Ședințe de judecată: Martie | | 2024
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Secţia Penală

Decizia nr. 240/RC/2020

Şedinţa publică din data de 23 iulie 2020

Deliberând asupra recursului în casaţie, în baza lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 2304 din 5 noiembrie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia I penală a dispus următoarele:

A respins, ca neîntemeiată, printre altele, cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de inculpatul A., prin apărător ales, privind infracţiunea de evaziune fiscală din forma agravată prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 în forma agravată prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005.

În baza art. 386 alin. (1) din C. proc. pen. şi a Deciziei CCR nr. 418 din 19 iunie 2018, publicată în M. Of. sub nr. x din 19 iulie 2018, a admis cererile parchetului şi inculpatei B. SRL prin apărător desemnat din oficiu şi a dispus schimbarea încadrărilor juridice ale faptelor pentru care au fost trimişi în judecată, printre alţii, a inculpatului A., din infracţiunile de constituire a unui grup infracţional organizat prev. de art. 367 alin. (1), (2), (3) din C. pen., cu aplicarea art. 5 alin. (1) din C. pen., evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (3) din Legea nr. 241/2005 şi spălare a banilor prev. de art. 29 alin. (1) lit. a), b), c) din Legea nr. 656/2002, cu aplicarea art. 38 alin. (1) din C. pen. în infracţiunile de constituire/aderare la grup infracţional organizat prev. de art. 7 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 39/2003, cu aplicarea art. 5 alin. (1) din C. pen., evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (3) din Legea nr. 241/2005 (în vigoare la data faptelor), cu aplicarea art. 5 alin. (1) din C. pen. şi spălare a banilor prev. de art. 29 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 656/2002 (în vigoare la data faptelor), cu aplicarea art. 5 alin. (1) din C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. 1968.

În baza art. 7 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 39/2003, cu aplicarea art. 5 alin. (1) din C. pen. l-a condamnat pe inculpatul A. la o pedeapsă de 6 (şase) ani închisoare pentru constituirea unui grup infracţional organizat.

În baza art. 65 alin. (1) din C. pen. din 1968 a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) din C. pen. din 1968 (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice; dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat) pe o perioadă de 3 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art. 71 din C. pen. din 1968 a interzis drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) din C. pen. din 1968 (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice; dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat; dreptul de a fi administrator sau asociat în cadrul vreunei societăţi comerciale) pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (3) din Legea nr. 241/2005 (în vigoare la data faptelor), cu aplicarea art. 5 alin. (1) din C. pen., l-a condamnat pe acelaşi inculpat la o pedeapsă 6 (şase) ani închisoare pentru evaziune fiscală în forma agravată.

În baza art. 65 alin. (1) din C. pen. din 1968 a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) din C. pen. din 1968 (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice; dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat; dreptul de a fi administrator sau asociat în cadrul vreunei societăţi comerciale) pe o perioadă de 3 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art. 71 din C. pen. din 1968 a interzis drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II a, lit. b) şi lit. c) din C. pen. din 1968 (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice; dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat; dreptul de a fi administrator sau asociat în cadrul vreunei societăţi comerciale) pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 29 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 656/2002 (în vigoare la data faptelor), cu aplicarea art. 5 alin. (1) din C. pen., l-a condamnat pe acelaşi inculpat, la o pedeapsa de 4 (patru) ani închisoare pentru săvârşire a infracţiunii de spălare a banilor.

În baza art. 33 lit. a) din C. pen. raportat la art. 34 lit. b) din C. pen. 1968 a contopit pedepsele stabilite pentru infracţiunile concurente, inculpatul având de executat pedeapsa cea mai grea de 6 (şase) ani închisoare.

În baza art. 35 alin. (2), (3) din C. pen. din 1968 a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) din C. pen. din 1968 (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice, dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a ocupa funcţia de administrator sau asociat în cadrul vreunei societăţi comerciale) pe o perioadă de 3 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art. 71 din C. pen. din 1968 a interzis drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) din C. pen. din 1968 (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice; dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat; dreptul de a fi administrator sau asociat în cadrul vreunei societăţi comerciale) pe durata executării pedepsei principale.

