Ședințe de judecată: Martie | | 2024
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Secţia I civilă

Decizia nr. 1249/2020

Decizia nr. 1249

Şedinţa publică din data de 24 iunie 2020

asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Satu Mare la data de 19 mai 2015, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu C., obligarea pârâtei la plata sumei de 390.000 RON, la care se adaugă dobânda legală calculată până la plata efectivă a sumei, reprezentând contravaloarea investiţiilor efectuate de reclamanţi la imobilul situat în Satu Mare, b-dul x nr. 58, înscris în CF nr. x Satu Mare, de sub nr. top. x şi y, în natură casă de locuit, anexe, curte şi teren intravilan, iar în baza dreptului de gaj general al creditorului, să se dispună notarea dreptului de creanţă al reclamanţilor în valoare de 390.000 RON în CF nr. x Satu Mare sub nr. top. x şi y, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 2 decembrie 2015, Tribunalul Satu Mare, secţia I civilă, a respins, ca inadmisibilă, în principiu, cererea de intervenţie principală formulată de D., soluţie menţinută prin decizia nr. 154/A din 8 februarie 2016, prin care Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de intervenientă împotriva acesteia.

Prin sentinţa nr. 69/D din 18 martie 2016, Tribunalul Satu Mare, secţia I civilă a admis excepţia lipsei interesului juridic al reclamanţilor în promovarea acţiunii, invocată din oficiu şi a respins acţiunea, fără cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 56/A din 6 februarie 2017, Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă a admis apelul reclamanţilor împotriva sentinţei tribunalului, pe care a anulat-o şi a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Satu Mare.

2. Sentinţa pronunţată de tribunal în rejudecare

Prin încheierea din 3 noiembrie 2017, Tribunalul Satu Mare, secţia I civilă a admis, în principiu, în temeiul art. 61 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., cererea de intervenţie formulată de D..

Prin sentinţa nr. 154/D din 9 iulie 2018, Tribunalul Satu Mare, secţia I civilă a respins acţiunea civilă în pretenţii a reclamanţilor A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C.. A admis cererea de intervenţie principală în interes propriu formulată de D., în contradictoriu cu reclamanţii A., B. şi pârâta C., a constatat nulitatea absolută a înscrisului sub semnătură privată încheiat între reclamanţi şi pârâtă la data de 18 noiembrie 2014, intitulat "contract", a respins cererea intervenientei de obligare a celorlalte părţi la plata cheltuielilor de judecată, iar în baza art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008, reclamanţii şi pârâta au fost obligaţi, în solidar, la plata către stat, a sumelor reprezentând taxa de timbru pentru care intervenienta a beneficiat de scutire, respectiv 7.505 RON.

3. Decizia pronunţată de curtea de apel

Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, prin decizia nr. 314-A din 24 aprilie 2019 a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanţi, în contradictoriu cu intimatele C. şi D., împotriva încheierii din 3 noiembrie 2017 şi sentinţei civile nr. 154/D din 9 iulie 2018, pronunţate de Tribunalul Satu Mare, pe care le-a păstrat în totalitate, fără cheltuieli de judecată.

4. Calea de atac a recursului formulată în cauză

Împotriva deciziei, au declarat recurs reclamanţii A. şi B..

Recurenţii-reclamanţi au susţinut nelegalitatea deciziei atacate prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în tot a deciziei, cu consecinţa admiterii apelului declarat împotriva încheierii din 3 noiembrie 2017 şi a sentinţei civile nr. 154/D/2018 pronunţate de Tribunalul Satu Mare şi, pe fond, reţinerea autorităţii de lucru judecat a încheierii din 2 decembrie 2015 pronunţată de tribunal în primul ciclu procesual, menţinută de Curtea de Apel Oradea prin decizia nr. 154/2016, respingerea, atât în principiu cât şi pe fond, a cererii de intervenţie, admiterea acţiunii şi pronunţarea unei hotărâri potrivit recunoaşterii de către intimata-pârâtă a pretenţiilor solicitate prin cererea introductivă de instanţă.

De asemenea, recurenţii au solicitat obligarea intimatei-interveniente D. la plata sumei de 15.010 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru, a sumei de 7505 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către stat, sumă pentru care intervenienta a beneficiat de ajutor public judiciar sub forma scutirii de la plata taxei judiciare de timbru prin încheierea din 16 august 2017 pronunţată de Tribunalul Satu Mare în dosar nr. x/2015, precum şi a cheltuielilor de judecată în recurs reprezentând onorariu avocat şi taxă judiciară de timbru.

