Asupra recursului de faţă;
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la 24 octombrie 2012, sub nr. x/2012, reclamanta A.. în contradictoriu cu pârâta COMPANIA NAŢIONALĂ DE AUTOSTRĂZI ŞI DRUMURI NAŢIONALE DIN ROMÂNIA S.A., prin Direcţia Regională Drumuri şi Poduri Cluj, a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa:
- să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 60.903.070,25 RON, reprezentând contravaloarea costurilor suplimentare înregistrate de către reclamantă, costuri directe şi profit, pe parcursul derulării contractelor din culpa pârâtei la care se adaugă dobânda/penalităţile pentru întârzierea plăţii, compusă din:
(a) costuri suplimentare estimate în valoare de 32.750.713,43 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor executate, costuri directe şi profit şi dobânda pentru întârzierea plăţii aferente contractului nr. x/2006 şi contractului accesoriu nr. 3002/2010;
(b) costuri suplimentare estimate în valoare de 28.050.315,37 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor executate, costuri directe şi profit şi dobânda/penalităţile pentru întârzierea plăţii aferente contractului nr. x/2006;
(c) costuri suplimentare estimate în valoare de 102.041,51 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor executate, costuri directe şi profit şi dobânda/penalităţile pentru întârzierea plăţii aferente contractului nr. x/2009;
- obligarea pârâtei la emiterea unei instrucţiuni privind executarea de către reclamantă a podeţului de la km 5+733 precum şi a grinzii de descărcare antiseismică de la Viaductul 2 culeea 1 situat la km 6+982 sau scoaterea acestor lucrări din obiectul contractului de execuţie lucrări cu nr. x/2006.
În drept, au fost invocate dispoziţiile O.U.G. nr. 60/2001, O.U.G. nr. 34/2006, Hotărârea nr. 925/2006, Hotărârea de Guvern nr. 273/1994, art. 112, art. 7201 şi următoarele C. proc. civ., art. 969 şi art. 970, 998, 999, 1073, 1082, 1084-1086 din C. civ. din 26 noiembrie 1864, art. 43-46 Codul comercial, Ordonanţa nr. 13/2011, Legea nr. 10/1995, Legea nr. 50/1991.
Prin cererea formulată la data de 8 iulie 2014, reclamanta a majorat valoarea câtimii obiectului cererii la suma de 63.741.434,76 RON fără TVA, reprezentând 57.723.735,35 RON valoarea totală a lucrărilor suplimentare şi 6.017.699,41 RON penalităţi de întârziere.
Prin sentinţa civilă nr. 3600 din 16 iulie 2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2012, s-a admis cererea precizată a reclamantei A.. şi a fost obligată pârâta COMPANIA NAŢIONALĂ DE AUTOSTRĂZI ŞI DRUMURI NAŢIONALE DIN ROMÂNIA S.A., prin Direcţia Regională Drumuri şi Poduri Cluj, să plătească reclamantei suma de 57.723.735,35 RON reprezentând contravaloare lucrări suplimentare şi suma de 6.017.699,41 reprezentând penalităţi de întârziere.
Totodată, reclamanta a fost obligată să plătească suma de 36.500 RON cu titlu de diferenţă onorariu expert.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, în principal, că între pârâta COMPANIA NAŢIONALĂ DE AUTOSTRĂZI ŞI DRUMURI NAŢIONALE DIN ROMÂNIA S.A., prin Direcţia Regională Drumuri şi Poduri Cluj, în calitate de achizitor şi reclamanta B., în calitate de executant, s-au încheiat un număr de şase contracte şi contractele accesorii nr. 3002/12.05.2010, nr. 3016/10.10.2006, nr. 3004/12.10.2009 - având ca obiect execuţia obiectivului Varianta Ocolitoare Cluj Est între km 0+000 - km 18+700 şi elaborarea detaliilor de execuţie aferente.
S-a reţinut că pe parcursul executării contractelor nr. x/2006, y/2006 şi 3004/2009 au apărut situaţii care au făcut necesară executarea de lucrări ce nu au fost prevăzute iniţial, lucrări fără de care proiectul nu ar fi putut fi finalizat.
Astfel, în raport cu probatoriul administrat şi expertiza efectuată în cauză, prima instanţă a constatat că lucrările suplimentare au fost necesare fiind executate corespunzător, au fost recunoscute de pârâtă prin recepţionarea şi achitarea lor parţială, precum şi prin solicitarea expresă de către aceasta sau de către consultant şi/sau proiectant, dar şi prin cele susţinute pe parcursul litigiului şi că prevederile art. 3.4 din contracte nu au incidenţă în cauză.
Cu privire la penalităţile de întârziere s-a reţinut că toate lucrările suplimentare care au fost stabilite ca fiind neachitate, parţial sau total, au fost executate înaintea datei de 23.05.2012, dată când a fost efectuată recepţia la terminarea lucrărilor şi care reprezintă data scadentă la care aceste lucrări trebuiau achitate.
Pentru perioada 23.05.2012-09.07.2014, penalităţile contractuale de întârziere calculate de expert sunt în sumă 6.017.699,41 RON, calculate pentru o perioadă de 208 zile în loc de 777 de zile, conform clauzei penale înscrise în art. 24.5 comun celor trei contracte.
Prin urmare, pârâta a fost obligată la plata sumei totale de 63.741.434,76 RON, reprezentând 57.723.735,35 RON contravaloare lucrări suplimentare şi 6.017.699,41 RON penalităţi de întârziere.
Prin încheierea de şedinţă din 24 septembrie 2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a dispus îndreptarea erorii materiale din cuprinsul minutei sentinţei civile nr. 3600 din 16 iulie 2014, în sensul că în loc de "16.09.2014" se va menţiona "16.07.2014" şi în loc de "cu drept de apel în 15 zile de la comunicare" se va menţiona "cu drept de recurs în 5 zile de la comunicare".
Împotriva acestei sentinţe a fost declarat recurs de pârâtă.
Recursul declarat de pârâta COMPANIA NAŢIONALĂ DE AUTOSTRĂZI ŞI DRUMURI NAŢIONALE DIN ROMÂNIA S.A. împotriva sentinţei civile nr. 3600 din 16 iulie 2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost admis de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin decizia nr. 2058 din 19 decembrie 2014, pronunţată în dosarul nr. x/2012, fiind modificată în parte sentinţa atacată, în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată şi menţinerii dispoziţiei referitoare la plata onorariului de expert.
În argumentarea acestei soluţii, instanţa de recurs a reţinut, în principal, că fundamentul juridic al pretenţiilor reclamantei constă în răspunderea civilă contractuală a pârâtei şi că între obiectul acţiunii şi cauza acţiunii există o incompatibilitate juridică, întrucât nu se poate pretinde executarea unei obligaţii ca o modalitate de executare a contractului, în lipsa unei prevederi contractuale în acest sens.
S-a mai constatat că prestarea unor lucrări suplimentare faţă de cele contractate nu dă dreptul la plata unui preţ contractual şi că prima instanţă, care a acordat o anumită valoare pentru lucrările suplimentare, a stabilit, în afara voinţei părţilor, implicit o marjă de profit pentru reclamantă, substituindu-se nelegal achizitorului.
Totodată, s-a apreciat că diminuarea patrimoniului executantului prin efectuarea lucrărilor suplimentare se datorează voinţei sale libere, iar nu evenimentelor arătate în acţiune, fiind lipsite de relevanţă argumentele referitoare la faptul că pârâta a fost de acord şi că a determinat-o pe reclamantă să efectueze lucrările ori să se stabilească dacă realizarea lucrărilor suplimentare a fost în cantităţile pretinse, faţă de prevederile O.U.G. nr. 34/2006 şi cerinţa privind forma scrisă a contractului ca şi forma ad validitatem.
Astfel, faţă de temeiurile invocate de către reclamantă, care nu pot constitui fundamentul obligaţiei de plată de către pârâtă a sumelor pretinse, reprezentând costuri şi profit pentru executarea unor lucrări suplimentare, acţiunea a fost respinsă, ca o consecinţă a admiterii recursului şi modificării sentinţei recurate.