A dedus din pedeapsă durata măsurilor preventive privative de libertate pentru perioada 14 aprilie 2014 - 17 iulie 2014.

În baza art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen. a menţinut măsurile asigurătorii luate în cauză de procuror asupra bunurilor mobile şi imobile ale inculpaţilor, astfel cum acestea sunt individualizate prin ordonanţele procurorului din 15 aprilie 2014, 28 aprilie 2018 şi 30 aprilie 2018.

În baza art. 397 alin. (2) din C. proc. pen., art. 249 din C. proc. pen., art. 11 din Legea nr. 241/2005 şi art. 32 din Legea nr. 656/2002 a dispus instituirea sechestrului asigurător asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile, prezente şi viitoare, printre alţii şi a inculpatului A. până la concurenţa sumei de 22.975.921 RON (13.466.459 RON, reprezentând TVA şi 9.509.462 RON, reprezentând impozit pe profit) ce face obiectul evaziunii fiscale.

În baza art. 397 cu referire la art. 19 din C. proc. pen. şi art. 1382 din C. civ. a admis acţiunea civilă formulată de Statul Român prin ANAF şi a obligat în solidar inculpaţii C., D., E., A., F., G., A., H. SRL, B. SRL, I. SRL, J. SRL, K. SRL, L. SRL, M. SRL şi N. SRL la plata sumei solicitată de către partea civilă cu titlu de prejudiciu cauzat bugetului de stat de 9.534.127,75 RON (reprezentând TVA şi impozit pe profit - conform înscrisurilor de la filele x dup. vol. 4), la care s-au adăugat obligaţiile fiscale accesorii aferente debitului principal ce s-au calculat de la data scadenţei şi până la achitarea integrală a debitului.

În baza art. 112 lit. e) din C. pen. a dispus confiscarea specială a sumei de 13.441.793,25 RON, reprezentând diferenţa dintre suma de 22.975.921 RON dobândită prin săvârşirea infracţiunilor de evaziune fiscală şi suma, reprezentând cuantumul despăgubirilor civile, împreună cu alţi inculpaţi, în proporţie de 5,84% de la inculpatul A..

Prin Decizia penală nr. 1646/A din 5 decembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, printre altele, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen. a admis apelurile formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - DIICOT - Structura Centrală şi de inculpatul A., printre alţii, împotriva Sentinţei penale nr. 2304 din 5 noiembrie 2018 pronunţate de Tribunalul Bucureşti.

A desfiinţat, în parte, sentinţa apelată şi rejudecând în fond:

A constatat că infracţiunile de spălare de bani deduse judecăţii au fost săvârşite în modalitatea normativă prev. de art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 şi, pe cale consecinţă, a înlăturat disp. art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002.

A descontopit pedeapsa rezultantă aplicată inculpatului A. în pedepsele componente, pe care le-a repus în individualitatea lor.

În baza art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen. a achitat pe inculpatul A. sub aspectul infracţiunii de constituire a unui grup infracţional organizat prev. de art. 7 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 39/2003, cu aplicarea art. 5 alin. (1) din C. pen.

În baza art. 9 alin. (1) lit. c) alin. (3) din Legea nr. 241/2005 (în vigoare la data faptelor), cu aplicarea art. 5 alin. (1) din C. pen. a condamnat pe acelaşi inculpat la pedeapsa de 5 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală în formă agravată.

În baza art. 65 alin. (1) din C. pen. din 1968 a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) din C. pen. din 1968 (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice; dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat; dreptul de a fi administrator sau asociat în cadrul vreunei societăţi comerciale) pe o perioadă de 5 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art. 71 din C. pen. din 1968 a interzis drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) din C. pen. din 1968 (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice; dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat; dreptul de a fi administrator sau asociat în cadrul vreunei societăţi comerciale) pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 (în vigoare la data faptelor), cu aplicarea art. 5 alin. (1) din C. pen. a condamnat pe acelaşi inculpat la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de spălare a banilor.

În baza art. 33 lit. a) din C. pen. raportat la art. 34 lit. b) din C. pen. 1968 a contopit pedepsele stabilite pentru infracţiunile concurente, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 5 ani închisoare.

