Ședințe de judecată: Martie | | 2024
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Completurile de 5 judecători

Decizia nr. 76/2020

Şedinţa publică din data de 15 iunie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor cauzei, constată următoarele:

1. Acţiunea disciplinară

Prin Rezoluţia nr. 19-3591 din 30 septembrie 2019, înregistrată pe rolul secţiei pentru procurori în materie disciplinară exercitată a Consiliului Superior al Magistraturii sub nr. x/2019, Inspecţia Judiciară a exercitat acţiunea disciplinară împotriva pârâtului A., procuror din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Caracal, pentru săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza a doua din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicat, cu modificările şi completările ulterioare (denumită în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, "Legea nr. 303/2004").

2. Încheierea prin care secţia pentru procurori în materie disciplinară a dispus suspendarea judecării acţiunii disciplinare

Prin Încheierea din 11 decembrie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2019, secţia pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii a suspendat, în baza art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., judecata cauzei privind acţiunea disciplinară formulată de Inspecţia Judiciară faţă de A., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Caracal, până la soluţionarea în mod definitiv a cauzei ce formează obiectul dosarului nr. x/2019 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de investigare a infracţiunilor din justiţie.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa disciplinară a reţinut considerentele arătate în continuare.

În debutul considerentelor, instanţa disciplinară a citat dispoziţiile art. 46 alin. (3) şi art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, şi dispoziţiile art. 413 alin. (1) pct. 2 şi alin. (2) C. proc. civ.

Abaterea pentru care a fost exercitată acţiunea disciplinară este cea prevăzută de art. 99 lit. t) teza a doua din Legea nr. 303/2004, constând în exercitarea funcţiei cu gravă neglijenţă, dacă fapta nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni. Prin textul de lege menţionat, legiuitorul a instituit o condiţie premisă pentru constatarea existenţei acestei abateri disciplinare şi anume aceea ca fapta să nu întrunească elementele constitutive ale unei infracţiuni. La teza finală a art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, legiuitorul menţionează că sancţiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală, teză care vine în contradicţie flagrantă cu teza a doua, unde, aşa cum s-a arătat, este instituită o condiţie premisă pentru constatarea acestei abateri disciplinare. De altfel, aceeaşi condiţie premisă este instituită şi la abaterile disciplinare prevăzute de art. 99 lit. j) şi lit. n) din aceeaşi lege, abateri la care însă legiuitorul nu a mai menţionat că răspunderea disciplinară nu înlătură răspunderea penală.

Din interpretarea analogică şi sistematică a textelor de lege care reglementează răspunderea disciplinară, instanţa disciplinară a reţinut că, în cazul abaterilor disciplinare prev. de art. 99 lit. j), n) şi t) din Legea nr. 303/2004, răspunderea penală exclude răspunderea disciplinară, iar, pentru ca o faptă să poată constitui abatere disciplinară, nu trebuie să întrunească elementele constitutive ale unei infracţiuni.

