Şedinţa publică din data de 2 iunie 2020
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă la data de 21.06.2017 sub nr. x/2017, reclamantele A. şi B. S.A. au solicitat instanţei în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.R.L. ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei la distrugerea mărfurilor reţinute de autorităţile vamale în baza cererilor de intervenţie vamală nr. x/24.10.2016; nr. x/24.10.2016 şi nr. x/12.08.2016; obligarea pârâtei la încetarea oricărei folosiri în activitatea sa comercială a semnelor x sau a oricăror semne similare, inclusiv, fără a se limita la, importul şi comercializarea de produse purtând aceste semne; obligarea pârâtei la repararea prejudiciului suferit de reclamantele A./B. S.A. ca urmare a importului de produse contrafăcute ce face obiectul adresei x/24.05.2017 a Direcţiei Regionale Vamale Galaţi, estimat provizoriu la suma de 500 RON; obligarea pârâtei la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.
Cererea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 9 din Regulamentul European nr. 207/2009 privind marca comunitară şi pe art. 36 din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, republicată.
Reclamantele au formulat la data de 4.10.2017 cerere modificatoare prin care au precizat conţinutul petitului cererii de chemare în judecată după cum urmează:
a. Obligarea pârâtei la distrugerea mărfurilor reţinute de autorităţile vamale şi care fac obiectul deciziei nr. 7778/D73-2017/24.05.2017 a Direcţiei Regionale Vamale Galaţi;
b. Obligarea pârâtei la încetarea oricărei folosiri în activitatea sa comercială a semnelor x sau a oricăror semne similare, inclusiv, fără a se limita la importul şi comercializarea de produse purtând aceste semne;
c. În subsidiar, faţă de admiterea capătului de cerere de la punctul b) de mai sus, obligarea pârâtei la încetarea oricărei folosiri în activitatea sa comercială a semnelor x şi a oricăror semne similare cu acestea alături de oricare dintre sintagmele: "de origine", "piese de origine", "originale", "piese originale" sau orice altă sintagmă similară cu acestea, inclusiv, fără a se limita la, importul şi comercializarea de produse purtând aceste semne;
d. Obligarea pârâtei la repararea prejudiciului suferit de reclamanta A. ca urmare a importului de produse contrafăcute ce face obiectul deciziei 7778/D-73-2017/24.05.2017 a Direcţiei Regionale Vamale Galaţi, estimat provizoriu la suma de 500 RON;
e. Obligarea pârâtei la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu."
Reclamantele au formulat la data de 14.12.2017 cerere precizatoare prin care au arătat că solicită obligarea pârâtei la plata despăgubirii de 5400 USD, ca urmare a încălcării drepturilor lor, suma respectivă rezultând din valoarea totală a bujiilor contrafăcute şi reţinute de autorităţile vamale: 1000 bujii x x 2 USD/bujie + 500 bujii x x 1,4 USD/bujie.
Prin sentinţa civilă nr. 820 din 25.04.2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamantele A. şi B. S.A. în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.R.L..
Împotriva sentinţei tribunalului au declarat apel reclamantele B. S.A. şi A.
Prin decizia 1620A din 19 decembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul formulat de reclamantele B. S.A. şi A., a schimbat în tot sentinţa civilă apelată, în sensul că a admis în parte acţiunea modificată şi precizată, astfel:
A obligat pârâta să distrugă mărfurile reţinute de autorităţile vamale şi care fac obiectul Deciziei nr. 7778/D73-2017/24.05.2017 a Direcţiei Regionale Vamale Galaţi şi care poartă mărcile reclamantei x.
A obligat pârâta să înceteze orice folosire în activitatea sa comercială a mărcilor x alături de oricare dintre sintagmele « de origine », «piese de origine », « originale » şi «piese originale », inclusiv, dar fără a se limita la importul şi comercializarea de produse purtând aceste semne.
A obligat pârâta să plătească reclamantelor suma de 4.000 USD, echivalent în RON la data plăţii, cu titlu de despăgubire.
A obligat pârâta să plătească reclamantelor suma de 5.290,67 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în faţa primei instanţe.
A respins acţiunea pentru rest.
Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti au declarat recurs pârâta S.C. C. S.R.L., şi recurs incident reclamanta A.
În motivarea recursului pârâta S.C. C. S.R.L. a arătat următoarele.
I. Hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
Astfel, în dispozitivul hotărârii pronunţate de către instanţa de apel se arată:
"obligă pârâta sa distrugă mărfurile reţinute de autorităţile vamale şi care fac obiectul Deciziei nr. 7778/D-73-2017/24.05.2017 a Direcţiei Regionale Vamale Galaţi şi care poarta mărcile reclamantei x;.
Cum pe calea executării silită se aduc la îndeplinire în mod exclusiv doar măsurile cuprinse în dispozitivul hotărârii judecătoreşti şi întrucât considerentele nu pot sta la baza actelor de executare, rezultă în speţa de faţă ca în sarcina pârâtei s-a născut obligaţia de a distruge cele 1000 de seturi bujii care au marca x, precum şi cele 500 de bujii care au marca x.
Decizia organului fiscal susmenţionat prevede ca în Vama sunt reţinute cele 1500 seturi de bujii, aspect care va da dreptul autorităţii statului să distrugă toate aceste mărfuri conform dispozitivului deciziei judecătoreşti.
Cum în considerente este precizat că "în privinţa celorlalte bujii, marca x, nu s-a reţinut vreo încălcare din modul de utilizare a mărcilor reclamantelor", dar în dispozitiv se hotărăşte ca şi acestea trebuie distruse, apreciază că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 442 şi urm. din C. proc. civ., întrucât pe calea îndreptării hotărârii nu se poate cere corectarea unor aspecte care ţin de "contrarietatea flagrantă dintre dispozitiv şi considerente" sau "nemotivarea soluţiei din dispozitiv sau motivarea insuficientă a acesteia".