În baza art. 35 alin. (2), (3) din C. pen. din 1968 a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) din C. pen. din 1968 (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice, dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a ocupa funcţia de administrator sau asociat în cadrul vreunei societăţi comerciale) pe o perioadă de 5 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art. 71 din C. pen. din 1968 a interzis drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) din C. pen. din 1968 (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice; dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat; dreptul de a fi administrator sau asociat în cadrul vreunei societăţi comerciale) pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 72 alin. (1) din C. pen. a dedus din pedeapsă durata măsurilor preventive privative de libertate, de la data de 14 aprilie 2014 la data de 17 iulie 2014.

A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate care nu contravin prezentei.

Împotriva Deciziei penale nr. 1646/A din 5 decembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală a declarat recurs în casaţie inculpatul A. invocând cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen. (s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege).

Prin motivele de recurs în casaţie, recurentul inculpat a arătat că instanţa de apel, i-a creat inculpatului o situaţie mai grea, prin raportare la soluţiile implicite de achitare pronunţate de către Tribunalul Bucureşti, încălcând în mod flagrant principiul non reformatio in pejus în contextul în care, în propria sa cale de atac şi în lipsa apelului Parchetului sau al părţii civile:

- nu a constatat faptul că Tribunalul Bucureşti l-a achitat în fond pentru infracţiunea de evaziune fiscală pentru care a fost trimis în judecată,

- a extins în mod nelegal (şi suplimentar) procesul penal, pentru alte fapte decât cele pentru care a fost trimis în judecată dar şi altele decât cele pentru care a fost condamnat în prima instanţă (respingând solicitarea inculpatului de rejudecare în fond raportat la nepronunţarea de către Tribunalul Bucureşti cu privire la toate faptele de evaziune fiscala cuprinse în Rechizitoriu),

- a dispus în mod nelegal şi omisso medio condamnarea pentru complicitate la săvârşirea unor infracţiuni de evaziune fiscală pentru fapte pentru care nu a fost cercetat, trimis în judecată sau condamnat în fond (înlesnirea înregistrării cheltuielilor fictive în contabilitatea B. SRL, K. SRL, J. SRL, O. SRL şi P. SRL).

În argumentare, a arătat că Tribunalul Bucureşti a dispus condamnarea sa pentru alte infracţiuni de evaziune fiscală decât cele pentru care a fost trimis în judecată şi că, ulterior, Curtea de Apel Bucureşti a confirmat aceste grave nelegalităţi prin reconstrucţia acuzaţiei formulate împotriva sa sub acest aspect, transformându-l din autor, în complice la evaziune fiscală şi mutându-i activitatea infracţională în legătură cu alte societăţi comerciale.

A arătat că Parchetul nu a apelat sentinţa decât cu privire la cuantumul pedepselor aplicate, motiv pentru care instanţa de apel era obligată să (re)judece cauza exclusiv în limitele rejudecării generate de apelurile inculpaţilor, motiv pentru care actele materiale concrete pentru care trebuia sa fie judecat erau cele reţinute împotriva sa prin sentinţă, pentru care singura soluţie legală posibilă era aceea de achitare sub aspectul infracţiunilor de grup infracţional organizat şi evaziune fiscala (cu privire la prima infracţiune chiar dispunându-se achitarea). A precizat că ANAF nu a formulat apel în cauză, motiv pentru care nici din această perspectivă instanţa de apel nu putea proceda la rejudecarea cauzei decât în limitele apelului. Or, chiar dacă nu a fost condamnat (de către Tribunalul Bucureşti) pentru infracţiunea de evaziune fiscală în legătură cu P. SRL, în propria cale de atac, curtea de apel l-a condamnat pentru evaziune fiscală în legătură cu această societate.