Împotriva deciziei nr. 2058 din 19 decembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă s-a formulat revizuire de către A.., care a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub dosarul nr. x/2015.
Prin decizia civilă nr. 325 din 30 aprilie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă s-a admis cererea de revizuire formulată de A.., şi s-a anulat decizia nr. 2058 din 19 decembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut, în principal, incidenţa motivului de revizuire prevăzut de art. 322 alin. (1) pct. 2 teza a II-a C. proc. civ. şi că din cuprinsul considerentelor instanţei de recurs rezultă că pretenţiile reclamantei au fost analizate doar sub aspectul răspunderii civile contractuale, fără a se proceda la o analiză a pretenţiilor concrete privind răspunderea civilă delictuală sau îmbogăţirea fără justă cauză, deşi reclamanta A.. a învestit instanţa în acest sens şi fără a se pune în discuţia părţilor aspectele referitoare la clarificarea obiectului juridic al acţiunii.
În rejudecare, prin decizia nr. 460 din 29 iunie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a admis recursul declarat de pârâta COMPANIA NAŢIONALĂ DE AUTOSTRĂZI ŞI DRUMURI NAŢIONALE DIN ROMÂNIA S.A. împotriva sentinţei civile nr. 3600 din 16 iulie 2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2012, a fost casată, în parte, sentinţa atacată şi trimisă cauza spre rejudecare.
În argumentarea acestei soluţii, instanţa de recurs a reţinut că se impune casarea în parte a sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecarea celor două temeiuri ale acţiunii asupra cărora prima instanţă nu s-a pronunţat, respectiv acţiunea întemeiată pe răspunderea civilă delictuală şi cererea întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză.
Totodată, s-a reţinut că prima instanţă a analizat pretenţiile reclamantei numai prin raportare la răspunderea civilă contractuală, fără a lămuri în prealabil dacă a fost învestită numai cu soluţionarea unui astfel de tip de acţiune, cu excluderea celorlalte temeiuri juridice invocate în cererea de chemare în judecată.
În faza rejudecării recursului, reclamanta a precizat însă care sunt capetele de cerere cu care a înţeles să învestească instanţa de judecată, solicitând ca pretenţiile sale să fie analizate din perspectiva răspunderii civile contractuale, iar în subsidiar a răspunderii delictuale sau a îmbogăţirii fără justă cauză.
Cu privire la acţiunea întemeiată pe răspunderea civilă contractuală, instanţa de recurs a apreciat că este fondat recursul formulat, deoarece sentinţa instanţei de fond a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor legale în materia contractelor încheiate în temeiul O.U.G. nr. 60/2001, O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii, precum şi cu încălcarea prevederilor contractuale.
Totodată, s-a constatat că lipsa încheierii unui act adiţional prin care să se fi făcut dovada achiziţiei unor lucrări suplimentare în condiţiile menţionate în contract şi conform prevederilor art. 122 lit. i) din O.U.G. nr. 34/2006 impune concluzia inexistenţei unei fapte ilicite contractuale, întrucât nu se poate imputa recurentei-pârâte încălcarea unei obligaţii pe care aceasta nu şi-a asumat-o în mod legal.
În aceste condiţii, pretinsul prejudiciu invocat prin cererea de chemare în judecată nu poate fi reparat de către recurenta-pârâtă prin atragerea răspunderii sale contractuale, lipsind şi legătura de cauzalitate la care se face referire în dezvoltarea motivelor de recurs.
Procedând în sens contrar şi obligând recurenta-pârâtă la plata unor lucrări pe care nu le-a acceptat în forma prevăzută de lege şi, mai mult, impunând acesteia un preţ pe care nu l-a acceptat, instanţa de fond s-a substituit voinţei contractuale a părţilor.
S-a mai reţinut că nici concluziile raportului de expertiză cu privire la necesitatea efectuării de către intimata-pârâtă a unor lucrări suplimentare nu pot suplini lipsa unui acord de voinţă al ambelor părţi în acest sens şi, cu atât mai puţin preţul negociat al unor astfel de lucrări. Pe de altă parte, acordul de voinţă al părţilor care trebuie să îndeplinească anumite condiţii formale nu poate fi dedus nici din semnarea procesului-verbal de recepţie şi nici din pretinsa aprobarea tehnică a acestora. Nici achitarea parţială a contravalorii unor lucrări, aspect al situaţiei de fapt învederat de intimata-reclamantă nu poate fi asimilată unei acceptări în totalitate a acestora, după cum nici nu poate suplini condiţiile de validitate ale încheierii unui act adiţional.
În lipsa unei obligaţii asumată contractual de către recurenta-pârâtă, aceasta nu poate fi sancţionată nici cu obligarea sa la plata penalităţilor de întârziere, aplicabilitatea dispoziţiilor art. 24.1 din contracte având drept situaţie premisă existenţa unei obligaţii neexecutare sau executate necorespunzător ori cu întârziere.
Pentru considerentele expuse, recursul pârâtei COMPANIA NAŢIONALĂ DE AUTOSTRĂZI ŞI DRUMURI NAŢIONALE DIN ROMÂNIA S.A. a fost admis şi s-a constatat nelegală sentinţa pronunţată de instanţa de fond, prin care a fost admisă acţiunea în răspunderea civilă contractuală a pârâtei, întrucât în speţă nu sunt îndeplinite condiţiile specifice acestui tip de răspundere.
În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub dosarul nr. x/2015, la 14 august 2015.
Prin cererea precizatoare depusă la termenul de judecată din 25 noiembrie 2015, reclamanta A.. a arătat că acţiunea se fundamentează, în principal, pe răspunderea civilă contractuală, în subsidiar pe răspunderea civilă delictuală şi pe îmbogăţirea fără justă cauză.
Prin sentinţa civilă nr. 6260/2016 din 12 octombrie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost respinsă cererea formulată de reclamanta A.. în contradictoriu cu pârâta COMPANIA NAŢIONALĂ DE AUTOSTRĂZI ŞI DRUMURI NAŢIONALE DIN ROMÂNIA S.A. prin Direcţia Regională Drumuri şi Poduri Cluj, în principal, în temeiul răspunderii civile delictuale, ca nefondată.
A fost respinsă cererea formulată, în subsidiar, în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză, ca nefondată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că relaţiile contractuale dintre părţile litigante s-au încheiat în temeiul dispoziţiilor O.U.G. nr. 34/2006, reclamanta susţinând că pe parcursul executării contractelor au apărut o serie de evenimente care au generat costuri suplimentare faţă de cele stabilite în contract şi în actele adiţionale, astfel încât este îndreptăţită să obţină, în temeiul răspunderii civile delictuale şi, în subsidiar, în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză, obligarea pârâtei la plata sumei reprezentând contravaloarea lucrărilor suplimentare, în cuantum de 57.723.735,35 RON, sumă la care se adaugă dobânda legală, în cuantum de 14.232.531,89 RON, calculată până la data de 09.07.2014, conform raportului de expertiză, la care se adaugă dobânda legală, până la data plăţii.
Prima instanţă a apreciat că reclamanta nu este îndreptăţită să solicite, în temeiul răspunderii civile delictuale, obligarea pârâtei la plata contravalorii lucrărilor suplimentare, precum şi a dobânzilor aferente, deoarece nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 998-999 C. civ.
Astfel, s-a reţinut, în principal, că prejudiciul invocat a fost produs chiar prin acţiunea reclamantei care a înţeles să efectueze lucrări neprevăzute în contractele de achiziţie publică, cunoscând că în acest fel acţionează în afara cadrului legal impus de dispoziţiile O.U.G. nr. 34/2006, întrucât forma scrisă a contractului ori a actelor adiţionale care modifică contractele de achiziţie publică este o condiţie ad validitatem, în vederea respectării principiilor de la art. 2 alin. (2) din O.U.G. nr. 34/2006.
Simpla manifestare de voinţă a părţilor contractante în materie de achiziţie publică nu este suficientă pentru a produce consecinţe juridice, astfel încât şi pentru lucrările neprevăzute în contract, dar necesare pentru realizarea obiectului contractului, părţile au obligaţia legală de a încheia acte adiţionale.
