Şedinţa publică din data de 25 iunie 2020
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
Obiectul cauzei
Prin cererea înregistrată la 29 decembrie 2017 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V a civilă, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâţilor B. şi C. să lase în deplină proprietate şi posesie construcţia şi terenul situate în Bucureşti, str. x.
Sentinţa pronunţată de tribunal
Prin sentinţa civilă nr. 1941 din 18.10.2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 8196/02.04.2009. A admis acţiunea în revendicare şi a dispus lăsarea în deplină proprietate şi posesie în favoarea reclamantului a construcţiei şi terenului situate în Bucureşti.
Decizia pronunţată de curtea de apel
Prin decizia civilă nr. 808/A din 22 mai 2019 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă a respins, ca nefondate, apelurile formulate de pârâţii B. şi C. şi de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva sentinţei civile nr. 1941/18.10.2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, pârâţii B. şi C. au declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.
Criticile de nelegalitate aduse hotărârii recurate vizează, în esenţă, aspecte legate de faptul că hotărârea instanţei de apel nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel nu a prezentat motivele de fapt şi de drept pentru care au fost înlăturate apărările pârâţilor.
Recurenţii au susţinut că instanţa de apel a apreciat greşit situaţia de fapt dedusă judecăţii, în condiţiile în care reclamantul a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, str. x sector 3, iar pârâţii au cumpărat imobilul situat în Bucureşti, str. x sector 3, pentru care nu existau impedimente la vânzare; că între înscrisurile aflate la dosar cu titlu de probatoriu, cele depuse de reclamant şi cele ale pârâţilor, există numeroase inadvertenţe cu privire la imobilul în cauză; că nu au avut cunoştinţă de existenţa notificării formulate de reclamant, iar prezumţia de care face vorbire curtea de apel nu corespunde realităţii.
Se învederează că instanţa de apel a reţinut buna-credinţă a pârâţilor, şi, ca atare, nu mai are relevanţă problema preferabilităţii titlului reclamantului, motiv pentru care s-a susţinut că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
Recurenţii au mai învederat şi faptul că instanţa de apel a respins apelul pârâtului Municipiul Bucureşti, fără a motiva această soluţie.
Procedura de filtru
Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 30 ianuarie 2020 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâţii B. şi C. împotriva deciziei nr. 808/A din 22 mai 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică pentru soluţionarea recursului la data de 14 mai 2020, dată la care dosarul s-a suspendat de drept, în baza Decretului prezidenţial nr. 195/16.03.2020. Ulterior, termenul de judecată acordat la 1 octombrie 2020 a fost preschimbat din oficiu pentru data de 25 iunie 2020.
Apărările formulate în cauză
Intimatul reclamant A. a depus întâmpinare, prin care a invocat nulitatea recursului, iar pe fond a solicitat respingerea, ca nefondat.
Chestiunea nulităţii recursului a fost înlăturată urmare a admiterii în principiu a recursului prin încheierea din 30 ianuarie 2020.
Recurenţii pârâţi au depus răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat admiterea recursului, aşa cum a fost formulat.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse:
În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (6) C. proc. civ., invocat de recurenţi, din perspectiva nemotivării hotărârii şi a existenţei unor elemente contradictorii şi străine de natura cauzei, ce vizează încălcarea dispoziţiilor art. 425 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că este nefondat.
Astfel, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii instanţa trebuie să arate motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, respectiv atât motivele pentru care s-au admis, cât şi motivele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar şi concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situaţii particulare, de speţă, în cadrul prevederilor generale şi abstracte ale unei legi. Scopul motivării fiind acela de a explica soluţia adoptată de instanţă.
Cum motivarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă un element de validitate a acestora, instanţa are obligaţia de a arăta argumentele pro şi contra ce au format convingerea în ceea ce priveşte soluţia pronunţată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susţinerile, apărările părţilor, cât şi la probele şi dispoziţiile legale incidente raportului juridic dedus judecăţii.
Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt şi de drept în baza cărora judecătorul pronunţă soluţia şi constituie o garanţie procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.
Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiţie a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituţie şi respectiv art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susţinerile părţilor sunt examinate de instanţa ce are obligaţia legală de a proceda la o analiză a susţinerilor, argumentelor şi mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinenţa.
Raportând cele expuse la litigiul pendinte, precum şi la criticile recurenţilor legate de incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că hotărârea instanţei de apel se încadrează în exigenţele prevăzute de art. 425 C. proc. civ., în condiţiile în care instanţa de apel şi-a argumentat atât în fapt cât şi în drept soluţia adoptată, faţă de obiectul dedus judecăţii, de limitele învestirii instanţei, de apărările şi susţinerile părţilor.
Astfel, în argumentarea soluţiei pronunţate, instanţa de apel a reţinut că, "deşi au existat circumstanţe care au generat o necorelare în actele instituţiilor - circumstanţe care au făcut ca judecata contestaţiei reclamantului împotriva dispoziţiei Primarului Municipiului Bucureşti de respingere a restituirii în natură a apartamentului să se facă pe o adresă poştală, în paralel cu vânzarea de către mandatarul Consiliului General al Municipiului Bucureşti, a aceluiaşi bun, pe o altă adresă poştală (ambele referindu-se la acelaşi imobil aflat la intersecţia celor două străzi) - totuşi, ambele părţi, atât reclamantul, cât şi pârâţii, au acţionat diligent şi cu bună-credinţă".
