Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
A. Obiectul cererii introductive:
1. Prin cererea înregistrată la data de 17 februarie 2017, sub nr. x/2017, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - IFN, pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 798.279,74 RON, din care:
- 575.120,75 RON reprezentând contravaloarea garanţiei constituite de pârât în favoarea reclamantei conform Notificării de includere în plafonul de garantare nr. x din 17 iulie 2014 şi Confirmării Notificării de includere în plafonul de garantare nr. x din 23 iulie 2014;
- 223.158,99 RON reprezentând contravaloarea garanţiei constituite de pârât în favoarea reclamantei conform Notificării de includere în plafonul de garantare nr. x din 17 iulie 2014 şi Confirmării Notificării de includere în plafonul de garantare nr. x din 23 iulie 2014; cu cheltuieli de judecată.
În drept, art. 969, art. 1652 şi următoarele C. civ. (1864), art. 194 şi următoarele, art. 453 C. proc. civ.
B. Hotărârea primei instanţe.
2. Prin sentinţa civilă nr. 2364 din 15 iunie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., reţinând că pârâtul, FONDUL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - IFN, a procedat corect, în conformitate cu dispoziţiile legale şi contractuale, respectiv în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 364/2004 şi Convenţia cadru - plafon de garantare nr. 153/2011, şi a respins în mod justificat cererea de plată.
C. Calea de atac împotriva hotărârii tribunalului
3. Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta A. S.A., solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii atacate şi, pe cale de consecinţă, să se dispună admiterea cererii de chemare în judecată în sensul obligării pârâtului FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - IFN la plata sumei de 798.279,74 RON.
4. În motivarea apelului reclamanta apelantă a susţinut că hotărârea pronunţată de instanţa de fond este nelegală şi vădit netemeinică, pârâtul respingând cererea de plată în mod neîntemeiat întrucât din documentele furnizate de către reclamantă pârâtului rezultă că debitoarea B. S.R.L. se încadra în categoria IMM, îndeplinind astfel condiţiile de eligibilitate impuse de Convenţia cadru - plafon de garantare nr. 153 din 26 septembrie 2011 încheiată între părţi pentru acordarea garanţiei.
5. În drept, art. 466 şi următoarele C. proc. civ.
D. Hotărârea instanţei de apel
6. Prin decizia civilă nr. 207/A din 30 ianuarie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis apelul formulat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 2364 din 15 iunie 2017, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi a schimbat sentinţa atacată în sensul că:
A admis acţiunea formulată de reclamanta A. S.A. împotriva pârâtului FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - IFN.
A obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 798.279,74 RON, reprezentând contravaloare garanţii.
A obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 11.587,80 RON cheltuieli de judecată în fond.
A obligat intimatul-pârât la plata către apelanta-reclamantă a sumei de 5.793,89 RON cheltuieli de judecată în apel.
7. Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Prin cererea de apel reclamanta a arătat, după prezentarea situaţiei de fapt, că hotărârea primei instanţe este nelegală şi netemeinică deoarece pe de o parte convenţia cadru nr. 153 din 26 septembrie 2011 nu conţine nicio clauză în temeiul căreia Fondul să poată respinge cererea de plată ca urmare a lipsei unor înscrisuri din documentaţia aferentă cererii de plată, iar pe de altă parte debitoarea B. S.R.L. îndeplinea toate condiţiile de eligibilitate pentru acordarea garanţiei Fondului.
8. Instanţa de apel a apreciat ca întemeiate criticile apelantei-reclamante referitoare la îndeplinirea de către debitoarea B. S.R.L. a tuturor condiţiilor de eligibilitate pentru acordarea garanţiei Fondului.
9. Astfel, instanţa de apel a reţinut că încadrarea beneficiarului B. S.R.L. în categoria IMM nu a fost contestată de intimatul-pârât, după cum acesta nu a contestat nici îndeplinirea de către acest beneficiar a criteriilor de exigibilitate prevăzute la lit. a)-f) ale art. 3.1.1 din Convenţia nr. 153/2011.
10. Singurul motiv invocat de Fond pentru respingerea cererilor de plată a constat în nedepunerea de către bancă a anexei nr. 7 la convenţie, iar prima instanţă a reţinut în mod eronat ca fiind în obligaţia băncii depunerea acestui înscris faţă de obligaţia sa de a verifica dacă beneficiarul îndeplineşte condiţiile pentru a beneficia de garantarea de către Fond a creditului ce urmează a fi acordat.