Faptul că pârâta, în mod nelegal, a solicitat efectuarea lucrărilor în lipsa încheierii actelor adiţionale, iar ulterior a recepţionat aceste lucrări, nu îndreptăţeşte reclamanta să solicite contravaloarea lor în temeiul dispoziţiilor art. 998-999 C. civ., câtă vreme realizarea efectivă a lucrărilor de către reclamantă reprezintă o faptă ilicită - lucrările fiind realizate cu încălcarea prevederilor imperative stabilite de O.U.G. nr. 34/2006.
Privitor la temeiul îmbogăţirii fără justă cauză invocat în susţinerea cererii de chemare în judecată, prima instanţă a apreciat că reclamanta nu este îndreptăţită să solicite plata sumelor reprezentând contravaloarea lucrărilor suplimentare şi dobânzilor aferente.
Sub acest aspect s-a reţinut că, faptul juridic ce a determinat diminuarea patrimoniului reclamantei, respectiv executarea lucrărilor suplimentare în lipsa încheierii unui act adiţional la contractului de achiziţie publică, are un caracter ilicit, deoarece constituie o încălcare a dispoziţiilor de ordine publică cuprinse în O.U.G. nr. 34/2006 referitoare la forma scrisă a contractului de achiziţie publică, iar prin obligarea achizitorului la plata contravalorii lucrărilor suplimentare ce nu au format obiectul unui act adiţional s-ar eluda dispoziţiile imperative ale O.U.G. nr. 34/2006.
Împotriva încheierii de şedinţă din 28 septembrie 2016 şi a sentinţei civile nr. 6260/2016 din 12 octombrie 2016 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, a declarat apel reclamanta A., în calitate de lider al Asocierii B., care a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub dosarul nr. x/2015.
Prin încheierea de şedinţă din 12 iunie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a fost calificată calea de atac din apel în recurs.
În argumentare s-a reţinut că, în raport cu data introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv 24 aprilie 2012, dispoziţiile aplicabile erau cele ale C. proc. civ. de la 1865, iar faţă de împrejurarea că cererea a fost analizată în totalitate în fond după casare s-a procedat la calificarea căii de atac ca fiind recurs, potrivit dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 76/2012.
Prin decizia civilă nr. 10 din 15 ianuarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă s-a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A., în calitate de lider al Asocierii B., împotriva încheierii de şedinţă din 28 septembrie 2016 şi a sentinţei civile nr. 6260/2016 din 12 octombrie 2016 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, s-a reţinut că cererea reclamantei, întemeiată pe răspunderea civilă contractuală, a fost tranşată în mod irevocabil prin decizia civilă nr. 460 din 29 iunie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă şi că hotărârea a intrat în puterea de lucru judecat.
Privitor la cererea întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, reglementată de prevederile art. 998-999 C. proc. civ., instanţa de recurs a apreciat că soluţia de respingere dată de către prima instanţă este legală, iar considerentele reţinute reflectă stabilirea corectă a situaţiei de fapt, precum şi interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept material incidente speţei.
Totodată, s-a arătat că reclamanta nu a făcut dovada săvârşirii de către pârâtă a unei fapte ilicite extra-contractuale în sensul dispoziţiilor art. 998-999 C. civ.
Sub acest aspect s-a reţinut că, indiferent de concluziile raportului de expertiză tehnică în specialitatea construcţii care stabilesc cu exactitate lucrările "suplimentare" realizate de recurenta-reclamantă, valoarea acestora şi necesitatea lor pentru îndeplinirea obiectului contractului, acest raport nu poate constitui temeiul juridic pentru angajarea răspunderii civile delictuale a intimatei-pârâte, atâta timp cât în cauză culpa în producerea prejudiciului aparţine însăşi recurentei-reclamante care, deşi cunoştea faptul că pentru realizarea oricăror lucrări suplimentare era obligatorie încheierea actelor adiţionale, a efectuat aceste lucrări cu depăşirea costurilor prevăzute contractual, acţionând astfel în deplină cunoştinţă de cauză în afara cadrului legal impus de dispoziţiile O.U.G. nr. 34/2006.
De asemenea, s-a argumentat că în sarcina intimatei-pârâte nu se poate reţine săvârşirea unei fapte ilicite ca urmare a refuzului acesteia de a încheia actul adiţional, deoarece dacă l-ar fi încheiat ar fi încălcat dispoziţiile art. 122 lit. i) din O.U.G. nr. 32/2006, întrucât valoarea lucrărilor suplimentare depăşeau procentul de 20% din valoarea contractului, ceea ce era interzis de norma enunţată.
Referitor la solicitarea privind obligarea intimatei-pârâte la plata despăgubirilor în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză s-a reţinut, în principal, că de vreme ce, societatea recurentă-reclamantă avea la dispoziţie o acţiune în realizare întemeiată pe dispoziţiile contractuale, promovarea unei acţiuni întemeiată pe dispoziţiile art. 992 C. civ. nu este admisibilă, ca urmare a caracterului subsidiar al unei astfel de acţiuni.
S-a mai avut în vedere că, faptul juridic care a determinat diminuarea patrimoniului recurentei-reclamante, respectiv executarea unor lucrări suplimentare în lipsa unui act adiţional care să le prevadă, capătă un caracter ilicit, deoarece au fost realizate în afara cadrului legal prevăzut de O.U.G. nr. 34/2006.
Din raporturile de lucru dintre cele două părţi, rezultă fără putinţă de tăgadă că atunci când s-a constatat necesitatea executării unor lucrări suplimentare, acestea au încheiat acte adiţionale care au prevăzut lucrările şi contravaloarea acestora.
Prin urmare, având în vedere că raporturile juridice dintre părţi s-au derulat în temeiul dispoziţiilor O.U.G. nr. 60/2001 şi O.U.G. nr. 34/2006, care guvernează materia achiziţiilor publice, acte normative cu caracter special care permit desfăşurarea de activităţi cu caracter comercial doar în cadru contractual, unde forma scrisă este cerută ad validitatem, recursul a fost respins ca nefondat.
Împotriva încheierii de şedinţă din 12 iunie 2017 şi a deciziei civile nr. 10 din 15 ianuarie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a declarat recurs reclamanta A., în calitate de lider al Asocierii B., în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 1, 5 şi 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi casarea hotărârilor atacate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţei.
Prin decizia civilă nr. 3250/18.09.2018, Înalta Curte a admis recursul declarat, a casat decizia şi a trimis cauza spre soluţionare aceleiaşi instanţe în vederea soluţionări apelului declarat împotriva încheierii de şedinţă din 28.09.2016 şi a sentinţei civile nr. 6260/12.10.2016.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că supusă analizei instanţei de recurs este chestiunea vizând greşita calificare a căii de atac din apel în recurs, dispusă prin încheierea de şedinţă din 12 iunie 2017 de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca urmare a aplicării greşite a dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 76/2012.
În acest sens s-a arătat că litigiul a fost demarat la data de 24 octombrie 2012 având ca obiect acţiunea în pretenţii, în temeiul căreia reclamanta a invocat, în principal, răspunderea civilă contractuală, iar în subsidiar, răspunderea civilă delictuală şi îmbogăţirea fără justă cauză.
Cererea întemeiată pe răspunderea civilă contractuală a fost soluţionată în mod irevocabil, prin decizia civilă nr. 460 din 29 iunie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2015, hotărâre intrată în puterea lucrului judecat.
Celelalte două temeiuri de drept care stau la baza cererii de chemare în judecată, respectiv răspunderea civilă delictuală şi îmbogăţirea fără justă cauză, în urma unui parcurs judiciar desfăşurat în mai multe etape procesuale, au fost analizate, în rejudecare, în primă instanţă, de către Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 6260 din 12 octombrie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2015.
Prin încheierea de şedinţă din 12 iunie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a calificat calea de atac ca fiind cea a recursului, potrivit dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 76/2012, reţinând că în raport cu data introducerii de judecată - 24.04.2012 şi împrejurarea că acţiunea a fost analizată în totalitate în fond după casare - erau aplicabile dispoziţiile C. proc. civ. de la 1865.