În motivarea recursului declarat, reclamanţii au susţinut următoarele critici de nelegalitate a hotărârii atacate:

- Hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea autorităţii de lucru judecat a încheierii din 2 decembrie 2015 prin care Tribunalul Satu Mare a respins, ca inadmisibilă, cererea de intervenţie în interes propriu formulată în cauză de D., hotărâre menţinută cu caracter definitiv de Curtea de Apel Oradea prin respingerea apelului declarat împotriva acesteia de intimata D. prin decizia nr. 154 din 8 februarie 2016.

Prevalându-se de dispoziţiile art. 430 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. - potrivit cu care autoritatea de lucru judecat există în privinţa hotărârii judecătoreşti care soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident şi priveşte dispozitivul dar şi considerentele pe care acesta se sprijină - recurenţii au susţinut că hotărârile judecătoreşti sus evocate, prin care instanţele au respins cererea de intervenţie în interes propriu formulată de D. în dosarul nr. x/2015 al Tribunalului Satu Mare, au dobândit autoritate de lucru judecat în cauză.

Au considerat astfel recurenţii că soluţia dată de prima instanţă şi menţinută de instanţa de apel cu privire la cererea de intervenţie este nelegală, întrucât instanţele au ignorat în totalitate efectele autorităţii lucrului judecat, în sensul că hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată.

Pornind de la faptul că cererea de intervenţie în interes propriu reprezintă o cerere de chemare în judecată împotriva părţilor iniţiale din proces, recurenţii au susţinut că intimata-intervenientă nu justifică niciun interes în cauză, în raport de prevederile art. 61 şi art. 62 C. proc. civ., afirmând că aceasta nu urmăreşte să obţină plata contravalorii investiţiilor pe care le-ar fi efectuat la imobil, ea se află în continuarea procedurii execuţionale iniţiate în dosarul de executare silită nr. x/2014, împotriva pârâtei C., pentru realizarea creanţei pe care o are împotriva acesteia, drepturile şi interesele sale legitime neputând fi afectate deoarece are un titlu pus în executare.

Învederând că după pronunţarea deciziei nr. 154/A/2016 de către Curtea de Apel Oradea, intimata-intervenientă a înregistrat o cerere de modificare a cererii de intervenţie iniţiale (respectiv, la 9.02.2016) prin care a solicitat constatarea nulităţii absolute a înscrisului încheiat la 18 noiembrie 2014, recurenţii au criticat reţinerea tribunalului, care, contrar dispoziţiilor art. 429 teza a doua C. proc. civ., a admis cererea astfel modificată, soluţia fiind menţinută de curtea de apel prin respingerea apelului reclamanţilor.

În susţinerea celor de mai sus, recurenţii au arătat că, întrucât cererea de intervenţie principală este o veritabilă cerere de chemare în judecată, asupra regimului acesteia operează dispoziţiile art. 204 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora modificarea cererii se poate face numai până la primul termen de judecată. Art. 204 alin. (3) din acelaşi cod dă posibilitatea modificării cererii de chemare în judecată peste termenul prevăzut de lege doar cu acordul expres al tuturor părţilor.

Au susţinut astfel că instanţa de apel, în mod nelegal, a constatat că cererea de intervenţie a fost precizată în termen legal, deşi acest lucru s-a petrecut peste termenul prevăzut de lege (art. 204 alin. (1) C. proc. civ.) cu un an de zile şi, cu atât mai mult, după soluţionarea în mod definitiv a cererii de intervenţie prin hotărârea de primă instanţă şi cea de apel menţionate, ale căror soluţii ar fi trebuit să se impună cu putere de lucru judecat. Au concluzionat că soluţia de respingere a apelului împotriva încheierii din 3 noiembrie 2017 este, din acest motiv, nelegală.

- Hotărârea instanţei de apel este nelegală pentru aplicarea greşită a normelor de drept material.

În susţinerea acestei critici, reclamanţii au învederat că decizia atacată este nelegală în raport de calificarea juridică greşită dată de instanţă actului încheiat între reclamanţi şi intimata-pârâtă C., nefiind vorba despre un împrumut cu privire la care să fie obligatorie menţiunea bun şi aprobat, în speţă fiind vorba despre un mandat tacit, ratificat de intimata-pârâtă prin înscrisul sub semnătură privată din data de 18 noiembrie 2014, prin care aceasta s-a obligat să achite contravaloarea investiţiilor, respectiv a cheltuielilor pentru executarea mandatului, împreună cu dobânzile legale aferente, astfel cum prevede art. 2025 din noul C. civ.