Prin urmare, apreciază că în dispozitiv trebuia menţionat fără echivoc ca se vor distruge doar cele 1000 seturi de bujii marca x, bujii reţinute în Vama conform Deciziei nr. 7778/D-73-2017/24.05.2017 a Direcţiei Regionale Vamale Galaţi.
II. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşita a normelor de drept material, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Din considerentele deciziei instanţei de apel, cu privire la produsele care poartă marca x s-a constatat ca datorita folosirii sloganului "Piese de origine x. Din 1924" s-a produs o încălcare a dispoziţiilor legale si, deci, a drepturilor reclamantelor, întrucât sintagma "piese de origine" aşa cum este definita în O.G. nr. 80/2000 folosita alături de denumirea unei mărci de autovehicule semnifica indicarea provenienţei pieselor de la titularul mărcii de autovehicule respective sau fabricarea sa potrivit specificaţiilor şi standardelor de producţie prevăzute de producătorul vehiculului. Apreciază ca aceasta remarca, precum şi toate raţionamentele care stau la baza motivării hotărârii instanţei de apel contravine dreptului material aplicabil în aceasta speţa.
În primul rând, sintagma "piese de origine" nu se regăsea în forma iniţiala a O.G. nr. 80/2000, actul normativ în domeniul pieselor de schimb pentru autovehicule, ci a fost introdusa abia în anul 2009 prin Legea 288/2009 care a modificat ordonanţa în discuţie. Legiuitorul roman a transpus în legislaţia naţionala prin legea de modificare Directiva 2007/46/EC a Parlamentului European, anume dispoziţiile art. 12 pct. 1.1. din forma actuala a O.G. nr. 80/2000 a preluat prevederile art. 3 pct. 26 din directiva.
Or varianta în engleza a acestei directive, aşa cum a fost publicata în Jurnalul Oficial al U.E. din 09.10.2007, nu foloseşte sintagma de "piese de origine", ci sintagma "piese originale". Parlamentul European a statuat: "26. 'original parts or equipment' means paris or equipment wich are manufactured according to the specifications and production standards provided bv the vehicle manufacturer for the production of parts or equipment for the assemblv of the vehicle în question."
Aşadar, legiuitorul european foloseşte sintagma "original parts" ("piese originale") şi nu "origin parts" ("piese de origine").
De altfel, chiar şi în motivarea instanţei de apel se arata ca piesele auto se impart în trei categorii: OEM (Original Equipment Manufacturer), OES (Original Equipment Service) şi IAM (Independent Aftermarket Manufacturer). Rezulta fără echivoc ca limba engleza este folosita în mod corect pentru a arata ca ne aflam intr-un domeniu în care vorbim de un produs "original, autentic" şi nu de un produs "originar, de provenienţa, etc", aşa cum greşit s-a făcut traducerea în limba romana a acestei noţiuni.
Având în vedere principiul supremaţiei dreptului Uniunii Europene asupra dreptului naţional al statelor membre, principiu care se regăseşte şi în Constituţia României, consideram ca transpunerea unei directive în legislaţia naţionala se face în spiritul şi litera actului normativ european, anume a se folosi sintagma "original parts" care înseamnă "piesa originala".
În al doilea rând, un alt aspect care implica încălcarea dispoziţiilor de drept material este acela ca instanţa de apel ignora legislaţia în domeniu cu privire la dicţionarul explicativ al limbii romane, normele de limba romana, anume ca doar Academia Romana are atribuţii legale în "cultivarea limbii şi literaturii române, stabilirea normelor de ortografie obligatorii ale limbii române, studierea istoriei naţionale române şi cercetarea în cele mai importante domenii ştiinţifice" (Statut Academia Romana publicat în M. Of. Nr. 617/14.09.2009)
Pârâta a arătat în continuare că a argumentat din punct de vedere semantic ca nu a dorit sa arate caracteristica de original, de autenticitate a produselor sale în contextul în care sunt recunoscuţi oricum ca producători de piese aftermarket, ci aceea de a arata provenienţa produsului. Or, instanţa de apel "constata ca atunci când o reglementare operează cu o noţiune autonoma (pe care o şi defineşte expres sau căreia legea îi da un înţeles anume prin modul sau de reglementare), utilizarea sa în activitatea celui vizat de norma respectiva se face în acord cu înţelesul legal al termenului sau noţiunii şi nu conform înţelesului comun al cuvintelor respective. De asemenea, atunci când intr-un domeniu de activitate se conturează jurisprudenţial astfel de "noţiuni autonome" cu ocazia interpretării cu caracter obligatoriu a unor norme, folosirea lor de către cei care îşi desfăşoară activitatea în domeniul respectiv se face în acord cu regulile enunţate în jurisprudenţă şi nu cu înţelesul comun al cuvintelor".
Conform DEX:
"ORIGINE, Loc. adj. De origine - a) de provenienţă, de natură; b) originar." Sursa: DEX 2009 "ORIGINAL, 2. (Despre idei, teorii, opere etc.) Care este propriu unei persoane sau unui autor; neimitat după altcineva; personal, nou, inedit . . . . . . . . . ." Sursa: DEX 2009
Pe de alta parte, instanţa este în eroare când afirma ca sintagma "piese de origine" a devenit o "noţiune autonoma" în limbajul folosit de o anumita categorie de persoane, anume consumatori sau specialişti din domeniul pieselor auto. Nicio persoana implicata în acest domeniu nu foloseşte sintagma "piese de origine" cu scopul de identifica piesa unui constructor de autoturisme. Specialiştii şi consumatorii folosesc sintagma "piese originale" atunci când se refera la identificarea unei piese aparţinând unui constructor de autoturisme.