A menţionat că, deşi a fost cercetat şi a recunoscut înregistrarea unor operaţiuni comerciale nereale exclusiv în contabilitatea a două entităţi juridice pe care le deţinea (Q. SRL şi R.), a fost condamnat ca autor pentru o pretinsă evaziune fiscală prin raportare la activitatea S. SRL, L. SRL şi B. SRL (deşi în sentinţa apelată nu s-a reţinut niciun prejudiciu cu privire la subsemnatul cu privire la aceste trei societăţi şi nu a fost trimis în judecată pentru acte materiale de evaziune fiscală privind S. SRL şi B. SRL), iar curtea de apel, în propriul său apel, a transformat actele materiale de evaziune reţinute în sarcina sa ca autor în acte de complicitate şi le-a raportat la B. SRL, K. SRL, J. SRL, S. SRL şi P. SRL.

Printre altele, a arătat că partea civila a exercitat aceeaşi acţiune civilă în două procese penale separate şi a obţinut deja daunele solicitate într-unul dintre ele (prin Decizia penală nr. 472/A din 28 martie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti). Or, partea civila a obţinut două titluri executorii pentru aceleaşi sume de bani, situaţie complet nelegală şi nepermis a fi generată de către prezenta instanţă de apel.

Prin urmare, apărarea a precizat că prin nerespectarea principiului non reformatio in pejus instanţa de apel a stabilit şi aplicat o pedeapsă rezultantă nelegală şi în afara limitelor prevăzute de lege, prin condamnarea pentru acte materiale de evaziune fiscală pentru care prima instanţă nu a reţinut vinovăţia inculpatului şi în lipsa apelului Parchetului şi a părţii civile.

În principal, a solicitat achitarea cu privire la infracţiunea de evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 şi suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei sub aspectul săvârşirii infracţiunii de spălare a banilor (prev. de art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002).

Prin încheierea din data de 9 iulie 2020, cererea de recurs în casaţie a fost admisă în principiu, fixându-se termen pentru examinarea pe fond a recursului în casaţie la data de 23 iulie 2020.

Examinând recursul în casaţie în temeiul art. 447 din C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că este nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 433 din C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligată să verifice, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Drept urmare, orice chestiune de fapt analizată de instanţa de fond, respectiv de apel, intră în puterea lucrului judecat şi excede cenzurii instanţei învestită cu judecarea recursului în casaţie.

Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac ce trebuie să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, recursul în casaţie vizează numai legalitatea anumitor hotărâri definitive indicate de lege şi numai anumite motive expres şi limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casaţie să se poată invoca şi, corespunzător, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să poată analiza orice nelegalitate a hotărârilor, ci numai pe acelea pe care legiuitorul le-a considerat importante, prevăzându-le în art. 438 C. proc. pen.

Conform art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării dacă "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege."

Prin "pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege" legiuitorul a avut în vedere limitele de pedeapsă ce sunt prevăzute de textul de lege în raport cu încadrarea juridică şi faţă de cauzele de atenuare sau agravare a pedepsei, a căror incidenţă a fost stabilită de instanţa de apel. De regulă, se consideră că o pedeapsă depăşeşte limitele prevăzute de lege dacă se situează în afara limitelor speciale ale pedepsei prevăzute pentru o anumită infracţiune. Există însă situaţii în care limitele speciale suferă modificări, în cadrul limitelor generale, ca şi consecinţă a reţinerii unor împrejurări care au drept consecinţă reducerea sau majorarea limitelor de pedeapsă. Aceste împrejurări ţin de individualizarea legală a pedepsei şi pot fi legate de faptă, de calitatea făptuitorului sau a victimei (circumstanţele atenuante sau agravante, unitatea sau pluralitatea de infracţiuni, unele cazuri speciale de atenuare sau agravare, etc.), dar pot fi şi de natură procesuală (judecarea cauzei în procedura recunoaşterii învinuirii).

În esenţă, inculpatul a arătat că este incident cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., întrucât i s-au aplicat unele pedepse în cauză în alte limite decât cele prevăzute de lege, prin nerespectarea principiului non reformatio in pejus, de către instanţa de apel, în absenţa apelurilor parchetului sau al părţii civile, ANAF.

Totodată, inculpatul a arătat că instanţa de apel a avut în vedere alte acte materiale de evaziune fiscală decât cele reţinute în rechizitoriu şi de către instanţa de fond şi procedând la schimbarea încadrării juridice fără a pune în discuţia părţilor acest aspect, a dispus în mod nelegal condamnarea sa la pedeapsa de 5 ani închisoare pentru săvârşirea acestei infracţiuni.