Instanţa de apel a ignorat încheierea nr. 2248 din 18 iunie 2015 dată de Judecătoria Satu Mare în dosar nr. x/2015, definitivă la 18 iunie 2015, ce reflectă poziţia de recunoaştere venită din partea pârâtei C., a pretenţiilor formulate în cadrul acţiunii principale. Prima instanţă, în baza unor simple aprecieri a constatat nulitatea absolută a unui înscris sub semnătură privată fără să existe probe privind unul din cazurile de nulitate absolute prevăzute de art. 1247 C. civ.

Deşi în considerentele hotărârii, la fila x alin. (1), reţine că contractual nu are data certă şi nu e opozabil altor personae, prima instanţă stabileşte că încheierea contractului este ilicită şi imorală, fiind contrară legii, ordinii publice şi bunelor moravuri, fără indicarea concretă a dispoziţiei legale încălcate prin încheierea contractului.

Dispoziţiile art. 275 alin. (1) C. proc. civ. nu se aplică contractelor bilaterale, cum este înscrisul sub semnătură privată din 18 noiembrie 2014, contractul de mandat fiind un act bilateral, or formalitatea de bun şi aprobat este prevăzută doar în situaţia contractelor unilaterale, cum ar fi contractul de împrumut.

Astfel, în opinia recurenţilor, reţinerea de către prima instanţă a lipsei formalităţii bun şi aprobat de pe contract ca motiv pentru constatarea nulităţii acestuia este nelegală. Chiar şi în situaţia în care contractul ar fi unilateral, recurenţii consideră că lipsa respectivei formalităţi nu duce automat la anularea actului, deoarece poate fi socotit ca un început de dovadă scrisă care poate fi completat cu alte probe, cum ar fi, în speţă, recunoaşterea atât a investiţiilor efectuate de recurenţi cât şi a valorii acestora de către intimata-pârâtă.

Tot astfel, argumentele instanţei potrivit cărora înscrisul sub semnătură privată din data de 18 noiembrie 2014 nu are dată certă au fost considerate ca lipsite de conţinut, deoarece respectivul înscris a dobândit dată certă în momentul înfăţişării acestuia în faţa instanţei de judecată.

În opinia recurenţilor, împrejurarea potrivit căreia intimata-intervenientă a invocat un drept de creanţă asupra imobilului şi bunurilor din litigiu nu are nicio relevanţă în cauză, hotărârea ce urmează a fi pronunţată fiind opozabilă doar părţilor din dosar, neputând fi opusă altor persoane care justifică interes legitim şi drepturi de creanţă, persoane care nu sunt părţi în cauză şi pe care nimic nu le împiedică să-şi valorifice drepturile pe calea unei acţiuni civile separate.

De asemenea, recurenţii au susţinut că actul sub semnătură privată din 18 noiembrie 2014 nu are caracter ilicit şi imoral, după cum s-a reţinut în hotărârea atacată, deoarece dispoziţiile legale nu prevăd obligativitatea încheierii în forma scrisă a contractului, invocând în acest sens dispoziţiile art. 1178 C. civ.

Au precizat că în speţă este vorba despre o acţiune în pretenţii, iar faptul că reclamanţii locuiesc şi gospodăresc împreună cu intimata-pârâtă C. nu este un argument valabil pentru constatarea nulităţii absolute a unui înscris sub semnătură privată şi reţinerea cauzei ilicite şi imorale a unui contract încheiat potrivit art. 1169 C. civ., text de lege care reglementează libertatea de a contracta.

- Hotărârea instanţei de apel este nelegală întrucât cuprinde motive contradictorii şi străine de natura cauzei.

În dezvoltarea acestei critici, recurenţii au susţinut că instanţa de apel, cu ocazia analizării motivelor de apel, a făcut o confuzie totală între nulitatea absolută a unui contract încheiat între particulari, sancţiune reţinută de prima instanţă prin sentinţa civila nr. 154/D din 9 iulie 2018, şi acţiunea revocatorie reglementată de art. 1562 - 1565 C. civ.. Precizează că intimata-interveninetă nu a învestit instanţele judecătoreşti cu o acţiune revocatorie pentru a prilejui din partea instanţelor o analiză asupra întrunirii în cauză a condiţiilor acesteia.

Astfel, prima instanţă, contrar dispoziţiilor legale, a constatat nulitatea absolută a înscrisului sub semnătură privată din 18 noiembrie 2014, iar instanţa de apel, respingând apelul reclamanţilor împotriva hotărârii tribunalului, a creat o situaţie mai grea acestora în propria cale de atac întrucât, contrar dispoziţiilor art. 481 C. proc. civ., a motivat menţinerea sentinţei sub aspectul analizării condiţiilor legale ale acţiunii revocatorii, pauliană, reglementată de art. 1562 C. civ.