În argumentarea/motivarea soluţiei adoptate, instanţa de apel a mai arătat că "în ciuda bunei-credinţe a pârâţilor, sancţiunea vânzării apartamentului în condiţiile în care acesta făcea obiectul procedurii de soluţionare a cererii de restituire demarată în temeiul Legii nr. 10/2001, aflată în etapa contestării în instanţă, este nulitatea absolută prin raportare la încălcarea prevederilor art. 21 alin. (5) din lege; încălcarea interdicţiei de înstrăinare este sancţionată cu nulitatea absolută indiferent de buna sau reaua credinţă a părţilor. Prin urmare, faţă de titlul mai vechi şi preferabil al reclamantului (actul dotal al D. din 01.06.1938) unit cu dispoziţia de restituire şi cu faptul că hotărârea judecătorească ce a statuat dreptul la restituire în natură se constituie într-un bun actual, în sensul art. 1 paragraful 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, şi faţă de împrejurarea că titlul pârâţilor este nul absolut, în baza art. 480 C. proc. civ. va fi respins apelul şi va fi menţinută soluţia de admitere a revendicării".
De asemenea, în motivarea soluţiei date, instanţa de apel a arătat că "este de interes, cu privire la efectele juridice ulterioare generate de această soluţie, a se preciza că, în cauză, nulitatea absolută a contractului este generată de dispoziţiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, iar nu de reaua-credinţă a pârâţilor şi nici de nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, aceste din urmă prevederi fiind respectate la încheierea contractului".
Or, faţă de argumentele de fapt şi de drept reţinute de instanţa de apel, Înalta Curte constată că hotărârea recurată se circumscrie exigenţelor prevăzute de art. 425 C. proc. civ., în condiţiile în care motivarea hotărârii nu este o problemă de volum, ci una de conţinut, întrucât instanţa trebuie să arate motivele care au determinat-o să pronunţe soluţia, iar nu stări descriptive.
Cum motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar şi concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situaţii particulare, de speţă, în cadrul prevederilor generale şi abstracte ale unei legi, scopul motivării fiind acela de a explica soluţia adoptată de instanţă, Înalta Curte reţine că sunt nefondate criticile recurenţilor legate de incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
Nefondate sunt şi susţinerile legate de faptul că hotărârea recurată ar cuprinde motive străine sau contradictorii, în condiţiile în care ipotezele în care se poate ajunge la o contrarietate în sensul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., pot fi existenţa unei contrarietăţi între considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că acţiunea este fondată, contrarietatea flagrantă dintre dispozitiv şi considerente, (cum este cazul admiterii acţiunii prin dispozitiv şi justificarea în considerente a soluţiei de respingere a cererii de chemare în judecată), ceea ce însă nu se verifică în cauză.
Referitor la motivul prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. ("hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material"), indicat de pârâţi ca temei de drept al recursului, Înalta Curte reţine că ipotezele circumscrise acestui motiv se referă la situaţiile în care instanţa aplică un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecăţii, dă eficienţă unei norme generale în condiţiile existenţei unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greşită textului de lege aplicabil în cauză.
Cum din examinarea criticilor din cererea de recurs nu rezultă că instanţa de apel ar fi încălcat sau aplicat greşit vreo normă de drept material, Înalta Curte reţine că nu sunt incidente nici dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în condiţiile în care instanţa de apel a examinat raporturile juridice dintre părţi, faţă de obiectul dedus judecăţii, ce vizează o acţiune în revendicare.
În analiza acţiunii în revendicare a raporturilor juridice dintre părţi, inclusiv în raport de buna-credinţă a părţilor, de cronologia faptelor şi actelor juridice legate de situaţia juridică a imobilului din litigiu, Înalta Curte constată că instanţa de apel în mod legal a reţinut că vânzarea apartamentului, în condiţiile în care acesta făcea obiectul procedurii de soluţionare a cererii de restituire demarată în temeiul Legii nr. 10/2001, aflată în etapa contestării în instanţă, este lovită de nulitate, prin raportare la prevederile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, pentru încălcarea interdicţiei de înstrăinare, indiferent de buna sau reaua credinţă a părţilor, situaţie în care titlul mai vechi/preferabil al reclamantului, raportat la dispoziţia de restituire, precum şi la hotărârea judecătorească ce viza restituirea în natură a imobilului, se constituie într-un bun actual, în sensul art. 1 paragraful 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Din perspectiva celor expuse, cum niciuna din criticile recurenţilor nu se circumscriu dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge recursul declarat de pârâţii B. şi C. împotriva deciziei nr. 808/A din 22 mai 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ca nefondat.
Văzând dispoziţiile art. 453 C. proc. civ., precum şi dovada cheltuielilor de judecată depuse la dosar de intimatul reclamant A., constând în onorariu de avocat, va obliga pe recurenţii pârâţi B. şi C. la plata sumei de 2500 RON cheltuieli de judecată către intimatul reclamant A..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de pârâţii B. şi C. împotriva deciziei nr. 808/A din 22 mai 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Obligă pe recurenţii pârâţii B. şi C. la plata sumei de 2500 RON cheltuieli de judecată către intimatul reclamant A..
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 iunie 2020.