În legătură cu prezenta cauză, s-a reţinut că, pe rolul secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, se află dosarul nr. x/2019 în care: (i) la 28 iulie 2019, în temeiul art. 305 alin. (1) şi alin. (2) din C. proc. pen., s-a dispus începerea urmăririi penale in rem cu privire la infracţiunea de abuz în serviciu, faptă prevăzută de art. 297 alin. (1) din C. pen., constând în aceea că, deşi organele de poliţie, încă din noaptea de 25/26 iulie 2019, ora 03:00, au vrut să pătrundă în imobil, procurorul de caz nu a aprobat intervenţia decât după ora 06:00; (ii) prin Ordonanţa din 5 august, s-a dispus extinderea urmăririi penale in rem pentru infracţiunea de abuz în serviciu prevăzută de art. 297 alin. (1) din C. pen., cu privire la alte persoane şi fapte; (iii) prin Ordonanţa din 5 septembrie 2019, s-a dispus efectuarea în continuare a urmăririi penale faţă de mai mulţi suspecţi, printre care şi faţă de suspectul A., procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Caracal, pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu prevăzute de dispoziţiile art. 297 alin. (1) din C. pen., constând în aceea că: a) nu a dispus pătrunderea organelor de poliţie în noaptea de 25/26 iulie 2019, în domiciliul lui B., situat în Municipiul Caracal, Judeţul Olt (în forma neîndeplinirii unui act) încălcând astfel dispoziţiile art. 63 lit. b) din Legea nr. 304/2004, art. 27 alin. (1) şi (2) lit. b) din Constituţie, art. 299 alin. (1) şi art. 300 alin. (1)-(3) din C. proc. pen. b) a respins, în acelaşi timp, propunerea organelor de poliţie de a pătrunde în domiciliul lui B., dispunând efectuarea percheziţiei domiciliare, începând cu ora 06:00 a zilei de 26 iulie 2019, deşi obţinuse mandat de percheziţie la orele 03:04 (în forma îndeplinirii unui act în mod defectuos), modalitate în care a adus atingere drepturilor persoanelor vătămate, încălcând astfel dispoziţiile art. 63 lit. b) din Legea nr. 304/2004, art. 27 alin. (4) din Constituţie, art. 159 alin. (3) din C. proc. pen., art. 299 alin. (1), art. 293 şi art. 300 alin. (1)-(3) din C. proc. pen.

Inspecţia Judiciară a exercitat acţiunea disciplinară pentru aceeaşi situaţie de fapt, reţinând, în ceea ce priveşte abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, că pârâtul A., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Caracal, în cadrul activităţii de supraveghere a urmăririi penale în dosarul nr. x/2019, a nesocotit din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil normele de drept procesual care reglementează atribuţiile procurorului de supraveghere a activităţii organelor de cercetare penală şi de aducere la îndeplinire a obiectului urmăririi penale, respectiv cele prevăzute de art. 285 şi art. 300 din C. proc. pen.

Pe cale de consecinţă, având în vedere condiţia premisă impusă de dispoziţiile art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, situaţia de fapt reţinută în cuprinsul acţiunii disciplinare şi împrejurările concrete în care se prezumă a fi săvârşită infracţiunea reţinută în Ordonanţa procurorului nr. 2204/P/2019 din 5 septembrie 2019, pentru care s-a dispus efectuarea în continuare a urmăririi penale faţă de pârât, instanţa disciplinară a constatat că, pe de o parte, între acestea există o legătură directă, de conexitate, ce poate avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează a fi dată în prezenta cauză, iar, pe de altă parte, pentru a se stabili existenta acestei abateri disciplinare este necesară soluţionarea dosarului penal, pentru a se constata dacă sunt întrunite elementele constitutive ale vreunei infracţiuni.

Mai mult, instanţa disciplinară a ţinut cont şi de principiul non bis in idem, prin raportare la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în care s-a reţinut că a existat o încălcare a art. 4 din Protocolul nr. 7 din Convenţie (Tsonyo Tsonev împotriva Bulgariei, nr. 2; Kapetanios şi alţii împotriva Greciei; Johannesson şi alţii împotriva Islandei).

Totodată, secţia pentru procurori în materie disciplinară a apreciat că, întrucât nu poate fi estimată durata soluţionării dosarului penal sau eventual a unei date la care se poate pune în discuţie o eventuală punere în mişcare a acţiunii penale, care să genereze aplicabilitatea dispoziţiilor art. 49 alin. (5) raportat la art. 46 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, în prezentul dosar disciplinar nu se pot administra niciun fel de probe, situaţie în care se impune suspendarea prezentei cauze în baza art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., până la soluţionarea, în mod definitiv, a cauzei penale ce face obiectul dosarului penal nr. x/2019 al secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

3. Recursul declarat de Inspecţia Judiciară

Împotriva hotărârii menţionate la pct. 2 din prezenta decizie, a declarat recurs Inspecţia Judiciară, pentru criticile expuse rezumativ în continuare.

Având în vedere dispoziţiile art. 134 alin. (2) din Constituţie, Consiliul Superior al Magistraturii nu este o instanţă judecătorească în sensul art. 2 din Legea nr. 304/2004, aşa cum a reţinut şi Curtea Constituţională prin Deciziile nr. 391/2007, nr. 788/2007, nr. 514/2007, nr. 632/2016.

