Şedinţa publică din data de 05 iunie 2020
Asupra cauzei penale de faţă;
Examinând actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin încheierea penală din data de 27 februarie 2020 a Curţii de Apel Timişoara, secţia Penală pronunţată în dosarul nr. x/2019, în baza art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 republicată, a fost respinsă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 336 alin. (2) C. pen. formulată de inculpatul A..
Astfel, având în vedere cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 336 alin. (2) C. pen., Curtea a reţinut că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă şi se impune respingerea cererii pentru următoarele considerente:
La termenul de judecată din 30 ianuarie 2020, inculpatul A. prin apărător ales, a depus un memoriu conţinând excepţia de neconstituţionalitate a sintagmei "cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi persoana aflată sub influenţa unor substanţe psihoactive", cuprinsă la art. 336 alin. (2) C. pen., sintagmă care în opinia inculpatului încalcă normele constituţionale prev. de art. 1 alin. (3) şi (5); art. 11 alin. (1) şi (2); art. 15 alin. (1); art. 16 alin. (1) şi (2); art. 20 alin. (1) şi (2), precum şi art. 21 alin. (3) din Constituţia României republicată, precum şi art. 6 paragraful 1 şi 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, apreciind că sintagma "aflată sub influenţa substanţelor psihoactive" din cadrul alin. (2) al art. 336 C. pen., se interpretează în sensul că simpla prezenţă în corp a unor urme de substanţe psihoactive întruneşte conţinutul constitutiv al infracţiunii prevăzute la art. 336 alin. (2) C. pen. şi nu cum ar fi normal, că persoana trebuie să fie sub efectul efectiv al acestor substanţe psihotrope, adică să îi fie afectată capacitatea psihică şi/sau capacitatea de a conduce vehicule pentru a fi îndeplinite condiţiile de incriminare prev. de art. 336 alin. (2) C. pen., fiind înfrântă astfel norma constituţională prev. de art. 1 alin. (5) din Constituţie, deoarece este edictată neclar, cu echivoc şi face imposibilă prevederea de către persoanele fizice a urmărilor încălcării unor asemenea norme.
În memoriul depus la dosar, inculpatul a prezentat situaţia sa din punct de vedere juridic, că a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 336 alin. (2) C. pen., că a fost oprit în trafic ca urmare a unui control de rutină, că testarea sa a ieşit pozitivă la cocaină, că a fost condus la Spitalul Judeţean Arad pentru recoltarea probelor biologice, unde s-a efectuat şi un control clinic specific, consemnându-se de către medic că nu s-au constatat elemente clinice sugestive consumului recent de băuturi alcoolice sau de substanţe psihoactive, iar cu toate acestea prin sentinţa penală a Judecătoriei Arad au fost înlăturate apărările inculpatului, apreciind că sunt neîntemeiate.
S-a mai arătat că în speţa de faţă inculpatului nu îi era afectată capacitatea de a conduce autovehicule, acesta fiind scopul urmărit de norma de incriminare, şi anume acela de a nu conduce autovehicule atâta timp cât comportamentul inculpatului este afectat de drogul ingerat, întrucât, de exemplu, unele droguri lasă urme şi după 3-4 luni în corpul uman, dar starea de euforie, halucinaţie, psihoză, paranoia sau depresie ar dura doar 1-2 ore.
Inculpatul a invocat şi Deciziile nr. 138/2017 şi 101/2019 ale Curţii Constituţionale a României, apreciind că norma de incriminare a disp. art. 336 alin. (2) C. pen. vizează capacitatea de a conduce autovehicule şi nu simpla prezenţă a substanţei psihotrope în sânge, capacitatea de a conduce nefiind afectată în cazul inculpatului conform examenului clinic efectuat în cadrul Spitalului Judeţean Arad.
