pentru aceste motive, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, schimbarea în tot a sentinţei nr. 407/2017 a Tribunalului Covasna şi admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată şi precizată.
Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul nu este admisibil.
Prin încheierea din camera de consiliu din data de 7 iunie 2018 potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. s-a dispus comunicarea acestuia părţilor.
Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 13 iunie 2018.
Prin încheierea din data de 17 ianuarie 2019 a fost admis în principiu recursul declarat de reclamanta S.C.A. S.R.L. prin administrator judiciar D.. şi s-a acordat termen la 21 martie 2019 pentru judecarea pe fond în şedinţă publică.
Prin încheierea din data de 3 octombrie 2019 constatând că recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar D.. nu şi-a îndeplinit obligaţia stabilită de către instanţă în sensul de a depune la dosarul cauzei traducerea citaţiei şi a cererii de recurs, în limba greacă, instanţa a dispus suspendarea judecării recursului, conform dispoziţiilor art. 242 alin. (1) C. proc. civ.
Înalta Curte, analizând decizia recurată prin raportare la criticile formulate prin cererea de recurs, constată că acestea sunt nefondate, pentru următoarele considerente:
În primul rând trebuie subliniat că, nu pot forma obiect al analizei instanţei de recurs decât motivele care vizează nelegalitatea deciziei recurate. Aceasta deoarece, în actuala reglementare, art. 488 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie, astfel că instanţa de recurs nu mai are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt pe care aceasta o constată.
Invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susţine că instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti prin neordonarea din oficiu a unei expertize contabile, fiind încălcat dreptul la un proces echitabil, ceea ce contravine dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Critica se referă la eventualele măsuri ale instanţei care privesc modul de administrare a probatoriului, or, acesta este un aspect de netemeinicie ce nu poate fi primită şi analizată în actualul cadru procesual, ştiut fiind faptul că instanţa de apel este suverană în a aprecia oportunitatea şi utilitatea administrării probelor.
Nici afirmaţiile cu caracter general, în sensul că instanţa de apel a soluţionat cauza, cu încălcarea dreptului la un proces echitabil, ceea ce contravine dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, subsumate aceluiaşi motiv de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 4 C. proc. civ., nu pot fi analizate din perspectiva depăşirii atribuţiilor puterii judecătoreşti, recurenta-reclamantă neindicând în ce constă incursiunea instanţei de judecată în sfera autorităţii executive sau legislative, în legătură cu obiectul recursului.
Astfel fiind, se constată că susţinerile invocate de recurenta - reclamantă ca motive de nelegatitate excedează, motivului de recurs invocat, respectiv art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.
Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că i-a fost încălcat dreptul la apărare prin soluţionarea cauzei fără prezenţa apelantei, deşi apelanta prin administratorul C. a făcut dovada imposibilităţii de a fi prezent.
Criticile recurentei - reclamante sunt nefondate. Se constată că motivul invocat, respectiv faptul că administratorul C. locuieşte în străinătate, nu reprezintă motiv excepţional în sensul art. 222 C. proc. civ., astfel că instanţa de apel a reţinut cu just temei că, nu este un motiv temeinic care să împiedice judecata cauzei, câtă vreme există posibilitatea de a-şi angaja apărător.
Înalta Curte constată că art. 222 alin. (1) C. proc. civ. are valoarea unei norme dispozitive, neavând caracter imperativ; ca atare admiterea sau respingerea unei cereri pentru lipsă de apărare - imposibilitatea de prezentare a administratorului special C. fiind asimilată cererii pentru lipsă de apărare - reprezintă o chestiune de apreciere a instanţei în faţa căreia cererea este susţinută.
Mai mult decât atât, instanţa de apel în temeiul dispoziţiilor art. 396 alin. (2) C. proc. civ., prin încheierea din data de 28 septembrie 2017, a dispus amânarea pronunţării la data de 12 octombrie 2017, astfel încât nu se poate reţine faptul că s-a produs o încălcare a dreptului la apărare.
În ceea ce priveşte presupusa încălcare a principiului contradictorialităţii, invocat în cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a reproşat instanţei de apel că s-a pronunţat asupra inutilităţii probei cu expertiză pe motivul netemeiniciei pretenţiilor şi că această chestiune nu a fost pusă în discuţia părţilor.
Conform menţiunilor cuprinse în încheierea de şedinţă de la data de 28 septembrie 2017, părţile au lipsit la acest termen de judecată.
Cum procedura de citare a fost legal îndeplinită, iar în cauză s-a solicitat judecarea şi în lipsă, în mod procedural instanţa de apel s-a pronunţat în sensul respingerii cererii de administrare a probelor solicitate de apelanta reclamantă S.C.A. S.R.L.