11. Instanţa de apel a apreciat însă, contrar celor reţinute de către instanţa de fond, că din modul de redactare a criteriilor de exigibilitate cuprinse la lit. a)-f) ale art. 3.1.1 din Convenţia nr. 153/2011 rezultă în mod clar şi expres modalitatea de verificare a îndeplinirii condiţiilor de eligibilitate ale beneficiarului garanţiei.
12. Astfel, pentru unele cerinţe este necesară doar declaraţia pe propria răspundere a beneficiarului garanţiei, caz în care banca finanţatoare are doar o obligaţie de verificare formală a existenţei respectivei declaraţii.
13. Această obligaţie de verificare a existenţei declaraţiei pe propria răspundere a beneficiarului garanţiei, declaraţie cuprinsă în anexa nr. 6 şi, după caz, în anexa nr. 7, a fost îndeplinită de către banca finanţatoare care, faţă de declaraţia pe proprie răspundere a societăţii B. S.R.L. în sensul că este întreprindere autonomă, declaraţia cuprinsă în anexa nr. 6, motiv pentru care nu s-a impus solicitarea ca B. să completeze şi anexa nr. 7.
14. Instanţa de prim control judiciar a constatat că nicio dispoziţie contractuală nu impunea apelantei-reclamante să efectueze verificări pentru a stabili dacă cele declarate de societatea B., pe propria răspundere, corespundeau sau nu realităţii.
15. Astfel de verificări în cauză nu pot fi impuse apelantei nici prin raportare la Regulamentul BNR nr. 9/2008 ce cuprinde norme referitoare la cunoaşterea clientelei şi la vigilenţa sporită pe care instituţiile de credit trebuie să o manifeste faţă de categoria de clientelă căreia îi sunt oferite servicii bancare personalizate, căci respectivele norme BNR sunt reglementate pentru cunoaşterea clientelei în scopul prevederii spălării banilor şi finanţării terorismului, neputându-se reţine o astfel de situaţie în speţă.
16. A mai reţinut instanţa de apel că nu există nicio dovadă că la data de 4 iulie 2014 (data completării anexei nr. 6 la Convenţie) exista o legătură între societatea B. S.R.L. şi societatea C. S.R.L., iar pe de altă parte, fiind vorba de declaraţii făcute pe propria răspundere, banca finanţatoare nu avea a îndeplini alte verificări în afara uneia de natură formală, a existenţei înscrisului (declaraţiei).
17. Faţă de cele constatate, instanţa de apel a concluzionat că prima instanţă în mod greşit a reţinut că intimatul-pârât era îndreptăţit, conform prevederilor Convenţiei nr. 153/2011, să respingă cererile de plată formulate de apelanta reclamantă, urmare a neataşării anexei nr. 7 şi, în baza art. 969 C. civ. (1864) raportat la Cap. 9 din Convenţia părţilor, nr. 153/2011, a admis acţiunea şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 798.279,74 RON, reprezentând contravaloarea garanţiei constituită de pârât conform Notificărilor de includere în plafonul de garantare şi confirmărilor acestor notificări, garanţii pentru care au fost formulate cererile de plată în conformitate cu Cap. 9 din Convenţie.
18. Reţinând culpa procesuală a intimatului-pârât, în fond şi în apel, a fost obligată acesta la plata cheltuielilor de judecată către apelanta-reclamantă în fond şi în apel.
E. Calea de atac împotriva hotărârii instanţei de apel.
19. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - IFN, solicitând, prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată, cu cheltuieli de judecată.
20. Recurentul-pârât a susţinut că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea normelor de drept material, instanţa de apel nesocotind prevederile convenţionale încheiate între părţi, prevederi care aveau rolul de normă specială în soluţionarea prezentei cauze.
21. Astfel, a susţinut recurentul-pârât, în condiţiile în care formularul - Anexa nr. 7 privind Declaraţia IMM este un formular preluat din Legea nr. 346/2004 (Anexa 2), Banca trebuia să se asigure că acesta este completat. Banca nu a dat însă dovadă de diligenţă şi a transmis odată cu cererile de plată Declaraţia pe propria răspundere a reprezentantului legal al B. S.R.L., prevăzută pe formularul - Anexa nr. 6 la Convenţie, întocmită la 4 iulie 2014, potrivit căreia societatea se clasifică în categoria IMM, declarându-se întreprindere autonomă.