Instanţa de control a apreciat că soluţia recalificării a fost rezultatul unei interpretări eronate a stări de fapt şi de drept, întrucât data declanşării litigiului a fost 24 octombrie 2012 şi nu 24 aprilie 2012, iar în rejudecare, prin sentinţa civilă nr. 6260/2016 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a făcut o analiză a acţiunii reclamantei din perspectiva temeiurilor de drept referitoare la răspunderea civilă delictuală, reglementată de art. 998-999 C. civ. şi îmbogăţirea fără justă cauză, reglementată de art. 922 C. civ., şi nicidecum o analiză a acţiunii în totalitate, în fond, după casare, care ar fi presupus şi analiza temeiului referitor la răspunderea civilă contractuală în materia achiziţiilor publice, potrivit O.U.G. nr. 34/2006.
Temeiurile legale ale cererii de chemare în judecată şi cadrul normativ referitoare la răspunderea civilă delictuală şi îmbogăţirea fără justă cauză, stabilite, de altfel, prin decizia de casare nr. 460/2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, au devenit capete principale, iar acestea au fost analizate în rejudecare în primă instanţă, prin sentinţa civilă nr. 6260/2016 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă.
Calea de atac prevăzută de legiuitor pentru sentinţa civilă nr. 6260/2016 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi, implicit a încheierii de şedinţă din 28 septembrie 2016, este apelul, hotărârea atacată înscriindu-se în ipoteza legală reglementată de art. 2821 alin. (1) C. proc. civ.
O eventuală determinare a căii de atac într-o acţiune întemeiată pe dreptul comun în baza unei norme speciale, în speţă a dispoziţiilor art. 28716 O.U.G. nr. 34/2016 aflate în vigoare la data declanşării litigiului, ar înfrânge principiul legalităţii căii de atac, principiu constituţional care decurge din prevederile art. 126 şi 129 din Constituţie, potrivit cărora competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege, iar împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii.
Soluţionarea căii de atac de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin aplicarea prevederilor art. 299 şi urm. C. proc. civ., referitoare la materia în recurs, în loc de cele privitoare în materia apelului reglementate de art. 282-298 C. proc. civ., atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., fiind nesocotite norme procedurale imperative.
Totodată, s-a constatat că o astfel de hotărâre nu respectă nici exigenţele art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă să fi examinat în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse spre analiză.
Cauza a fost înregistrată pe rolul pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, sub nr. x/2015* la data de 06.05.2019.
În cursul cercetării judecătoreşti a apelului nu au fost administrate probe noi.
Prin decizia nr. 1050 din 10 iunie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, după casare cu trimitere, a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-reclamantă A., în calitate de lider al Asocierii B., împotriva sentinţei civile nr. 6260/12.10.2016 şi a încheierii de şedinţă din data de 28.09.2016 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimata-pârâtă COMPANIA NATIONALA DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE S.A. PRIN DIRECTIA REGIONALA DRUMURI SI PODURI CLUJ.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Fiind învestită cu soluţionarea cauzei după casare cu trimitere, instanţa de apel a analizat cauza exclusiv în limitele fixate de instanţa de control judiciar şi în acord cu autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 460/29.06.2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în cauza pendinte.
Văzând considerentele deciziei nr. 3250/18.09.2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa de apel a reţinut că singurele aspecte juridice ce au determinat casarea sunt de ordin procedural, apreciindu-se că nulitatea deciziei civile nr. 10/15.01.2018 şi a încheierii de şedinţă din 12.06.2017 survine în contextul greşitei calificări a căii de atac. Astfel, în opinia instanţei supreme, în mod greşit la data de 12.06.2017, Curtea de Apel Bucureşti a calificat calea de atac ca fiind recursul.
A apreciat instanţa supremă că după casarea cu trimitere spre rejudecare prin decizia nr. 460/2015, cele două capete de cerere întemeiate pe răspunderea civilă delictuală şi îmbogăţire fără justă cauză au devenit capete principale, fiind analizate pentru prima data de instanţă prin sentinţa civilă nr. 6260/2016 a Tribunalului Bucureşti, fiind lipsit de relevanţă din această perspectivă că data învestirii iniţiale a instanţei a fost la 24.04.2012, anterior intrării în vigoare a noului C. proc. civ.
A mai reţinut instanţa de control ca fiind încălcate şi exigenţele art. 6 din Convenţia Europeană a drepturilor Omului din perspectiva noţiunii de proces echitabil care presupune că instanţa internă trebuie să analizeze în mod real problemele care i-au fost supuse spre analiză, însă fără a da alte îndrumări instanţei, în rejudecare.
Până la acest moment procesual, în raport de data sesizării instanţei, respectiv 24.04.2012, calea de atac ce s-a exercitat a fost aceea a recursului, instanţa de control a Curţii de Apel Bucureşti constituindu-se în complete de recurs.
Prin decizia civilă nr. 460/2015, instanţa de recurs a reţinut că reclamanta a învestit instanţa cu soluţionarea acţiunii întemeiată în principal pe răspundere contractuală şi în subsidiar pe răspundere civilă delictuală şi îmbogăţire fără justă cauză.
Casarea, în parte, cu trimitere a survenit în condiţiile în care s-a reţinut de instanţa de recurs că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra acţiunii întemeiate pe condiţiile răspunderii civile delictuale şi ale îmbogăţirii fără justă cauză.
În ceea ce priveşte răspunderea civilă contractuală, s-a statuat definitiv şi irevocabil prin decizia civilă nr. 460/2015 că acţiunea formulată de reclamantă este neîntemeiată, pârâtei neputându-i-se imputa încălcarea nici unei obligaţii contractuale.
Cum prin decizia civilă nr. 460/29.06.2015, instanţa de recurs a specificat în mod expres că rejudecarea va opera exclusiv din perspectiva răspunderii civile delictuale şi a celei a îmbogăţirii fără justă cauză, în mod legal şi temeinici, în acord cu disp. art. 315 C. proc. civ., instanţa de fond nu a făcut nici o analiză din perspectivă contractuală, aceste chestiuni fiind statuate cu autoritate de lucru judecat.
În sinteză, în fapt, instanţa de apel a reţinut că prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la 24 octombrie 2012, sub nr. x/2012, reclamanta A.. în contradictoriu cu pârâta COMPANIA NAŢIONALĂ DE AUTOSTRĂZI ŞI DRUMURI NAŢIONALE DIN ROMÂNIA S.A., prin Direcţia Regională Drumuri şi Poduri Cluj, a învestit instanţa de judecată cu soluţionarea unei cereri având ca obiect pretenţii, specificând în cuprinsul acesteia că solicită ca pretenţiile să fie analizate, atât prin prisma prevederilor răspunderii civile contractuale, cât şi ale răspunderii civile delictuale şi ale îmbogăţirii fără justă cauză.
În esenţă, reclamanta a solicitat instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună obligarea pârâtei la plata unor sume de bani reprezentând preţ al unor lucrări suplimentare intervenite pe parcursul derulării unor contracte de achiziţii publice.
Prezenta instanţa este chemată a face o analiză a criticilor formulate, însă exclusiv din perspectiva răspunderii civile delictuale şi a îmbogăţirii fără justă cauză, limitele judecăţii fiind fixate cu forţă obligatorie prin decizia civilă nr. 460/2015.
Sintetizând criticile apelantului se reţine că acesta doreşte ca analiza situaţiei de fapt, din perspectiva răspunderii civile delictuale şi a îmbogăţirii fără justă cauză să opereze independent de anterioarele statuări cu autoritate de lucru judecat în ceea ce priveşte răspunderea civilă contractuală. Mai mult decât atât, acesta doreşte o reanalizare a condiţiilor răspunderii civile contractuale. În ceea ce priveşte netemeinicia, critica este menţionată în cel de-al treilea motiv, unde se arată că instanţa a reţinut în mod greşit existenţa unei fapte ilicite a apelantei.