Respectarea principiului contradictorialităţii nu era condiţionată, în speţă, de prezenţa părţilor, ci de legala îndeplinire a procedurii de citare. Cu alte cuvinte, dacă părţile legal citate au ales să nu se prezinte la termenul de judecată la care a fost formulată încuviinţarea probelor, instanţa de judecată a procedat în mod legal la examinarea cererii în lipsa acestora.
Susţinerea recurentei-reclamante, privind încălcarea de către instanţa de apel a principiului disponibilităţii, va fi respinsă ca nefondată.
Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, instanţa a soluţionat cauza astfel cum a fost investită cu calea de atac a apelului împotriva sentinţei civile nr. 407 din 11 mai 2017 pronunţată de Tribunalul Covasna, secţia civilă, prin care a fost respinsă cererea de chemare în judecată.
Alegaţiile recurentei-reclamante potrivit cărora instanţa de apel nu a analizat fondul cauzei, vor fi înlăturate.
Din această perspectivă se constată că instanţa de apel a analizat raportul juridic dedus judecăţii din perspectiva motivului de nulitate privitor la cauza ilicită a contractelor, prin prisma prevederilor art. 966 din vechiul C. civ., astfel încât, critica recurentei-reclamante este nefondată.
De altfel, se constată că recurenta-reclamantă a invocat, într-un mod vag, încălcarea principiului disponibilităţii, făcând trimitere la o presupusă aplicare greşită a unor dispoziţii legale privind interpretarea contractelor supuse analizei.
Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Din perspectiva acestui motiv, recurenta-reclamantă a susţinut că motivarea deciziei recurate este superficială, copiind în bună măsură considerentele hotărârii atacate.
În ce priveşte motivarea necorespunzătoare a deciziei recurate, se reţine că obligaţia de motivare care revine instanţei nu presupune în mod necesar existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument prezentat de parte, desigur cu excepţia situaţiei în care argumentul sau mijlocul de apărare omis ori incomplet analizat ar avea un caracter esenţial în economia procesului, conducând la o altă soluţie.
Din analiza deciziei recurate, se desprinde concluzia că motivarea are un conţinut clar şi concret cu referire la actele din dosar, precum şi la argumentele şi apărările părţilor. Conţinutul considerentelor este lipsit de ambiguităţi ori contradicţii şi permite relevarea raţionamentului care a condus la soluţia de respingere a apelului ca nefondat, soluţie, de altfel, corectă.
Astfel, instanţa de apel, în virtutea dispoziţiilor art. 476 şi art. 479 C. proc. civ., este ţinută să verifice legalitatea şi temeinicia soluţiei pronunţate, putând să completeze considerentele primei instanţe sau chiar sa le substituie, daca este cazul.
Simpla nemulţumire a recurentei-reclamante cu privire la soluţia pronunţată, la argumentele care au format convingerea instanţei, neînsuşirea de către instanţa de control judiciar a apărărilor formulate de către aceştia, sunt aspecte care nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul textului legal anterior evocat şi nici nu justifică invocarea motivului de recurs instituit de prevederile art. 488 pct. 6 C. proc. civ.
Se constată că soluţia pronunţată, este rezultatul analizei judiciare specifice prezentului litigiu în funcţie de situaţia de fapt şi de probele administrate şi că nu se poate reţine existenţa unei motivări superficiale, ci, dimpotrivă, argumentele instanţei se constituie într-o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluţia pronunţată, nefiind astfel încălcate dispoziţiile art. 425 alin. (1) C. proc. civ.
Referitor la teoriile doctrinare cu valoare de principiu invocate prin cererea de recurs, Înalta Curte reţine că aceste argumente au fost expuse pentru a justifica admisibilitatea acţiunii privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale. Or, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, această chestiune nu poate fi analizată în lipsa investirii instanţei cu o cale de atac împotriva încheierii din 26.01.2017.
Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care vizează cazurile când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, recurenta-reclamantă a invocat faptul că instanţa de apel a aplicat greşit art. 466 alin. (4) şi art. 470 lit. b) C. proc. civ., art. 6 Noul C. civ. prin reţinerea că nu sunt incidente şi aplicabile prevederile noului C. civ., a omis art. 1236 şi art. 1237 Noul C. civ. şi a aplicat greşit art. 948, art. 966 şi art. 968 din vechiul C. civ.
Susţinerile recurentei-reclamante potrivit căreia s-au aplicat greşit prevederile art. 470 lit. b) şi art. 466 alin. (4) C. proc. civ., în stabilirea de către Curtea de Apel Braşov a faptului că nu a formulat apel împotriva încheierii premergătoare din data de 26.01.2017, sunt nefondate.
Potrivit dispoziţiilor art. 470 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., cererea de apel va cuprinde indicarea hotărârii atacate.
