Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia a II-a civilă la 19 aprilie 2018 sub dosar nr. x/2018, reclamantul Departamentul pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului, în contradictoriu cu pârâta A. S.A. a solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 951,11 RON reprezentând dobânda penalizatoare aferentă plăţii cu întârziere a dividendelor cuvenite pentru anii 2014, 2015, 2016.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 194 C. proc. civ., art. 67 alin. (2) din Legea nr. 31/1990.
Prin sentinţa civilă nr. 1243 din 19 septembrie 2018, Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamantul Departamentul pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului, în contradictoriu cu pârâta A. S.A..
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul Departamentul pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului.
Prin decizia civilă nr. 373 din 26 februarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a fost respins ca nefondat apelul formulat de reclamantul Departamentul pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului împotriva sentinţei civile nr. 1243 din 19 septembrie 2018 pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă.
Împotriva acestei decizii, reclamantul Ministerul Economiei, reorganizat ca urmare a fuziunii prin absorbţie a Departamentului pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului a declarat recurs.
Prin memoriul de recurs, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul Ministerul Economiei a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, cu consecinţa admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată.
În argumentarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul susţine că hotărârea a fost pronunţată cu aplicarea greşită a legii, reiterând, astfel, argumentele dezvoltate atât în faţa instanţei de fond cât şi în faţa instanţei de apel.
În opinia recurentului, instanţele învestite cu soluţionarea prezentei cauze au ignorat în totalitate argumentele de ordin juridic supuse judecaţii de către reclamant, ignorându-se atât dispoziţiile imperative ale Legii societăţilor comerciale nr. 31/1990 cât şi clauzele Contractului de prestări servicii nr. x/01.09.2015, stabilite de comun acord între pârâta A. S.A. şi Depozitarul Central S.A..
Menţionează recurentul, că susţinerile intimatei preluate în motivarea hotărârii atacate de cele două instanţe, potrivit cărora, aceasta nu cunoştea datele de identificare ale instituţiei reclamante în vederea virării în termenul legal a dividendelor, este lipsită de relevanţă fie şi pentru simplul motiv că datele de identificare ale instituţiilor centrale ale administraţiei de stat sunt de notorietate si foarte uşor de accesat.
Astfel, aşa cum se poate constata intimata-pârâtă nu a demonstrat că a efectuat demersuri în acest sens, societatea A. S.A. având posibilitatea de a transmite, în cazul în care ar fi avut o atitudine diligentă datele de identificare ale Ministerului Economiei, instituţie în numele căreia fostul D.P.A.P.S, exercita calitatea de acţionar.
Totodată, se susţine că instanţele de fond şi apel, preluând susţinerile intimatei-pârâte, au invocat în mod total eronat o aşa-zisă culpă a Ministerului Economiei pentru întârzierea la plata acestor dividende şi refuzul plăţii dobânzii legale.
În continuare, recurentul redă obligaţiile Depozitarului Central, care rezultă din contractul de prestări servicii nr. x/01.09.2015 încheiat între societatea A. S.A. şi Depozitarul Central S.A..
În acest context, recurentul susţine că între cei doi parteneri contractuali nu a existat comunicare şi faptul că aceştia nu au înţeles să-şi respecte obligaţiile contractuale întocmai cum au fost asumate prin contractul de prestări servicii nr. x/01.09.2015 nu reprezintă un aspect imputabil reclamantului Ministerul Economiei/D.P.A.P.S., iar în situaţia în care intimata-pârâtă considera necesar avea/are posibilitatea legală de a se îndrepta împotriva Depozitarului Central pentru nerespectarea obligaţiilor contractuale asumate.
Pentru aceste considerente, recurentul apreciază că este îndreptăţit să solicite admiterea recursului, casarea deciziei atacate, cu consecinţa admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată.
Înalta Curte a luat în examinare excepţia nulităţii recursului în conformitate cu prevederile art. 494, raportat la art. 482 şi la art. 248 C. proc. civ., asupra căreia a reţinut următoarele:
Potrivit prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar conform art. 487 alin. (1) din acelaşi Cod, "recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile şi în recurs."
Din analiza dispoziţiilor legale anterior evocate, rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază şi dezvoltarea acestora, astfel încât criticile să poată fi încadrate în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.