De altfel, noţiunea de "produs original" este folosita de orice consumator mediu atunci când acesta indica un produs autentic, fabricat de însuşi titularul mărcii, care sa nu fie contrafăcut ("fake"). Astfel, un consumator de parfumuri nu va folosi niciodată sintagma "parfum de origine", ci va utiliza noţiunea de "parfum original" "blugi originali, încălţăminte originală", "DVD original".
In al treilea rând, analizarea sintagmei "piese de origine" din sloganul "Piese de origine x. Din 1924" nu poate fi făcuta prin extragere din context, altfel aplicarea unor texte de lege s-ar face în mod netemeinic. Mesajul titularului mărcii x este puternic individualizat şi nu poate avea decât următorul sens:
"piesa este de provenienţa sau originara (nu originala) D., producător de ansamble şi subansamble auto şi mecanice care funcţionează din anul 1924" (aşa cum se face precizare pe eticheta şi ambalaj).
Prin sloganul utilizat nu se încalcă nicio dispoziţie legala (O.G. nr. 80/2000 foloseşte o terminologie greşita), niciun drept privat. Este o creaţie de marketing care vizează întărirea conceptului construit în jurul mărcii protejate x. Interpretarea instanţei de apel potrivit căreia "utilizarea sintagmei piese de origine alături de denumirea unei mărci de autovehicule semnifica indicarea provenienţei pieselor de la titularul mărcii de autovehicule respective..." este netemeinica raportata la cele expuse mai sus, societatea pârâtă respectând rigorile legale reglementate prin art. 39 din Legea 84/1998.
In al patrulea rând, conform O.G. nr. 80/2000 producătorul/distribuitorul este obligat sa emită şi declaraţie de conformitate prin care sa-si asume răspunderea cu privire la conformitatea produselor introduse pe piaţa. Prin urmare, atunci când consumatorul achiziţionează produsul bujii marca x acesta va primi şi un exemplar din certificatul de garanţie şi din declaraţia de conformitate. În aceasta din urma se menţionează ca "produsul bujii marca x cod EAN 30529 la care se referă această declaraţie este un produs interschimbabil cu cel aflat pe vehicul la fabricarea acestuia şi respecta cel puţin cerinţele esenţiale şi relevante pentru siguranţa circulaţiei şi protecţia mediului, cerinţe prevăzute în documentaţia tehnică a fabricantului S.C. D. S.A." Aşadar, consumatorul nu este în niciun moment în eroare cu privire la provenienţa produsului. El ştie ca nu achiziţionează un produs original A., ci un produs marca x fabricat de S.C. D. S.A. conform documentaţiei tehnice proprii.
În motivarea recursului incident reclamanta A. a arătat următoarele.
Se solicită instanţei de recurs să înlăture considerentele din hotărârea nr. 1620 din 11 decembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, prin care s-a reţinut că în speţă reclamanta nu ar putea invoca tranzacţia judiciară consfinţită prin sentinţa civilă nr. 776/07.06.2016 a Tribunalului Bucureşti pentru a justifica existenţa unei obligaţii contractuale a intimatei-pârâte C. de a plăti prejudiciul reclamat (pag. 11 a hotărârii din apel), şi să le înlocuiască cu c serie de considerente care să reţină temeinicia invocării de către reclamanta A. a tranzacţiei respective ca izvor al unei obligaţii contractuale de plată a sumei în cuantum de 4000 USD, ca despăgubire pentru încălcarea drepturilor sale de proprietate intelectuală.
Prin hotărârea recurată, instanţa de apel reţine: "Curtea consideră că această convenţie nu poate constitui temei al angajării răspunderii contractuale pentru încălcarea drepturilor asupra mărcilor reclamantelor săvârşită în cauza de faţă, având în vedere că litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2015 a privit, potrivit menţiunilor din hotărârea de expedient, încălcarea altor mărci alt reclamantei A., şi anume x Prin urmare, pârâta angajându-se prin tranzacţia în discuţie să se abţină pe viitor de la încălcarea drepturilor de proprietate intelectuală ale A., nu poate considera că părţile au tranzacţionat cu privire la alte drepturi decât mărcile A. a căror încălcare se invocase în cauză."
Aceste considerente ale instanţei de apel sunt nelegale întrucât încalcă prevederile art. 1270 C. civ., ale art. 1266 C. civ., ale art. 430 şi ale art. 435 C. proc. civ.
Astfel, prin considerentele citate mai sus instanţa de apel a încălcat (i) principiu forţei obligatorii a contractului (consfinţit prin art. 1270 C. civ.), precum şi, dată fiind pronunţarea unei hotărâri de expedient cu privire la această tranzacţie, autoritatea de lucru judecat şi forţa obligatorie a acestei hotărâri judecătoreşti (art. 430 şi art. 435 C. proc. civ.) şi, respectiv, (ii) principiile de interpretare a contractului prevăzute de art. 1266 C. civ.
În ceea ce priveşte încălcarea art. 1270 C. civ. şi art. 430 şt art. 435 Cod proceduri civilă se arată următoarele.
Potrivit tranzacţiei încheiate de reclamanta A. cu intimata-pârâtă C. în dosarul nr. x/2015, consfinţită prin hotărârea de expedient nr. 776/07.06.2016, "C. se obligă să: (...) (ii) se abţină de la orice acte viitoare care a, putea aduce atingere drepturilor de proprietate intelectuală ale A., inclusiv, dar fără a se limite la importul neautorizat de piese purtând mărcile A. din ţările extracomunitare, inclusiv Turcia" şi să "plătească A., în eventualitatea încălcării obligaţiilor asumate conform art. 3 alin. (1) pct. (ii) şi (iii), dublul valorii produselor importate şi reţinute de autorităţile vamale, precum şi returneze produsele în ţările din care au fost importate. Valoarea produselor importate urmează şi fie calculată conform facturilor ataşate documentaţiei de import".