Dispoziţiile art. 466 alin. (4) C. proc. civ. prevăd că "împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, afară de cazul când legea dispune altfel".
Consecinţa practică a unei astfel de reglementări constă în faptul că încheierile premergătoare nu pot fi atacate decât odată cu fondul, făcând corp comun cu hotărârea finală, fiind supuse căii de atac numai odată cu aceasta.
În speţă, se constată că apelul exercitat de către S.C. A. S.R.L. a fost formulat numai împotriva sentinţei civile nr. 407/2017 din 11.05.2017 a Tribunalului Covasna.
Prin urmare, apelanta avea posibilitatea de a declara apel şi împotriva încheierii din data de 26.01.2017 pronunţată de instanţa de fond, moment la care instanţa de apel ar fi fost legal investită cu analizarea acestei hotărâri.
Întrucât hotărârea judecătorească (categorie ce include şi încheierile premergătoare) este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în aplicarea principiului legalităţii căii de atac, în mod corect instanţa de apel a analizat cererea de apel din perspectiva sentinţei apelate.
Alegaţiile recurentei-reclamante potrivit cărora în cadrul motivelor de apel a prezentat şi nemulţumirile faţă de măsura dispusă prin încheierea premergătoare hotărârii, respectiv cea din 26.01.2017 pronunţată de instanţa de fond, vor fi înlăturate.
Astfel, instanţa de apel în mod corect a reţinut că prin încheierea de şedinţă de la termenul de judecată din 26.01.2017, instanţa de fond a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii în anulare a contractelor de credit întemeiate pe prevederile Legii 193/2000, iar motivele referitoare la incidenţa în speţă a prevederilor Legii nr. 193/2000 nu pot fi examinate în cadrul prezentei căi de atac îndreptate numai împotriva sentinţei pronunţate de instanţa de fond.
Vor fi înlăturate şi criticile privind presupusa încălcare de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 6 Noul C. civ. prin reţinerea că nu sunt incidente şi aplicabile prevederile Noului C. civ., omiţând astfel aplicarea art. 1236 şi art. 1237 Noul C. civ.
În ceea ce priveşte legea aplicabilă litigiului de faţă, art. 6 alin. (2) C. civ. prevede că "actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii producerii lor."
Cu alte cuvinte, contractele încheiate sub imperiul vechiul C. civ., rămân supuse legii în vigoare la data încheierii.
Astfel fiind, se constată că instanţa de apel a reţinut în mod corect că textele invocate din Noul C. civ. nu pot fi incidente în cadrul unor contracte încheiate cât timp erau în vigoare dispoziţiile vechiul C. civ.
În acest context, referirile recurentei-reclamante privind omisiunea instanţei de apel de aplicare a dispoziţiilor cuprinse în art. 1236 şi art. 1237 Noul C. civ. nu vor face obiectul analizei, atât timp cât, din punct de vedere a legii aplicabile, textele evocate nu au incidenţă.
Întreaga argumentare a recurentei privind încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 948, art. 966 şi art. 968 vechiul C. civ., va fi respinsă.
Potrivit art. 948 C. civ. de la 1864, condiţiile de valabilitate a unei convenţii sunt capacitatea de a contracta, consimţământul valabil al părţii care se obligă, un obiect determinat şi o cauză licită.
În aplicarea art. 968 acelaşi cod, o cauză este nelicită când este prohibită de legi, contrarie bunelor moravuri ori ordinii publice, conform art. 966 C. civ. de la 1864, cauza nelicită neputând avea nici un efect.
Cauza actului juridic vizează obiectivul urmărit la perfectarea actului, fiind în concret scopul mediat, motivul determinant al încheierii contractului.
Aşadar, în aplicarea acestui principiu de drept, în aprecierea existenţei unei cauze ilicite instanţele au analizat care a fost intenţia părţilor la momentul încheierii actului, reţinând în mod corect că motivul determinant al încheierii contractelor de credit a fost pentru reclamantă, obţinerea unor sume de bani cu titlu de împrumut, iar pentru pârâtă obţinerea unor sume de bani cu titlu de dobândă, niciunul dintre aceste motive nefiind ilicit sau imoral.
Totodată, se reţine că prin natura ei stabilirea existenţei ilicităţii cauzei contractelor este în primul rând o chestiune ce ţine de netemeinicie, însă având în vedere că în cauză se pune problema nelegalităţii se constată că analiza instanţei de apel s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor art. 948, art. 966 şi art. 968 C. civ., apreciindu-se corect în sensul inexistenţei unei cauze ilicite sau imorale.
Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar D..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar D.. împotriva deciziei civile nr. 1655/Ap din 12 octombrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 februarie 2020.