În ceea ce priveşte criticile de nelegalitate, se arată prin primul motiv că motivarea instanţei de fond este contradictorie şi străină de natura cauzei; prin cel de-al doilea motiv se susţine că din perspectiva condiţiilor răspunderii civile delictuale şi ale îmbogăţirii fără justă cauză, hotărârea nu cuprinde motivarea în fapt şi în drept; prin cel de-al treilea motiv se invocă ca şi critică de nelegalitate greşita interpretare a actului juridic dedus judecăţii; prin cel de-al patrulea motiv, se susţine că soluţia a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii. De asemenea, prin cel de-al cincilea motiv, nelegalitatea rezidă, în opinia apelantei, în aceea că instanţa de fond a apreciat greşit că nu este învestită cu soluţionarea cererii întemeiată pe răspundere civilă contractuală.
Raportat la realitatea faptică a speţei, instanţa de apel a apreciat că apelanta încearcă să obţină beneficii juridice prin invocarea propriei culpe şi cu nesocotirea autorităţii de lucru judecat a unei decizii civile irevocabile.
În fapt, de altfel necontestat de nici una dintre părţi şi statuat cu autoritate de lucru judecat prin decizia nr. 460/29.06.2015 a Curţii de Apel Bucureşti pronunţată în cauza pendinte, s-a reţinut că între intimata pârâtă CNADNR S.A. prin DRDP Cluj, în calitate de achizitor şi reclamantul intimat B., în calitate de executant, s-a încheiat un număr de şase contracte având ca obiect execuţia obiectivului Varianta Ocolitoare Cluj Est intre km 0+000 - km 18+700 şi elaborarea detaliilor de execuţie aferente.
Pe parcursul executării Contractelor x/2006, y/2006 si 3004/2009 a apărut necesitatea executării de lucrări suplimentare, neprevăzute contractual, lucrări care au fost realizate de către executant, însă fără ca în prealabil, în urma negocierilor să fi fost încheiate acte adiţionale.
Făcând analiza raporturilor contractuale, prin decizia nr. 460/29.06.2015, instanţa de recurs a statuat cu autoritate de lucru judecat că în lumina prevederilor contractuale, precum şi a legislaţiei speciale în materia contractelor încheiate în procedura achiziţiei publice se impunea cu necesitate încheierea unor acte adiţionale prin care părţile să fi convenit, în urma unor negocieri, necesitatea efectuării unor lucrări suplimentare, şi nu în ultimul rând, un element esenţial al contractului, preţul. S-a constatat că de fiecare dată când părţile au înţeles să modifice contractul, inclusiv cu privire la preţul ce urma a fi achitat în urma efectuării lucrărilor sau cu privire la renunţarea la efectuarea unor anumite lucrări, a fost încheiat câte un act adiţional, aspect ce rezultă din cuprinsul actelor adiţionale depuse la dosar.
Analizând clauzele contractuale s-a apreciat că nu se poate pretinde executarea unei obligaţii (cum este cea de plată a unor lucrări suplimentare), în lipsa unei prevederi contractuale în acest sens.
În cauză s-a constatat cu autoritate de lucru judecat că reclamanta nu s-a prevalat de încheierea unor astfel de acte adiţionale, după cum aceasta nu a învederat nicio prevedere contractuală în sensul pretins, respectiv a obligaţiei asumată contractual de către recurenta-pârâtă CNADNR în sensul de-a achita unele lucrări suplimentare (statuând de această manieră, nici o altă interpretare a clauzelor contractuale nu mai poate opera în condiţii de legalitate. Aşadar, analiza raporturilor contractuale din perspectiva art. 1620 din contract nu poate opera decât în condiţii de nelegalitate).
A reţinut instanţa de recurs că în materia contractelor reglementate de O.U.G. nr. 34/2006 forma scrisă a contractului este o condiţie ad validitatem, această regulă desprinzându-se cu o claritate incontestabilă din ansamblul reglementării. Contractele de achiziţie publică presupun parcurgerea unei proceduri speciale scrise şi nicidecum verbale. Posibilitatea apariţiei necesităţii suplimentării lucrărilor nu a fost exclusă de către legiuitor, însă tocmai în considerarea dezideratelor procedurilor de achiziţii publice, şi pentru aceste lucrări este necesară întocmirea de acte adiţionale în formă scrisă.
Aşadar, efectuarea de lucrări suplimentare în lipsa încheierii prealabile a unor acte adiţionale care să fi conţinut clauze, atât cu privire la lucrări, cât şi la preţ (fiind pe tărâm contractual, părţile sunt ţinute de acele drepturi şi obligaţii pe care şi le-au asumat) nu dă dreptul la plata nici unui preţ.
Statuându-se de o manieră irevocabilă netemeinicia pretenţiilor întemeiate pe răspunderea civilă contractuală, aceste chestiuni rămân câştigate cauzei urmând a-şi produce efectele.
Întrucât prin criticile afirmate apelanta neagă incidenţa statuărilor definitive mai sus enunţate din perspectivă contractuală, instanţa de apel, în ceea ce priveşte relaţia dintre cele două forme de răspundere civilă şi delictuală, a apreciat că răspunderea civilă delictuală reprezintă dreptul comun în materie, astfel că ori de câte ori, norme speciale reglementează un anumit tip de comportament, nu mai poate fi invocată norma comună, dacă raporturile dintre părţi au reglementare contractuală.
Răspunderea civilă delictuală se angajează în situaţia în care unei persoane i s-a cauzat un prejudiciu printr-o faptă ilicită extracontractuală. Or, în cauză, o astfel de ipoteză juridică lipseşte, întrucât apelanta încearcă să angajeze răspunderea delictuală a intimatei, dar prin invocarea nerespectării unor obligaţii contractuale.
Apelanta impută intimatei o răspundere civilă delictuală subiectivă, întemeiată pe ideea de culpă, or, în contextul în care, atât contractual, cât şi legea interzic un anumit comportament ambelor părţi contractante, respectarea acestor exigenţe nu poate intra în sfera ilicitului.
În cauză, comportamentul intimatei nu a dus atingere nici unui drept legitim al apelantei, întrucât apelanta avea cunoştinţă de faptul că orice lucrări suplimentare se pot efectua doar în baza încheierii unui act adiţional la contract.
Consimţământul apelantei la desfăşurarea unei anumite activităţi în condiţii improprii, apte să creeze consecinţe vătămătoare are valoarea unei clauze de nerăspundere, aceasta întrucât, deşi cunoştea limitările contractuale, dar şi legale, a realizat acele lucrări.
Aşa cum s-a statuat cu autoritate de lucru judecat prin decizia nr. 460/29.06.2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, întrucât în cauză este vorba despre raporturi juridice care intră sub imperiul unei legislaţii speciale, lucrările suplimentare nu puteau fi efectuate decât în condiţiile contractului de achiziţie publică şi ale legislaţiei aplicabile.
Din perspectivă teoretică, răspunderea civilă delictuală, presupune cu necesitate întrunirea cumulativă a mai multor condiţii, lipsa oricărei dintre acestea invalidând demersul juridic; astfel este necesar a se constata existenţa unei fapte ilicite săvârşită cu vinovăţie care produce un prejudiciu, în contextul unei legături de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu.
Or, în cauză, lipseşte tocmai condiţia ilicitului faptei, întrucât comportamentul intimatei s-a circumscris unor cerinţe legale şi contractuale.
Imposibilitatea ignorării statuărilor asupra condiţiilor răspunderii civile contractuale survine în contextul identităţii premiselor faptice, raporturile juridice dintre părţi fiind supuse unei reglementări speciale.
Instanţa de apel a apreciat că ceea ce este interzis pe tărâm contractual nu poate fi validat pe tărâm delictual, altfel spus, încălcarea obligaţiilor contractuale de către apelantă nu poate fi o faptă ilicită imputată cocontractantului, întrucât o astfel de viziune ar reprezenta doar o modalitate de eludare a obligaţiilor contractuale şi a legislaţiei speciale în materia achiziţiilor publice.
Or, în cauză, contractul intervenit între părţi intră sub imperiul unor reglementări speciale de la care nu se poate deroga.
Astfel, se impunea cu necesitatea încheierea unor acte adiţionale prin care părţile să fi convenit, în urma unor negocieri, necesitatea efectuării unor lucrări suplimentare, şi nu în ultimul rând, un element esenţial al contractului, preţul, aşa cum părţile au dispus anterior în situaţii similare.
