Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la data de 23.04.2019, sub nr. x/2019, reclamanţii A., B., A. şi C. au chemat în judecată pârâta D. (în calitate de corespondent/reprezentant în România al asigurătorului de răspundere civilă E.), pentru ca prin hotărârea care se va pronunţa să dispună obligarea acesteia din urmă la plata sumei de 9.930,37 de RON şi 2.000 de euro cu titlu de daune materiale şi la plata sumei de 200.000 de euro, daune morale, către A. (tatăl victimei), a sumei de 300.000 de euro, cu acelaşi titlu, către C. (fiul victimei), precum şi a rentei în cuantum de 1.000 de RON/lună până la împlinirea vârstei de 18 ani (începând cu 14.01.2016), a sumei de 200.000 de euro, cu titlu de daune morale către B. (mama victimei)şi a sumei de 150.000 de euro, cu acelaşi titlu, către A. (fratele victimei).
În drept s-au invocat prevederi din C. civ., C. proc. civ., Rregulamentul (UE) nr. 1215/2012.
Pârâta a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia prescripţiei extinctive, iar pe fondul pricinii a susţinut că este exagerat cuantumul daunelor solicitate.
Ulterior, reclamanţii şi-au precizat cererea, în sensul că înţeleg să cheme în judecată şi pârâta E., prin mandatar D., arătând că solicită ca despăgubirile să fie plătite fie de pârâta D., în calitate de corespondent/reprezentant de Carte Verde al asigurătorului de răspundere civilă E., care gestionează şi regularizează dosarul de daună întocmit, fie de pârâta E., prin mandatar D..
Prin sentinţa civilă nr. 2699/30.09.2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia de necompetenţă teritorială a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Gorj.
Pentru a pronunţa această sentinţă, referitor la excepţia de necompetenţă teritorială, Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă a reţinut că există prevederi de drept internaţional privat care stabilesc inclusiv competenţa teritorială, iar aceasta chiar şi în ceea ce priveşte Regulamentul (UE) nr. 1215/2012, şi, în continuarea raţionamentului, că prevederile art. 11 alin. (1) lit. b) din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 arată că: [un asigurător care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acţionat în justiţie: […] în alt stat membru, în cazul acţiunilor introduse de către deţinătorul poliţei de asigurare, de către asigurat sau de către un beneficiar, în faţa instanţelor de la locul unde este domiciliat reclamantul […]. Iar acest text este interpretat de Curtea de la Luxembourg ca fiind aplicabil pentru o situaţie precum în speţă, având în vedere statuările din cauza C-463/06 (FBTO Schadeverzekeringen NV împotriva Jack Odenbreit), unde s-a reţinut, prin raportare la textele din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, reluate în Regulamentul (UE) nr. 1215/2012, că: [trimiterea de la articolul 11 alin. (2) din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială la articolul 9 alin. (1) litera (b) din acest regulament trebuie interpretată în sensul că persoana vătămată poate intenta o acţiune direct împotriva asigurătorului, în faţa instanţei de la locul unde aceasta este domiciliată într-un stat membru, atunci când o astfel de acţiune directă este posibilă, iar asigurătorul este domiciliat pe teritoriul unui stat membru.
Prin urmare, s-a conchis că instanţele române sunt competente să judece prezenta cauză şi că norma conflictuală fixează inclusiv competenţa teritorială, iar nu doar pe cea internaţională, recunoscând persoanelor menţionate posibilitatea de a-l acţiona în justiţie pe asigurător în faţa instanţei de la locul propriului lor domiciliu.
Cât priveşte înrâurirea faptului că în speţă există 4 reclamanţi cu domicilii în diferite zone ale ţării asupra raţionamentului expus, s-a reţinut că, într-adevăr, în speţă este vorba despre 4 cereri distincte, ceea ce vrea să însemne că, potrivit art. 11 alin. (1) lit. b) din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012, fiecare reclamant ar putea să învestească cu o cerere diferită tribunalul de la domiciliul său.
Dar regula de competenţă analizată nu înlătură de la aplicare normele naţionale referitoare la conexitate, aşa că, în măsura în care fiecare reclamant ar fi formulat o cerere deosebită, art. 139 C. proc. civ. permitea reunirea tuturor cererilor.
Singura problemă se ridică în privinţa instanţei de la domiciliul cărui reclamant trebuie declinată cauza. Or, având în vedere că oricare dintre acestea ar fi competente, alegerea poate fi făcută de reclamanţi (care au atributul sesizării) sau de tribunalul de faţă.
Având în vedere acestea, instanţa a apreciat că Tribunalul Gorj este cel mai bine plasat să judece cauza, dat fiind că acolo se află domiciliul a 3 dintre cei 4 reclamanţi.
