Asupra recursului de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 10 mai 2016 pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, sub nr. x/2016, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A. au solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtei la plata dividendelor nete aferente anului 2012, respectiv 3.291 RON şi dobânda legală calculată, conform O.G. nr. 13/2011 pentru reclamantul A. şi 3.525 RON şi dobânda legală, calculată potrivit O.G. nr. 13/2011 pentru reclamantul B., cu cheltuieli de judecată.
În motivare, reclamanţii au susţinut, în esenţă, că sunt acţionarii pârâtei, reclamantul A. deţinând în anul 2012 un număr de 1618 acţiuni cu o cota de participare de 6,9683%, iar reclamantul B. deţinând în anul 2012 un număr de 1841 acţiuni cu o cota de participare de 7,4628%. În anul 2012 valoarea dividendelor distribuite de societate a fost de 56.232 RON, conform hotărârii AGA din 10 mai 2013, însă pârâta nu a realizat plata către reclamanţi, încălcând dispoziţiile art. 67 din Legea nr. 31/1990.
În drept, reclamanţii au invocat dispoziţiile art. 67 din Legea nr. 31/1990 şi O.G. nr. 13/2011.
La data de 24 mai 2016 reclamanţii au depus cerere precizatoare indicând dobânda aferentă dividendelor cuvenite reclamantului A. ca fiind 424 RON, iar dobânda aferentă dividendelor cuvenite reclamantului B. ca fiind 454 RON.
La data de 21 iunie 2016 pârâta a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca nefondată.
Pârâta a arătat, în esenţă, că prin hotărârea AGA din data de 13 mai 2016 s-a stabilit că AGA acceptă prin vot, propunerea de a se plăti cel puţin 10% din dividendele restante până la sfârşitul anului 2016 şi alte 20% până la 1 mai 2017 dacă situaţia financiară o permite, iar dividendele se vor achita la toţi acţionarii în acelaşi timp, proporţional cu numărul de acţiuni deţinute, nu se prescriu şi nu sunt purtătoare de dobânzi penalizatoare, astfel că reclamanţii trebuie să respecte prevederile hotărârii adoptate de AGA.
La 22 septembrie 2016 reclamanţii au depus cerere precizatoare, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 77.974 RON cu titlu de dividende şi 23.794 RON dobânda legală către reclamantul A. şi 84.763 RON cu titlu de dividende şi 26.468 RON dobânda legală către reclamantul B., ambele obligaţii reprezentând dividendele nete aferente anilor 2008-2014.
Prin sentinţa civilă nr. 12276 din 23 septembrie 2016 Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A., în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Cauza a fost înregistrată la 1 noiembrie 2016, sub nr. x/2016, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă.
Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 3113 din 13 septembrie 2017, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A., ca neîntemeiată.
Reclamanţii A. şi B. au formulat apel împotriva sentinţei primei instanţe, care a fost respins, ca nefondat, prin decizia civilă nr. 1141 A din 4 iunie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.
Instanţa de apel a notat, cu titlu preliminar, că în litigiul de faţă societatea intimată-pârâtă nu contestă dreptul apelanţilor-reclamanţi la dividende, întrucât a recunoscut dreptul acestora la dividendele aferente anilor 2008, 2009, 2010, 2011, 2012, 2013 şi 2014 prin mai multe hotărâri AGA şi, mai mult, aşa cum rezultă din actele dosarului, a efectuat plăţi parţiale către reclamanţi.
S-a reţinut că părţile litigante nu au contestat modul în care prima instanţă a interpretat prevederile art. 67 din Legea nr. 31/1990, care recunoaşte dreptul acţionarilor la obţinerea de dividende, ce se plătesc în termenul stabilit de adunarea generală a asociaţilor sau, după caz, stabilit prin legile speciale, dar nu mai târziu de 6 luni de la data aprobării situaţiei financiare anuale aferente exerciţiului financiar încheiat.
Curtea de Apel Bucureşti a conchis că nemulţumirea apelanţilor-reclamanţi este generată de modul în care prima instanţă a aplicat dispoziţiile legale menţionate în raport de hotărârea AGA din data de 13 mai 2016, prin care, cu majoritate, s-a decis achitarea dividendelor, eşalonat.
În acord cu soluţia pronunţată de tribunal, instanţa de prim control judiciar a reţinut că regula instituită de art. 67 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 este aceea că adunarea generală a asociaţilor este cea care are dreptul să stabilească termenul în care se plătesc dividendele, iar în cauza de faţă s-a decis achitarea acestora, eşalonat, fiind stabilite diferite termene de plată.