Aşadar, în tranzacţia încheiată de părţi se arată în mod clar că C. se obligă să se abţină de la încălcarea oricăror drepturi de proprietate intelectuală ale A., iar nu doar de la a încălca acele mărci ale A. care făceau obiectul cererii de chemare în judecată formulate în dosarul nr. x/2015. Prin urmare, orice încălcare a drepturilor de proprietate intelectuală ale A. [teza I din art. 3 alin. (1) pct. (ii)] atrage sancţiunea prevăzută de clauza penală, aşa cum este aceasta stabilită prin art. 3 alin. (1) pct. (iv).
Instanţa de apel însă, în considerentele recurate, reţine, cu încălcarea principiului forţei obligatorii a contractului, că C. s-ar fi obligat doar la respectarea mărcilor care au făcut obiectul dosarului nr. x/2015, ceea ce contrazice voinţa părţilor exprimată prin contractul de tranzacţie. De altfel, nu există niciun motiv pentru care părţile să nu poată include în tranzacţia prin care sting un litigiu şi drepturi (cum ar fi dreptul la marcă) care nu fac obiectul respectivului litigiu, Este de înţeles ca partea care şi-a văzut deja încălcate anumite mărci să dorească să ia măsuri de precauţie cu privire la întreg portofoliul deţinut.
În consecinţă, din cele de mai sus, rezulta că, prin considerentele recurate, instanţa de apel a procedat cu încălcarea şi greşita aplicare a principiului forţei obligatorii a contractului prevăzut de art. 1270 C. civ.
Totodată, având în vedere că tranzacţia părţilor a fost consfinţită printr-o hotărâre de expedient, reţinând aspecte contrare celor reţinute în hotărârea de expedient instanţa de apel a încălcat şi autoritatea de lucru judecat şi forţa obligatorie de care se bucură această hotărâre.
În ceea ce priveşte încălcarea art. 1266 alin. (2) C. civ. se arată următoarele.
Potrivit art. 1266 alin. (2) C. civ., în interpretarea sensului contractului, trebuie să se ţină cont printre altele, de comportamentul părţilor ulterior încheierii contractului.
Or, trebuie observat că instanţa de apel a ignorat complet în analiza tranzacţiei faptul că intimata pârâtă C. nu a contestat niciodată interpretarea pe care reclamanta a dat-o prevederilor contractului de tranzacţie. Or, în condiţiile în care intimata-pârâtă a formulat apărări scrise şi a fost prezentă la termene prin consilier juridic, fără să conteste însă vreun moment interpretarea dată de A. acestor clauze, instanţa, făcând aplicarea corectă a prevederilor art. 1266 C. civ., ar fi trebuit să dea valenţa necesară acestui fapt şi, faţă de înţelesul de altfel clar al termenilor tranzacţiei să considere că interpretarea dată de A. clauzelor tranzacţiei este cea corectă.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Recurenta-reclamantă A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în principal, anularea recursului în parte, sub aspectul motivelor de recurs invocate pe temeiul art. 488 (1) pct. 8 C. proc. civ., ca urmare a admiterii excepţiei nulităţii; în subsidiar, respingerea recursului ca neîntemeiat; obligarea recurentei la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.
Prin încheierea din 17 martie 2020, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâta S.C. C. S.R.L. şi recursul incident declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 1620A din 19 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Înalta Curte a constatat nefondate recursurile pentru considerentele expuse mai jos.
În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâta S.C. C. S.R.L. sunt de reţinut următoarele.
Este nefondat motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
În esenţă, în cadrul acestui motiv de recurs se susţine că există o contradicţie între dispozitivul deciziei şi considerentele acesteia întrucât dispoziţia prin care este obligată pârâta să distrugă mărfurile reţinute de autorităţile vamale, care fac obiectul Deciziei nr. 7778-D-73-2017/24.05.2017 a Direcţiei Regionale Vamale Galaţi şi care poartă mărcile reclamantei x, ar intra în contradicţie cu considerentele hotărârii prin care se arată că în privinţa celorlalte bujii, marca x, nu s-a reţinut vreo încălcare din modul de utilizare a mărcilor reclamantelor, astfel încât sub acest aspect aceste produse nu vor face obiectul masurilor cuprinse în dispozitivul deciziei, atâta timp cât decizia organului fiscal susmenţionat prevede că în vamă sunt reţinute 1500 seturi de bujii, dintre care 1000 de seturi de bujii au marca x, iar 500 de bujii au marca x.
Potrivit prevederilor legale, există contradicţie între dispozitivul hotărârii şi considerentele acesteia în cazul în care motivarea hotărârii duce la o anumită soluţie, dar în dispozitiv se regăseşte soluţia contrară.
Or, nu aceasta este situaţia în cazul de faţă.
În speţă, prin decizia atacată instanţa de apel a admis apelul formulat de reclamantele B. S.A. şi A., a schimbat în tot sentinţa civilă apelată, în sensul că a admis în parte acţiunea modificată şi precizată, astfel:
a obligat pârâta să distrugă mărfurile reţinute de autorităţile vamale şi care fac obiectul Deciziei nr. 7778/D73-2017/24.05.2017 a Direcţiei Regionale Vamale Galaţi şi care poartă mărcile reclamantei x.
- a obligat pârâta să înceteze orice folosire în activitatea sa comercială a mărcilor x alături de oricare dintre sintagmele « de origine », «piese de origine », « originale » şi «piese originale », inclusiv, dar fără a se limita la importul şi comercializarea de produse purtând aceste semne.
