Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Acţiune în restituirea unei plăţi nedatorate. Bilet la ordin emis în cursul procedurii insolvenţei. Consecinţe

Cuprins pe materii. Drept comercial. Obligaţii

Index alfabetic: acţiune în restituire

• plată nedatorată
• bilet la ordin
• procedura insolvenţei

 

C. civ., art. 1341

Legea nr. 85/2014, art. 118 - art. 122

În cadrul unei acţiuni întemeiate pe instituţia juridică a plăţii nedatorate este exclusă analizarea aspectelor privind consecinţele emiterii unui bilet la ordin din perspectiva interdicţiilor stabilite prin Legea nr. 85/2014 şi a verificării legalităţii stingerii obligaţiilor de plată cu respectarea unor norme speciale, derogatorii de la dreptul comun.    

Astfel, modalitatea efectivă în care a avut loc stingerea unor debite în cadrul procedurii insolvenţei, consecinţele emiterii biletului la ordin şi realitatea obligaţiei de plată a sumei înscrise într-un instrument de plată a cărui anulare nu s-a solicitat în raport cu dispoziţiile Legii nr. 85/2014 exced cadrului procesual dedus judecăţii şi instanţei de drept comun sesizată cu restituirea unei plăţi nedatorate.

 

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 1274 din 7 iulie 2020

 

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul Specializat Mureş la data de 11 aprilie 2016, sub nr. x/1371/2016, reclamanta S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar B. S.P.R.L. a solicitat obligarea pârâtei S.C. C. S.A. la plata sumei de 1.033.693,01 lei, reprezentând plată nedatorată, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1341 şi urm. C. civ., art. 1635-1641 C. civ. şi Legea nr. 85/2014.

Cererii principale i-a fost alăturată cea accesorie circumscrisă dispoziţiunilor art. 451 C. proc. civ., prin care s-au solicitat şi cheltuieli de judecată.

2. Prin sentinţa nr. 72 din 21 octombrie 2016, Tribunalul Specializat Mureş a respins acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar B. S.P.R.L.

În temeiul art. 406 alin. (1) C. proc. civ., instanţa a constatat renunţarea la judecata cererii privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acestei sentinţe, prima instanţă a reţinut că din tabelul definitiv de creanţe al reclamantei publicat în B.P.I. nr. 5281/15.03.2016 rezultă că pârâta a fost acceptată la masa credală cu o creanţă principală de 5.000.000 lei izvorâtă din contractul cadru de furnizare produse farmaceutice nr. 537/20.09.2011, creanţă garantată, precum şi cu o creanţă chirografară de 7.898.511,99 lei izvorâtă din acelaşi contract de furnizare.

Totodată, s-a reţinut că la data de 18 noiembrie 2014 a fost emis biletul la ordin pentru suma de 1.033.699,01 lei cu scadenţa la 20 noiembrie 2014, trăgător fiind reclamanta din prezenta speţă, trasul fiind însuşi trăgătorul, la ordinul pârâtei. Acest bilet la ordin a fost girat de beneficiarul său la aceeaşi dată către societatea D. S.R.L. care, la aceeaşi dată, l-a girat către trăgătoarea Societatea A. S.R.L. S-a mai avut în vedere faptul că girantul Societatea D. S.R.L. datora către reclamantă, la data de 16 mai 2014, suma de 1.033.693,01 lei reprezentând preţul cu discounturi contractuale ale produselor farmaceutice menţionate în factura nr. 428/16.04.2014, discounturi aparent în sumă de 747.369,57 lei.

Reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 1341 alin. (1) C. civ., susţinând că, deşi pârâta deţinea creanţe consistente împotriva sa, punându-se sub protecţia procedurii generale a insolvenţei, drepturile nu puteau fi valorificate decât în cadrul acelei proceduri.

Prima instanţă a mai observat că, având în vedere data emiterii biletului la ordin, respectiv 18 noiembrie 2014, creanţa cambială cuprinsă în titlul cambial pare să se fi născut după deschiderea procedurii generale a insolvenţei, în perioada de observaţie, fiind asumată prin semnătură olografă de un reprezentant al reclamantei.