S-a statuat că hotărârea adunării generale reprezintă manifestarea de voinţă a societăţii înseşi, exprimând voinţa socială a acţionarilor formată în cadrul şedinţei adunării şi produce efecte faţă de toţi acţionarii, chiar şi faţă de cei care au votat împotriva deciziei adoptate.
De asemenea, s-a concluzionat că acţionarii nemulţumiţi de hotărârea adoptată şi care apreciază că aceasta încalcă prevederile legale, precum şi cei care au lipsit de la adunarea generală sau au votat împotrivă, au posibilitatea de a solicita anularea hotărârii, însă simplul vot împotrivă nu conferă acţionarului dreptul de a nu ţine seama de voinţa socială.
Instanţa de prim control judiciar a găsit neîntemeiată critica apelanţilor-reclamanţi, potrivit căreia intimata-pârâtă nu putea adopta hotărârea din data de 13 mai 2016, deoarece în acest mod se aduce atingere patrimoniului lor, apreciind că o asemenea susţinere ar fi putut fi analizată într-o eventuală acţiune în anularea hotărârii AGA, iar nu pe cale incidentală, în litigiul de faţă, în care se urmăreşte valorificarea unui drept de creanţă.
Totodată, s-a arătat că beneficiile aferente anilor 2008-2014, recunoscute prin hotărâri AGA au născut în patrimoniul apelanţilor un drept de creanţă împotriva societăţii, însă în raport de termenele stabilite prin hotărârea din data de 13 mai 2016, creanţa nu este exigibilă pentru a se putea dispune obligarea societăţii intimate la plata sumelor datorate.
Curtea de apel a apreciat că hotărârea pronunţată în cauza înregistrată sub nr. x/2016 nu se poate impune cu putere de lucru judecat în dosarul de faţă, deoarece vizează un alt creditor şi tranşează dreptul de creanţă al acestuia, motiv pentru care, a acordat respectivei hotărâri valoarea unei opinii jurisprudenţiale.
Reţinând că în prezenta cauză apelanţii-reclamanţi A. şi B. nu au justificat existenţa unei creanţe exigibile, Curtea de Apel Bucureşti a constatat că hotărârea instanţei de fond este temeinică şi legală şi a respins apelul, ca nefondat.
Împotriva deciziei instanţei de apel au declarat recurs reclamanţii A. şi B., înregistrat la data de 24 august 2018 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, prin care au solicitat admiterea recursului, desfiinţarea hotărârii atacate, cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată, precum şi obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.
În drept, s-au invocat motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 7 şi pct. 8 din C. proc. civ.
Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalităţii, pentru următoarele motive:
Recurenţii-reclamanţi susţin că au criticat, în apel, faptul că, deşi instanţa de fond a citat în motivarea sentinţei dispoziţiile art. 67 din Legea nr. 31/1990, menţionarea textului legal a fost doar formală, întrucât nu s-a făcut aplicarea acestora şi s-a respins cererea reclamanţilor privind obligarea intimatei-pârâte la plata dividendelor cuvenite.
Astfel, consideră că motivarea sentinţei şi a deciziei atacate le încalcă grav dreptul de proprietate asupra creanţelor intrate, anual, în patrimoniul fiecăruia dintre creditori, pe măsura distribuirii dividendelor de către Adunarea generală a acţionarilor din anii 2009, 2010, 2011, 2013, 2014 şi 2015.
În plus, recurenţii apreciază că motivarea este în evidentă contradicţie cu interpretarea dată de instanţa de fond art. 67 din Legea nr. 31/1990, conform căreia "în momentul stabilirii de către adunarea generală a asociaţilor a dividendelor, acesta încetează să mai fie un drept social şi devine un drept de creanţă individual al asociaţilor faţă de societate, drept care poate fi valorificat ca oricare drept de creanţă potrivit dreptului comun".
Se arată că s-a dovedit faptul că în fiecare dintre anii 2009, 2010, 2011, 2012, 2014 şi 2015 reclamanţii au devenit titularii câte unui drept de creanţă reprezentat de dividendele distribuite prin hotărârile AGA aferente fiecărui an anterior celui al repartizării lor.
Prin urmare, recurenţii apreciază că în anul 2016 Adunarea Generală a Acţionarilor nu mai avea dreptul să adopte nicio hotărâre legată de dividendele distribuite în anii anteriori, dividende care se aflau deja în patrimoniul reclamanţilor, sub forma câte unui drept de creanţă care le aparţine în exclusivitate.
Totodată, menţionează că în anul 2016 au votat împotriva deciziei de a eşalona plata dividendelor care fuseseră distribuite în anii anteriori, astfel cum rezultă din procesul-verbal olograf al şedinţei din 13 mai 2016, pct. 7.