Or, între cele două sancţiuni există o mare diferenţă, deoarece în toate cazurile revocarea presupune existenţa unui act juridic valabil încheiat, ceea ce o deosebeşte de nulitate, care presupune, dimpotrivă, un act juridic încheiat cu încălcarea cerinţelor legale de valabilitate.

Pe de altă parte, cauzele care permit revocarea unui act sunt întotdeauna posterioare încheierii valabile a acestuia, pe când cauzele nulităţii sunt anterioare sau concomitente. Efectele constatării nulităţii absolute a unui act juridic - desfiinţarea acestuia cu efect retroactiv - diferă substantial faţă de o eventuală admitere a acţiunii revocatorii a unui act juridic - inopozabilitatea sau ineficacitatea acestuia faţă de creditotul titular al acţiunii.

Recurenţii au susţinut că intimate-intervenientă D. nu a învestit instanţa cu o acţiune revocatorie, ci a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului, acţiune care este tardivă în raport de art. 1565 C. civ.

Concluzionând, au considerat că în mod greşit instanţa de apel a reţinut incidenţa dispoziţiilor acţiunii revocatorii, fără să motiveze sau să reţină un prejudiciu al intimatei care ar fi făcut posibilă promovarea unei astfel de acţiuni. Pe de altă parte, acţiunea pauliană, revocatorie, având caracter subsidiar, este admisibilă, în opinia recurenţilor, numai după ce creditorul a recurs, fără rezultat, la toate celelalte mijloace juridice prevăzute de lege pentru a obţine realizarea creanţei.

Au mai criticat ambele hotărâri pronunţate în cauză prin prisma faptului că instanţele au refuzat să ia act de recunoaşterea formulată încă de la primul termen de judecată de intimata-pârâtă, prin ignorarea normelor de drept procesual civil.

Au criticat şi greşita obligare la plata sumei de 7505 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către stat, în condiţiile în care încheierea din 16 august 2017 nu le-a fost comunicată, pentru a putea fi atacată cu cerere de reexaminare potrivit art. 43 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă C. s-a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat, dispunându-se anularea hotărârilor pronunţate în cauză şi, potrivit art. 436 şi art. 437 alin. (2) C. proc. civ., pronunţarea unei hotărâri în baza recunoaşterii în tot de către această pârâtă a pretenţiilor formulate de recurenţii-reclamanţi prin cererea de chemare în judecată, precum şi obligarea intimatei-interveniente în interes propriu D. la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.

Prin întâmpinarea formulată de intimata-intervenientă D. s-a solicitat respingerea recursului, în principal, ca inadmisibil, iar în subsidiar, ca nefondat şi menţinerea dispoziţiilor hotărârii judecătoreşti atacate ca fiind legale şi temeinice, cu cheltuieli de judecată.

A solicitat şi respingerea excepţiei autorităţii de lucru judecat a încheierii din 2 decembrie 2015 pronunţată de Tribunalul Satu Mare în dosarul nr. x/2015, hotărâre menţinută de Curtea de Apel Oradea prin decizia civilă nr. 154/2016, precum şi a autorităţii de lucru judecat a considerentelor deciziei civile nr. 56/A din 6 februarie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, invocate pentru prima dată în etapa recursului, ca fiind nefondate.

A solicitat a se observa şi faptul că recurenţii nu au invocat niciun motiv de nelegalitate, limitându-se a reitera criticile invocate în etapa apelului, astfel încât deşi prin întâmpinare a răspuns motivelor de recurs, acestea nu se regăsesc în cele de nelegalitate.

Răspunzând astfel motivelor de recurs, a apreciat ca fiind neîntemeiată excepţia autorităţii de lucru judecat a încheierii din 2 decembrie 2015 a Tribunalului Satu Mare, în condiţiile în care nu există o identitate de obiect şi cauză, obiectul cererii de intervenţie pendinte fiind distinct de cel al primei cereri de intervenţie care a fost respinsă tocmai pentru neexhibarea unei pretenţii proprii.

Or, ulterior, prin cererea de intervenţie formulată s-a solicitat instanţei să constate nulitatea absolută a înscrisului sub semnătură privată încheiat la data de 18 noiembrie 2014 intitulat "contract" având o cauză ilicită şi imorală şi fiind încheiat în frauda legii şi a intereselor intimatei, în calitate de creditoare, adjudecatară a imobilului.