Sub acest aspect, s-a mai constatat că reprezentantul cambial al reclamantei, ce a emis biletul la ordin, pârâta prin reprezentanţii ei legali şi terţa persoană prin reprezentanţii ei legali au avut cunoştinţă deplină de întregul mecanism cambial, suma pentru care s-a emis biletul la ordin de 1.033.693,01 lei, fiind identică cu cea a operaţiunii juridice din cuprinsul facturii nr. 428/16.04.2014, pentru care s-a adresat reclamanta către terţa persoană.

Prima instanţă a exclus utilizarea funcţiei de garanţie, evocată de reclamantă drept cauză a emiterii biletului la ordin ce a stat la baza iniţierii mecanismelor cambiale succesive reclamate, câtă vreme acesta nu a fost în alb, ci emis pentru o sumă determinată, cu un termen de plată la data de 18 noiembrie 2014, prezentat şi avizat la plată de emitent. În caz de neprezentare la plată a titlului cambial în interiorul termenelor legale prevăzute de dispoziţiunile art. 41, coroborate cu cele ale art. 106 alin. (1) din Legea nr. 58/1934 în forma în vigoare la momentul reper al diferendului pendinte, adică în cele două zile lucrătoare ce urmează scadenţei, posesorul titlului cambial ar fi pierdut drepturile cambiale recunoscute în contra debitorilor cambiali, mai puţin a acceptantului.

În consecinţă, prima instanţă a subliniat că promisiunea necondiţionată a reclamantei de a plăti pârâtei suma pretinsă exclude orice eroare cu privire la cauza asumării respectivei obligaţii, izvorul creanţei fiind raportul contractual existent la acea dată dintre reclamantă şi pârâtă, nefiind răsturnată prezumţia legală instituită de dispoziţiunile art. 1341 alin. (3) C. civ. Faptul că respectiva sumă de plată era identică cu cea a creanţei reclamantei faţă de terţa persoană indicată întăreşte convingerea că reprezentanţii celor trei societăţi implicate în mecanismele cambiale descrise au cunoscut toate elementele operaţiunilor juridice, cu acel prilej, efectuate.

În cauză, s-a susţinut că reprezentantul reclamantei ar fi acţionat cambial într-o manieră din cele alternative prevăzute de dispoziţiunile art. 7, coroborate cu cele ale art. 106 alin. (2) din Legea nr. 58/1934, cu nesocotirea limitărilor imperativ indicate de dispoziţiunile art. 84 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 şi fără avizul prealabil al administratorului judiciar desemnat în beneficiul acesteia în cadrul procedurii insolvenţei, fiind împiedicat să-şi exercite prerogativele de supraveghere circumscrise dispoziţiunilor art. 5 pct. 66 şi ale art. 87 alin. (1) lit. a) - alin. (2) din Legea nr. 85/2014. De asemenea, s-a susţinut că respectivul raport cambial a condus la opunerea de către un terţ a unei compensaţii pretins legale, dar fără a fi îndeplinite condiţiile prescrise de dispoziţiunile art. 90 alin. (1) - (2) din Legea nr. 85/2014 ce vizează instituţia compensaţiei legale reglementate de norma de drept material comun cuprinsă în dispoziţiile art. 1616-1617 C. civ., în condiţiile în care, prin hotărârea de deschidere a procedurii insolvenţei, judecătorul-sindic nu i-a ridicat reclamantei insolvente dreptul de administrare nici măcar în parte.

Cu privire la această ipoteză, prima instanţă a constatat că nu produce niciun efect din cele urmărite de reclamantă pe tărâmul substanţial al prevederilor art. 1341 - 1344 C. civ., nereferindu-se la condiţiile implicite ale unei plăţi nedatorate cu consecinţa restituirii, nefiind măcar de competenţa judecătorului de drept comun, ci căzând în jurisdicţia judecătorului-sindic învestit cu parcurgerea acelei proceduri de insolvenţă.

3. Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar B. S.P.R.L. care a fost respins prin decizia nr. 404/A din 2 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Târgu-Mureş, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

În considerentele acestei decizii, instanţa de apel a reţinut că cererea de chemare în judecată a reclamantei S.C. A. S.R.L., societate aflată în insolvenţă, viza obligarea pârâtei C. S.A. la plata sumei de 1.033.693,01 lei, aceasta fiind întemeiată pe prevederile art. 1341 şi urm., art. 1635 - 1645 C. civ. şi Legea nr. 85/2014, susţinându-se că s-a efectuat către societatea pârâtă o plată nedatorată, deoarece aceasta nu avea dreptul de a folosi biletul la ordin, câtă vreme pârâta nu a efectuat livrări de produse către societatea reclamantă ulterior deschiderii procedurii insolvenţei.

Totodată, reclamanta a invocat şi prevederile Legii nr. 85/2014, potrivit cărora creanţele născute anterior deschiderii procedurii se valorifică strict în cadrul acesteia, reclamanta precizând că suma de 1.033.693,01 lei a fost însuşită de societatea pârâtă pe nedrept, folosind cu rea-credinţă instituţia girării pentru a stinge datorii reciproce dintre D. S.R.L. şi reclamantă, precum şi dintre pârâtă şi D. S.R.L., în condiţiile în care în perioada 3 noiembrie 2014 - prezent, reclamanta nu datora pârâtei nicio sumă de bani.

S-a reţinut că prima instanţă, potrivit consemnărilor din şedinţa din 7 septembrie 2016, a solicitat informaţii suplimentare din dosarul de insolvenţă al societăţii reclamante pentru a vedea în ce măsură administratorul judiciar, în conformitate cu prevederile art. 118-122 din Legea nr. 85/2014, a analizat raportul cambial cu prilejul sarcinilor ce-i revin într-o astfel de etapă, aceasta şi pentru a delimita în mod cert propria sa jurisdicţie de jurisdicţia judecătorului-sindic.

În acest context, instanţa de apel a apreciat că nu pot fi primite criticile reclamantei vizând încălcarea principiului contradictorialităţii şi disponibilităţii procesului civil, raportat la temeiurile în drept avute în vedere de prima instanţă, fiind vorba şi despre prevederile Legii nr. 85/2014, lege invocată de ambele părţi litigante.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la modul de interpretare a operaţiunii comerciale, s-a constatat că administratorul judiciar nu a ratificat operaţiunea cambială, ci emiterea biletului la ordin ca o garanţie în favoarea C. S.A.

Astfel, s-a subliniat că biletul la ordin a fost emis de A. S.R.L. la data de 18 noiembrie 2011 pentru suma de 1.033.693,01 lei, la ordinul C. S.A., reprezentând „F. Marfă”. Sub acest aspect, instanţa de apel a validat raţionamentul primei instanţei care a stabilit că este exclusă utilizarea funcţiei de garanţie evocată de reclamantă drept cauză a emiterii biletului la ordin ce a stat la iniţierea mecanismului cambial succesiv reclamat.

Astfel, s-a reţinut că biletul la ordin nu a fost emis în alb, ci pentru o sumă bine determinată, cu termen de plată, cu respectarea cerinţelor reglementate de Legea nr. 58/1934 în vigoare la data de referinţă, el creând obligaţii autonome şi abstracte, independente celor rezultate din raportul juridic fundamental, cuprinzând obligaţia necondiţionată de a plăti la scadenţă suma înscrisă în facturi, putând fi transmis prin gir.

Prin urmare, s-a constatat că datoria rezultată din biletul la ordin este una independentă şi, atât timp cât nu e solicitată şi obţinută anularea lui sau restituirea în original a acestui instrument de plată, nu se poate vorbi nici despre o plată nedatorată susceptibilă a fi restituită în cadrul acţiunii formulate de reclamantă.

Instanţa de apel a apreciat că, în cadrul unei acţiuni întemeiate pe instituţia juridică a restituirii unei plăţi nedatorate, nu pot fi analizate aspectele legate de consecinţele emiterii unui bilet la ordin sub aspectul interdicţiilor reglementate de Legea nr. 85/2014 şi a verificării condiţiilor şi legalităţii stingerii obligaţiilor de plată cu respectarea unor norme speciale derogatorii de la dreptul comun. Modalitatea efectivă în care a avut loc stingerea unor debite în cadrul procedurii insolvenţei, consecinţele emiterii biletului la ordin şi realitatea obligaţiei de plată a sumei înscrisă într-un instrument de plată a cărui anulare nu s-a solicitat în raport cu dispoziţiile Legii nr. 85/2014 exced, în opinia instanţei, cadrului procesual dedus judecăţii şi instanţei de drept comun sesizată cu restituirea unei plăţi nedatorate.