Pentru toate acestea s-a admis excepţia de necompetenţă teritorială, cauza fiind declinată în favoarea Tribunalului Gorj, unde a fost înregistrat sub acelaşi număr de dosar, cu prim termen de judecată la data de 13.01.2020, când reclamanţii au invocat, prin notele de şedinţă depuse la dosar, excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Gorj.
Prin sentinţa civilă nr. 16/30.09.2019, Tribunalul Gorj a admis excepţia de necompetenţă teritorială, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a constatat conflictul negativ de competenţă şi a sesizat ICCJ în vederea soluţionării acestuia, suspendând judecata pricinii.
În motivarea sentinţei, s-a reţinut că reclamanţii A., B., A. şi C. - părinţii, fratele şi fiul minor al persoanei asigurate F. - decedată în accidentul de circulaţie din 14.01.2016, produs pe teritoriul Germaniei, au învestit Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă cu acţiune în despăgubiri materiale şi morale, în contradictoriu cu pârâta D. în calitate de corespondent/reprezentant în România al asigurătorului de răspundere civilă E. - pentru conducătorul auto G., fiind invocate ca temei de drept al pretenţiilor deduse judecăţii: Norma nr. 23/06.11.2014, prevederile art. 1349 C. civ., art. 1357 C. civ., art. 1381 C. civ., art. 1385 C. civ., art. 1391 C. civ., art. 28 C. proc. pen., prevederile Regulamentului (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European şi al Consiliului din 12.12.2012 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială.
Transpunând speţei pe rol dispoziţiile art. 11 alin. (1) lit. b) din Regulamentul nr. 1215/2012 - potrivit cu care un asigurător care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acţionat în justiţie în alt stat membru, în cazul acţiunilor introduse de deţinătorul poliţei de asigurare de către asigurat sau de către un beneficiar, în faţa instanţelor de la locul unde este domiciliat reclamantul - rezultă că sub aspectul competenţei generale în soluţionarea litigiului, aceasta aparţine instanţelor române, iar sub aspectul competenţei materiale, aceasta aparţine tribunalului în primă instanţă.
În ceea ce priveşte competenţa teritorială, aceasta aparţine Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, aşa cum a fost învestit prin cererea introductivă de către reclamanţi, care şi-au exercitat dreptul de opţiune între mai multe instanţe deopotrivă competente material şi teritorial, în aplicarea art. 107 C. proc. civ. raportat la art. 115 C. proc. civ. şi art. 1070 C. proc. civ. raportat la alr. 1072 C. proc. civ.
Referitor la competenţa teritorială, în regulă generală, art. 107 C. proc. civ., prevede că cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel;
Potrivit art. 115 C. proc. civ., în materie de asigurări, cererea privitoare la despăgubiri, se va putea face şi la instanţa în circumscripţia căreia se află: domiciliul sau sediul asiguratului; bunurile asigurate; locul unde s-a produs riscul asigurat - deci, legiuitorul în materie de asigurări şi numai pentru cererile pe despăgubiri, a oferit posibilitatea reclamantului să aleagă între mai multe instanţe deopotrivă competente teritorial şi material, norma legală în litera şi spiritul ei fiind astfel concepută încât să protejeze persoana asigurată prin însăşi înlesnirea accesului acesteia la o instanţă de judecată şi la administrarea de probatorii.
Interpretând în litera şi spiritul său Regulamentul UE nr. 1215/2012, tribunalul constată şi reţine că referitor la competenţa internaţională a instanţei, s-a dispus ca aceasta să fie stabilită având în vedere în primul rând principiul protejării părţii defavorizate, raportat la prevederile regulamentului, după cum urmează: "Potrivit considerentului (18) din Preambulul Regulamentului (UE) nr. 1215/2012, în cazul contractelor de asigurare, al contractelor cu consumatorii şi al contractelor de muncă, partea defavorizată trebuie să fie protejată prin norme de competenţă mai favorabile intereselor sale decât normele generale prevăzute în prezentul regulament. Este raţiunea pentru care, în aceste materii, Regulamentul instituie nişte pachete de norme pentru determinarea competenţei internaţionale, derogatorii de la regulile deja analizate, menite să protejeze partea mai defavorizată(mai slabă) din respectivul contract, prin facilitarea accesului său la justiţie.
Pentru a contrabalansa efectele menţionate, regulamentul instituie, în materiile analizate, o competenţă internaţională specială, caracterizată prin două trăsături esenţiale: instituirea unor competenţe internaţionale alternative, la opţiunea părţii defavorizate, când aceasta are calitatea de reclamant".