Garanţia FONDULUI NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - IFN, a arătat recurentul-pârât, nu se acordă pentru orice beneficiar de credit, ci numai celor care fac dovada încadrării în categoria IMM. Această dovadă se face la data acordării creditului, într-un moment în care Banca (şi nu Fondul) are nu numai posibilitatea, ci şi obligaţia convenţională să constate dacă beneficiarul îndeplinea sau nu condiţiile de eligibilitate.
22. Potrivit reglementărilor BNR, a mai arătat recurentul-pârât, Banca trebuia să verifice existenţa sau nu a relaţiilor de grup cu privire la beneficiarul B. S.R.L.
Instanţa de apel a reţinut în mod greşit că aceste verificări prin raportare la Regulamentul BNR nr. 9/2008 nu pot fi impuse Băncii întrucât sunt reglementate pentru cunoaşterea clientului în scopul prevenirii spălării banilor şi finanţării terorismului.
Aceste dispoziţii, a susţinut recurentul-pârât, sunt incidente în cauză întrucât Banca, în calitate de finanţator, trebuia să trateze cu maximă prudenţă tranzacţia de creditare, în speţă însă, Banca a încălcat normele pendenţiale emise de BNR, bazându-se pe faptul că 72,50% din valoarea creditului era securizată prin garanţia Fondului.
Atâta timp cât Banca a acceptat mandatul acordat de Fond, asumându-şi obligaţiile ce decurg din Subcapitolul 3.1 din Convenţia nr. 153/2011, în sensul că şi-a asumat verificarea îndeplinirii condiţiilor de eligibilitate agreate de ambele părţi, prin semnarea convenţiei, era obligată să depună diligenţe şi să verifice îndeplinirea condiţiilor de eligibilitate (prevăzute convenţional) la acordarea finanţării, a mai susţinut recurentul-pârât.
F. Apărările intimatei-reclamante.
23. Intimata-reclamantă A. S.A. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca neîntemeiat şi menţinerea hotărârii instanţei de apel, ca legală şi temeinică.
24. Intimata-reclamantă a arătat că instanţa de apel a reţinut în mod corect faptul că debitoarea B. S.R.L. îndeplineşte toate condiţiile de eligibilitate pentru acordarea garanţiei Fondului.
Chiar recurentul-pârât, prin notificările nr. x din 25 august 2016 şi nr. x din 25 august 2016 a înştiinţat Banca de faptul că nu a aprobat cererile de plată invocând că "deşi din verificările documentelor aflate la cererea de plată a rezultat faptul că S.C. B. S.R.L. s-ar încadra în categoria IMM", Banca nu a transmis pârâtei Anexa nr. 7 din Convenţie completată de beneficiarul finanţării.
A mai arătat intimata-reclamantă că B. S.R.L. nu a declarat la momentul completării formularului Anexa nr. 6 (declaraţia pe propria răspundere) că este o întreprindere legată sau parteneră, motiv pentru care nu a mai fost necesară şi completarea Anexei nr. 7.
25. Astfel, a susţinut intimata-reclamantă, în mod corect instanţa de apel a reţinut că în Convenţia cadru nr. 153/2011 nu există nicio clauză care să impună Băncii efectuarea unor verificări pentru a stabili dacă informaţiile declarate pe propria răspundere de beneficiarul garanţiei corespund realităţii.
G. Considerentele instanţei de recurs.
26. Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost redactat şi comunicat părţilor.
27. Recursul a fost admis, în principiu, prin încheierea pronunţată la 21 noiembrie 2019 de către Completul de filtru.
28. Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile şi apărările formulate, Înalta Curte constată recursul nefondat, pentru următoarele considerente:
29. Recurentul-pârât critică decizia nr. 207/2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit cărora "casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 8. - când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material".
Încălcarea legii presupune fie refuzul aplicării normei juridice, fie interpretarea greşită a acesteia.
Refuzul aplicării legii constă în transgresarea directă a textului clar şi precis, ce nu presupune o interpretare specială (interpretatio cessat in claris).