Raportat la soluţia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, de achitare pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 7 alin. (1), (2) şi (3) din legea 39/2003, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen. şi de condamnare pentru săvârşirea celorlalte două infracţiuni prev. de art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (3) din Legea nr. 241/2005 şi prev. de art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002, i s-a creat o situaţie juridică mai grea, aplicându-se o pedeapsa rezultantă în alte limite decât cele prevăzute de lege, astfel că prin înlăturarea condamnării pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, pedeapsa aplicată trebuia să se încadreze în limitele prevăzute de lege pentru infracţiunea de spălare de bani.

În final, a solicitat în principal achitarea pentru săvârşirea infracţiunii prev.de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, respingerea acţiunii civile şi pronunţarea unei soluţii de suspendare sub supraveghere a executării pedepsei pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002, cu reţinerea circumstanţelor atenuante prev. de art. 74 din C. pen., iar în subsidiar a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti cu privire la infracţiunea prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005.

Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 418 din C. proc. pen. privind neagravarea situaţiei în propriul apel, nu sunt incidente în cauză întrucât, Curtea de Apel Bucureşti a soluţionat apelurile formulate, atât de inculpat, cât şi de DIICOT - Structura Centrală, cel din urmă şi cu privire la inculpat (care a vizat majorarea pedepselor aplicate în cauza).

Prevederile art. 418 alin. (2) din C. proc. pen. arată că doar în cazul apelului declarant de procuror în favoarea unei părţi, instanţa de apel nu poate agrava situaţia acestuia.

Cu privire la situaţia de fapt reţinută de Curte de Apel Bucureşti, aceasta a fost analizată, fără a fi schimbată încadrarea juridică, aşa cum prezintă inculpatul, arătându-se că, atât în rechizitoriu, cât şi în sentinţa penală de fond este descrisă contribuţia inculpatului.

Activitatea infracţională din perspectiva infracţiunii prev.de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea 245/2005,constă în aceea că:împreuna cu F., în calitate de administrator în fapt al L. SRL, a înregistrat în evidentele contabile ale societăţii cheltuieli aferente unor operaţiuni comerciale fictive; în calitate de administrator în fapt al L. SRL a înlesnit înregistrarea de cheltuieli aferente unor operaţiuni comerciale nereale la nivelul SC P. prin emiterea unor facturi fiscale fictive către această societate; a înlesnit înregistrarea de cheltuieli aferente unor operaţiuni comerciale fictive la nivelul S. SRL, J. SRL, K. SRL, B. SRL, prin facilitarea demersurilor la Oficiul Registrului Comerţului (identificarea de interpuşi, de sedii, înfiinţarea de conturi bancare) pentru înfiinţarea/transferarea/transmiterea părţilor sociale la aceste societăţi în condiţiile în care cunoştea ca toate aceste demersuri sunt realizate în vederea sustragerii de la plata obligaţiilor fiscale; o parte din actele materiale săvârşite se circumscriu unor acte de complicitate la evaziune fiscală, în sarcina sa fiind reţinută o singură infracţiune fiscală sub forma autoratului ca forma de participaţie penală principală care absoarbe forma de participaţie penală secundară, complicitatea.

De asemenea, pentru infracţiunea prev. de art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002, s-a reţinut că inculpatul a transferat succesiv sume de bani provenite din evaziune fiscală în conturile celorlalte persoane fizice şi juridice implicate în schema infracţională, retrăgând apoi în numerar aceste sume pe care le-a remis către plătitorul iniţial în scopul disimulării ilicite a acestora, acte ce se circumscriu infracţiunii prev. de art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002.

Aşadar, pedepsele aplicate în cauză, de 5 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală (limitele pentru infracţiunea prev. de art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (3) din Legea nr. 241/2005, fiind închisoarea de la 5 la 11 ani, şi respectiv de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunilor de spălare a banilor (limitele de pedeapsa pentru infracţiunea prev. de art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/220 fiind închisoarea de 3 la 12 ani) se încadrează în limitele prevăzute de lege.