Prin urmare este greşită şi afirmaţia recurenţilor potrivit căreia nu justifică un interes conform art. 61 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere că are un interes propriu în calitate de creditoare a intimatei - pârâte.

A considerat că cererea de chemare în judecată are drept scop zădărnicirea executării silite imobiliare pe care a iniţiat-o împotriva intimatei - pârâte, pledând în favoarea acestei afirmaţii faptul că înscrisul sub semnătură privată nu a fost exhibat până la data acţiunii de faţă.

Referitor la critica privind greşita aplicare a normelor de drept material, respectiv faptul că hotărârea ar cuprinde motive contradictorii şi străine de natura cauzei, a susţinut că motivele recurenţilor sunt nefondate, decizia atacată fiind legală şi temeinică.

Intimata-intervenientă D. a depus şi răspuns la întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă C..

S-a înregistrat, totodată, răspunsul la întâmpinările formulate în cauză, depus de recurenţi, prin care s-au reiterat motivele de recurs.

6. Procedura de filtru

Raportul a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 26 februarie 2020, completul de filtru a pronunţat încheierea de admitere, în principiu, a recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând recursul formulat, Înalta Curte reţine caracterul parţial întemeiat al criticilor acestuia, potrivit celor ce urmează.

- Cea dintâi critică a recursului a pus în discuţie legalitatea soluţiei primei instanţe pronunţate prin încheierea din 3.11.2017, de admitere în principiu a cererii de intervenţie principală formulată în proces, prin cererea din 9.03.2016, de intervenienta D., soluţie care a fost menţinută prin decizia instanţei de apel.

Legalitatea soluţiei adoptate în privinţa cererii de intervenţie principale a fost contestată de reclamanţi sub mai multe aspecte: primul, întrucât prin încuviinţarea în principiu a cererii s-ar fi nesocotit autoritatea de lucru judecat a încheierii din 2 decembrie 2015 a Tribunalului Satu-Mare dată în acelaşi dosar şi a deciziei nr. 154/8.02.2016 a Curţii de Apel Oradea, hotărâri prin care cererea de intervenţie în interes propriu a aceleiaşi persoane a fost respinsă ca inadmisibilă, în mod definitiv; al doilea aspect de nelegalitate, este cel al nejustificării de către intervenientă a unui interes propriu de a interveni în litigiul ce se poartă între reclamanţi şi pârâtă, iar al treilea este cel al nesocotirii de către instanţe, prin admiterea în principiu a intervenţiei principale, a limitărilor procesuale impuse prin dispoziţiile art. 204 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., modificărilor ce pot fi aduse de reclamant cererii de chemare în judecată.

Înalta Curte apreciază că niciunul din aspectele de nelegalitate puse în discuţie prin critica reclamanţilor nu este fondat.

Astfel, în mod corect s-a apreciat de către prima instanţă prin încheierea din 3.11.2017 (soluţie ce a fost apoi validată şi prin decizia instanţei de apel), că nu se poate opune încuviinţării în principiu a cererii de intervenţie în interes propriu formulate la data de 9.03.2016 (iar nu la 9.02.2016, după cum indică reclamanţii în memoriul lor de recurs) de numita D., autoritatea de lucru judecat a încheierii din 2 decembrie 2015 a Tribunalului Satu-Mare şi a deciziei nr. 154/8.02.2016 a Curţii de Apel Oradea, hotărâri prin care instanţele menţionate au apreciat, cu titlu definitiv, asupra inadmisibilităţii unei prime cereri de intervenţie în interes propriu formulată în acelaşi dosar nr. x/2015 de către aceeaşi persoană.

Este semnificativ de menţionat că statuarea instanţelor asupra inadmisibilităţii primei cereri de intervenţie în interes propriu formulate în proces de numita D. (depusă la 2.06.2015) a sancţionat lipsa de obiect a acesteia care, având a fi făcută - potrivit art. 62 alin. (1) C. proc. civ. - în forma prevăzută pentru cererea de chemare în judecată, trebuie să pretindă recunoaşterea unui drept propriu pentru intervenient (cel litigios ori altul aflat în strânsă legătură cu acesta), iar nu doar să solicite, similar unei cereri de intervenţie accesorie, respingerea cererii de chemare în judecată. Cum, în raport de conţinutul său, cererea de intervenţie formulată la 2.06.2015 de intervenienta D. nu răspundea acestei exigenţe întrucât nu pretindea recunoaşterea unui drept propriu pentru sine, s-a apreciat, cu titlu definitiv, că este inadmisibilă.