Totodată, se observă că neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate expres prevăzute de lege, precum şi formularea acestora cu depăşirea termenului de recurs este sancţionată cu nulitatea cererii de recurs.
Soluţia la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac de reformare, în care se analizează strict conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile.
Astfel, în etapa procesuală a recursului nu pot fi examinate critici care vizează aspecte de netemeinicie, întrucât aprecierea şi evaluarea probelor administrate în cauză, în vederea stabilirii situaţiei de fapt, rămân în atribuţia exclusivă a instanţelor de fond, ca instanţe devolutive.
În raport cu aceste considerente, se constată că, deşi formal a fost invocat motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile din cererea de recurs vizează aspecte ce ţin de netemeinicia hotărârii atacate, iar nu de nelegalitatea acesteia.
Recurentul şi-a încadrat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care se referă la situaţia în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.
Din această perspectivă, analizând critica referitoare la ignorarea dispoziţiilor Legii nr. 31/1990, precum şi a clauzelor contractuale, instanţa supremă constată că recurentul s-a limitat la a preciza doar că instanţa de apel a ignorat în totalitate arguimentele sale de ordin juridic, trimiterea la textul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. fiind goală de substanţă şi fiind apreciată ca pur formală.
În concret, în cauză, deşi aparent se invocă critici de nelegalitate referitoare la ignorarea dispoziţiilor imperative ale Legii nr. 31/1990 cât şi ale clauzelor contractului de prestări servicii, în realitate recurentul aduce în discuţie argumentele dezvoltate în faţa instanţei de fond şi a celei de apel, fără a arăta în ce modalitate decizia instanţei de apel nu este conformă legii şi nici nu s-a raportat la considerentele acesteia.
Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că primul motiv de recurs referitor la preluarea în motivare de către instanţa de apel a apărării pârâtei, în sensul existenţei culpei pârâtei pentru întârzierea plăţii dividendelor şi a dobânzii legale nu a fost argumentat cu trimitere la textele legale încălcate, astfel încât nu se încadrează în controlul de legalitate, calea de atac a recursului neavând caracter devolutiv care să permită reanalizarea situaţiei de fapt ori reaprecierea probelor sau a modului de administrare a acestora.
A doua critică invocată de recurent, tinde să demonstreze că între cei doi parteneri contractuali nu a existat comunicare şi acesţia nu au înţeles să-şi respecte obligaţiile asumate prin contractul de prestări servicii. Pentru a demonstra temeinicia acestui motiv de recurs, recurentul redă conţinutul clauzelor contractului de prestări servicii, fără a prezenta în ce mod au fost ignorate acestea aspect care, de asemenea, nu poate fi reevaluat în recurs, recurentul aducând în discuţie chestiuni care ţin de probaţiune şi de stabilirea situaţiei de fapt.
În acest context, se constată că recurentul nu a formulat veritabile critici de nelegalitate care să vizeze decizia atacată şi care să permită astfel exercitarea controlului de legalitate în această fază procesuală din perspectiva motivelor de casare reglementate de art. 488 C. proc. civ.
Conchizând, Înalta Curte apreciază că invocarea de către recurent a art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este una formală, având în vedere că nu a fost dezvoltat un raţionament critic al hotărârii pronunţate în apel cu trimitere la textele de lege care ar fi fost încălcate sau aplicate în mod greşit cu ocazia soluţionării apelului.
În considerarea celor ce preced, constatând că recurentul nu s-a conformat obligaţiei reglementate de dispoziţiile art. 486 alin. (1) lit. d), coroborate cu cele ale art. 487 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere şi inexistenţa motivelor de ordine publică care să conducă la aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., va anula recursul declarat de recurentul-reclamant Ministerul Economiei împotriva deciziei civile nr. 235 din 13 mai 2019 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în temeiul art. 489 alin. (2), raportat la art. 486 alin. (3) şi la art. 496 alin. (1) teza a III-a C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Anulează recursul declarat de recurentul-reclamant MINISTERUL ECONOMIEI împotriva deciziei civile nr. 235 din 13 mai 2019 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în contradictoriu cu intimata-pârâtă S.C. A. S.A.
Fără nicio cale de atac.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 februarie 2020.