Mai mult, recurenţii-reclamanţi A. şi B. învederează faptul că s-a pronunţat o decizie definitivă în dosarul nr. x/2016, prin care pârâta S.C. C. S.A. a fost obligată să achite integral dividendele către un alt acţionar al societăţii pentru aceeaşi perioadă de timp, respectiv perioada cuprinsă între anii 2008 şi 2014.
Or, prin modalitatea de soluţionare a prezentei cauze, instanţele anterioare au creat o vădită şi nejustificată discriminare între reclamanţii A. şi B. şi reclamanta din dosarul nr. x/2016, care are o calitate identică, respectiv aceea de creditor pentru dividendele aferente anilor 2008-2014.
Prin urmare, recurenţii-reclamanţi opinează că le-a fost încălcat şi dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 6 pct. 1 din CEDO, încrederea în justiţie fiind subminată, afectată de hotărâri contrarii pentru situaţii identice.
În temeiul art. 493 din C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 21 martie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi.
La data de 12 aprilie 2019, după comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, intimata-pârâtă S.C. C. S.A. a depus la dosar întâmpinare, comunicată recurenţilor-reclamanţi cu plic, prin care a adus la cunoştinţă că reclamantul A. se află într-un conflict de interese, întrucât are în prezent calitatea de membru în Consiliul de Administraţie al societăţii pârâte. Intimata-pârâtă recunoaşte dreptul de a încasa dividendele fiecărui acţionar, însă susţine că, în contextul economic dificil în care se află societatea, acest demers este unul nejustificat, care contribuie la creşterea riscului ca S.C. C. S.A. să intre în incapacitate de plată.
Părţile nu au depus la dosar punct de vedere la raport.
Prin încheierea din 19 septembrie 2019, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul şi a fixat termen în şedinţă publică, pentru soluţionarea acestuia.
Înalta Curte, analizând decizia recurată în limitele controlului de legalitate, raportat la criticile formulate şi la dispoziţiile legale incidente, constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Contrar susţinerilor recurenţilor-reclamanţi A. şi B., motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care poate fi invocat atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, nu-şi găseşte incidenţa în cauză.
Dispoziţiile anterior citate vizează încălcarea legii de drept material, ce poate consta, cu titlu de exemplu, în aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor acesteia, interpretarea greşită a normei corespunzătoare situaţiei de fapt, încălcarea unor principii generale de drept.
Înalta Curte notează că subsumat motivului de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi invocă aplicarea greşită a prevederilor art. 67 din Legea nr. 31/1990.
Acest text de lege, la alin. (2), prevede că "Dividendele se distribuie asociaţilor proporţional cu cota de participare la capitalul social vărsat, opţional trimestrial pe baza situaţiilor financiare interimare şi anual, după regularizarea efectuată prin situaţiile financiare anuale, dacă prin actul constitutiv nu se prevede altfel. Acestea se pot plăti în mod opţional trimestrial în termenul stabilit de adunarea generală a asociaţilor sau, după caz, prin legile speciale, regularizarea diferenţelor rezultate din distribuirea dividendelor în timpul anului urmând să se facă prin situaţiile financiare anuale".
Din interpretarea acestor prevederi legale reiese că adunarea generală a asociaţilor are dreptul să stabilească termenul în care se pot plăti dividendele.
Nu se poate pretinde că instanţa de apel a aplicat greşit aceste dispoziţii legale, în condiţiile în care aceasta nu a făcut altceva decât să constate că beneficiile aferente anilor 2008-2014, recunoscute prin hotărâri AGA, au născut în patrimoniul apelanţilor un drept de creanţă împotriva societăţii pârâte, însă prin raportare la termenele stabilite prin hotărârea AGA din 13 mai 2016 creanţa nu este exigibilă.
Înalta Curte consideră util să reamintească faptul că voinţele individuale ale asociaţilor, prin manifestarea lor în adunarea generală, devin o voinţă colectivă, care constituie voinţa societăţii, ca persoană juridică.
La baza formării voinţei sociale stă principiul majorităţii, care se aplică, în prezent, tuturor societăţilor reglementate de Legea nr. 31/1990, indiferent de forma lor juridică.
Întrucât voinţa majorităţii este voinţa persoanei juridice, ea este hotărâtoare şi obligatorie în viaţa societăţii.
Legea consacră existenţa voinţei sociale şi rolul acesteia în luarea deciziilor în cadrul societăţii.
Astfel, potrivit art. 132 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, "Hotărârile luate de adunarea generală în limitele legii sau actului constitutiv sunt obligatorii chiar pentru acţionarii care nu au luat parte la adunare sau au votat contra".
Prin urmare, recurenţii-reclamanţi din prezenta cauză susţin fără temei că nu le poate fi opozabilă hotărârea AGA din data de 13 mai 2016, prin care s-a decis, cu majoritate, ca dividendele recunoscute şi cuvenite acţionarilor să fie plătite acestora eşalonat, conform graficului stabilit.