În final s-a arătat că nu există niciun caz de inadmisibilitate raportat la disp. art. 29 din Legea nr. 47/1992, excepţia vizează un text de lege care are legătură cu obiectul cauzei, a fost invocată în faţa instanţei, într-un proces penal aflat pe rol şi nu există o decizie a Curţii Constituţionale prin care să se fi constatat neconstituţionalitatea textelor criticate, motiv pentru care s-a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia invocată.
Analizând cererea formulată, Curtea de Apel a constatat că în momentul sesizării cu o cerere de trimitere la Curtea Constituţională a unei excepţii de neconstituţionalitate a unei dispoziţii legale, judecătorul trebuie să examineze trei condiţii impuse de art. 29 din Legea nr. 47/1992 republicată.
Prima condiţie se referă la aceea că textul de lege care este criticat din punct de vedere al neconstituţionalităţii, să fie un text de lege aflat în vigoare; o a doua condiţie este aceea ca, Curtea Constituţională să nu fi pronunţat o hotărâre de admitere a unei excepţii de neconstituţionalitate identice, iar a treia condiţie se referă la faptul că între excepţia de neconstituţionalitate invocată în cauză şi soluţionarea cauzei trebuie să existe o strânsă legătură.
Referindu-ne în concret la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a sintagmei "cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi persoana aflată sub influenţa unor substanţe psihoactive", cuprinsă la art. 336 alin. (2) C. pen., sintagmă care în opinia inculpatului încalcă normele constituţionale prev. de art. 1 alin. (3) şi (5); art. 11 alin. (1) şi (2); art. 15 alin. (1); art. 16 alin. (1) şi (2); art. 20 alin. (1) şi (2), precum şi art. 21 alin. (3) din Constituţia României republicată, precum şi art. 6 paragraful 1 şi 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Curtea a constatat că această cerere nu apare ca fiind admisibilă în raport cu cele trei condiţii enumerate mai sus, întrucât acestea nu sunt îndeplinite în mod cumulativ.
Se poate observa că primele două condiţii enumerate mai sus sunt îndeplinite în mod echivoc, s-a invocat neconstituţionalitatea unui text de lege, respectiv a unui articol din C. pen., care este în vigoare; de asemenea Curtea Constituţională nu a mai pronunţat o decizie în sensul admiterii în legătură cu această excepţie de neconstituţionalitate.
Instanţa însă a apreciat că nu este îndeplinită o a treia condiţie esenţială, şi anume legătura strânsă dintre conţinutul excepţiei de neconstituţionalitate şi soluţionarea dosarului, aspect care conduce la inadmisibilitatea cererilor de sesizare a Curţii Constituţionale.
Astfel, în opinia instanţei cererea vizează interpretarea şi aplicarea legii, aspecte ce intră în competenţa instanţelor de judecată, iar nu a Curţii Constituţionale.
În sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională a identificat două condiţii pentru stabilirea legăturii excepţiei de neconstituţionalitate cu soluţionarea cauzei, condiţii care trebuie să fie îndeplinite în mod cumulativ: aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecăţii şi necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate (Decizia nr. 438 din 8 iulie 2014).
În ceea ce priveşte cererea privind excepţia de neconstituţionalitate a sintagmei "cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi persoana aflată sub influenţa unor substanţe psihoactive", cuprinsă la art. 336 alin. (2) C. pen., sintagmă care în opinia inculpatului încalcă normele constituţionale prev. de art. 1 alin. (3) şi (5); art. 11 alin. (1) şi (2); art. 15 alin. (1); art. 16 alin. (1) şi (2); art. 20 alin. (1) şi (2), precum şi art. 21 alin. (3) din Constituţia României republicată, precum şi art. 6 paragraful 1 şi 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, se poate observa că excepţia vizează interpretarea legii, în sensul că persoana trebuie să fie sub efectul efectiv al acestor substanţe psihotrope, adică să îi fie afectată capacitatea psihică şi/sau capacitatea de a conduce vehicule pentru a fi îndeplinite condiţiile de incriminare prev. de art. 336 alin. (2) C. pen., şi nu în sensul că simpla prezenţă în corp a unor urme de substanţe psihoactive întruneşte conţinutul constitutiv al infracţiunii prevăzute la art. 336 alin. (2) C. pen., instanţa a constatat că este o problemă de interpretare şi aplicare a legii şi nu o problemă de neconstituţionalitate, astfel că nu intră în sfera de atribuţii a Curţii Constituţionale.