Având în vedere specificul raportului juridic dedus judecăţii, fiind vorba despre o acţiune disciplinară, dispoziţiile cuprinse în C. proc. civ. referitoare la suspendarea judecăţii nu sunt compatibile cu caracterul special, urgent al procedurii disciplinare reglementat prin norme speciale, şi anume prin Legea nr. 317/2004.

Procedura disciplinară în faţa secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii este prevăzută de art. 49 din Legea nr. 317/2004 şi art. 28-36 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Consiliului Superior al Magistraturii.

Deşi art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 prevede completarea procedurii disciplinare cu dispoziţiile C. proc. civ., aplicabilitatea legii generale este supusă limitelor decurgând din specificitatea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant. Din interpretarea acestei dispoziţii rezultă că situaţiile care nu sunt reglementate prin dispoziţiile speciale aplicabile în această materie, se judecă prin aplicarea dispoziţiilor C. proc. civ. Numai o altfel de interpretare exclude posibilitatea ca, într-o cauză, să fie aplicabile concomitent două dispoziţii legale cu privire la aceeaşi materie.

Încheierea atacată este rezultatul unei interpretări contrare, ceea ce a condus la suspendarea acţiunii disciplinare pentru un motiv care nu este aplicabil procedurii disciplinare.

Suspendarea acţiunii disciplinare exercitate împotriva unui magistrat este expres şi limitativ prevăzută de legea specială într-un singur caz, şi anume cel prevăzut în art. 46 alin. (3) din Legea nr. 317/2004. În speţa de faţă nu este incident acest caz de suspendare a acţiunii disciplinare, întrucât: (i) faptele care atrag răspunderi de naturi diferite, de natură penală şi disciplinară, în această speţă, nu sunt similare; (ii) în cauza penală menţionată, nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală faţă de pârât.

Dispoziţiile art. 412 C. proc. civ., care reglementează suspendarea de drept în procesul civil, nu prevăd ipoteza în care, concomitent, se desfăşoară un proces penal cu privire la fapte comise în aceleaşi circumstanţe.

Art. 413 C. proc. civ. reglementează trei cazuri de suspendare facultativă, la alin. (1) pct. 2 arătându-se că "instanţa poate suspenda judecata când s-a început urmărirea penală pentru o infracţiune care are o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea, dacă legea nu prevede altfel".

Din interpretarea acestor dispoziţii, prin raportare la sintagma "dacă legea nu prevede altfel" din art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., rezultă că, pentru situaţia în care există o cauză penală în care sunt cercetate aceleaşi fapte care constituie obiectul acţiunii disciplinare, iar legiuitorul a prevăzut o dispoziţie specială, se aplică dispoziţia specială din acea materie.

În susţinerea acestei interpretări, se menţionează şi faptul că legiuitorul a stabilit termene scurte, imperative, în care trebuie finalizată procedura disciplinară, respectiv prin dispoziţiile art. 45 alin. (3), art. 46 alin. (6) şi (7) din Legea nr. 317/2004. Aceste dispoziţii legale vin în sprijinul susţinerii că, în cazul acţiunii disciplinare exercitate împotriva unui judecător sau procuror, legiuitorul a prevăzut că procedura se desfăşoară cu celeritate şi nu poate fi prelungită în mod nejustificat sau arbitrar, ci numai din motive întemeiate, respectiv numai atunci când s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale pentru aceeaşi faptă.

În speţa de faţă, nu este incident art. 413 alin. (1) pct. 2 teza întâi C. proc. civ., întrucât legea dispune altfel, respectiv suspendarea unei cauze disciplinare exclusiv în ipoteza în care aceleaşi fapte fac obiectul unei acţiuni penale.

4. Considerentele Înaltei Curţi

Analizând recursul declarat de Inspecţia Judiciară, în raport cu lucrările cauzei şi dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte îl va admite, pentru considerentele arătate în continuare.