- a obligat pârâta să plătească reclamantelor suma de 4.000 USD, echivalent în RON la data plăţii, cu titlu de despăgubire.
- a obligat pârâta să plătească reclamantelor suma de 5.290,67 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în faţa primei instanţe.
- a respins acţiunea pentru rest.
În primul rând, este de remarcat că, deşi cererea de chemare în judecată a vizat produsele purtând mărcile x şi y, care au făcut obiectul deciziei nr. 7778/D73-2017/24.05.2017 a Direcţiei Regionale Vamale Galaţi, în urma respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiate prin sentinţa pronunţată în primă instanţă apelul reclamantelor a fost restrâns doar la produsele purtând mărcile x, iar evaluarea prejudiciului la 4000 USD, a privit doar seturile de bujii importate sub această marcă.
Acesta este contextul în care instanţa de apel a admis doar în parte acţiunea modificată şi precizată şi a respins acţiunea pentru rest, din motivarea deciziei recurate reieşind că aceste limite ale admiterii acţiunii sunt date, pe de o parte, de faptul că "în privinţa celorlalte bujii, marca x, nu s-a reţinut vreo încălcare din modul de utilizare a mărcilor reclamantelor, astfel încât sub acest aspect aceste produse nu vor face obiectul măsurilor cuprinse în dispozitivul deciziei" şi pe de altă parte de faptul că în petitul modificat al cererii la lit. b) era solicitată interzicerea oricărei folosiri a mărcilor reclamantei în activitatea comercială a pârâtei.
Ca atare, nu se poate reţine faptul că ar fi contradictorii considerentele şi dispozitivul deciziei atacate.
Referitor la temerile recurentei legate de executarea dispozitivului deciziei atacate, acestea ţin eventual de determinarea înţelesului, întinderii sau aplicării dispozitivului, potrivit art. 443 sau art. 711 alin. (2) C. proc. civ., iar nu de existenţa vreunei neconcordanţe între considerente şi dispozitiv.
Este nefondat motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
În cadrul primei teze se susţine că sintagma "piese de origine" a fost introdusă în O.G. nr. 80/2000 prin Legea nr. 288/2009, care a transpus Directiva 2007/46/EC, dar că reprezintă o traducere greşită a art. 3 pct. 26 din directivă, în realitatea trebuind să fie folosită sintagma "piese originale" aşa cum este menţionată în varianta în engleză a acestei directive publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.
Aşa cum corect susţin reclamanţii în întâmpinare, versiunea în limba română a Directivei 2007/46/EC cuprinde sintagma "piese de origine".
Totuşi, acesta nu poate reprezenta în sine un argument pentru constatarea ca nefondat a acestui motiv de recurs, jurisprudenţa CJUE fiind în sensul interpretării uniforme a textelor uniunii, în caz de divergenţă, ţinând cont de mai multe versiuni lingvistice ale acestora, şi de economia generală a textului (voinţa reală a autorului acestuia) şi de scopul urmărit la emiterea acestuia.
Or, comparând, de exemplu, versiunile în franceză, engleză, italiană şi română ale art. 3 pct. 26 din Directiva 2007/46/EC se constată că în română se foloseşte sintagma "piese de origine", în franceză "pieces ou équipements d’origine", în engleză "original parts or equipment", iar în italiană "parti o apparecchiature originali".
Astfel, cel puţin în cadrul încă unei versiuni lingvistice, cea în franceză, se foloseşte aceeaşi sintagmă, tradusă în română "piese sau echipamente de origine", în timp ce în versiunile engleză şi italiană se foloseşte sintagma "piese sau echipamente originale".
Ca atare, simpla comparare a versiunilor lingvistice nu este suficientă pentru a se determina interpretarea corectă a acestui text al directivei.
Observând conţinutul acestuia, se constată că punctul 26 al art. 3 din Directiva 2007/46/EC cuprinde definiţia sintagmei menţionate anterior în sensul următor:
"[P]iese sau echipament de origine" înseamnă piese sau echipamente fabricate în conformitate cu specificaţiile şi standardele de producţie prevăzute de producătorul vehiculului pentru producţia unor piese sau echipamente pentru asamblarea vehiculului în cauză. Aceasta cuprinde piesele sau echipamentele fabricate pe aceeaşi linie de producţie cu piesele sau echipamentele în cauză. Se consideră, dacă nu se dovedeşte contrariul, că piesele sunt de origine, în cazul în care producătorul lor certifică faptul că piesele corespund nivelului calitativ al componentelor utilizate pentru asamblarea vehiculului în cauză şi au fost fabricate în conformitate cu specificaţiile şi standardele de producţie ale producătorului vehiculului[.]
Recurenta pârâtă nu a susţinut că ar fi diferenţe de traducere cu privire la textul definiţiei propriu-zise a sintagmei în cauză, cu excepţia elementelor "de origine"/"original".
Ca atare, un indiciu în sensul determinării interpretării corecte potrivit voinţei reale a autorului actului şi scopului acestuia este găsirea variantei sintagmei din limba română care se potriveşte acestei definiţii, iar aceasta corespunde variantei folosite în mod obişnuit în cadrul pieţei relevante pentru a desemna acest gen de produse.
Or, instanţa de apel a ajuns la concluzia că sintagma care este folosită în mod obişnuit în cadrul pieţei relevante din România pentru a desemna produsele care corespund acestei definiţii este "piese de origine", fiind probabil o expresie preluată în limba română pe filieră franceză, în perioada în care limba franceză era limba străină preferată în România.
Faptul că în motivarea instanţei de apel se arată că piesele auto se împart în trei categorii: OEM (Original Equipment Manufacturer), OES (Original Equipment Service) şi IAM (Independent Aftermarket Manufacturer) nu este de natură să sprijine argumentaţia recurentei pârâte, atâta timp cât acestea reprezintă versiunea în engleză a acestor denumiri. Or, în franceză, de exemplu, OEM, corespunde acronimului FEO, adică Fabricant d'Équipement d'Origine.