Această concluzie a fost evocată în condiţiile în care şi judecătorul-sindic a constatat că nu sunt îndeplinite cerinţele unei plăţi nedatorate, fiind exclusă atât emiterea sa ca o garanţie, cât şi eroarea cu privire la cauza asumării respectivei obligaţii.

Cu privire la susţinerea reclamantei în sensul că nu datora pârâtei suma înscrisă pe biletul la ordin, instanţa de apel a reţinut că orice discuţie legată de o operaţiune cambială, de emitere a unui instrument de plată la o dată ulterioară deschiderii procedurii insolvenţei emitentului nu poate avea loc în afara cadrului procedural instituit de Legea insolvenţei.

Instanţa de apel a reţinut că argumentele reclamantei potrivit cărora obligaţia de plată incorporată în biletul la ordin în litigiu nu există, că practic lipsea creanţa trăgătorului faţă de tras şi astfel nu puteau lua naştere obligaţii asumate prin gir, plata fiind nedatorată, pe de o parte, sunt contrare dispoziţiilor Legii nr. 58/1934, iar, pe de altă parte, reclamanta omite faptul că biletul la ordin pe care este înscrisă suma pretins a fi nedatorată a fost emis după data deschiderii procedurii insolvenţei şi astfel devin incidente dispoziţiile speciale, derogatorii de la dreptul comun în materie cuprinse în Legea nr. 85/2014.

Totodată, s-a constatat că incidenţa dispoziţiilor art. 1341 C. civ. nu poate fi analizată prin prisma prevederilor Legii insolvenţei, în sensul că plata s-a efectuat în dauna creditorilor aflaţi la masa credală - cum greşit a susţinut reclamanta-apelantă.

S-a subliniat că biletul la ordin aflat în litigiu atestă promisiunea necondiţionată de a plăti suma de 1.033.693,01 lei, sumă determinată. Chiar şi dacă s-ar admite că a fost emis cu titlu de garanţie, el rămâne un titlu de valoare ce constată obligaţia de plată a sumei menţionate, iar scopul de garantare este doar un scop mijloc în raport cu scopul final, conform art. 106 din Legea nr. 58/1934 care trimite la art. 61 din aceeaşi lege.

În contextul celor arătate, instanţa de apel a reţinut că, în cauză, se invocă o pretinsă plată nedatorată în temeiul unui bilet la ordin emis de reclamantă la o dată la care era deschisă procedura insolvenţei, context în care dispoziţiile dreptului comun privind plata nedatorată vin în concurs cu dispoziţiile a două legi speciale, şi anume Legea nr. 58/1934 şi Legea nr. 85/2014.

Astfel, cu privire la biletul la ordin, s-a apreciat că sunt incidente prevederile Legii nr. 58/1934, iar în ceea ce priveşte legalitatea plăţilor efectuate în cadrul procedurii insolvenţei, sunt incidente prevederile Legii nr. 85/2014, care cuprinde reglementări exprese privind cadrul procesual în care pot fi verificate, după caz anulate, plăţile efectuate cu nerespectarea dispoziţiilor acestei legi speciale. Practic, argumentele pentru care reclamanta consideră că este vorba despre o plată nedatorată ce s-ar impune a fi restituită vizează aspecte legate de efectele deschiderii procedurii insolvenţei şi exced cadrului procesual dedus judecăţii, cu respectarea principiului disponibilităţii părţilor.

4. La data de 28 decembrie 2018, reclamanta S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar B. S.P.R.L. a declarat recurs împotriva deciziei nr. 404/A din 2 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Târgu-Mureş, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin care a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

Recursul recurentei-reclamante a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel nu a respectat principiul contradictorialităţii procesului civil, deoarece nu a avut un rol activ în sensul punerii în discuţia părţilor a conţinutului încheierii din 7 septembrie 2016 a Tribunalului Specializat Mureş, încheiere ce a format obiectul apelului său.