În esenţă, problema de drept în raport de care, cu prioritate, urmează a fi analizată legalitatea încheierii atacate vizează compatibilitatea din perspectiva dispoziţiilor art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, a prevederilor art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. cu cele ale Legii nr. 317/2004, care reglementează procedura de soluţionare a acţiunii disciplinare exercitate împotriva judecătorilor şi procurorilor.

Recurenta susţine cu just temei faptul că, atunci când exercită prin secţiile sale rolul de instanţă disciplinară în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor, Consiliul Superior al Magistraturii nu este o instanţă de judecată în sensul dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 304/2004. Sub acest aspect, atât în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, cât şi în practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători, s-a reţinut că, atunci când îndeplineşte rolul de instanţă de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor, Consiliul Superior al Magistraturii este o instanţă extrajudiciară, iar nu o instanţă judecătorească în sensul art. 126 alin. (1) din Constituţie coroborat cu art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Deciziile Curţii Constituţionale nr. 148/2003, nr. 391/2007, nr. 514/2007 şi nr. 788/2007; Deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători nr. 266/2017, pct. 66; nr. 271/2017, pct. 45; nr. 293/2017, pct. 19; nr. 5/2018, pct. 49 şi nr. 148/2018, pct. 19).

Astfel fiind, dispoziţiile C. proc. civ. nu sunt aplicabile în mod automat şi în integralitatea lor în procedura administrativ-jurisdicţională care se desfăşoară în faţa secţiilor în materie disciplinară ale Consiliului Superior al Magistraturii, ci, în temeiul art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, vin în completarea dispoziţiilor ce reglementează procedura de soluţionare a acţiunii disciplinare cuprinse în Legea nr. 317/2004, numai "în măsura în care nu sunt incompatibile" cu această procedură.

Or, în circumstanţele cauzei de faţă, astfel cum au fost expuse în încheierea atacată, în care faptele ce formează obiectul procedurii disciplinare sunt analizate şi din perspectiva răspunderii penale sunt incidente dispoziţiile cu caracter special ale art. 46 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, conform cărora "Cercetarea disciplinară se suspendă atunci când împotriva judecătorului sau procurorului cercetat s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale pentru aceeaşi faptă".

În consecinţă, contrar raţionamentului care a stat la baza pronunţării încheierii atacate, se reţine că dispoziţiile art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. nu sunt incidente în cauza dedusă judecăţii.

Un argument în acest sens îl reprezintă chiar prevederile art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., care prevăd că, "dacă legea nu prevede altfel", instanţa poate suspenda judecata atunci "când s-a început urmărirea penală pentru o infracţiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea".

Or, aşa cum s-a arătat anterior, legea specială prevede altfel, prin dispoziţiile art. 46 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, citate anterior.

În condiţiile în care s-a reţinut faptul că dispoziţiile art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. sunt incompatibile cu dispoziţiile art. 46 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, aplicabile în cadrul procedurii disciplinare, este superfluă examinarea, în acest moment, a criticilor referitoare la lipsa de identitate între faptele ce formează obiectul analizei sub aspectul răspunderii disciplinare şi cele supuse analizei din perspectiva răspunderii disciplinare.

La pronunţarea prezentei decizii, Înalta Curte are în vedere jurisprudenţa anterioară a completurilor de 5 judecători reprezentată de Decizia nr. 25 din 4 februarie 2019 şi Decizia nr. 95 din 15 aprilie 2019, prin care s-a reţinut că dispoziţiile art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. sunt incompatibile cu procedura disciplinară în cadrul căreia sunt aplicabile dispoziţiile cu caracter special ale art. 46 alin. (3) din Legea nr. 317/2004.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte va admite recursul declarat de Inspecţia Judiciară, va casa încheierea atacată şi va trimite cauza secţiei pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii în vederea continuării judecării acţiunii disciplinare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate,

Admite recursul declarat de Inspecţia Judiciară împotriva Încheierii din 11 decembrie 2019, pronunţată de secţia pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii în dosarul nr. x/2019.

Casează încheierea atacată şi trimite cauza secţiei pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii în vederea continuării judecării acţiunii disciplinare.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 iunie 2020.