În consecinţă, nu se poate reţine existenţa unei transpuneri eronate în limba română a punctului 26 al art. 3 din Directiva 2007/46/EC prin sintagma "piese de origine" în loc de "piese originale".
În cadrul celei de-a doua teze se susţine ignorarea de către instanţa de apel a legislaţiei în domeniu cu privire la sensul cuvintelor potrivit dicţionarului explicativ al limbii române.
Sub acest aspect este de remarcat că recurenta reclamantă nu a indicat un anumit text legal care să oblige instanţa de judecată ca în interpretarea unor acte normative să ţină cont de dicţionarul explicativ al limbii române, care ar atrage aplicarea art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Desigur că, de regulă, interpretarea unui text legislativ din România se realizează ţinând cont de varianta oficială a limbii române.
Cu toate acestea, pentru interpretarea actelor normative emise în România este relevantă Legea nr. 24 din 27 martie 2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, care în cadrul art. 23 (Determinarea conceptelor şi noţiunilor) prevede că "în cadrul soluţiilor legislative preconizate trebuie să se realizeze o configurare explicită a conceptelor şi noţiunilor folosite în noua reglementare, care au un alt înţeles decât cel comun, pentru a se asigura astfel înţelegerea lor corectă şi a se evita interpretările greşite."
Or, această normă îşi găseşte reflectarea în soluţia definirii anumitor cuvinte sau sintagme, de regulă, în prima parte a actelor normative, aşa cum s-a întâmplat în cadrul art. 12 pct. 1.1. din O.G. nr. 80/2000, ce reprezintă transpunerea art. 3 pct. 26 din Directiva 2007/46/EC.
Susţinerile recurentei pârâte în sensul că instanţa de apel ar fi fost în eroare când a afirmat ca sintagma "piese de origine" a devenit o "noţiune autonoma" în limbajul folosit de o anumita categorie de persoane, anume consumatori sau specialişti din domeniul pieselor auto nu pot reprezenta motive de nelegalitate având în vedere că sunt argumentate prin afirmarea existenţei unei altei situaţii de fapt decât cea reţinută de către instanţa de apel pe baza probelor administrate, şi anume faptul că nicio persoana implicată în acest domeniu nu ar folosi sintagma "piese de origine" cu scopul de identifica piesa unui constructor de autoturisme, ci specialiştii şi consumatorii ar folosi sintagma "piese originale" atunci când s-ar referi la identificarea unei piese aparţinând unui constructor de autoturisme.
Or, aceste aspecte ţin de temeinicia hotărârii iar nu de legalitatea acesteia, aşa cum corect se reţine în întâmpinarea formulată de către reclamante.
De asemenea, referirea la înţelesul sintagmei "produs original" în cadrul altor pieţe (îmbrăcăminte, parfumuri, înregistrări audiovizuale) decât cea auto, nu este relevantă pentru prezenta cauză.
În cadrul celei de-a treia teze se susţine că analizarea sintagmei "piese de origine" din sloganul "Piese de origine x. Din 1924" nu poate fi făcuta prin extragere din context şi că mesajul titularului mărcii x este puternic individualizat şi nu poate avea decât următorul sens:
"piesa este de provenienţa sau originara (nu originala) D., producător de ansamble şi subansamble auto şi mecanice care funcţionează din anul 1924", aşa cum s-ar face precizare pe eticheta şi ambalaj.
Din argumentarea acestei teze nu rezultă ce dispoziţii legale ar fi încălcat instanţa de apel când a reţinut că "utilizarea sintagmei piese de origine alături de denumirea unei mărci de autovehicule semnifica indicarea provenienţei pieselor de la titularul mărcii de autovehicule respective", pasaj citat de către recurenta pârâtă din decizia atacată ca fiind netemeinic prin raportare la versiunea sa de interpretare a modului în care este folosită sintagma "piese de origine" pe ambalajul produsului în cauză.
Ca atare, această teză este nemotivată sub aspectul menţionării criticilor de nelegalitate a deciziei atacate, aşa cum corect se reţine în întâmpinarea formulată de către reclamante.
În cadrul celei de-a patra teze se susţine că producătorul/distribuitorul este obligat sa emită şi declaraţie de conformitate prin care să-şi asume răspunderea cu privire la conformitatea produselor introduse pe piaţa, astfel că, lecturând certificatul de garanţie şi declaraţia de conformitate, consumatorul nu este în niciun moment în eroare cu privire la provenienţa produsului, acesta ştiind ca nu achiziţionează un produs original A., ci un produs marca x, fabricat de S.C. D. S.A., conform documentaţiei tehnice proprii.
Acest argument nu poate avea o relevanţă determinantă asupra înlăturării riscului ca un consumator să creadă că piesele provin de la titularul mărcii de autovehicule sau sunt produse conform specificaţiilor şi standardelor stabilite de acesta, având în vedere că, pe de o parte, produsele în cauză nu sunt destinate doar unui consumator specializat, cum ar fi service-urile auto, ci şi publicului larg, care este obişnuit să se orienteze în alegerile sale după informaţiile aflate pe ambalajul produsului, iar nu după certificatul de garanţie şi declaraţia de conformitate, care în mod normal se află în interiorul ambalajului şi care eventual sunt citite după cumpărarea produsului, ca regulă.
În consecinţă, recursul declarat de către pârâtă va fi respins ca nefondat.