Aşadar, de vreme ce raporturile dintre părţi, care au dat naştere prezentului litigiu, intră sub reglementarea unei legislaţii speciale, comportamentul acestora, inclusiv din perspectiva răspunderii civile delictuale sau a faptului juridic licit al îmbogăţirii fără justă cauză nu poate fi analizat făcând abstracţie de cele statuate cu privire la raporturile contractuale.
S-a reţinut cu autoritate de lucru judecat, aşa cum transpare din motivarea Curţii de Apel în decizia civilă nr. 460/29.06.2015, că lipsa încheierii unui act adiţional prin care să se fi făcut dovada achiziţiei unor lucrări suplimentare în condiţiile legii şi ale contractului şi conform prevederilor art. 122 lit. i) din O.U.G. nr. 34/2006 impune concluzia inexistenţei unei fapte ilicite contractuale, întrucât nu se poate imputa pârâtei încălcarea unei obligaţii pe care aceasta nu şi-a asumat-o în mod legal.
Apelanta a susţinut că faptul ilicit rezidă în aceea că intimata a refuzat formalizarea cadrului legal referitor la lucrările suplimentare, respectiv de a efectua demersuri pentru încheierea de acte adiţionale, după ce lucrările fuseseră efectuate.
O astfel de perspectivă este contrară, nu doar legislaţiei speciale, dar şi cadrului de drept comun în materie contractuală, întrucât drepturile şi obligaţiile se nasc valabil după manifestarea acordului de voinţă al părţilor, adică după negocierea lucrărilor şi a preţului acestora, raţionament juridic îmbrăţişat prin decizia civilă nr. 460/29.06.2015.
A valida raţionamentul apelantei ar însemna să se încalce autoritatea de lucru judecat mai sus enunţată, întrucât prin decizia Curţii de Apel s-a statuat că era necesar să se negocieze lucrările şi preţul şi apoi să se efectueze lucrările.
În atare împrejurări, instanţa de fond, a analizat cererile deduse judecăţii întemeiate pe răspunderea civilă delictuală şi pe îmbogăţire fără justă cauză, având în vedere că izvorul litigiului este reprezentat de nerespectarea unor obligaţii contractuale şi legale.
Aşadar, de vreme ce s-a statuat cu autoritate de lucru judecat că nu a existat nici o faptă ilicită contractuală imputabilă intimatei beneficiare, raţionamentul apelantei nu poate fi validat.
Intimata nu a săvârşit nici un fapt ilicit, întrucât aceasta nu avea nici o obligaţia de a încheia acte adiţionale pentru lucrări efectuate de apelantă în baza manifestării unilaterale de voinţă. Apelanta a fost de acord cu un anumit mod de acţiona chiar dacă exista riscul de a suferi un prejudiciu; toate aceste aspecte au fost statuate cu autoritate de lucru judecat prin decizia civilă nr. 460/29.06.2015.
În ceea ce priveşte incidenţa faptului licit al îmbogăţirii fără justă cauză, instanţa de apel a apreciat, deopotrivă, ca nefiind întrunite exigenţele legii.
Îmbogăţirea fără justă cauză reprezintă un fapt juridic licit ce constă în acţiunea ori evenimentul care a dus la mărirea unui patrimoniu pe seama altui patrimoniu, fără ca pentru aceasta să existe un temei legitim luând astfel naştere obligaţia de restituire în sarcina celuilalt patrimoniu.
Contrar raţionamentului apelantei, instanţa de apel nu a putut aprecia faptul efectuării de lucrări (fără existenţa actului adiţional) ca având semnificaţia unui faptul juridic licit (în ciuda oricăror înţelegeri verbale) întrucât, un astfel de comportament era expres interzis prin clauzele contractuale. Or, faptul juridic licit presupune că din punct de vedere subiectiv, se acţionează cu bună-credinţă.
Cunoscând limitele contractuale şi legale şi adoptând o atitudine contrară acestora, apelanta nu mai poate invoca buna-credinţă; fiind vorba de comportamente asumate contractual, părţile nu pot invoca răspunderea delictuală sau orice alt fapt juridic licit pentru a transforma reaua-credinţă în bună-credinţă.
În cauză, statuându-se cu autoritate de lucru judecat, că acţiunea apelantei a fost una ilicită situată în afara cadrului legal şi contractual, instanţa de apel a constatat inexistenţa caracterului licit al executării lucrărilor suplimentare care să dea drept la plata contravalori acestora.
O situaţie de fapt poate fi analizată din perspectiva răspunderii civile delictuale sau a îmbogăţirii fără justă cauză, dar numai în situaţia în care raporturile născute între părţi nu au reglementare contractuală. Astfel, în concret, apelanta nu putea să efectueze nici un fel de lucrări suplimentare faţă de contract decât dacă între părţi intervenea un act adiţional.
Văzând considerentele sentinţei atacate, instanţa de apel a apreciat ca aceasta răspunde tuturor exigenţelor reglementate de art. 261 C. proc. civ. vechi., deşi apelanta a apreciat că aceasta nu ar cuprinde motivele de fapt şi de drept care să fie apte să conducă la respingerea cererii de chemare în judecată întemeiată pe răspunderea civilă delictuală şi pe îmbogăţirea fără justă cauză.
Referirea instanţei de fond la raporturile juridice născute pe tărâm contractual nu este nefondată, ci reflectă o corectă interpretare a situaţiei de fapt prin raportare la dispoziţiile legale incidente. Instanţa de fond a arătat argumentele de fapt şi de drept pentru care nu a găsit întemeiat demersul reclamantei, susţinând, în esenţă, că un comportament necircumscris limitelor contractuale şi legale nu dă drept la nici o dezdăunare în plan delictual sau al îmbogăţirii fără justă cauză, nefiind întrunite cumulativ condiţiile legale.
În critica prin care se susţine că în mod greşit instanţa a reţinut existenţa unei fapte ilicite a apelantei procedând la o interpretare greşită a actului dedus judecăţii, instanţa de apel a reţinut lipsa de fundament a acesteia.
Conform principiilor de drept procesual civil, instanţele de judecată sunt ţinute să afle adevărului în cauzele deduse judecăţii, astfel că în urma analizei coroborate a probatoriilor instanţa este chemată a stabili realitatea faptică şi juridică a aspectelor învederate.
Reţinând că în cauză, fapta ilicită a aparţinut reclamantului şi nu pârâtului nu reprezintă o reţinere greşită a situaţiei de fapt, ci reţinerea acelei situaţii de fapt care a rezultat din analiza probatoriilor.
Instanţa de apel a constatat că reţinerea unei alte situaţii de fapt nu este consecinţa unei greşite interpretări a actului dedus judecăţii; constatând instanţa de fond că vinovăţia aparţine reclamantului şi nu pârâtului, aceasta nu a nesocotit principiul disponibilităţii, ci şi-a exercitat rolul activ în aflarea adevărului argumentându-şi în fapt şi în drept soluţia, valorificând totodată şi autoritatea de lucru judecat a unei decizii a Curţii de Apel pronunţată în aceeaşi cauză.
Întreaga argumentaţie adusă de apelantă în susţinerea acestui motiv de apel dovedeşte o eronată interpretare a principiului disponibilităţii, întrucât acesta nu poate fi folosit ca apanaj pentru a înlătura analiza de temeinicie a unei cereri deduse judecăţii.
Instanţa de apel a reţinut că prin principiul disponibilităţii se înţelege faptul că părţile pot determina nu doar existenţa procesului, ci şi conţinutul procesului, prin stabilirea cadrului procesual în privinţa părţilor, obiectului şi cauzei.
În cauză, ceea ce se pretinde a se fi încălcat de către instanţa de fond este dreptul reclamantului de a stabili obiectul - instanţa fiind ţinută să se pronunţe numai asupra a ceea ce părţile au dedus judecăţii.
Or, instanţa de apel a constatat că instanţa de fond nu a depăşit această limită, ci a invalidat raţionamentului reclamantului reţinând lipsa de temeinicie a pretenţiilor deduse judecăţii.