Opinia separată în sensul respingerii ca nefondat a recursului declarat de Inspecţia Judiciară împotriva Încheierii din 11 decembrie 2019, pronunţată de secţia pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii în dosarul nr. x/2018.

Recursul declarat de Inspecţia Judiciară împotriva Încheierii din 11 decembrie 2019, pronunţată de secţia pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii în dosarul nr. x/2018 trebuia respins ca nefondat pentru următoarele considerente.

Prin încheierea menţionată anterior s-a dispus suspendarea acţiunii disciplinare exercitate de Inspecţia Judiciară faţă de procurorul Popescu Cristian Octavian, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., până la soluţionarea definitivă a cauzei ce formează obiectul dosarului nr. x/2019 al Parchetului de pe lângă ÎCCJ, secţia de investigare a infracţiunilor din justiţie.

În esenţă, în cadrul recursului se susţine nelegalitatea acestei încheieri, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pentru motivul că în speţă nu ar fi incident art. 413 alin. (1) pct. 2 teza I C. proc. civ., întrucât ar exista o normă specială care ar dispune altfel, şi anume art. 46 alin. (3) din legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, şi că această interpretare ar fi incompatibilă cu normele speciale ce reglementează modalitatea privind desfăşurarea procedurii disciplinare, în special caracterul urgent al acesteia.

Sunt nefondate aceste susţineri.

1. Potrivit art. 46 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, "cercetarea disciplinară se suspendă atunci când împotriva judecătorului sau procurorului cercetat s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale pentru aceeaşi faptă".

Această dispoziţie legală este aplicabilă în mod corespunzător şi în procedura disciplinară ce se desfăşoară în faza administrativ-jurisdicţională în faţa secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii, conform normei de trimitere de la art. 49 alin. (5) din Legea nr. 317/2004.

Totodată, art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 prevede că "dispoziţiile din prezenta lege ce reglementează procedura de soluţionare a acţiunii disciplinare se completează cu dispoziţiile Legii nr. 134/2010, republicată, cu modificările ulterioare, în măsura în care nu sunt incompatibile cu aceasta".

În cauză, secţia pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ., care consacră un caz de suspendare facultativă a judecăţii.

Este neîntemeiată susţinerea recurentei Inspecţia Judiciară că dispoziţiile art. 46 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 reprezintă o normă derogatorie, care ar înlătura de la aplicare norma generală prevăzută în art. 413 alin. (1) din C. proc. civ.

Sub acest aspect, este de menţionat că, potrivit art. 15 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, privind normele de tehnică legislativă, reglementarea este derogatorie dacă soluţiile legislative referitoare la o situaţie anume determinată cuprind norme diferite în raport cu reglementarea-cadru în materie, aceasta din urmă păstrându-şi caracterul său general obligatoriu pentru toate celelalte cazuri.

Soluţia legislativă reglementată în art. 46 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 se referă doar la situaţia în care "s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale pentru aceeaşi faptă", fiind consacrat un caz de suspendare de drept a judecăţii disciplinare - dispoziţia este imperativă ("se suspendă"), astfel că instanţa disciplinară nu are un drept de apreciere, suspendarea fiind obligatorie.

C. proc. civ. nu prevede norme diferite în situaţia anterior menţionată.

În schimb, dispoziţiile art. 413 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ. se referă la o altă situaţie, şi anume "când s-a început urmărirea penală pentru o infracţiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea", fiind reglementat de această dată un caz de suspendare facultativă a judecăţii, lăsată la aprecierea instanţei disciplinare, care va analiza dacă suspendarea judecăţii, cu consecinţa temporizării soluţionării acţiunii disciplinare, nu este de natură să afecteze interesul justiţiei.

În plus, în sprijinul acestei concluzii, sunt şi prevederile art. 63 din Legea nr. 24/2000, conform cărora pentru instituirea unei norme derogatorii se va folosi formula "prin derogare de la ...", urmată de menţionarea reglementării de la care se derogă.

Dacă legiuitorul ar fi dorit ca dispoziţiile art. 46 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 să deroge de la cele ale art. 413 alin. (1) din C. proc. civ., se impunea să facă o menţiune expresă în acest sens, cu respectarea tehnicii legislative.