În ceea ce priveşte recursul incident formulat de reclamanta A., prin acesta s-a solicitat înlăturarea considerentele din decizia nr. 1620 din 11 decembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, prin care s-a reţinut că în speţă reclamanta nu ar putea invoca tranzacţia judiciară, consfinţită prin sentinţa civilă nr. 776/07.06.2016 a Tribunalului Bucureşti, pentru a justifica existenţa unei obligaţii contractuale a intimatei-pârâte C. de a plăti prejudiciul reclamat, şi înlocuirea acestora cu o serie de considerente care să reţină temeinicia invocării de către reclamanta A. a tranzacţiei respective ca izvor al unei obligaţii contractuale de plată a sumei în cuantum de 4000 USD, ca despăgubire pentru încălcarea drepturilor sale de proprietate intelectuală.
În esenţă, recurenta reclamantă susţine că din această tranzacţie ar reieşi că pârâta C. se obligă să se abţină de la încălcarea oricăror drepturi de proprietate intelectuală ale A., iar nu doar de la a încălca acele mărci ale A. care făceau obiectul cererii de chemare în judecată formulate în dosarul nr. x/2015.
Considerentele instanţei de apel la care se face referire în recursul incident sunt următoarele: "Curtea consideră că această convenţie nu poate constitui temei al angajării răspunderii contractuale pentru încălcarea drepturilor asupra mărcilor reclamantelor săvârşită în cauza de faţă, având în vedere că litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2015 a privit, potrivit menţiunilor din hotărârea de expedient, încălcarea altor mărci alt reclamantei A., şi anume x şi y. Prin urmare, pârâta angajându-se prin tranzacţia în discuţie să se abţină pe viitor de la încălcarea drepturilor de proprietate intelectuală ale A., nu se poate considera că părţile au tranzacţionat cu privire la alte drepturi decât mărcile A. a căror încălcare se invocase în cauză."
Contrar susţinerilor din recursul incident, nu se poate reţine că aceste considerente ar fi nelegale, întrucât ar încălca prevederile art. 1270 C. civ. (principiul forţei obligatorii a contractului), ale art. 1266 C. civ. (principiile de interpretare a contractului), ale art. 430 şi ale art. 435 C. proc. civ. (autoritatea de lucru judecat şi forţa obligatorie a acestei hotărâri judecătoreşti).
Astfel, potrivit dispozitivului sentinţei civile nr. 776 din data de 07.06.2016 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pronunţată în dosarul nr. x/2015 (hotărârea de expedient) obiectul contractului constă în tranzacţionarea în vederea stingerii, respectiv a preîntâmpinării, prin concesii şi renunţări reciproce, a litigiului existent între părţi, dosarul nr. x/2015, aflat pe rolul secţiei a IV-a Civile a Tribunalului Bucureşti, privind eventuala încălcare de către C., ca destinatar al mărfurilor în dispută, a drepturilor de proprietate industrială ale A. asupra următoarelor mărci (’’Mărcile A."): Marca comunitară figurativă x; Marca comunitară figurativă y; Marca comunitară figurativă z; Marca verbală internaţională y.
Potrivit articolului 3 din contract (Concesiile si renunţările făcute de către C. SRL) "(1) În considerarea concesiilor făcute de către A. prin prezentul contract, C. se obligă să: (i) returneze mărfurile în dispută în ţara lor de origine, respectiv Turcia, garanteze că asociaţii şi administratorii societăţii, personal sau prin alte societăţi controlate de aceştia, se vor abţine de la orice acte viitoare care ar putea aduce atingere drepturilor de proprietate intelectuală ale A. inclusiv, dar fără a se limita la importul neautorizat de piese purtând mărcile A. din ţările extracomunitare, inclusiv Turcia; să plătească A., în eventualitatea încălcării obligaţiilor asumate conform art. 3 alin. (1) pct. (ii) si (iii), dublul valorii produselor importate şi reţinute de autorităţile vamale, precum şi să returneze produsele în ţările din care au fost importate. Valoarea produselor importate urmează să fie calculată conform facturilor ataşate documentaţiei de import; să suporte atât cheltuielile de judecată ocazionate de litigiul stins prin prezentul contract, în valoare de 930 EUR, cât şi cheltuielile administrative efectuate de A., însumând 1000 EUR. Astfel, cel târziu la 3 zile de la pronunţarea hotărârii de expedient, C. urmează să achite suma de 1930 EUR, calculată la cursul BNR din ziua efectuării plăţii."
Mai este de menţionat conţinutul articolul 5 alin. (2): "Prin prezentul Contract, Părţile îşi manifestă acordul doar faţă de renunţările, concesiile sau limitările de drepturi prevăzute expres în cuprinsul acestuia."
Interpretarea diferită a clauzelor contractuale priveşte conţinutul obligaţiilor asumate de C. menţionate în cadrul articolului 3 alin. (1) şi anume de a garanta că asociaţii şi administratorii societăţii, personal sau prin alte societăţi controlate de aceştia, se vor abţine de la orice acte viitoare care ar putea aduce atingere drepturilor de proprietate intelectuală ale A. inclusiv, dar fără a se limita la importul neautorizat de piese purtând mărcile A. din ţările extracomunitare, inclusiv Turcia.
Astfel, recurenta reclamantă consideră că această obligaţie se referă la oricare dintre drepturile de proprietate intelectuală ale A., în timp ce instanţa de apel a ajuns la concluzia că priveşte doar drepturile asupra mărcilor care au făcut obiectul litigiului în cadrul căreia s-a încheiat tranzacţia.
Prin decizia atacată nu s-a reţinut în sprijinul acestei concluzii faptul că părţile unui litigiu nu ar putea, în general, să includă într-o tranzacţie şi asumarea unor obligaţii faţă de drepturi care nu fac obiectul litigiului, astfel că acest argument din recursul incident nu îşi găseşte corespondent în cadrul acesteia.