Totodată, s-a mai învederat că instanţele de fond nu au motivat hotărârile prin raportare la prevederile art. 1341 C. civ., în sensul verificării şi argumentării îndeplinirii sau nu a condiţiilor plăţii nedatorate.

Recurenta-reclamantă a subliniat că argumentele instanţei de apel s-au referit la imposibilitatea aplicării dispoziţiilor legale ale dreptului comun, faţă de împrejurarea că reclamanta se afla în procedura insolvenţei, reţinând că acţiunea ar fi trebuit adresată judecătorului-sindic.

În consecinţă, s-a apreciat că aceste chestiuni, nefiind puse în discuţia contradictorie a părţilor sub forma unei excepţii de necompetenţă materială-funcţională, prin decizia recurată, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (l) pct. 5 C. proc. civ.

Recurenta a precizat că, în mod greşit, instanţa de apel a constatat că nu poate fi reţinută critica sa potrivit căreia biletul la ordin în litigiu a fost emis ca o garanţie, deoarece nu a fost emis în alb.

În acest sens, s-a menţionat că reclamanta a emis biletul la ordin, iar pârâta a uzitat instrumentul de plată, deşi de la data deschiderii procedurii şi până în prezent nu s-a înregistrat nicio datorie faţă de pârâta S.C. C. S.A. În realitate, biletul la ordin nu mai putea fi folosit de către intimata-pârâtă cât timp produsele livrate de aceasta reclamantei s-au achitat fie la livrare cu numerar, fie prin ordin de plată.

Motivul de recurs întemeiat de recurentă pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează faptul că instanţa de apel nu a analizat critica referitoare la îndeplinirea sau nu a cerinţelor existenţei unei plăţi nedatorate.

Sub acest aspect, recurenta-reclamantă a arătat că instanţa de apel, pe de o parte face o greşită aplicare a prevederilor art. 1341 C. civ., iar pe de altă parte nu motivează hotărârea cu privire la îndeplinirea sau nu a cerinţelor art. 1341 C. civ., limitându-se la a conchide că se invocă o pretinsă plată nedatorată în baza unui bilet la ordin emis de reclamantă la o dată la care era deschisă procedura insolvenţei, context în care dispoziţiile dreptului comun privind plata nedatorată vin în concurs cu dispoziţiile a două legi speciale, şi anume Legea nr. 58/1934 şi Legea nr. 85/2014. Practic, argumentele pentru care reclamanta consideră că este vorba de o plată nedatorată ce s-ar impune a fi restituită vizează aspecte legate de efectele deschiderii procedurii şi exced cadrului procesual dedus judecăţii.

În contextul celor expuse anterior, recurenta-reclamantă apreciază că hotărârea atacată nu cuprinde o motivare prin raportare la ceea ce s-a cerut, ci se invocă necompetenţa funcţională, dar prin dispozitiv se acordă dezlegare asupra fondului cauzei, devenind astfel incident şi motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, s-a învederat că prin hotărârile pronunţate, instanţele anterioare au soluţionat fondul litigiului, deoarece au respins acţiunea ca neîntemeiată, în sensul că nu ar exista o plată nedatorată, însă în considerentele acestor hotărâri instanţele prezintă argumente cu privire la o presupusă plată nedatorată asupra căreia numai judecătorul-sindic ar putea decide.

Prin urmare, s-a subliniat că recurenta-reclamantă avea dreptul de a efectua plăţi, deoarece se regăsea în perioadă de observaţie, nefiindu-i ridicat dreptul de administrare, iar acţiuni de genul cauzei pendinte sunt de competenţa instanţelor de drept comun, iar nu a judecătorului-sindic.

Totodată, arată recurenta că nu a solicitat nulitatea plăţii, deoarece a apreciat că nu se încadrează în dispoziţiile art. 84 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, fiind o plată efectuată în perioada de observaţie conform art. 87 din această lege, or numai o plată ce încalcă art. 84 alin. (1) din lege ar putea fi analizată de judecătorul-sindic în vederea constatării nulităţii de drept, nu şi o plată care nu încalcă aceste dispoziţii legale.

5. La data de 8 martie 2019, intimata-pârâtă S.C. C. S.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de reclamantă, cu consecinţa menţinerii deciziei atacate ca fiind legală şi temeinică.