În opinia instanţei, excepţia de neconstituţionalitate trebuie să aibă construcţia unei argumentări a neconstituţionalităţii textului de lege invocat, iar rezultatul final al excepţiei de neconstituţionalitate (admiterea efectivă a excepţiei de către instanţa competentă) să conducă la un rezultat concret din punct de vedere al mersului dosarului în mod obiectiv.
În consecinţă, cererea privind excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă din perspectiva faptului că interpretarea legii se efectuează de către instanţa de judecată.
Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs inculpatul A., prin apărător ales, în motivarea acestuia fiind reluate argumentele prezentate şi în faţa instanţei de fond.
Examinând actele dosarului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul formulat este nefondat, având în vedere următoarele considerente:
Din analiza coroborată a textului de lege criticat şi a motivelor invocate de către recurent în cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, nefiind îndeplinită una dintre cerinţele de admisibilitate expres prevăzute de lege.
Astfel, din economia dispoziţiilor Legii nr. 47/1992, rezultă că sesizarea instanţei de contencios constituţional în cadrul controlului de constituţionalitate a posteriori implică examinarea prealabilă a următoarelor exigenţe de admisibilitate cumulativ prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din lege:
- calitatea de parte în proces a autorului excepţiei;
- identificarea exactă a normei/normelor legale criticate, dar şi a măsurii în care legea sau ordonanţa în care sunt inserate se află în vigoare la data soluţionării cererii; sub acest aspect, se impune observaţia că indicarea explicită a textului normativ criticat este o condiţie absolut necesară în etapa evaluării admisibilităţii cererii, numai astfel putându-se determina obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, dar şi existenţa legăturii dintre norma criticată şi soluţia ce ar putea fi dată cauzei în care partea a înţeles să uzeze de mijlocul procedural al excepţiei;
- existenţa unei legături dintre norma legală criticată şi soluţia ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului; fiind expresia cerinţei pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului, "legătura cu soluţionarea cauzei" poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităţilor speţei, prin evaluarea atât a "aplicabilităţii textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi a necesităţii invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate" (mutatis mutandis, decizia nr. 591/21.10.2014 a Curţii Constituţionale, publicată în MO nr. 916/16.12.2014);
- verificarea deciziilor pronunţate anterior de către Curtea Constituţională cu privire la constituţionalitatea acelei dispoziţii legale, pentru a exclude o eventuală inadmisibilitate a cererii ca efect al constatării neconstituţionalităţii normei criticate printr-o decizie precedentă.
Înalta Curte constată că, dacă evaluarea primelor două şi a ultimei condiţii dintre cele patru anterior enunţate implică un examen preponderent formal, cea de-a treia cerinţă cumulativă reclamă, în anumite cazuri, o evaluare mai amănunţită, ce nu se circumscrie în totalitate limitelor unei abordări pur formale a chestiunii admisibilităţii cererii de sesizare.
O atare evaluare nu contravine dispoziţiilor art. 2 ori art. 29 din Legea nr. 47/1992.
Curtea Constituţională este unica autoritate competentă să supună controlului de constituţionalitate actele normative prevăzute de art. 2 alin. (1) din legea specială.
Încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale are însă valenţele unui act procedural prin care sunt definite limitele învestirii autorităţii de jurisdicţie constituţională. În întocmirea unui astfel de act procedural, instanţa de judecată în faţa căreia a fost invocată excepţia are, potrivit legii, nu doar competenţa, ci şi responsabilitatea corelativă de a cenzura eventualele susţineri ale autorului excepţiei şi, în mod subsecvent, de a fixa limitele sesizării autorităţii de jurisdicţie constituţională, în strictă conformitate cu dispoziţiile legii pertinente, dar şi cu specificul cauzei.