Această statuare nu se impune însă cu putere de lucru judecat în sens extinctiv (respectiv, cu efectul neîncuviinţării în principiu ori respingerii în acelaşi sens, ca inadmisibilă, a cererii de intervenţie în discuţie) - după cum au pretins reclamanţii - celei de-a doua cereri de intervenţie formulate în proces de D., la data de 9.03.2016. Pe de o parte, verificarea de către instanţă a condiţiilor de admisibilitate instituite prin dispoziţiile art. 61 şi 62 C. proc. civ., realizată la termenul de judecată din 3.11.2017, a purtat asupra unei cu totul alte cereri de intervenţie (care este una distinctă, nouă, iar nu doar o modificare a celei dintâi, respinsă ca inadmisibilă, după cum fără corespondenţă în realitate au pretins reclamanţii) decât aceea soluţionată prin încheierea din 2.06.2015 a Tribunalului Satu-Mare şi prin decizia nr. 154/8.02.2016 a Curţii de Apel Oradea, iar pe de altă parte şi în mod hotărâtor, spre deosebire de cea dintâi, a doua cerere de intervenţie are un obiect precis determinat - constatarea nulităţii absolute a înscrisului sub semnătură privată ce constituie chiar fundamentul pretenţiilor din cererea principală - pe baza căruia s-a apreciat corect de către instanţele de fond că intervenienta afirmă un drept aflat în strânsă legătură cu cel dedus judecăţii în cererea principală.

Efectul extinctiv al autorităţii de lucru judecat a încheierii din 2.06.2015 a Tribunalului Satu-Mare şi a deciziei nr. 154/8.02.2016 a Curţii de Apel Oradea poartă/există exclusiv în privinţa cererii de intervenţie principală pe care au soluţionat-o, respectiv cea formulată de D. la data de 2.06.20215 în dosarul nr. x/2015, iar nu şi în privinţa unor alte cereri de intervenţie, chiar având acelaşi titular, formulate în acelaşi dosar, dar cu un conţinut fundamental diferit.

Lipsit de orice bază reală, reclamanţii au pretins că a doua cerere de intervenţie în interes propriu formulată de intervenientă la 9.03.2016 ar reprezenta, de fapt, o modificare a cererii de intervenţie iniţiale, depusă la 2 decembrie 2015, acceptat de către prima instanţă a fi realizată cu nesocotirea limitelor procedurale impuse de dispoziţiile art. 204 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., iar apoi încuviinţată în principiu de aceasta prin înfrângerea dispoziţiilor art. 429 C. proc. civ. (revenirea asupra părerii de către judecător după dezînvestire).

Teza reclamanţilor - susţinută, de altfel, într-un mod contradictoriu întrucât iniţial au evocat momentul ca reprezentând "o nouă cerere de intervenţie principală în interes propriu" pentru ca mai apoi să îl califice ca reprezentând "o cerere de modificare a cererii de intervenţie principală în interes propriu formulată iniţial" - nu poate fi primită, fiind în mod evident contrazisă de istoricul şi succesiunea actelor procedurale realizate în faţa primei instanţe, din care rezultă că cea de-a doua cerere de intervenţie a fost depusă la dosarul cauzei la 9.03.2016, aşadar la un interval de o lună de la data finalizării în mod definitiv a judecăţii înfăptuite în cazul celei dintâi cereri de intervenţie, prin decizia nr. 154/8 februarie 2016 a Curţii de Apel Oradea, în sensul respingerii sale ca inadmisibile.

Or, în mod neîndoielnic, nu putea avea loc o modificare a unei cereri depuse într-un proces, oricare ar fi tipul acesteia, după soluţionarea sa definitivă prin respingere. În tot cazul, o atare manifestare de voinţă din partea intervenientei nici nu a existat dar, şi dacă ar fi existat, nu ar fi fost posibilă din punct de vedere procedural.

Prin urmare, este inutil şi absurd a se discuta despre o nesocotire a dispoziţiilor art. 204 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., în legătură cu noua cerere de intervenţie în interes propriu formulată de intervenientă la 9.03.2016 şi, cu atât mai puţin, despre o înfrângere a normei art. 429 C. proc. civ. de către prima instanţă cu prilejul încuviinţării în principiu a acesteia.