În combaterea argumentelor prezentate în recurs, intimata-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a soluţionat cererea prin examinarea susţinerilor părţilor şi a probaţiunii administrate în cauză, precum şi a înscrisurilor aflate la dosarul cauzei, inclusiv prin raportare la încheierile de şedinţă în cuprinsul cărora sunt redate aspectele puse în discuţia părţilor.

În plus, s-a învederat că aceste critici privind încălcarea principiului contradictorialităţii aspectelor reţinute în cuprinsul încheierii de şedinţă din 7 septembrie 2016 a primei instanţe sunt indicate pentru prima oară în calea de atac a recursului, sub forma unei critici a hotărârii instanţei de apel, cu toate că această încheiere a fost pronunţată în dosarul primei instanţe.

Prin urmare, s-a subliniat că împrejurarea potrivit căreia instanţa de control judiciar nu a supus dezbaterii contradictorii aspectele reţinute în cuprinsul încheierii de şedinţă din 7 septembrie 2016 nu echivalează cu încălcarea principiului contradictorialităţii sau cu încălcarea principiului rolului activ al judecătorului, având în vedere că instanţa de control judiciar s-a considerat lămurită sub toate aspectele.

Intimata-pârâtă a mai susţinut că instanţa de apel nu a apreciat că Tribunalul Specializat Mureş nu ar fi avut competenţa de a soluţiona prezenta cauză, ci, de fapt, instanţa a reţinut că în cadrul unei astfel de acţiuni nu poate fi analizată respectarea rigorilor Legii nr. 85/2014 din punct de vedere al condiţiilor şi legalităţii stingerii obligaţiilor de plată.

Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (l) pct. 6 C. proc. civ., intimata a învederat că hotărârea instanţei de apel cuprinde motivele pentru care s-a respins apelul recurentei şi s-a menţinut soluţia primei instanţe.

De asemenea, şi criticile întemeiate pe prevederile art. 488 alin. (l) pct. 8 C. proc. civ. sunt, în opinia intimatei-pârâte, nefondate, având în vedere că instanţa de apel a procedat la expunerea pe larg a motivelor pentru care a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile plăţii nedatorate.

Prin rezoluţia aflată la dosar s-a stabilit că recursul este scutit de plata taxei judiciare de timbru, conform art. 115 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 15 octombrie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu menţiunea că părţile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă părţile nu au înţeles să îşi exercite aceste drept.

Prin încheierea din 11 februarie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis în principiu recursul şi a stabilit termen de judecată la 31 martie 2020, când a constatat suspendarea judecăţii de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 212 din 16 martie 2020.

Ulterior, cauza a fost repusă pe rol, fixându-se termen de judecată la 7 iulie 2020.

6. Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, a reţinut următoarele considerente:

Recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., prin administrator judiciar B. S.P.R.L., a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel nu a respectat principiul contradictorialităţii procesului civil, deoarece nu a avut un rol activ în sensul punerii în discuţia părţilor, pe de o parte, a conţinutului încheierii din 7 septembrie 2016 a Tribunalului Specializat Mureş, iar pe de altă parte, nu a pus în discuţia părţilor excepţia necompetenţei material-funcţionale a instanţei de drept comun.

Motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Analizând decizia recurată, din perspectiva criticilor formulate cu privire la încălcarea principiului contradictorialităţii constând în omisiunea tribunalului de a pune în discuţia părţilor încheierea din 7 septembrie 2016, instanţa de apel a reţinut că, potrivit consemnărilor din această încheiere, prima instanţă a solicitat informaţii suplimentare din dosarul de insolvenţă al societăţii reclamante pentru a vedea în ce măsură administratorul judiciar, în conformitate cu dispoziţiile art. 118 - 122 din Legea nr. 85/2014, a analizat raportul cambial cu prilejul sarcinilor ce-i revin într-o astfel de etapă, aceasta şi pentru a delimita în mod cert propria sa jurisdicţie de jurisdicţia judecătorului-sindic.

În consecinţă, s-a concluzionat că nu sunt întemeiate criticile reclamantei cu privire la încălcarea principiului contradictorialităţii şi disponibilităţii procesului civil, raportat la temeiurile de drept avute în vedere de prima instanţă, reţinând, totodată, că prevederile Legii nr. 85/2014 au fost invocate de ambele părţi litigante.