Interpretarea greşită a legii presupune că textul legal incident speţei este susceptibil de interpretări contrarii iar, prin hotărârea atacată, instanţa a dat o interpretare neconformă sensului real al textului.
În fine, aplicarea greşită a legii presupune incongruenţa normei juridice raportată la situaţia de fapt reţinută de către instanţă. În acest caz, situaţia de fapt a fost greşit calificată, comparativ cu exigenţele normei de drept, ceea ce a condus judecătorii apelului la a aplica o altă lege decât aceea incidentă raportului juridic dedus judecăţii.
30. În speţă, recurentul-pârât a susţinut că încălcarea normelor de drept material constă în aceea că instanţa de apel "a nesocotit prevederile convenţionale încheiate între părţi", în sensul că a validat încălcarea de către intimata-reclamantă a obligaţiilor pe care aceasta şi le-a asumat în subcapitolul 3.1 din Convenţia nr. 153/2011, respectiv de a verifica îndeplinirea condiţiilor de eligibilitate agreate de părţi şi de a depune diligenţe în a verifica îndeplinirea acestor condiţii de eligibilitate la acordarea finanţării.
31. Deşi criticile recurentului-pârât vizează aspecte care ţin de interpretarea actelor juridice (în speţă interpretarea clauzelor Convenţiei nr. 153/2011 - încheiată între părţi), element al chestiunilor de fapt (questio facti) ale cauzei deduse judecăţii - şi care ţin de aprecierea suverană a instanţelor de fond şi apel, interpretarea legii constituie atributul esenţial al instanţei de recurs.
32. În acest sens, Înalta Curte constată că instanţa de apel a reţinut corect dispoziţiile legale incidente cauzei, respectiv dispoziţiile Legii nr. 346/2004, observând că prevederile legale referitoare la criteriile de eligibilitate pentru IMM, precum şi anexele nr. 6, nr. 7 au fost încorporate în Convenţia părţilor, nr. 153/2011 şi că intimata-reclamantă şi-a respectat obligaţiile care îi incumbau în temeiul prevederilor contractuale şi legale.
În spiritul dispoziţiilor legale precitate instanţa de apel a apreciat în mod corect că atâta timp cât beneficiarul finanţării, S.C. B. S.R.L., a completat la data aprobării finanţării (4 iulie 2014) declaraţia pe propria răspundere cuprinsă în anexa nr. 6 la Convenţia nr. 153/2011 (Anexa nr. 1 din Legea nr. 346/2004), declarându-se întreprindere autonomă, nu s-a mai impus şi completarea de către aceasta şi a anexei nr. 7 la Convenţie (Anexa nr. 2 din Legea nr. 346/2004).
Aceasta este justificată de stipulaţia de la art. II din Anexa nr. 6 (care redă întocmai prevederea de la art. II din Anexa nr. 1 la Legea nr. 346/2004), conform căreia, în cazul în care beneficiarul se declară, pe propria răspundere, ca fiind "întreprindere autonomă" se va completa doar declaraţia, "fără anexa nr. 7".
Aşadar, în mod corect, în acord cu dispoziţiile art. 969 C. civ., instanţa de apel a verificat şi a constatat că intimata-reclamantă şi-a îndeplinit obligaţiile asumate prin art. 3.1.1 din Convenţia părţilor, nr. 153/2011, orice altă obligaţie de verificare a îndeplinirii criteriilor de exigibilitate neputând fi impusă finanţatorului în afara prevederilor contractuale.
În acest context este nefondată susţinerea recurentului-pârât în sensul că instanţa de apel a nesocotit prevederile convenţionale încheiate între părţi, întrucât, după cum în mod judicios a reţinut instanţa de apel, nicio dispoziţie convenţională nu impunea finanţatorului să efectueze verificări pentru a stabili dacă cele declarate de către societatea beneficiară, "pe propria răspundere", corespundeau sau nu realităţii, iar alte reglementări colaterale (regulamente BNR, etc.) nu sunt incidente în cauză, vizând alte aspecte ale activităţii de creditare desfăşurate de către bănci.
33. Având în vedere cele de mai sus, Înalta Curte constată că soluţia instanţei de prim control judiciar este corectă, nefiind subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
34. Pentru considerentele ce preced, Înalta Curte, în baza dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - IFN împotriva deciziei civile nr. 207/A din 30 ianuarie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 martie 2020.