De altfel, singurul argument care a alimentat teza reclamanţilor a fost cel dedus dintr-o interpretarea distorsionată a prevederilor art. 62 alin. (1) C. proc. civ. ("cererea de intervenţie principală va fi făcută în forma prevăzută pentru cererea de chemare în judecată"), pe baza cărora aceştia au dedus nejustificat şi fără niciun fundament real că actuala configurare a cererii de intervenţie în interes propriu, încuviinţată în principiu prin încheierea primei instanţe din 3.11.2017, ar fi rezultat al modificării celei iniţiale, depuse la 2 decembrie 2015 şi respinsă ca inadmisibilă în mod definitiv prin decizia nr. 154A/2016.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte mai reţine că asupra posibilităţii formulării în mod succesiv a unor cereri de intervenţie în interes propriu, în procesul ce se poartă între alte părţi, singura limită legală este cea impusă prin dispoziţiile art. 62 alin. (2) C. proc. civ., a formulării acestora în faţa primei instanţe, înainte de închiderea dezbaterilor în fond. Astfel fiind, recurgerea la procedeul modificării unei prime cereri de intervenţie, soluţionate, de altfel, în mod definitiv prin respingerea sa ca inadmisibilă, la data de 9.03.2016 (data depunerii celei de-a doua cereri de către intervenientă) nu era nici posibilă, dar nici necesară.

În sfârşit, este, de asemenea, nefondat cel de-al treilea aspect de nelegalitate a încheierii primei instanţe din 3.11.2017, privitor la pretinsa nejustificare de către intervenientă a unui interes propriu de a interveni în litigiul pendinte.

Ambele instanţe de fond au reţinut faptul că intervenienta justifică deplin atât dreptul, cât şi interesul de a acţiona pe calea prezentei intervenţii principale, decurgând din creanţa pe care aceasta o deţine împotriva pârâtei C. şi a cărei realizare o urmăreşte pe seama patrimoniului său, patrimoniu ce se încearcă pe calea cererii principale a fi grevat cu alte sarcini spre a diminua sau chiar exclude şansele de recuperare a creanţei intervenientei.

Neîndoielnic, existenţa încheierii nr. 105/22.05.2005 a Tribunalului Satu-Mare (ds. nr. 1057/83/2015) - prin care, în lipsa titlului de creanţă, dar pe baza existenţei dosarului actual, la cererea reclamanţilor s-a instituit sechestru asigurător asupra imobilului proprietatea pârâtei C., până la concurenţa sumei de 390.000 RON, a dobânzilor legale şi cheltuielilor de judecată - constituie dovada clară a interesului numitei D. de a interveni în procesul ce se judecă între reclamanţi şi pârâtă, al cărui scop este constituirea titlului executoriu care să permită acestora valorificarea imobilului pârâtei, bun a cărui executare silită se urmăreşte şi de către intervenientă în dosarul execuţional nr. x/2014.

- Nelegalitatea hotărârii instanţei de apel pentru greşita aplicare a normelor de drept material - cea de-a doua critică a recursului - a combătut calificarea juridică dată de instanţă actului încheiat între reclamanţi şi pârâtă, pretinzându-se că între aceştia s-ar fi încheiat un mandat tacit, ratificat de C. prin înscrisul sub semnătură privată din 18.11.2014, astfel că formalitatea "bun şi aprobat" era nenecesară. S-a criticat ignorarea încheierii nr. 2248/18.06.2015 a Judecătoriei Satu-Mare (ds. nr. 3636/296/2015) ce dovedeşte recunoaşterea de către pârâtă a pretenţiilor din acţiunea principală, inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 275 alin. (1) C. proc. civ. contractelor bilaterale (aşa cum s-a indicat a fi cel în speţă), reţinerea inopozabilităţii contractului şi, în acelaşi timp, a cauzei sale imorale şi ilicite în absenţa indicării în concret a normei legale înfrânte prin încheierea sa.

Înalta Curte nu va examina aceste critici, observând că, în realitate, ele combat statuările, calificările şi dezlegările în drept date de prima instanţă cu prilejul examinării în fond a raporturilor juridice litigioase deduse judecăţii în cererea principală şi cea de intervenţie principală. Aşadar, deşi sunt critici pe baza cărora se susţine caracterul nelegal al hotărârii din apel, se observă că, în realitate, ele vizează în mod direct activitatea de judecată a primei instanţe.

Criticile în cauză, astfel deduse judecăţii în recurs, nu vor putea fi supuse analizei Înaltei Curţi întrucât aceasta ar presupune o examinare a lor omisso medio, în condiţiile în care, astfel cum rezultă din coroborarea dispoziţiilor art. 483 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., ceea ce face obiectul verificării în recurs est conformitatea hotărârii atacate - care, în speţă, este cea a instanţei de apel - cu regulile de drept aplicabile.