Prin urmare, contrar susţinerilor recurentei se constată că instanţa de apel a analizat criticile formulate privind încălcarea principiului contradictorialităţii şi disponibilităţii şi a arătat argumentat motivele pentru care au fost înlăturate aceste critici.

În plus, Înalta Curte observă că este corectă apărarea intimatei în sensul că instanţa de apel nu avea obligaţia de a pune în discuţia părţilor cuprinsul încheierii de şedinţă din 7 septembrie 2016, aceasta fiind cunoscută părţilor, având în vedere că a fost pronunţată de către prima instanţă, aspectele reţinute în cuprinsul încheierii cuprinzând o serie de elemente referitoare la conturarea stării de fapt în ceea ce priveşte modalitatea în care a fost emis biletul la ordin ce face obiectul litigiului, din perspectiva datei la care a fost emis, precum şi a incidenţei anumitor dispoziţii legale din Legea nr. 85/2014.

Prin urmare, aceste critici vor fi respinse ca nefondate, deoarece nepunerea în discuţia contradictorie a părţilor a împrejurărilor reţinute în cuprinsul încheierii de şedinţă din 7 septembrie 2016 nu echivalează cu încălcarea principiului contradictorialităţii sau a principiului rolului activ al judecătorului, iar motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ., derivat din încălcarea dispoziţiilor art. 22 alin. 2 din acelaşi cod, va fi înlăturat ca nefondat.

Apoi, recurenta-reclamantă a criticat decizia instanţei de apel şi pentru că nu a pus în discuţia părţilor excepţia necompetenţei material-funcţională. În acest sens, recurenta a învederat că hotărârea atacată este nelegală, întrucât argumentele instanţei de apel s-au referit la imposibilitatea aplicării dreptului comun faţă de insolvenţa reclamantei, inducând ideea că acţiunea ar fi trebuit adresată judecătorului-sindic.

Analizând decizia recurată, rezultă că instanţa de apel a reţinut că biletul la ordin s-a emis la o dată la care era deschisă procedura insolvenţei, cu toate consecinţele aplicabilităţii dispoziţiilor Legii nr. 85/2014, inclusiv sub aspectul competenţei materiale. S-a constatat că în cadrul unei acţiuni întemeiate pe instituţia juridică a restituirii unei plăţi nedatorate nu pot fi examinate aspectele legate de consecinţele emiterii unui bilet la ordin sub aspectul interdicţiilor reglementate de Legea nr. 85/2014 şi a verificării condiţiilor şi legalităţii stingerii obligaţiilor de plată cu respectarea unor norme speciale derogatorii de la dreptul comun.

Astfel, s-a subliniat că modalitatea efectivă în care a avut loc stingerea unor debite în cadrul procedurii insolvenţei, consecinţele emiterii biletului la ordin şi realitatea obligaţiei de plată a sumei înscrise într-un instrument de plată a cărui anulare nu s-a solicitat în raport cu dispoziţiile Legii nr. 85/2014 exced cadrului procesual dedus judecăţii şi instanţei de drept comun sesizată cu restituirea unei plăţi nedatorate.

Prin urmare, Înalta Curte constată că analiza instanţei de apel nu a vizat excepţia necompetenţei material-funcţionale, cum eronat a susţinut recurenta, ci au fost făcute trimiteri şi la dispoziţiile Legii nr. 85/2014 pentru a sublinia faptul că exced cadrului procesual aspectele privind condiţiile şi legalitatea stingerii unor obligaţii de plată în cadrul procedurii insolvenţei a unor sume înscrise într-un instrument de plată care nu a fost anulat.

În consecinţă, şi această critică va fi respinsă ca nefondată, având în vedere că instanţa de apel a soluţionat litigiul, apreciind că este competentă în acest sens prin raportare la obiectul pricinii.

Criticile recurentei-reclamante întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizează lipsa unei motivări a instanţei de apel prin raportare la ceea ce s-a cerut în cauză. Astfel, s-a învederat că instanţa de apel a motivat decizia atacată apreciind că nu este competentă funcţională, dar prin dispozitiv a dat o dezlegare asupra fondului cauzei.