Dispoziţiile art. 11 alin1 lit. b) din Regulamentul UE nr. 1215/2012, nu trebuie interpretate şi aplicate în sensul că stabilesc cu caracter obligatoriu competenţa teritorială în cazul litigiilor izvorând din contractele de asigurări, ca fiind cea de la domiciliul reclamantului - în accepţiunea pe care o dă reglementarea internă sintagmei de "domiciliu"/ "sediu", sensul gramatical şi logico-juridic al textului fiind acela că sub aspectul competenţei internaţionale un asigurător care are domiciliul/sediul pe teritoriul unui stat membru UE, poate fi acţionat în justiţie în alt stat membru UE, în faţa instanţelor de la locul unde este domiciliat reclamantul - fără ca prin aceasta să fie înlăturate normele de procedură interne dacă acestea sunt mai favorabile reclamanţilor din astfel de litigii.
În cererea pe rol, reclamanţi sunt părinţii, fratele şi fiul minor al persoanei asigurate F. - decedată în accidentul de circulaţie din 14.01.2016, produs pe teritoriul Germaniei, şi în exercitarea dreptului lor de a alege între mai multe instanţe deopotrivă competente teritorial, au învestit cu cererea de chemare în judecată în despăgubiri, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, această prevedere fiind mai favorabilă reclamanţilor în considerarea accesului lor la justiţie, exercitării dreptului la apărare şi administrării probatoriilor.
Cum legiuitorul român a instituit în mod expres o normă de procedură de protecţie pentru reclamantul din acţiunea în despăgubiri în materie de asigurări, asemenea normelor cuprinse în Regulamentul nr. 1215/2012, a obliga reclamanţii să se judece la o altă instanţă decât cea pentru care au optat în considerarea protejării intereselor lor sub aspectul competenţei teritoriale a instanţei învestită să le soluţioneze litigiu, goleşte de conţinut facilitatea legală instituită de cod în favoarea reclamanţilor, obligându-i să se judece numai la instanţa lor de domiciliu - deşi în speţă nu toţi reclamanţii au domiciliul în raza teritorială a Tribunalului Gorj, ceea ce desigur este contrar literei şi spiritului art. 2 - art. 3 C. proc. civ., Constituţiei, Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi chiar Regulamentului UE nr. 1215/2012.
Examinând conflictul de competenţă cu soluţionarea căruia a fost învestită, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:
Reclamanţii A., B., A. şi C. - părinţii, fratele şi fiul minor al persoanei asigurate F. - decedată în accidentul de circulaţie din 14.01.2016, produs pe teritoriul Germaniei, au învestit Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă cu acţiune în despăgubiri materiale şi morale, în contradictoriu cu pârâta D., în calitate de corespondent/reprezentant în România al asigurătorului de răspundere civilă E. - pentru conducătorul auto G., fiind invocate ca temei de drept al pretenţiilor deduse judecăţii: Norma nr. 23/06.11.2014, prevederile art. 1349 C. civ., art. 1357 C. civ., art. 1381 C. civ., art. 1385 C. civ., art. 1391 C. civ., art. 28 C. proc. pen., prevederile Regulamentului (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European şi al Consiliului din 12.12.2012 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială.
Aşadar, cererea principală dedusă judecăţii a fost formulată în contradictoriu cu pârâta D., societatea care are calitatea de corespondent/reprezentant de Carte Verde în România al asigurătorului de răspundere civilă E., cu sediul în Bucureşti, astfel că, văzând dispoziţiile art. 107 şi 115 C. proc. civ. şi în conformitate cu regula esenţială în materie de competenţă teritorială alternativă conţinută de art. 116 C. proc. civ., aceea că în toate cazurile reclamantul este cel care are alegerea între două sau mai multe instanţe, deopotrivă competente, Tribunalului Bucureşti îi revine competenţa de soluţionare a pricinii.
Cererea adiţională formulată de reclamanţi oral la primul termen de judecată şi depusă ulterior în scris, are un caracter subsidiar, prin aceasta fiind completate pretenţiile formulate anterior, în sensul că aceleaşi despăgubiri sunt solicitate pârâtei E., prin mandatar D., în cazul în care cererea iniţială nu va fi primită.
Din punct de vedere al competenţei (materiale şi teritoriale), această cerere adiţională este, potrivit art. 123 C. proc. civ., în căderea instanţei competente să judece cererea iniţială, legiuitorul urmărind instituirea şi pentru acestea a prorogării legale de competenţă, similar cererilor incidentale şi accesorii.
Prin urmare, pentru considerentele expuse şi independent de disputa instanţelor aflate în conflict de competenţă, referitoare la faptul că dispoziţiile art. 11 alin1 lit. b) din Regulamentul UE nr. 1215/2012 ar fixa sau nu, cu caracter obligatoriu, competenţa teritorială de soluţionare a cazul litigiilor izvorând din contractele de asigurări în favoarea instanţei de la domiciliul reclamantului, cu excluderea competenţei alternative mai favorabile reglementate de dreptul intern, Înalta Curte, văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 martie 2020.