Astfel, cum s-a menţionat şi anterior, dispoziţiile art. 433 din C. proc. pen. prevăd că recursul în casaţie urmăreşte să supună judecarea în condiţiile legii a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac în care nu se rejudecă fondul cauzei, ci se apreciază dacă hotărârea dată corespunde legii.

În cererea inculpatului se invocă greşita apreciere a situaţiei de fapt în raport cu care este incidentă o altă încadrare juridica, fiind reluate apărări ale recurentului formulate şi la instanţa de apel, aspecte care nu privesc erori de drept, ci ţin de fondul cauzei şi nu pot face obiectul unei căi extraordinare de atac.

În ceea ce priveşte cazul de casare invocat, se observă contradicţia dintre menţionarea ca temei legal a prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen. şi solicitarea de achitare a inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii prev.de art. 9 alin. (1) lit. c) alin. (3) din Legea nr. 241/2005 (fără să se invoce cazul prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.) şi aplicarea unei pedepse cu suspendarea sub supraveghere pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002.

Înalta Curte constată că instanţele de fond şi de apel au reţinut situaţia de fapt pe baza probelor administrate, fiind întrunite elementele de tipicitate ale infracţiunilor pentru care inculpatul a fost condamnat, în raport cu care pedepsele aplicate se situează între limitele prevăzute de lege.

În egală măsură, în jurisprudenţa instanţei supreme s-a stabilit: "Cazul de recurs în casaţie prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. nu permite Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să cenzureze reţinerea sau nereţinerea unei cauze de reducere a pedepsei prin hotărârea definitivă de condamnare, ci numai dacă pedeapsa aplicată se situează în limitele rezultate ca efect al incidenţei unei cauze de reducere a pedepsei, în ipoteza în care prin hotărârea definitivă de condamnare a fost reţinută o astfel de cauză" (Decizia nr. 23/RC din 19 ianuarie 2017, publicată, www.x.ro).

Or, în speţă, instanţa de recurs în casaţie, apreciază că nu există nicio nelegalitate cu efect asupra stabilirii pedepsei în alte limite decât cele prevăzute de lege, pedepsele aplicate în cauză, de 5 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală (limitele pentru infracţiunea prev. de art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (3) din Legea nr. 241/2005, fiind închisoarea de la 5 la 11 ani, şi respectiv de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunilor de spălare a banilor (limitele de pedeapsa pentru infracţiunea prev. de art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/220 fiind închisoarea de 3 la 12 ani se încadrează în limitele prevăzute de lege.

Aşadar, faţă de toate aspectele reţinute şi în raport cu situaţia de fapt expusă, Înalta Curte apreciază că nu pot fi primite motivele de recurs în casaţie invocate de inculpat, având în vedere faptul că instanţa de apel, în pronunţarea deciziei recurate, a respectat, atât prevederile speciale cu privire la existenţa infracţiunilor prin analizarea elementelor constitutive, cât şi prevederile referitoare la aplicarea pedepselor.

De asemenea, cu privire la tratamentul sancţionator, se reţine că instanţa de apel a procedat la aplicarea globala (in integrum) a legii penale mai favorabile.

Faţă de cele ce preced, în baza art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 1646/A din data de 5 decembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2014.

În conformitate cu art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Potrivit art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariile cuvenite apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru intimaţii inculpaţi G., J. SRL prin reprezentant legal T., N. SRL - prin mandatar U., C., S. SRL - prin mandatar V., M. SRL prin mandatar W., H. SRL - reprezentant legal X., E., L. SRL - prin mandatar Y., I. SRL - prin mandatar Z., F., D., K. SRL prin mandatar AA. şi B. SRL - prin mandatar BB., în sumă de câte 627 RON, vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 1646/A din data de 5 decembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2014.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariile cuvenite apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru intimaţii inculpaţi G., J. SRL prin reprezentant legal T., N. SRL - prin mandatar U., C., S. SRL - prin mandatar V., M. SRL prin mandatar W., H. SRL - reprezentant legal X., E., L. SRL - prin mandatar Y., I. SRL - prin mandatar Z., F., D., K. SRL prin mandatar AA. şi B. SRL - prin mandatar BB., în sumă de câte 627 RON, rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 23 iulie 2020.

GGC - LM