Analizând decizia recurată din această perspectivă, Înalta Curte constată că instanţa de apel nu a considerat că tribunalul nu ar fi fost competent material şi funcţional să soluţioneze cauza, ci a argumentat că în acest litigiu nu poate fi analizată respectarea rigorilor Legii nr. 85/2014 în privinţa condiţiilor şi legalităţii obligaţiilor de plată în cadrul procedurii insolvenţei, a unor sume de bani înscrise într-un instrument de plată care nu a fost anulat. Faptul că instanţele au făcut trimitere şi la dispoziţiile Legii nr. 85/2014 nu are semnificaţia invocării excepţiei necompetenţei materiale a instanţei de drept comun, în condiţiile în care ambele instanţe de fond au constatat în mod corect că raportat la obiectul cauzei le revine competenţa soluţionării acesteia.

Prin urmare, instanţa de recurs va respinge criticile recurentei-reclamante întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., care pot fi invocate atunci când „hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei”. În acest sens, se constată că hotărârea recurată cuprinde motivele pentru care s-a respins apelul reclamantei şi s-a menţinut soluţia primei instanţe.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care poate fi invocat atunci când „hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material”, recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 1341 C. civ., deoarece nu a analizat îndeplinirea condiţiilor existenţei  unei plăţi nedatorate.

Cu privire la acest motiv de casare, Înalta Curte observă că, contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel a analizat criticile reclamantei conform căreia plata sumei prin operaţiunea cambială s-a făcut fără a fi datorată şi a confirmat raţionamentul tribunalului în sensul că este exclusă utilizarea funcţiei de garanţie invocată de reclamantă drept cauză a emiterii biletului la ordin ce a determinat iniţierea mecanismului cambial. Deoarece biletul la ordin nu a fost emis în alb, ci pentru o sumă determinată, cu termen de plată, şi în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 58/1934, aceasta a creat obligaţii autonome şi abstracte independente de cele rezultate din raportul juridic fundamental, cuprinzând obligaţia necondiţionată de a plăti la scadenţă suma înscrisă în facturi, şi, de asemenea, putea fi transmis prin gir. În aceste condiţii, în considerarea caracterului independent al datoriei rezultate din biletul la ordin şi în situaţia în care nu s-a solicitat şi obţinut anularea sau restituirea în original a instrumentului de plată, nu se poate susţine că s-a făcut o plată nedatorată susceptibilă a fi restituită în conformitate cu dispoziţiile art. 1341 C. civ.

Distinct de aceste argumente, instanţa de apel a mai subliniat că, în cadrul unei acţiuni întemeiate pe instituţia juridică a plăţii nedatorate, este exclusă analizarea aspectelor privind consecinţele emiterii unui bilet la ordin din perspectiva interdicţiilor stabilite prin Legea nr. 85/2014 şi a verificării legalităţii stingerii obligaţiilor de plată cu respectarea unor norme speciale, derogatorii de la dreptul comun.    

În consecinţă, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, în mod judicios, instanţa de apel a apreciat că se impune respingerea apelului reclamantei, fiind expus raţionamentul în baza căruia s-a ajuns la această concluzie, argumentele fiind dezvoltate punctual, prin expunerea motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi care au condus la soluţia pronunţată, conform dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Faţă de cele reţinute anterior, se constată că decizia atacată cuprinde motivele pe care se întemeiază, nefiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material incidente în speţă, motivarea instanţei de apel fiind una clară, precisă şi ataşată circumstanţelor cauzei, conducând în mod logic la soluţia din dispozitiv.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., a respins ca nefondat recursul declarat de reclamanta de reclamanta S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar B.

În ceea ce priveşte solicitarea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimata-pârâtă S.C. C. S.A., Înalta Curte a admis-o, conform art. 494, raportat la art. 482, la art. 452 şi la art. 453 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere că au fost dovedite cheltuielile de judecată, prin depunerea la dosar a înscrisurilor justificative. 

În consecinţă, Înalta Curte a obligat-o pe recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., prin administrator judiciar B., să achite intimatei-pârâte S.C. C. S.A. suma de 910 lei reprezentând cheltuieli de judecată, conform dovezilor aflate la filele 77-85 din dosar.