Ca urmare, faţă de împrejurarea că în art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. este utilizată sintagma "dacă legea nu prevede altfel", se constată că, în cuprinsul legii speciale - Legea nr. 317/2004 - nu se regăsesc dispoziţii exprese care să interzică suspendarea facultativă a judecăţii, pentru a se putea concluziona în sensul că nu este aplicabilă norma generală, ci numai dispoziţiile art. 46 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 referitoare la suspendarea de drept.

Ca atare, prin încheierea atacată nu a fost încălcat principiul specialia generalibus derogant, dispoziţiile art. 46 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 nu reprezintă o normă specială derogatorie de la prevederile art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., ci reglementează o altă situaţie juridică, şi anume suspendarea obligatorie.

2. Dispoziţiile art. 413 alin. (1) din C. proc. civ. nu sunt incompatibile cu procedura de soluţionare a acţiunii disciplinare.

Sub acest aspect, recurenta Inspecţia Judiciară a invocat termenele scurte fixate de legiuitor pentru finalizarea cercetării disciplinare.

Conform dispoziţiilor cuprinse în Legea nr. 317/2004 şi în Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie de către Inspecţia Judiciară, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1027/2012, procedura răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor cuprinde trei etape: (i) etapa administrativă, desfăşurată de Inspecţia Judiciară, care cuprinde două faze: faza verificărilor prealabile (art. 45 din Legea nr. 317/2004, reglementată în Secţiunea 1 a Capitolului II din Regulamentul lucrărilor de inspecţie) şi faza cercetării disciplinare (art. 46 din Legea nr. 317/2004, reglementată în Secţiunea a 2-a a Capitolului II din Regulamentul lucrărilor de inspecţie); (ii) etapa administrativ-jurisdicţională, care constă în soluţionarea de către Consiliul Superior al Magistraturii, prin secţiile sale, a acţiunii disciplinare exercitate de Inspecţia Judiciară (art. 49 din Legea nr. 317/2004); (iii) etapa judiciară, care constă în soluţionarea de către Completul de 5 Judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a căilor de atac exercitate împotriva hotărârilor pronunţate de Consiliul Superior al Magistraturii, prin secţiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor (art. 51 din Legea nr. 317/2004).

Termenele invocate în motivarea recursului sunt reglementate de art. 45 şi 46 din Legea nr. 317/2004 şi sunt aplicabile doar pentru faza administrativă, iar nu şi în procedura disciplinară administrativ-jurisdicţională desfăşurată în faţa secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii.

Ca urmare, argumentele privind celeritatea soluţionării acţiunii disciplinare nu pot fi reţinute din perspectiva incompatibilităţii în general a suspendării facultative a judecăţii, însă pot fi avute în vedere de instanţa disciplinară la aprecierea oportunităţii măsurii suspendării.

Pe de altă parte, interpretarea restrictivă a cazurilor în care secţiile Consiliului Superior al Magistraturii, în calitate de instanţe disciplinare, pot dispune suspendarea judecăţii acţiunii disciplinare, în sensul susţinut de recurenta Inspecţia Judiciară, poate duce la situaţii concrete de neacceptat, cum este încălcarea principiului non bis in idem la care se face referire în încheierea atacată, în condiţiile în care existenţa abaterilor disciplinare prevăzute la art. 99 lit. j), n) şi t) din Legea nr. 303/2004 este condiţionată de neîntrunirea elementelor constitutive ale unei infracţiuni în cazul săvârşirii aceloraşi fapte.

De asemenea, paralelismul în administrarea probatoriului atât în procedura disciplinară, cât şi în faza de urmărire penală, poate conduce la concluzii contradictorii ale diferitelor organe judiciare cu privire la aceleaşi fapte.

3. Recurenta nu a criticat în prezentul recurs oportunitatea măsurii de suspendare facultativă a judecării acţiunii disciplinare şi nici îndeplinirea condiţiilor prevăzute de norma generală.

În consecinţă, recursul trebuia respins ca nefondat, secţia pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii făcând în mod corect aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

GGC - CL