Instanţa de apel, prin interpretarea în ansamblu a contractului şi a fiecărei clauze una prin cealaltă, conform art. 1267 C. civ., a ajuns la concluzia că şi clauza prin care C. se obligă să garanteze că asociaţii şi administratorii societăţii, personal sau prin alte societăţi controlate de aceştia, se vor abţine de la orice acte viitoare care ar putea aduce atingere drepturilor de proprietate intelectuală ale A. inclusiv, dar fără a se limita la importul neautorizat de piese purtând mărcile A. din ţările extracomunitare, inclusiv Turcia se referă tot la drepturile de proprietate intelectuală asupra mărcilor care au făcut obiectul acelui litigiu.
În ceea ce priveşte sintagma "mărcile A.", aceasta a fost definită chiar în cadrul obiectului contractului ca fiind reprezentată de: Marca comunitară figurativă x; Marca comunitară figurativă y; Marca comunitară figurativă w; Marca verbală internaţională y, adică mărcile la care se referea litigiul finalizat prin tranzacţia în cauză (dosar nr. x/2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă).
În ceea ce priveşte sintagma "drepturilor de proprietate intelectuală ale A." atâta timp cât nu s-a menţionat expres în contract"oricăror" drepturi de proprietate intelectuală ale A., aceasta nu poate avea un conţinut mai larg decât cel care rezultă tot din conţinutul tranzacţiei, şi anume preambulul contractului, care se regăseşte de asemenea în dispozitivul hotărârii de expedient, astfel:
"Având în vedere că: La data de 11.11.2014, A., în calitate de titular al drepturilor de proprietate intelectuală izvorâte din mărcile comunitare figurative x, y, w, precum şi a mărcii verbale internaţionale y (…) Prin notificarea nr. 6821buc/BM/24.11.2015, transmisă pe e-mail în data de 25 noiembrie 2015, Direcţia Regională Vamală Bucureşti a comunicat către B. S.A. dispunerea măsurii de reţinere conform prevederilor art. 17-19 din Regulamentul European 608/2013, în baza acţiunii din oficiu şi a cererii de intervenţie nr. x/11.11.2014, a unor mărfuri care sunt susceptibile a aduce atingere drepturilor de proprietate intelectuală deţinute de A., respectiv 8870 bucăţi filtre de ulei, 101 bucăţi discuri de ambreiaj, 5000 de bucăţi bujii, 1008 seturi kituri de distribuţie, 20 bucăţi stopuri spate, 97 bucăţi curele transmisie, 50 bucăţi tampoane motor şi 681 bucăţi rulmenţi. ("Mărfuri în dispută") (…).
Această interpretare se coroborează şi cu art. 5 alin. (2) din contract potrivit căruia părţile îşi manifestă acordul doar faţă de renunţările, concesiile sau limitările de drepturi prevăzute expres în cuprinsul acestuia.
Recurenta reclamantă a invocat încălcarea prevederilor art. 1266 alin. (2) C. civ. (principiile de interpretare a contractului) susţinând că instanţa de apel nu ar fi avut în vedere la stabilirea voinţei concordante comportamentul ulterior încheierii contractului manifestat de către pârâtă prin aceea că nu a contestat interpretarea pe care reclamanta a dat-o clauzelor contractuale, deşi a formulat apărări scrise şi a fost prezentă la termenele de judecată prin consilier juridic.
Este nefondată şi această susţinere, având în vedere că, pentru a reprezenta un element pentru stabilirea voinţei concordante, comportamentul părţilor ulterior încheierii contractului trebuie să se reflecte, de exemplu, în executarea contractului într-o anumită modalitate.
Comportamentul părţilor din cadrul unui proces se evaluează potrivit regulilor C. proc. civ.
Or, atât recunoaşterea, fie şi parţială, a pretenţiilor (art. 436 C. proc. civ.), cât şi mărturisirea (art. 348 şi urm. C. proc. civ.) presupun, de regulă, manifestări exprese, iar nu tacite, excepţiile trebuind să fie expres prevăzute de lege.
În aceste condiţii, simplul fapt că pârâta nu ar fi formulat apărări prin care să contrazică interpretarea clauzelor contractului de tranzacţie din cererea de chemare în judecată nu poate fi interpretată ca recunoaştere a susţinerilor reclamantei.
În consecinţă, nu se poate reţine nici încălcarea prin decizia atacată a prevederilor art. 1270 C. civ. (principiul forţei obligatorii a contractului) şi ale art. 430 şi ale art. 435 C. proc. civ. (autoritatea de lucru judecat şi forţa obligatorie a hotărârii judecătoreşti).
În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată în recurs, solicitate de către reclamante, având în vedere că ambele recursuri au fost respinse, acestora li se cuvin cheltuieli de judecată, conform art. 453 alin. (1) C. proc. civ. doar pentru apărările formulate faţă de recursul pârâtei.
Având în vedere că dovada existenţei şi întinderii cheltuielilor de judecată cuprinde cheltuielile (onorariu avocat) efectuate în comun pentru ambele recursuri, totalizând suma de 4245 RON instanţa de recurs a apreciat, raportat la complexitatea fiecăruia dintre recursuri şi activitatea desfăşurată de avocat, că suma de 3000 de RON este corespunzătoare apărărilor formulate faţă de recursul pârâtei.
Luând în considerare că dovada plăţii onorariului de avocat provine de la reclamanta A., va fi obligată pârâta S.C. C. S.R.L. la plata acestei sume către această reclamantă, urmând ca reclamantele să se înţeleagă ulterior, dacă este cazul, cu privire la partea ce revine fiecăreia din aceste cheltuieli.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursul declarat de pârâta S.C. C. S.R.L. şi recursul incident declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 1620A din 19 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Obligă pe pârâta S.C. C. S.R.L. la plata sumei de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamanta A.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 2 iunie 2020.