În aceste coordonate de principiu, raportându-se la particularităţile cauzei, Înalta Curte constată că susţinerile recurentului nu au o legătură indisolubilă cu soluţionarea cauzei întrucât criticile aduse textului a cărui neconstituţionalitate se solicită privesc modalitatea de interpretare şi aplicare a acestuia, această prerogativă revenind instanţei învestite cu soluţionarea cauzei şi nu instanţei de control constituţional.
Astfel, aşa cum în mod corect a reţinut Curtea de Apel Timişoara, criticile aduse privind dispoziţiile a căror constituţionalitate se contestă prin excepţia invocată, respectiv sintagma "cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi persoana aflată sub influenţa unor substanţe psihoactive", cuprinsă la art. 336 alin. (2) C. pen., vizează interpretarea legii.
În acest sens, recurentul în motivarea excepţiei de neconstituţionalitate a susţinut că persoana trebuie să fie sub efectul efectiv al acestor substanţe psihotrope, adică să îi fie afectată capacitatea psihică şi/sau capacitatea de a conduce vehicule pentru a fi îndeplinite condiţiile de incriminare prev. de art. 336 alin. (2) C. pen., şi nu în sensul că simpla prezenţă în corp a unor urme de substanţe psihoactive întruneşte conţinutul constitutiv al infracţiunii prevăzute la art. 336 alin. (2) C. pen. Or, această critică nu reprezintă o problemă de neconsituţionalitate, aşa cum s-a susţinut de către apărătorul ales al recurentului, ci reprezintă o problemă de interpretare şi aplicare a legii care nu intră în sfera de atribuţii a Curţii Constituţionale, ci a instanţei pe rolul căreia se află cauza dedusă judecăţii.
În ceea ce priveşte Deciziile Curţii Constituţionale invocate de către de apărătorul ales al recurentului în susţinerea cererii, respectiv Deciziile nr. 138/2017 şi 101/2019 ale Curţii Constituţionale a României, instanţa constată că, prin decizia nr. 138 din 14 martie 2017, Curtea Constituţională a analizat neconstituţionalitatea acestui text întrucât nu se prevedea un nivel minim al concentraţiei de substanţe psihoactive în organism, respingând, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată, din oficiu, de instanţa de judecată şi constatând că dispoziţiile art. 336 alin. (2) din C. pen. sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. De asemenea, în cea de-a doua decizie a Curţii Constituţionale invocată, respectiv nr. 101/2019, s-a făcut referire în motivarea excepţiei şi la aspecte ce ţin de probatoriul care ar putea fi administrat în astfel de cauze. Mai mult, în cuprinsul acestei decizii, paragrafele 21-24 prezintă relevanţă raportat la problema supusă dezbaterii fiind analizată infracţiunea prev. de art. 336 alin. (2) C. pen.
Înalta Curte arată că decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei trebuie să fie de natură să producă un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal, ceea ce presupune, pe de o parte existenţa unei legături directe între norma contestată şi soluţia ce urmează a se da în cauză, iar pe de altă parte, rolul concret pe care îl va avea decizia Curţii Constituţionale în proces, aceasta trebuind să aibă efecte asupra conţinutului hotărârii judecătorului.
Astfel, sub aspectul legăturii dispoziţiilor criticate cu soluţionarea cauzei de faţă - exigenţe stipulate de art. 29 alin. (1) teza a II- a din Legea nr. 47/1992, modificată, se constată faptul că nu este îndeplinită această condiţie.
În consecinţă, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul formulat în cauză şi va obliga recurentul la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul formulat de recurentul A. împotriva încheierii din data de 27 februarie 2020 a Curţii de Apel Timişoara, secţia Penală pronunţată în dosarul nr. x/2019.
Obligă recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 79 RON, rămâne în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 05 iunie 2020.