Temeinicia ca şi condiţie esenţială de validitate a hotărârii pronunţate de către un organ de jurisdicţie, este caracterizată prin concordanţa perfectă între ceea ce s-a hotărât cu privire la raporturile juridice dintre părţi şi probele administrate în cauză. Hotărârea este temeinică atunci când, printr-o argumentare riguroasă şi o motivare logică, prin punerea în evidenţă şi aprecierea exactă a conţinutului unor probe pe care le reţine, şi înlăturarea altora, instanţa lămureşte toate faptele care permit o concluzie justă cu privire la raporturile şi drepturile părţilor.
Instanţa de apel a constatat că plasarea culpei în sarcina apelantei reclamante este rezultatul analizei temeiniciei pretenţiilor deduse judecăţii şi nu o încălcare a principiului disponibilităţii. În considerarea principiului disponibilităţii, instanţa nu este ţinută de a statua în acord cu pretenţiile deduse judecăţii în ciuda materialului probator.
Întrucât aspectele întemeiate pe răspunderea civilă contractuală au fost statuate cu autoritate de lucru judecat prin decizia civilă nr. 460/29.06.2015 nici o analiză din această perspectivă contractuală nu mai poate opera. A statuat instanţa de recurs că se impune casarea în parte a sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecarea, celor două lipsuri ale acţiunii asupra cărora prima instanţă nu s-a pronunţat, fiind acţiunea întemeiată pe răspundere civilă delictuală şi acţiunea întemeiată pe îmbogăţire fără justă cauză.
Interpretarea drepturilor şi obligaţiilor contractuale ale părţilor din perspectiva disp. art. 122 lit. i) din O.U.G. nr. 36/2004 şi a contractelor încheiate nu mai pot fi deduse prezentei judecăţi decât cu încălcarea autorităţii de lucru judecat, simpla indicare a unui text contractual nedeschizând reclamantei dreptul la reanalizarea celor deja statuate.
Instanţa de apel, a apreciat că statuările instanţei de fond din cuprinsul încheierii de şedinţă de la termenul din data de 28.09.2016 nu neagă nici unul dintre drepturile apelantei reclamante, întrucât pretenţiile sale sub aspect contractual au fost analizate definitiv şi irevocabil; dispoziţiile instanţei de fond au fost dat în acord cu obligaţiile impuse de art. 315 C. proc. civ., dar şi cu respectarea principiului autorităţii de lucru judecat.
În acest sens, instanţa de apel a avut în vedere că prin decizia civilă nr. 460/29.06.2015 s-a statuat cu autoritate de lucru judecat că efectuarea de lucrări suplimentare fără ca în prealabil părţile să fi purtat negocieri care să se concretizeze într-un act adiţional, reprezintă o faptă ilicită contractuală săvârşită de apelantă care nu dă dreptul la nici o plată.
Nu se poate susţine într-o nouă analiză a răspunderi contractuale că intimatul-pârât era obligat la a efectua demersuri, ulterior efectuării lucrărilor, pentru perfectarea unui acord scris altfel decât încălcând autoritatea de lucru judecat.
Apelanta va suporta contravaloarea lucrărilor din patrimoniu său, şi va înregistra un prejudiciu ca urmare propriei fapte ilicite. Răspunderea civilă delictuală poate fi angajată doar dacă prejudiciu s-a produs ca urmare a unui fapt ilicit culpabil, al altuia. Or, în cauză, culpa aparţine prestatorului care deşi ştia că trebuie să respecte condiţii de formă ad validitatem le-a eludat, neputându-se susţine temeinic inducerea în eroare de către beneficiar.
Fiind sub imperiul unei legislaţii speciale, încălcarea normelor imperative nu putea da naştere nici unei speranţe legitime pentru apelant că va recupera cheltuielile angajate în contra legii şi contractului.
Nici din perspectiva faptului juridic licit al îmbogăţirii fără justă cauză, nu putem vorbi de o respectare a exigenţelor legale, întrucât comportamentul apelantului este unul ilicit pentru că a fost afirmat cu încălcarea legii.
În cauză, contractul dintre părţi este unul comutativ, oneros şi bilateral, astfel că părţile nu pot fi ţinute decât de acele obligaţii pe care şi le-au asumat în urma negocierilor. Altfel spus, executarea contractului survine după încheierea acestuia. În cauză, răsturnând ordinea juridică, apelanta, negând dreptul la negociere al cocontractantului, susţine că intimata era obligată să încheie actul adiţional după ce lucrările fuseseră efectuate unilateral de către apelantă.
Aşadar, în opinia nefundamentată juridic a apelatei, intimata trebuia să accepte lucrările şi preţul determinate unilateral de către prestator. Or, o astfel de perspectivă încalcă ordinea juridică, întrucât neagă dreptul cocontractantului de a-şi manifesta liber voinţa.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta-reclamantă A., în calitate de lider al asocierii B., aducându-i următoarele critici:
1. Hotărârea instanţei de apel cuprinde motive contradictorii:
Instanţa de apel şi-a însuşit motivarea primei instanţe, însă nu a valorificat culpa pârâtei ce a fost reţinută în considerentele sentinţei civile nr. 6260 din 12 octombrie 2016.
De asemenea, în primă instanţă, în rejudecare, s-a stabilit culpa pârâtei în solicitarea efectuării de lucrări suplimentare, de către reclamantă, acest motiv nefiind invalidat de instanţa de apel.
Deşi a reţinut o culpă a pârâtei în solicitarea de lucrări suplimentare, prima instanţă, în rejudecare, a reţinut o faptă ilicită delictuală a reclamantei, prin aceea că a acceptat executarea respectivelor lucrări suplimentare.
Instanţa de apel, deşi nu a schimbat motivarea primei instanţe, a reţinut doar culpa exclusivă a reclamantei în acceptarea executării de lucrări suplimentare.
În opinia recurentei, instanţa de apel a avut în vedere, exclusiv, temeiuri de natură contractuală, aspect ce contravine temeiurilor de drept invocate de reclamantă şi pretins a fi fost analizate de către instanţa de apel, recurenta-reclamantă prezentând pasaje considerate relevante din considerentele deciziei recurate.
S-a apreciat că instanţa de apel trebuia să se axeze pe temeiurile de drept comun, invocate de reclamantă, respectiv pe răspunderea delictuală civilă şi îmbogăţirea fără just temei.
Se pretinde că, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut o faptă ilicită delictuală, imputabilă reclamantei, cât timp lucrările suplimentare au fost executate în afara cadrului contractual, iar posibilitatea executării de lucrări suplimentare este prevăzută în mod expres atât în O.U.G. nr. 34/2006, cât şi în contractele semnate.
2. Hotărârea instanţei de apel este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.
Din analiza deciziei recurate, rezultă că argumentaţia instanţei de apel se întemeiază pe normele legale aferente răspunderii civile contractuale, însă temeiul de drept invocat de reclamantă a fost cel al răspunderii civile delictuale şi al răspunderii fără just temei, trimiterea la dispoziţiile art. 122 lit. i) din O.U.G. nr. 34/2006, făcându-se doar din perspectiva posibilităţii legale a pârâtei de a încheia un act adiţional la contract şi de a nu ordona antreprenorului efectuarea de lucrări de achiziţie publică în afara unui cadru contractual asumat.
În opinia recurentei-reclamante, instanţa de apel a motivat doar din perspectiva neîndeplinirii condiţiilor pentru atragerea răspunderii contractuale, exemplificând cu pasaje din cuprinsul deciziei recurate.
3. Instanţa de apel trebuia să constate existenţa răspunderii delictuale civile în sarcina pârâtei, conform art. 998 şi art. 999 C. civ.
Fapta ilicită a pârâtei constă în neîndeplinirea obligaţiei legale a pârâtei de a plăti reclamantei preţul aferent lucrărilor suplimentare executate de aceasta ca urmare a solicitărilor exprese ale pârâtei.
Dacă s-ar admite raţionamentul instanţei de apel, precum că lucrările suplimentare au fost efectuate de reclamantă în lipsa unui act adiţional şi în afara cadrului legal impus de dispoziţiile O.U.G. nr. 34/2006, atunci consecinţa logică ar fi aceea că pârâta ar trebui obligată să plătească preţul aferent tuturor acestor lucrări suplimentare, deoarece acestea au fost efectuate la solicitarea expresă a pârâtei.