Că în criticile reclamanţilor este vizată activitatea de judecată a primei instanţe, rezultă cu pregnanţă din împrejurarea că prin considerentele instanţei de apel nici nu sunt realizate judecăţile de valoare combătute în această parte a memoriului de recurs, analiza pe fond a raporturilor litigioase dintre părţi fiind subsumată de instanţa de apel - în mod impropriu, după cum se va arăta în cele ce urmează - condiţiilor legale specifice acţiunii revocatorii (pauliene).

- Hotărârea instanţei de apel cuprinde motive contradictorii şi străine de natura cauzei - cea de-a treia critică a memoriului de recurs - se justifică pe deplin în condiţiile în care motivelor de apel prin care reclamanţii au criticat dezlegarea pe fond dată de prima instanţă raporturilor litigioase - cele din cererea principală, având ca obiect obligarea pârâtei la plata către reclamanţi a sumei de 390.000 RON, cu dobânda legală, reprezentând contravaloare investiţii, şi cele din cererea de intervenţie principală, având ca obiect constatarea nulităţii absolute a înscrisului sub semnătură privată din 18.11.2014 pentru cauză ilicită şi imorală - curtea de apel le-a răspuns printr-o analiză subsumată verificării condiţiilor legale ale unei acţiuni nededuse judecăţii între părţi, respectiv cea revocatorie, pauliană şi prin reţinerea incidenţei unor dispoziţii legale (cele ale art. 1562-1565 din C. civ.) inaplicabile cauzei în raport cu pretenţiile formulate şi cu temeiurile invocate de părţi ori deduse din lege.

Astfel, fără să răspundă criticilor de apel ale reclamanţilor - prin care aceştia combăteau (ca şi în precedenta lor critică de recurs) calificarea juridică dată de prima instanţă actului încheiat cu pârâta şi datat 18.11.2014, nesocotirea atitudinii de recunoaştere a pretenţiilor lor de către pârâtă, impunerea condiţiilor de formă "bun şi aprobat" ori a celei de opozabilitate, constând în data certă, înscrisului sub semnătură privată, negarea cauzei ilicite şi imorale a actului juridic pe care înscrisul îl constată -, în partea de considerente destinate soluţiei pe fond a cererilor, instanţa de apel realizează o amplă analiză generală, dar şi cu aplicare în raporturile dintre părţi, a acţiunii revocatorii, prezentând raţiunile instituirii prin lege a unui atare mecanism, efectele pe care le produce (de inopozabilitate), condiţiile prevăzute prin lege pentru a putea fi exercitată şi sfârşind prin a concluziona asupra întrunirii acestora în cazul dedus judecăţii, cu referire la actul juridic constatat prin înscrisul din 18.11.2014.

Înalta Curte constată că această parte a considerentelor hotărârii instanţei de apel este cu totul străină cauzei pentru simplul motiv că prin niciuna din cererile formulate în proces nu s-a dedus spre soluţionare o acţiune revocatorie, acţiune care este fundamental diferită ca reglementare legală, condiţii de exercitare şi efecte pe care le produce, de una în constatarea nulităţii absolute a unui act juridic (regăsită în cererea de intervenţie principală). Prin urmare, considerentele în cauză nu ar putea substitui analiza pe care instanţa de apel era chemată să o realizeze în considerarea raporturilor juridice litigioase dintre părţi şi pe baza criticilor de apel formulate.

De asemenea, Înalta Curte constată că deficienţa judecăţii înfăptuite în apel a fost de natură să atragă atât incidenţa temeiului legal dat de prevederile art. 488 (1) pct. 6 C. proc. civ. - hotărârea se întemeiată pe motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei -, cât şi a celui prevăzut de art. 488 (1) pct. 8 C. proc. civ. - aplicarea greşită a unor norme de drept material, cele ale art. 1562-1565 C. civ., neincidente în raport cu natura cauzei, care este privitoare la raporturi juridice obligaţionale între reclamanţi şi pârâtă, pe de o parte (potrivit cererii principale) şi la nulitatea absolută pentru cauză ilicită şi imorală a actului juridic ce fundamentează pretenţiile din cererea principală, pe de altă parte (potrivit cererii de intervenţie în interes propriu).Tototdată, consecinţa modului defectuos de judecare a cauzei în apel a avut ca urmare necercetarea soluţiei pe fond date de primă instanţă raporturilor juridice dintre părţi şi motivelor de apel care o criticau, astfel încât, pentru motivele arătate, găsind recursul întemeiat, Înalta Curte îl va admite şi, în baza art. 497 C. proc. civ., va casa decizia atacată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel, care va ţine seama la reluarea judecăţii de chestiunile litigioase dezlegate definitiv prin prezenta hotărâre.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei nr. 314-A din 24 aprilie 2019 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 iunie 2020.