Conform art. 132 alin. (2) din aceeaşi lege, "Hotărârile adunării generale contrare legii sau actului constitutiv pot fi atacate în justiţie, în termen de 15 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, de oricare dintre acţionarii care nu au luat parte la adunarea generală sau care au votat contra şi au cerut să se insereze aceasta în procesul-verbal al şedinţei".
În cauza de faţă, reclamanţii A. şi B., în calitatea lor de acţionari ai societăţii pârâte, aveau dreptul să solicite, în temeiul prevederilor anterior evocate, anularea hotărârii adunării generale, prin care a fost adoptată măsura de a se plăti eşalonat dividendele, întrucât au votat contra şi s-a consemnat în procesul-verbal al şedinţei împotrivirea lor, însă nu au înţeles să uzeze de acestea.
Într-o altă exprimare, Înalta Curte reţine că nu prezintă relevanţă, în economia prezentului litigiu, împrejurarea că reclamanţii au votat împotriva deciziei de a se eşalona plata dividendelor, care au fost distribuite în anii anteriori, de vreme ce nu au atacat respectiva hotărâre a Adunării Generale a Acţionarilor în instanţă.
Critica formulată de recurenţii-reclamanţi referitoare la puterea de lucru judecat a hotărârii definitive pronunţate în dosarul nr. x/2016, prin care pârâta S.C. C. S.A. a fost obligată să achite integral dividendele către un alt acţionar al societăţii pentru aceeaşi perioadă de timp, nu poate fi primită.
În esenţă, puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti semnifică faptul că o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată, iar hotărârea este prezumată a exprima adevărul şi nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre.
Autoritatea de lucru judecat şi puterea de lucru judecat nu sunt sinonime. Autoritatea de lucru judecat este o parte a puterii de lucru judecat. Existenţa unei hotărâri judecătoreşti poate fi invocată în cadrul unui alt proces, cu autoritate de lucru judecat atunci când se invocă exclusivitatea hotărârii sau, cu putere de lucru judecat, când se invocă obligativitatea sa, fără ca în cel de-al doilea proces să fie aceleaşi părţi, să se discute acelaşi obiect şi aceeaşi cauză.
Pentru a se invoca puterea de lucru judecat, nu este necesară existenţa triplei identităţi de părţi, cauză şi obiect, ci este necesară doar probarea identităţii între problema soluţionată anterior şi problema dedusă judecăţii, instanţa de judecată fiind ţinută să pronunţe aceeaşi soluţie.
Principiul puterii de lucru judecat împiedică infirmarea constatărilor făcute într-o hotărâre judecătorească definitivă printr-o altă hotărâre judecătorească posterioară, dată în alt proces.
Noţiunea de proces echitabil presupune că dezlegările irevocabile date problemelor de drept în litigii anterioare, dar identice sub aspectul problemelor de drept soluţionate, au caracter obligatoriu în litigiile ulterioare, deoarece, în caz contrar, s-ar încălca principiul securităţii raporturilor juridice, cu consecinţa generării incertitudinii jurisprudenţiale.
Conform dispoziţiilor art. 430 alin. (2) din Noul C. proc. civ., "Autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă".
Autoritatea de lucru judecat priveşte numai considerentele decisive şi pe cele decizorii. Aşadar, raportat la prevederile enunţate anterior, considerentele decizorii sunt cele prin care se rezolvă chestiuni litigioase ce sprijină soluţia cuprinsă în dispozitiv.
Dincolo de aceste argumente teoretice, Înalta Curte constată că litigiul înregistrat sub nr. x/2016, soluţionat definitiv prin decizia nr. 339/2018 din 25 ianuarie 2018 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a avut ca obiect cererea formulată de reclamanta D., prin care s-a solicitat obligarea pârâtei S.C. C. S.A. la plata sumei de 128.545 RON, reprezentând valoarea dividendelor restante pentru perioada 2008-2014, precum şi la plata sumei de 42.269 RON, cu titlu de dobândă legală penalizatoare aferentă debitului principal.
Problema de drept ce a făcut obiectul acestei cauze, dezlegată prin hotărârea invocată de către recurenţi cu putere de lucru judecat, fiind diferită faţă de cea dedusă judecăţii în prezenta cauză, nu poate duce la aplicarea prezumţiei de lucru judecat, aşa cum, în mod legal, a apreciat curtea de apel.
Faţă de cele anterior expuse, Înalta Curte constată că în cauză nu există motive de nelegalitate care să impună casarea deciziei recurate şi, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., recursul urmează a fi respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1141 A din 4 iunie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 ianuarie 2020.