Culpa pentru efectuarea acestor lucrări fără existenţa unui act adiţional aparţine pârâtei care a solicitat lucrări suplimentare în anii 2009, 2010 şi 2011 fără a respecta cadrul legal, respectiv fără a demara încheierea unui act adiţional, aceasta încălcând astfel dispoziţiile art. 2 alin. (4) şi art. 5 alin. (1) din H.G. nr. 925/2006 şi art. 2 lit. g) din O.U.G. nr. 34/2006, raportat la art. 122 lit. i) din O.U.G. nr. 34/2006.
În mod greşit a reţinut instanţa de apel că efectuarea lucrărilor suplimentare de către reclamantă constituie o faptă ilicită a acesteia, deoarece culpa pentru efectuarea lucrărilor suplimentare aparţine pârâtei, care a solicitat efectuarea acestor lucrări, deşi nu a formalizat un act adiţional pentru aceste lucrări.
În ce priveşte prejudiciul, ca o condiţie a existenţei răspunderii civile delictuale, acesta este reprezentat de preţul lucrărilor suplimentare comandate de pârâtă dar neachitate, în cuantum de 57.723.735,35 RON, aşa după cum rezultă din raportul de expertiză tehnică judiciară.
Pe lângă acest prejudiciu efectiv, pârâta mai datorează şi beneficiul nerealizat, respectiv dobânda legală care a fost calculată prin raportul de expertiză tehnică judiciară - anexa 2.
În cazul în care nu se va reţine existenţa răspunderii delictuale civile, atunci sunt incidente elementele pentru reţinerea îmbogăţirii fără justă cauză, indicându-se în acest sens şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
S-a susţinut că există atât condiţiile materiale pentru reţinerea îmbogăţirii fără justă cauză, în sensul că există mărirea unui patrimoniu, cel al pârâtei, micşorarea unui alt patrimoniu, respectiv cel al reclamantei şi există o legătură între sporirea patrimoniului pârâtei şi diminuarea patrimoniului reclamantei.
De asemenea, există condiţiile juridice pentru reţinerea îmbogăţirii fără justă cauză, adică existenţa unei cauze legitime a măririi patrimoniului pârâtei în detrimentul patrimoniului reclamantei, precum şi absenţa oricărui mijloc juridic pentru recuperarea pierderii suferite.
Având în vedere cele de mai sus, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, pentru următoarele considerente:
1. Critica privind faptul că hotărârea recurată ar cuprinde motive contradictorii nu poate fi reţinută.
Prezentei cauze îi sunt aplicabile prevederile C. proc. civ. - 1864, astfel încât instanţa de apel, fiind şi ea o instanţă de fond, poate analiza hotărârea apelată sub toate aspectele, atât pe temeinicie cât şi pe legalitate şi poate să reţină în soluţionarea cauzei propriile considerente.
Prin urmare, nu pot fi reţinute elemente de contradictorialitate în motivarea instanţei de apel, cât timp aceasta a reţinut, în mod clar, culpa reclamantei în executarea lucrărilor suplimentare, pentru că le-a executat deşi nu exista încheiat un act adiţional pentru aceste lucrări, aşa cum trebuia, potrivit dispoziţiilor O.U.G. nr. 34/2006.
În ce priveşte pretinsa contradictorialitate din considerentele deciziei recurate cu privire la motivarea pe răspunderea contractuală, în timp ce temeiul cererii de chemare în judecată ar fi fost acela al răspunderii delictuale civile ori cel al îmbogăţirii fără just temei, aceasta nu există, cât timp instanţa de apel a reţinut că, într-un ciclu procesual anterior, s-a statuat, irevocabil, prin decizia civilă nr. 460/2015, că acţiunea reclamantei este neîntemeiată în ce priveşte răspunderea contractuală şi că singura analiză se va face din punct de vedere al răspunderii delictuale civile, iar în subsidiar, pe îmbogăţirea fără justă cauză.
De altfel, instanţa de apel a reţinut că nu poate constata în sarcina pârâtei o faptă ilicită, deoarece, în cauza de faţă, între părţi s-au stabilit raporturi juridice ce intră sub imperiul unei legislaţii speciale, respectiv cea privind achiziţiile publice, or, lucrările suplimentare nu puteau fi efectuate decât în condiţiile contractului de achiziţie publică şi ale legislaţiei aplicabile.
Instanţa de apel a mai precizat, de asemenea, că ceea ce este interzis pe tărâm contractual nu poate fi validat pe tărâm delictual, iar încălcarea obligaţiilor contractuale de către reclamantă nu poate fi o faptă ilicită imputată pârâtei, deoarece o astfel de abordare ar reprezenta o modalitate de eludare a obligaţiilor contractuale şi a legislaţiei speciale în materia achiziţiilor publice.
2. Hotărârea instanţei de apel a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale.
Recurenta-reclamantă a reluat criticile privind motivarea pe răspunderea contractuală, iar nu pe răspunderea delictuală civilă sau pe îmbogăţirea fără justă cauză, dar din perspectiva greşitei aplicări a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 122 lit. i) din O.U.G. nr. 34/2006.
În realitate, instanţa de apel a invocat aceste dispoziţii legale, făcând o corectă aplicare a lor, nu din perspectiva unei analize întemeiată pe răspunderea contractuală, ci din perspectiva inexistenţei unei răspunderii delictuale ori bazată pe îmbogăţirea fără justă cauză, cât timp raporturilor juridice dintre părţi le sunt aplicabile dispoziţii speciale privind contractele de achiziţie publică, de la care părţile nu pot deroga şi nu pot pretinde că nu le cunosc, aşa cum este dispoziţia legală cuprinsă în art. 122 lit. i) din O.U.G. nr. 34/2006, care se referă la necesitatea încheierii unui act adiţional şi la faptul că valoarea lucrărilor suplimentare nu trebuie să depăşească cuantumul prevăzut de lege.
3. Nu poate fi reţinută nici critica cu privire la existenţa condiţiilor pentru atragerea răspunderii delictuale civile în sarcina pârâtei.
În realitate, recurenta-reclamantă a făcut o analiză a netemeiniciei deciziei recurate, susţinând că instanţa de apel a reţinut o greşită stare de fapt, atât în ce priveşte fapta ilicită cât şi culpa pârâtei, susţinând că atâta timp cât aceasta a solicitat efectuarea unor lucrări suplimentare, dar fără a încheia un act adiţional pentru aceste lucrări, aceasta a săvârşit o faptă ilicită, fiind şi în culpă pentru executarea lucrărilor de către reclamantă.
Această aserţiune nu poate fi primită, deoarece, pe de o parte, dispoziţiile art. 304 alin. (1) pct. 10 şi 11 au fost abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000, astfel încât în calea de atac, extraordinară, a recursului nu mai pot fi analizate critici de netemeinicie, ci numai de nelegalitate, iar pe de altă parte, aşa după cum s-a arătat şi mai sus, în speţa de faţă, nu poate fi vorba de răspunderea delictuală civilă a pârâtei sau de îmbogăţirea fără justă cauză a acesteia, cât timp părţile, în raportul juridic dintre ele erau supuse unei legislaţii speciale, cea privind achiziţiile publice şi ambele părţi cunoşteau, ori trebuiau să cunoască, acest lucru.
Ca atare, Înalta Curte constată că, în mod corect, instanţa de apel a reţinut starea de fapt şi a aplicat dispoziţiile legale incidente la această stare de fapt, atunci când a reţinut că este culpa recurentei-reclamante pentru faptul că a acceptat să efectueze respectivele lucrări suplimentare fără existenţa unui act adiţional, aşa după cum cereau prevederile art. 122 lit. i) din O.U.G. nr. 34/2006.
Nici în ce priveşte existenţa condiţiilor pentru reţinerea îmbogăţirii fără justă cauză, nu pot fi reţinute criticile formulate, cât timp, aşa după cum s-a mai arătat în precedent, în speţă sunt aplicabile dispoziţiile speciale privind achiziţiile publice.
Având în vedere cele de mai sus, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. - 1864, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A., în calitate de lider al asocierii B. împotriva deciziei nr. 1050/2019 din 10 iunie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 5 martie 2020.